Security services dispute: Statute of limitations for successive obligations and validity of tacit debt acknowledgment

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 569.775,04 RON, reprezentând rest de plată din valoarea facturilor seria x nr. x din data de 25.01.2013 şi seria x nr. x din data de 06.02.2013, emise pentru plata contravalorii serviciilor de pază prestate de reclamantă în baza Contractului de prestări servicii pază obiective nr. 01/01.08.2011, aferente lunilor aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie 2012 şi ianuarie 2013, cu obligarea pârâtei şi la plata penalităţilor în cuantum de 2.237.745,52 RON, aferente perioadei cuprinse între 01.04 2013 - 30.11.2015, calculate conform art. 14 din contract, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 22.04.2016, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la suma de 345.503,68 RON reprezentând servicii de pază aprilie - noiembrie 2012 şi în ceea ce priveşte penalităţile aferente.

Prin Sentinţa civilă nr. 4192 din 06.07.2016, Tribunalul Bucureşti a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de către pârâta B. şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în încheierea de şedinţă din data de 22.04.2016 în sensul că suma totală prescrisă reprezentând servicii de pază aferente lunilor aprilie 2012 - noiembrie 2012 este în cuantum de 408.743,68 RON, nu 345.503,68 RON cum din eroare s-a menţionat, respingând totodată cererea de chemare în judecată cu privire la suma de 408.743,68 RON reprezentând servicii de pază aprilie - noiembrie 2012 şi penalităţile aferente ca prescrisă.

Prin aceeaşi sentinţă, Tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pe pârâta B. S.A., obligând pârâta la plata sumei de 157.876,8 RON reprezentând servicii de pază decembrie 2012 - ianuarie 2013, a penalităţilor de întârziere de 0,5% pe zi calculate de la data de 01.04.2013 la data de 30.11.2015.

De asemenea, Tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.986 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reclamanta la plata către pârâta a sumei de 23.376,78 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, compensând cheltuielile de judecată, urmând ca reclamanta să achite pârâtei suma de 18.390,78 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluţii, au formulat apel ambele părţi.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia nr. 1706/A din 18 octombrie 2017 a respins excepţia inadmisibilităţii apelului formulat de A. S.R.L. ca neîntemeiată şi a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de apelanta-pârâtă B. SA.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi recurenta-pârâtă B. S.A. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.

I. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. critică soluţia instanţei de apel doar în ceea ce priveşte respingerea apelului formulat de către această parte, în legătura cu modalitatea de soluţionare a prescripţiei extinctive reţinută în cauză, vizând cuantumul serviciilor de pază aferente lunilor aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie 2012, şi plata penalităţilor contractuale aferente perioadei 01.04.2013 - 31.11.2015, precum şi în legătură cu plafonarea nelegală a sumei aferente lunii decembrie 2012.

Recurenta-reclamantă îşi circumscrie criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurenta arată că instanţa de apel, în interpretarea art. 2538 alin. (2) teza a II-a din C. civ., a apreciat că teza a II-a a textului legal se impune a fi interpretată coroborat cu teza I a aceluiaşi text de lege, în sensul că recunoaşterea de datorie trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia.

În acest sens, în mod greşit s-a apreciat că actul adiţional din data de 31.01.2013 nu cuprinde indicarea unei datorii certe, astfel că nu poate fi considerat lipsit de echivoc pentru a putea produce consecinţele unei recunoaşteri în sensul art. 2538 alin. (1) teza I din C. civ.

Recurenta apreciază criticabilă susţinerea instanţei de apel considerând că actul adiţional prin care părţile au stabilit că urmează să se întâlnească pentru a discuta despre sumele rămase de plată statuează expres asupra existenţei unui debit de achitat de către societatea pârâtă, atestând existenţa dreptului societăţii A. S.R.L. de a solicita plata unor sume restante.

Consideră recurenta că instanţa de apel a extrapolat noţiunile avute în vedere de legiuitor în teza întâi a art. 2538 alin. (2) C. civ. în sensul că teza I în sine nu conduce la concluzia că se impunea să existe o indicare certă a unei datorii sau cuantumul acesteia, ba dimpotrivă, teza I a art. 2538 alin. (2) aduce în discuţie doar faptul că se impune a se atesta existenţa dreptului, nesolicitându-se a exista o cuantificare expresă, o indicare certă a debitului în sine.

Tot subsumat acestui motiv de recurs, se arată, în ceea ce priveşte momentul începutului curgerii prescripţiei, că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că acest moment se determină în conformitate cu dispoziţiile contractuale care consemnează voinţa părţilor cu privire la scadenţa obligaţiei de plată, de la data exigibilităţii acesteia, conform art. 2524 alin. (1) C. civ.

Apreciază recurenta că, numai cu interpretarea greşită a legii, instanţa de apel a reţinut că factura fiscală reprezintă un instrument de relevanţă pentru înregistrările contabile şi că nu există temei juridic pentru a recunoaşte unui asemenea înscris efecte cu privire la cursul prescripţiei.

Se susţine că individualizarea debitului în realitatea juridica are loc la data emiterii facturii, şi că doar din acest moment se naşte obligaţia de plată, respectiv dreptul corelativ la încasare. Înscrierea debitului în contabilitate se realizează în baza facturii, astfel că doar de la data emiteri facturii se poate discuta despre începerea curgerii termenului de prescripţiei.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel conţine motive contradictorii sau străine de cauză, atunci când reţine faptul că plafonarea sumei a fost corect realizată de către instanţa de fond, pentru că preţul ar fi unul fix, lunar.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta reclamantă arată că, dacă instanţa de apel ar fi analizat art. 3 lit. b) din contract, centralizatoarele pentru lunile noiembrie şi decembrie, pontajele precum şi celelalte acte depuse la dosar, putea constata că apar diferenţe datorită faptului că lunile au 30 de zile, respectiv 31 de zile, astfel că în privinţa lunii decembrie 2012 în mod greşit a menţinut soluţia primei instanţe de plafonare a sumei.

În drept, recurenta reclamantă a invocat dispoziţiile art. 483 şi următoarele din C. proc. civ., art. 2526, art. 2537 pct. 1, art. 2538 alin. (1) şi (2) din C. civ.

II. Recurenta-pârâtă B. S.A. critică şi ea soluţia instanţei de apel, dar numai în ceea ce priveşte respingerea propriului apel.

În motivare, după expunerea situaţiei de fapt, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta pârâtă consideră nelegale statuările instanţei de apel cu privire la stabilirea limitelor mandatelor acordate mandatarilor săi, apreciind că acestea nu respectă dispoziţiile art. 13 alin. (3), art. 16 şi art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., care reglementează dreptul la apărare, principiul nemijlocirii şi, respectiv, rolul activ al judecătorului.

În raport cu aceste dispoziţii legale, ignorarea de către instanţa de apel a probelor depuse de către recurentă în susţinerea argumentelor sale echivalează cu încălcarea dreptului la apărare. Instanţa de apel nu şi-a exercitat rolul activ şi nu a condus desfăşurarea procesului în vederea lămuririi situaţiei de fapt şi a aflării adevărului, astfel fiind încălcat dreptul la apărare, principiul nemijlocirii administrării probelor, precum şi rolul activ al instanţei.

În raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta pârâtă arată, sub un prim aspect că instanţa de apel nu a răspuns criticii sale cu privire la caracterul special al mandatului acordat lui C., motivele astfel invocate nefiind avute în vedere de instanţă.

Sub un al doilea aspect, recurenta pârâtă arată că, în ceea ce priveşte argumentele pe care le-a formulat în privinţa inopozabilităţii contractului de pază şi, respectiv, excepţiei de neexecutare a contractului, instanţa de apel a preluat direct apărările formulate de intimata reclamantă, lipsind decizia pronunţată de o motivare proprie, care să răspundă tuturor motivelor de apel invocate de către recurentă, hotărârea recurată fiind astfel nemotivată.

Sub un al treilea aspect, se arată că decizia recurată este nemotivată şi din perspectiva probelor depuse de recurentă, care nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel în soluţionarea apelului promovat.

Recurenta pârâtă concluzionează în sensul că, prin pronunţarea deciziei atacate, instanţa de apel nu a respectat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) şi pe) cale ale art. 264 alin. (1) C. proc. civ., făcând trimitere şi la jurisprudenţa pe care o consideră relevantă.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurenta pârâtă arată că, la fel ca şi prima instanţă, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 395 din C. com. şi 1546 din C. civ.

Susţine recurenta că, faptul că mandatarul societăţii a depăşit limitele mandatului ce i-a fost acordat a fost cunoscut de A. la momentul încheierii contractului. Astfel, contractul de pază a fost încheiat cu C., în calitate de reprezentant al B. S.A., aspect în raport de care A. cunoştea implicit şi limitele în care acesta a fost mandatat precum şi faptul că mandatarul a depăşit limitele mandatului prin încheierea contractului, astfel că încheierea contractului de pază nu este opozabilă recurentei.

Se mai susţine şi ignorarea de către instanţa de apela dispoziţiilor art. 1546 C. civ., faţă de faptul că actele îndeplinite de mandatar în limitele împuternicirii primite îl obligă pe mandant ca şi când ar fi încheiat personal acele acte; în schimb, actele îndeplinite de mandatar în afara mandatului primit nu generează obligaţii în sarcina mandantului, întrucât reprezintă pentru acesta res inter alios acta.

Precizează recurenta că un alt aspect ignorat de către instanţa de apel este că, după comunicarea de către A. a adreselor şi notificărilor către recurentă referitoare la pretinsa obligaţie de plată ce i-ar fi revenit, aceasta a procedat la somarea şi respectiv notificarea mandatarilor săi dar şi a intimatei reclamante cu privire la actele încheiate şi întinderea mandatelor acordate.

Susţine recurenta că, având în vedere notificările comunicate atât mandatarului cât şi A., privind depăşirea limitelor mandatului de către C. şi inopozabilitatea contractului de pază, cu atât mai mult nu se poate reţine că recurenta ar fi ratificat contractul, neputând fi vorba nici de o ratificare tacită. Or, ratificarea poate opera doar dacă din atitudinea şi comportamentul mandantului s-ar demonstra că acesta a ratificat efectiv actele făcute prin mandatarul său, ceea ce nu poate fi reţinut în cauză, sens în care recurenta face trimitere la doctrina pe care o consideră relevantă.

Următoarea critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, vizează faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit instituţia excepţiei de neexecutare a contractului.

Precizează recurenta că, în opinia sa, considerentele pentru care instanţa de apel a apreciat că nu este incidentă excepţia de neexecutare a contractului nu pot fi reţinute, având în vedere că, deşi parţială, neexecutarea de către A. a obligaţiilor rezultate din contractul de pază este una substanţială, fiind total contrară conduitei contractuale şi a profesionalismului de care ar trebui să dea dovadă un prestator de servicii din domeniul respectiv; în atare condiţii, chiar şi în ipoteza unei neexecutări parţiale a obligaţiilor contractuale, co-contractantul este pe deplin îndreptăţit să invoce excepţia de neexecutare a contractului.

În continuare recurenta face precizări privind condiţiile de invocare a excepţiei de neexecutare a contractului şi concluzionează în sensul că, în speţă sunt îndeplinite toate condiţiile necesare de invocare a excepţiei de neexecutare a contractului, contrar susţinerilor instanţei de apel.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare şi, la rândul său, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentei pârâte, ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 aprilie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a admis în principiu recursul, fiind stabilit termen de judecată conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin raportare la criticile formulate şi la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

În privinţa recursului formulat de recurenta reclamantă A. S.R.L., din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vor fi analizate criticile formulate referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2538 alin. (2) şi art. 2524 alin. (1) C. civ., fără a proceda la examinarea criticilor referitoare la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, având în vedere că situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Potrivit dispoziţiilor art. 2538 alin. (2) din C. civ., când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a extrapolat noţiunile avute în vedere de legiuitor în teza întâi a art. 2538 alin. (2), ci a constatat, în mod corect, că teza a doua a textului menţionat nu trebuie interpretată în mod izolat, ci împreună cu teza întâi, esenţial fiind ca recunoaşterea să rezulte fără echivoc din manifestări ale celui în favoarea căruia curge prescripţia, şi care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. În acest context s-a concluzionat că menţiunile cuprinse în art. 2 din actul adiţional din data de 31.01.2013, de care încearcă să se prevaleze recurenta, nu pot fi considerate lipsite de echivoc, în sensul avut în vedere de legiuitor, pentru a se putea deduce o recunoaştere, fiind prea generice şi imprecise.

Totodată, în raport cu obiectul contractului, servicii de paza ce se prestează pe măsura curgerii timpului, fiind vorba deci de un contract cu executare succesivă, este evident că prestaţiile executate în baza acestuia nu pot fi privite ca un tot unitar, astfel încât în speţă nu se pune problema ca termenul de prescripţie să înceapă să curgă doar de la data la care ultima prestaţie a devenit exigibilă.

Nu va fi reţinută nici critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2524 alin. (1) din C. civ.

Astfel, în conformitate cu aceste dispoziţii legale, dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute.

În cauză, instanţele de fond au reţinut că în contractul încheiat între părţi se prevede un termen suspensiv în favoarea debitorului, care se împlineşte la data de 15 a fiecărei luni, astfel că, în aplicarea art. 2524 alin. (2) din C. civ., termenul de prescripţie de trei ani începe să curgă de la data expirării termenului.

Totodată, s-a mai reţinut şi că prin contract, s-a prevăzut şi termenul de emitere a facturii, respectiv data de 30 a lunii în curs.

Având în vedere dispoziţiile legale evocate, şi situaţia de fapt, aşa cum a fost reţinută de instanţele de fond prin raportare la prevederile contractuale, este neîntemeiată susţinerea recurentei în sensul că doar de la data emiterii facturii se poate discuta despre începerea curgerii termenului de prescripţie.

În interpretarea propusă de recurentă, s-ar ajunge la situaţia în care partea care nu şi-a respectat obligaţia de a emite factura potrivi termenului stabilit prin contract, să se poată prevala de propria neexecutare pentru a obţine efecte juridice favorabile.

În consecinţă, în mod corect s-au raportat instanţele de fond la prevederile contractuale în stabilirea exigibilităţii obligaţiei neexecutate şi respectiv a momentului de la care începe să curgă prescripţia între păţi.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi primit.

Deşi invocat în mod formal, din dezvoltarea argumentelor părţii nu rezultă incidenţa niciuneia din tezele reglementate de lege, respectiv existenţa unor motive contradictorii sau străine de cauză, ci doar nemulţumirea recurentei reclamante în raport cu dezlegarea dată de judecătorii din apel criticilor formulate în calea de atac.

Cu alte cuvinte, deşi s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., în realitate, recurenta tinde la reanalizarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel în baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, ceea ce nu se poate face în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de reclamantă nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună modificarea soluţiei adoptate.

Faţă de toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Referitor la recursul recurentei pârâte, cu titlu prealabil, se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară şi are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 alin. (2) din acelaşi cod. În consecinţă, Curtea va reţine spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., şi care se referă la aspecte de nelegalitate.

În privinţa criticii referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 13 alin. (3), art. 16 şi art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., care reglementează dreptul la apărare, principiul nemijlocirii şi, respectiv, rolul activ al judecătorului, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta pârâtă a formulat exclusiv critici asupra unor elemente ce ţin de modul de interpretare şi apreciere a probelor şi respectiv de stabilirea situaţiei de fapt, aspecte ce nu pot forma însă obiectul motivului de nelegalitate evocat.

Din această perspectivă, instanţa de recurs constată că recurenta nu reclamă nicio încălcare a drepturilor sale procesuale, singurele critici fiind referitoare la modul concret în care instanţa de apel a făcut analiza probelor. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivele pentru care instanţa a dat prevalenţă unor probe în detrimentul altora, sau a considerat lipsite de relevanţă anumite împrejurări de fapt, nu este de natură să ducă la concluzia că în speţă ar fi fost încălcat dreptul recurentei la apărare, principiul nemijlocirii şi rolul activ al judecătorului, mai ales în condiţiile în care înlăturarea apărărilor recurentei pârâte nu a fost arbitrară, ci motivată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) nu poate fi primit.

Ca şi în cazul recursului anterior analizat, şi în cazul acestui recurs, deşi invocat în mod formal, din dezvoltarea argumentelor părţii nu rezultă incidenţa niciuneia din tezele reglementate de lege (inexistenţa motivării, insuficienţa considerentelor sau caracterul contradictoriu al acestora), ci doar nemulţumirea recurentei pârâte în raport cu dezlegarea dată de judecătorii din apel criticilor formulate în calea de atac.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel, cu respectarea prevederilor art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Considerentele deciziei recurate relevă analiza tuturor motivelor de apel invocate de pârâtă, fiind permisă gruparea argumentelor părţii şi analiza acestora printr-un considerent comun.

De altfel, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanţa de prim control judiciar nu corespunde opiniei părţii. Aşa fiind, Curtea constată că decizia recurată răspunde exigenţelor dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din acelaşi cod neputând fi reţinut.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta pârâtă critică aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 395 din C. com. şi ale art. 1546 din C. civ.

În argumentarea acestei critici însă, recurenta pârâtă face o analiză proprie a actelor încheiate între părţi, pentru a ajunge la concluzia că "instanţa de apel a considerat, în mod total greşit, că intimata reclamantă nu ar fi avut cunoştinţă, nici la momentul încheierii Contractului de pază şi nici ulterior, de faptul că C. a acţionat în afara limitelor mandatului său."

Aşa cum s-a arătat deja, situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar împrejurarea cunoaşterii sau nu a limitelor mandatului de către terţul cocontractant este o chestiune ce ţine de situaţia de fapt.

În consecinţă, analiza aplicării normelor de drept material de către instanţa de apel se va face prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond.

Din această perspectivă, Curtea constată pe de-o parte, că recurenta nu arată în concret de ce în speţă nu ar fi incidente dispoziţiile art. 395 din C. com., iar pe de altă parte dispoziţiile art. 1546 din C. civ. au fost corect aplicate, faţă de conţinutul actului adiţional din data de 31.01.2013 avut în vedere de instanţe.

Nu vor fi reţinute nici criticile referitoare la greşita nereţinere a excepţiei de neexecutare invocate de recurenta pârâtă. Astfel, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, şi o neexecutare parţială a unei obligaţii contractuale poate fi invocată pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiei corelative, însă neexecutarea invocată de partea interesată trebuie să fie suficient de importantă. În speţă însă, împrejurarea invocată de recurenta pârâtă nu este de natură a justifica neplata integrală a serviciilor de pază prestate de intimata reclamantă.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri declarate împotriva Deciziei civile nr. 1706 din 18 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În temeiul art. 451 din C. proc. civ., faţă de soluţia de respingere a recursului formulat de recurenta-pârâtă B. S.A., instanţa va respinge şi cererea acesteia de obligare a păţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar cabinet individual de insolvenţă D. împotriva Deciziei civile nr. 1706A/2017 din 18 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1706A din 18 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea de cheltuieli de judecată formulată de recurenta-pârâtă, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2019.

Procesat de GGC - NN