CHF-denominated credit: exclusion of currency-risk clauses under Directive 93/13 due to reflection of mandatory monetary nominalism and validity of un-negotiated issuance commission

Asupra cererii de recurs de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 4075/01.07.2015 pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepţia netimbrării acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în Convenţia de credit bancar nr. C2204/1130/3969/16.07.2007 la art. 12.2 teza a II a, art. 12.3 şi art. 12.4, a declarat nulitatea absolută a clauzelor menţionate anterior; a dispus îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului sus menţionat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 1,8894 RON/CHF; a obligat pârâtele să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit sus-menţionat funcţie de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 1,8894 RON/CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare, respectiv, 01.07.2037, reclamanta urmând să achite ratele aferente creditului contractat la valoare leu/CHF anterior menţionată; a obligat pârâtele să plătească reclamantei sumele achitate în plus în temeiul contractului sus-menţionat, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit (1,8894 RON), sume la care urmează să se calculeze şi dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâte; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în Convenţia de credit bancar nr. C2204/1130/3969/16.07.2007 la art. 9.1 lit. a); a declarat nulitatea absolută a clauzei menţionate anterior; a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 6359 CHF în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plăţii, cu titlu de comision de acordare, sumă la care urmează să se calculeze şi dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării acestei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acesteia de către pârâte; a respins cererea reclamantei privind restituirea creditului în RON (cuprinsă în art. 12.2 teza I din Convenţia de credit bancar nr. C2204/1130/3969/16.07.2007) ca neîntemeiată; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare,care să prevadă restituirea creditului în RON, ca neîntemeiată; a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 11.160 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că a data de 16.07.2007, între reclamanta C. şi pârâta B. s-a încheiat Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice nr. C2204/1 130/3969, contract în baza căruia reclamanta a fost împrumutată cu suma de 635.990 CHF, pentru o perioadă de 360 de luni.

La data de 10.08.2010, ca urmare a "contractului de transfer" încheiat între cele două pârâte a fost încheiat un act adiţional la contractul sus-menţionat, acesta fiind primit de reclamantă la aceeaşi dată.

De asemenea, părţile au încheiat şi un al doilea act adiţional, fiind modificat art. 11 din contract privitor la poliţa de asigurare.

Prin acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanta solicită constatarea caracterului abuziv a patru articole din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice nr. C2204/1 130/3969, clauze inserate în art. 12.2, 12.3, 12.4 şi art. 9.1 lit. a), cu) următorul conţinut:

- Art. 9.1 lit. a): pentru creditul acordat banca percepe următoarele taxe şi comisioane: a) comision de acordare de 2,00% din suma iniţială.

- Art. 12.2: rambursarea ratelor lunare se va efectua de către împrumutat/co-debitor în conturile curente ale împrumutatului deschise la Bancă, în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul. Împrumutatul/Co-debitorul poate opta şi pentru depunerea sumelor datorate în orice altă monedă pentru care împrumutatul are deschis un cont curent, Banca având dreptul să realizeze conversia valutară începând cu ora 00:00 a datei scadenţei lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare. Banca are dreptul la liberă alegere a ordinii în care va utiliza disponibilităţile din conturile deschise în diferite valute iar utilizarea disponibilităţilor respective se va face până la limita rambursării integrale a sumelor datorate.

- Art. 12.3: Împrumutatul/Co-debitorul autorizează Banca, în mod irevocabil şi necondiţionat, să debiteze contul său curent în valuta creditului şi orice alte conturi în alte valute deţinute de către împrumutat/co-debitor la Bancă, pe întreaga durată a prezentului contract în vederea plăţii ratelor lunare datorate, a dobânzilor, comisioanelor şi a oricăror altor sume, inclusiv din executarea silită datorate conform prezentului contract. Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a efectua aceste operaţiuni.

- Art. 12.4: Împrumutatul/Co-debitorul autorizează Banca să facă în numele şi pe conturile sale, până la nivelul sumelor datorate, orice operaţiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar. Conversia se face la cursurile de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu suportarea de către Împrumutatul/Co-debitorul a tuturor comisioanelor, spezelor şi taxelor aferente acestor operaţiuni. Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de efectua aceste operaţiuni.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă în cauză, tribunalul arată că, având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care C. civ. din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de C. civ. din 1864 şi de Codul comercial, astfel cum art. 6 alin. (2) din C. civ. din 2009 şi art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. din 2009 stabilesc.

Raporturile contractuale stabilite între părţi şi deduse judecăţii intră, din punctul de vedere al tribunalului sub incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, reclamanta având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. (1) din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activităţii sale în afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar pârâtele având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. (2) din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activităţi comerciale autorizate.

Potrivit art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor", "o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".

Astfel cum art. 4 alin. (3) din Lege stabileşte, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Art. 4 alin. (5) din aceeaşi Lege stabileşte că "natura unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde". "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Din textele legale anterior menţionate instanţa a concluzionat că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte, cumulativ, două condiţii: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul, şi 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, Tribunalul a apreciat că din prima categorie fac parte convenţiile ale căror prevederi sunt rezultatul voinţelor concordante ale ambelor/tuturor părţilor contractante, respectiv rezultatul propunerilor şi contrapunerilor sau chiar al concesiilor părţilor, în timp ce din a doua categorie fac parte convenţiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părţi, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părţi la oferta celeilalte. Spre deosebire de caracteristicile contractelor negociate, trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existenţa unei inegalităţi economice între contractanţi, o parte având o poziţie economică superioară asupra celeilalte; existenţa unei oferte generale şi abstracte (adresate tuturor potenţialilor contractanţi), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) şi detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante.

Raportat la acestea, instanţa a apreciat că raporturile juridice dintre părţi au fost stabilite în baza unei contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, deoarece contractul de credit întruneşte toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menţionate: între reclamanta, partea contractantă aflată în nevoia obţinerii unei sume de bani, şi pârâta/pârâtele partea contractantă deţinând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor celei dintâi, există o evidentă poziţie de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condiţiile contractuale generale, amănunţite, stabilite de aceasta din urmă pentru perioada respectivă, anterior încheierii convenţiei, pentru toţi potenţialii clienţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamantă; clauzele contractuale fiind rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a pârâtei/pârâtelor, reclamantă doar manifestându-şi voinţa de a încheia convenţia.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul îşi poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condiţiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), ci posibilitatea efectivă a destinatarului de a influenţa conţinutul şi numărul clauzelor.

Prin probele administrate în cauză pârâtele, nu s-a făcut dovada schimbării/modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamantă ar fi avut şi alte opţiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, nici în privinţa contractului care face obiectul prezentei cauze, deşi sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art. 4 alin. (2) din Lege.

Nu se poate reţine că încheierea celor două acte adiţionale probează "negocierea" dintre părţi, în condiţiile în care, pe de o parte, Actul adiţional nr. x a fost încheiat ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 50/2010 în raport şi de împrejurarea că între cele două pârâte a intervenit "un contract de transfer" a contractului de credit ce formează obiectul prezentului dosar, iar al doilea act adiţional a privit doar clauza referitoare la poliţa de asigurare, menţionată în art. 11 din contract, articol care nu face obiectul prezentului dosar.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută în art. 9 lit. a) din Convenţia de credit nr. C2204/1130/3969 referitoare la perceperea unui comision de acordare a creditului, Tribunalul a reţinut că acesta este în cuantum de 2,00%, echivalent a 6359 CHF calculat la valoarea iniţiala a creditului şi se plăteşte o singura data la prima tragere.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta B. S.A. nu a înţeles să formuleze apărări cu privire la perceperea acestui comision, limitându-se în a arăta că acest comision face parte din preţul contractului, fiind exceptat de la analiza/cenzura instanţei judecătoreşti.

În privinţa acestei clauze, tribunalul a apreciat că motivul pentru care a fost perceput un astfel de comision nu este clar determinat sau determinabil, cu atât mai mult cu cât contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu. A constatat că terminologia folosită - comision de acordare nu este descrisă în cuprinsul condiţiilor contractului încheiat de părţi pentru ca reclamanta să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care a fost percepută această sumă cu titlu de comision, din moment ce motivaţia perceperii acestui comision nu este detaliată în cuprinsul convenţiei de credit.

În această situaţie, tribunalul a apreciat că perceperea comisionului de acordare (2,00% din soldul creditului, plătibil lunar) creează un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamantei consumatoare, şi contravine bunei-credinţe.

S-a subliniat faptul că operaţiunile realizate de angajaţii băncii au fost anterioare creditării efective, iar viitorul client, reclamanta din prezenta cauză, nu a avut niciun control asupra activităţilor astfel desfăşurate. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obţin creditul solicitat, deşi aceleaşi resurse se consuma şi în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.

Tribunalul a înlăturat apărarea pârâtelor potrivit căreia acest comision nu poate forma obiectul analizei unei instanţe naţionale, în condiţiile în care, spre exemplu, în cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, se consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă, şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate, în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Şi susţinerea aceloraşi pârâte potrivit căreia comisionul de acordare face parte din preţul contractului a fost înlăturată, în condiţiile în care preţul contractului nu include şi achitarea acestui comision. De altfel, pârâtele omit să aibă în vedere faptul că suma împrumutată reclamantei a fost diminuată cu suma de 6359 CHF, aceasta fiind trasă din împrumutul total, fără ca pârâtele să probeze în vreun fel că au respectat dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

În concluzie, suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului şi în afara exprimării consimţământului creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar exigenţele bunei-credinţe nu sunt respectate, motiv pentru care Tribunalul a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în Convenţia de credit bancar nr. C2204/1130/3969/16.07.2007 la art. 9.1 lit. a)., şi, pe cale de consecinţă, a declarat nulitatea absolută a clauzei menţionate anterior şi a dispus restituirea sumei percepute cu titlu de comision de acordare, sumă la care urmează să se calculeze şi dobânda legală aferentă, de la data încasării acestei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acesteia de către pârâte.

În privinţa clauzelor inserate la art. 12.2, 12.3 şi 12.4 din Convenţia de credit nr. C2204/1130/3969 încheiată de părţi, referitoare la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, cu suportarea riscului valutar doar de una din părţi, Tribunalul a arătat că, de esenţa raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice, este corelativitatea drepturilor şi obligaţiilor, respectiv faptul că o parte se obliga să dea, să facă sau să se abţină de la ceva ştiind că şi cealaltă parte va efectua o contraprestaţie. Dacă unei părţi îi incumbă numai obligaţii fără a beneficia în schimb şi de drepturi, se rupe echilibrul care trebuie să domine raporturile juridice, părţile nemaiaflându-se pe poziţii de egalitate, ci de subordonare, de putere, ceea ce este profund injust, mai ales în situaţia în care una din părţi este persoană juridică, iar cealaltă persoană fizică.

În speţă, Tribunalul a apreciat că dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului rezultă din conduita pârâtei care a preformulat clauzele inserate în art. 12.2 teza a II-a, art. 12.3 şi art. 12.4 şi prin care a prevăzut pentru ea o serie de drepturi fără să existe şi obligaţii corelative.

În analiza caracterului abuziv al acestor clauze, raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, Tribunalul a reţinut că, nesocotind dispoziţiile contractuale, potrivit cărora contractul nu se poate modifica decât cu acordul ambelor părţi, pârâtă şi-a rezervat dreptul "de a realiza conversia valutară începând cu ora 00:00 a datei scadenţei lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare (...) că are dreptul la liberă alegere a ordinii în care va utiliza disponibilităţile din conturile deschise în diferite valute, iar utilizarea disponibilităţilor respective se va face până la limita rambursării integrale a sumelor datorate" (art. 12.2 teza a II a); "Împrumutatul/Co-debitorul autorizează Banca, în mod irevocabil şi necondiţionat, să debiteze contul său curent în valuta creditului şi orice alte conturi în alte valute deţinute de către împrumutat/co-debitor la Bancă, pe întreaga durată a prezentului contract în vederea plăţii ratelor lunare datorate, a dobânzilor, comisioanelor şi a oricăror altor sume, inclusiv din executarea silită datorate conform prezentului contract (...) Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a efectua aceste operaţiuni (art. 12.3)" "Împrumutatul/Co-debitorul autorizează Banca să facă în numele şi pe conturile sale, până la nivelul sumelor datorate, orice operaţiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar (...) conversia se face la cursurile de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu suportarea de către Împrumutatul/Co-debitorul a tuturor comisioanelor, spezelor şi taxelor aferente acestor operaţiuni (...) Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de efectua aceste operaţiuni" (art. 12.4).

Conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, orice contract trebuie să conţină clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Potrivit art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care "obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului".

Or, prin necircumstanţierea, în niciun mod, a elementelor care-i acordă băncii o serie de drepturi asupra conturilor consumatorului, la modul în care face conversia, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, aceste clauze încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natura să îl prejudicieze pe consumator, care nu a fost informat în niciun fel cu privire "la valabilitatea" acestei monede, pârâtele neadministrând probe conform art. 249 C. proc. civ., deşi aveau această obligaţie. Această modalitate de exprimare, în opinia Tribunalului, face ca respectivele clauzele să fie interpretate doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă suportarea de comisioane, speze şi taxe sau devalorizarea monedei CHF era necesară şi proporţională scopului urmărit.

Tribunalul a apreciat că şi pârâtele trebuie să îşi asume în egală măsură un minim risc decurgând din evoluţia pieţei monetare, iar nu numai consumatorul, care, în cazul de faţă a suportat exclusiv creşterea cursului valutar.

Cazurile în care o convenţie poate fi amendată prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul să aibă posibilitatea de a-şi prefigura de la început condiţiile în care o astfel de modificare poate interveni, iar instanţa să aibă posibilitatea ca, la cerere, să poată aprecia asupra existenţei şi temeiniciei acestora. Având în vedere formularea deosebit de generală, instanţa a considerat că articolele sus-menţionate acordă pârâtei o serie de drepturi pentru motive necunoscute de reclamantă, care scapă aprecierii acesteia şi eventualului control al instanţei, contrar principiului bunei-credinţe şi creând un vădit dezechilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

În acest sens, Tribunalul a menţionat că, în cauza C 92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein Westfalen eV, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13 coroborate cu articolul 3 alin. (3) din Directiva 2003/55/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piaţa internă în sectorul gazelor naturale şi de abrogare a Directivei 98/30/CE trebuie interpretate în sensul că, în scopul de a aprecia dacă o clauză contractuală standard, prin care o întreprindere de distribuţie îşi rezervă dreptul să modifice costurile furnizării gazelor naturale, respectă sau nu respectă cerinţele de bună-credinţă, de echilibru şi de transparenţă impuse prin aceste dispoziţii, prezintă printre altele, o importanţă esenţială: aspectul dacă în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

Lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare şi aspectul dacă facultatea de reziliere conferită consumatorului poate, în condiţiile concrete, să fie realmente exercitată.

În aceeaşi ordine de idei, Tribunalul a constatat că la momentul încheierii contractului (anul 2007) pe fondul unei campanii publicitare agresive, contractarea unor astfel de credite în CHF s-a prefigurat a fi mai avantajoasă faţă de alte oferte de creditare în RON sau în euro, în condiţiile în care CHF este o monedă care nu are o circulaţie efectivă pe piaţa românească, nu este folosită în tranzacţiile civile sau comerciale, în numerar sau prin virament bancar (părţile au încheiat contractul în CHF, dar achiziţionarea imobilului nu s-a realizat în această monedă). Creditul în CHF era, la acel moment, un produs nou pe piaţă, iar informaţiile corespunzătoare cu privire la istoricul evoluţiei francului elveţian şi riscurile generate de variaţiile cursului de schimb valutar lipseau, deşi pârâtele, acţionând ca profesionişti (comercianţi) în domeniul financiar aveau cunoştinţele necesare care să le permită o avertizare a consumatorului cu privire la devalorizarea acestei monede. În acest context, reclamanta şi-a asumat obligaţia de a returna creditul la termenele şi cuantumurile din contract, având ca premisă cursul de schimb valutar CHF-leu din perioada respectivă.

Deşi la momentul încheierii contractului cursul valutar leu - CHF era de 1,8894 RON/CHF, în prezent acesta este de 4,2117 RON/CHF, fără ca, în această perioadă (deşi părţile au încheiat două acte adiţionale) pârâta să informeze consumatorul cu privire la evoluţia pieţei valutare, preferând să lase consumatorul să suporte singur riscul valutar.

Aşadar, deşi francul elveţian a avut o evoluţie spectaculoasă, valoarea acestuia crescând cu 222,9% în raport de moneda naţională, cu consecinţe directe asupra obligaţiilor reclamantei de restituire a ratelor, ceea ce, în opinia Tribunalului a produs un dezechilibru major cu privire la prestaţiile reciproce ale părţilor, în detrimentul reclamantei, cu efectul obţinerii unui profit la care nici măcar banca nu l-a anticipat, fără să existe o contraprestaţie din partea acesteia. Altfel spus, reclamanta este obligată, la prestaţii vădit disproporţionate în raport cu cele avute în vedere la momentul încheierii contractului.

Caracterul conştient al actului juridic, reaminteşte Tribunalul părţilor, impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă şi determinată a consecinţelor actului juridic pe care îl semnează. Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi a regulii de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca legea, având forţă obligatorie, potrivit disp. art. 969 alin. (1) C. civ., se deprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în ipoteza producerii situaţiei.

Având în vedere că, pe de-o parte, piaţa valutară evoluează diferit inclusiv în funcţie de politica statului emitent al valutei în cauză, precum şi că, pe de altă parte, expresiile de natura "dreptul Băncii de a efectua conversia valutară; de a debita conturile împrumutatului, că împrumutatul suportă toate comisioanele, spezele şi taxele pentru conversia monetară", nu conferă un criteriu determinat în mod obiectiv, nefiind de natură de acorde posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidenţei situaţiei vizate. Tribunalul a considerat că inserarea unor astfel de expresii nu sunt obiectiv determinate sau determinabile, astfel încât se poate susţine că prevederile contractuale analizate menţionează dreptul exclusiv şi discreţionar al băncii de a face conversia valutară funcţie de propriul curs valutar, fără stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumator în deplină cunoştinţă de cauză.

În aceeaşi ordine de idei, Tribunalul a considerat că pârâtele nu au respectat obligaţia de informare a clienţilor, la dosar nefiind depuse probe din care să rezulte că riscurile de majorare a cursului valutar au fost discutate cu reclamanta, aceasta neavând posibilitatea reală de a reflecta, de a analiza riscurile la care se expune în cazul accesării unui împrumut în CHF, înainte de încheierea contractului.

A constatat tribunalul că obligaţia de informare a fost nesocotită de pârâte, acestea, în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice şi Directiva 2008/48/CE, având obligaţia de a atrage atenţia reclamantei consumatoare asupra pericolelor şi riscurilor unei operaţiuni determinate, de a explica riscurile implicate de un credit în moneda "exotică" CHF, să furnizeze informaţii legate de oportunitatea sau inoportunitatea încheierii unui astfel de contract, obligaţii care nu au fost probate că au fost îndeplinite.

Tribunalul a reţinut că între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante există un dezechilibru semnificativ, în defavoarea reclamantei fiind singura obligată să suporte deprecierea cursului valutar, fără ca pârâtele să fie afectate în vreun fel. Pârâtele, cu rea-credinţă au format consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că creditul în CHF era net favorabil altor produse de creditare şi nu a prezentat dezavantajele acestui produs. Dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi de a anticipa întinderea obligaţiilor sale. Pârâtele au stipulat în convenţia încheiată cu reclamanta obligaţia acesteia de a suporta exclusiv eventualele diferenţe de schimb valutar, fără vreo distincţie sau limitare a întinderii acestei obligaţii. Aşadar, în cazul dublării/triplării valorii CHF în raport cu moneda naţională, convenţia de credit încheiată de părţi dobândeşte un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut. Or, având în vedere că nu doar debitul principal, dar şi dobânda percepută pentru credit sunt plătite în CHF la cursul de schimb de la momentul plăţii, se creează, în opinia Tribunalului, un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, pe fondul creşterii francului elveţian cu 222,9%, beneficiile băncii crescând în mod nejustificat, speculativ chiar, în dauna consumatorului.

Au fost reţinute şi cele dispuse în cauza C-26/13, Kasler şi Kaslerne Rabai referitoare la Directiva 93/13 CEE, unde Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că termenii "obiectul principal al contractului" nu acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în moneda străină între un vânzător sau un furnizor sau consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuţie în litigiul principal, în temeiul căruia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată ceea ce revine în sarcina instanţei de trimitere să verifice, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului, precum şi contextul său juridic şi factual, că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a acestui contract care îl caracterizează. O astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare al monedei străine, nu poate fi considerată ca incluzând o remuneraţie al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a stabili dacă este abuzivă în temeiul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Art. 4 alin. (2) din Directivă presupune ca şi contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă în ceea ce-l priveşte.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene precizează că excluderea aprecierii caracterului abuziv al preţului sau remuneraţiei faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora nu se aplică în cazul invocării unei asimetrii între cursul de schimb la vânzare al monedei străine utilizat pentru calcularea ratelor şi cursul de schimb la cumpărare al valutei respective utilizat pentru calcularea sumei deblocate. Curtea stabileşte că plata în cadrul ratelor împrumutului a sumelor rezultate din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare (utilizat pentru calcularea ratelor) şi cursul de schimb la cumpărare al monedei străine (utilizat pentru deblocarea împrumutului) nu poate fi considerată ca fiind o "remuneraţie" pentru serviciile băncii împrumutătoare.

Decizia Curtea de Justiţie a Uniunii Europene precizează că este necesar ca şi consumatorul să poată aprecia consecinţele economice negative pe care le riscă prin încheierea contractului. Contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionalitatea concretă a mecanismului de schimb al monedei referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele negative economice care rezultă din faptul încheierii contractului.

Clauza de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat nu a fost negociată direct cu reclamanta astfel că, Tribunalul a constatat caracterul prestabilit şi impus consumatorului contractului de credit, acesta exprimându-şi adeziunea la aceste contracte tipizate, fără să aibă posibilitatea de a influenta natura lor. Singura posibilitate a consumatorului era aceea de a alege între creditele existente pe piaţă, singura opţiune fiind aceea de a semna sau nu contractul.

Având în vedere caracterul abuziv al clauzei de suportare a riscului valutar exclusiv de către consumator, Tribunalul a apreciat că, pentru asigurarea proporţionalităţii prestaţiilor asumate de părţi, care să corespundă manifestării de voinţă, în sensul producerii de efecte juridice, se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei încheiate la valoarea de la data încheierii şi semnării contractului, calcularea ratelor şi plata ratelor de rambursare la această valoare, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

Analizând clauzele contestate prin raportare la dispoziţiile art. 966 - 970 C. civ. 1864, rezultă că părţile trebuie să acţioneze cu bună credinţă, atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Neputând înlătura sau limita aceste obligaţii, distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională apare ca o soluţie justă şi echitabilă.

Tribunalul nu împărtăşit opinia reclamantei potrivit căreia restituirea sumei împrumutate ar trebui să fie făcută în moneda naţională (art. 12.2 teza I), având în vedere că, pe de o parte, contractul are ca obiect moneda CHF, acest aspect fiind cunoscut de reclamantă, iar pe de altă parte, prin denominare, în opinia Tribunalului s-ar nesocoti dispoziţiile art. 1579 C. civ. dar şi cele ale art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000.

Tribunalul a apreciat că apărarea pârâtelor potrivit căreia, prin îngheţarea cursului valutar, se încalcă principiul nominalismului monetar este lipsită de fundament legal, în condiţiile în care reclamanta trebuie să restituie, în continuare, împrumutul tot în CHF (moneda contractului), restituind "aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri primite" . A considerat că pârâtele nu sunt dezavantajate în vreun fel (inclusiv, prin reducerea profitului acestora) prin îngheţarea cursului valutar, având în vedere, pe de o parte, că aceasta nu a probat că, la rândul lor s-ar fi împrumutat de pe piaţa valutară externă, la un curs valutar CHF "exagerat de ridicat" astfel că "ar fi nevoită să restituie" valuta la aceeaşi valoare, iar pe de altă parte, apreciază Tribunalul că pârâtele au avut grijă să se pună la adăpost faţă de orice "cutremur" al pieţei valutare în împrumuturile acordate, această protecţie fiind evidentă şi din modul de formulare al celorlalte clauze contractuale şi care nu au fost atacate de reclamantă.

Prin Decizia civilă nr. 1004/A pronunţată la data de 06.06.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A.

Prin Decizia civilă nr. 1036 pronunţată la data de 07.06.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B., a casat Decizia civilă nr. 1004/A/2016 şi a trimis cauza în vederea rejudecării apelului, constatând că este incident motivul de casare prev. de art. 488 pct. 6 noul C. proc. civ. întrucât deşi în cuprinsul considerentelor instanţa a motivat apelul în sensul admiterii acestuia, dispozitivul conţine soluţia contrară, aceea de respingere.

În vederea rejudecării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015*.

Prin Decizia civilă nr. 2007A din 13 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă B. S.A, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea şi a menţinut soluţia primei instanţe privind excepţiile.

Analizând sentinţa apelată prin raportare la motivele de apel invocate, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/200, legea instituie o prezumţie a lipsei de negociere în contractele standard încheiate între consumatori şi profesionişti, revenind acestora din urmă sarcina de a face dovada contrară.

În cauză, cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, apelanta-pârâtă nu a făcut dovada negocierii directe cu intimata-reclamantă.

Astfel, negocierea presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistenţa unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părţile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind şi motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situaţie, băncii nu i se impun obligaţii excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligaţii concrete, respectiv inserarea unor clauze cu bună-credinţă, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de iniţiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, banca este totuşi ţinută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situaţie, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că în mod corect prima instanţă a reţinut caracterul nenegociat al contractului.

Analizând criticile apelantei-pârâte referitoare la comisionul de acordare, Curtea are în vedere prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Acest text de lege preia în legislaţia internă dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, conform cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Deopotrivă, Curtea reţine cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea din data de 26 februarie 2015 pronunţată în cauza C-143/13 Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva României, respectiv: că "domeniul de aplicare exact al noţiunilor "obiect [principal]" şi "preţ", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi determinat cu ajutorul noţiunii "costul total al creditului pentru consumatori", în sensul articolului 3 lit. g) din Directiva 2008/48" (par. 47); că, "întrucât articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 prevede o excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecţie a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziţiei respective trebuie să i se dea o interpretare strictă" (parag. 49); că "clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii obiectul [principal al] contractului" în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului" (par. 54); că "cea de-a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu priveşte decât caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat" (parag. 55); că "clauzele referitoare la contraprestaţia datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra preţului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, aşadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepţia chestiunii dacă valoarea contraprestaţiei sau a preţului prevăzut în contract este adecvată faţă de serviciul furnizat în schimb de creditor" (parag. 56).

Prin urmare, pentru a fi incidente dispoziţiile menţionate anterior, trebuie să fie vorba ori de o clauză asociată obiectului principal al contractului (în sensul de prestaţie esenţială), ori de o clauză care să vizeze caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora.

În raport de cele expuse anterior, Curtea a apreciat că acea clauză care reglementează comisionul de acordare nu poate fi asimilată obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestaţia esenţială a convenţiei de credit, ci de o prestaţie cu caracter accesoriu. În opinia Curţii, prestaţia esenţială - obiectul principal al contractului de credit este reprezentată de suma împrumutată şi dobânda percepută ca echivalent al folosinţei capitalului. Comisioanele, deşi parte din costul total al creditului, nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, faţă de cele expres statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Pe de altă parte, comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituţia de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidenţa tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privinţa acestora, caracterul nejustificat al preţului faţă de serviciile prestate, respectiv proporţionalitatea dintre aceste servicii şi cuantumul comisionului perceput ca echivalent.

Intimata-reclamantă a contestat şi cuantumul comisionului de acordare sub aspectul caracterul justificat al valorii percepute, arătând că nu se explică de ce cuantumul acestuia este raportat la mărimea sumei împrumutate. Această susţinere poate fi analizată prin raportare la teza a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, întrucât vizează caracterul justificat al preţului faţă de serviciul prestat. Prin urmare, pentru ca instanţa să poată cenzura acest aspect, este necesar ca clauzele contestate să nu aibă caracter clar şi inteligibil.

În contractul de credit încheiat între părţi a fost prevăzut un comision de acordare de 1% calculat la valoarea creditului, reţinut în valuta creditului de către bancă în momentul în care creditul este pus la dispoziţia împrumutatului.

Or, astfel cum a statuat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza amintită anterior, cuantumul corespunzător sau nu al acestui comision nu poate face obiectul analizei instanţei întrucât nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat (parag. 55).

Curtea mai reţine că din însăşi denumirea comisionului rezultă raţiunea perceperii sale, respectiv susţinerea activităţii de acordare a creditului, activitate ce implică, în mod evident, operaţiuni de monitorizare şi înregistrare, costuri şi resurse din partea băncii. De altfel, legalitatea perceperii unor astfel de comisioane a fost confirmată ulterior prin O.U.G. nr. 50/2010, care a transpus Directiva 2008/48/CE, act normativ ce a prevăzut posibilitatea ca profesionistul să beneficieze de contravaloarea acestor servicii fără a fi nevoie să le detalieze în contract.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea a apreciat că această clauză are caracter clar şi inteligibil şi nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, aşa încât în mod nelegal prima instanţă a reţinut caracterul abuziv al acestuia, motivul de apel fiind întemeiat.

Cât priveşte dispoziţiile Legii nr. 190/1999, invocate de intimata-reclamantă, Curtea a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) din această lege, în varianta în vigoare la data încheierii contractului, prezenta lege reglementează regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare. Art. 2 lit. c) din acelaşi act normativ defineşte creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare ca fiind creditul acordat cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: 1. este acordat în scopul efectuării de investiţii imobiliare cu destinaţie locativă sau cu altă destinaţie decât cea locativă ori în scopul rambursării unui credit ipotecar pentru investiţii imobiliare contractat anterior; 2. acordarea creditului este garantată cel puţin cu ipoteca asupra imobilului care face obiectul investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia se acordă creditul, respectiv cu ipoteca asupra imobilului obiect al investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia a fost anterior acordat un credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, a cărui rambursare urmează a fi astfel finanţată.

Raportând contractul de credit încheiat între părţi la aceste dispoziţii legale, Curtea a constatat că acesta nu reprezintă un credit ipotecar pentru investiţii imobiliare. Astfel, din însăşi denumirea contractului reiese că este vorba de un credit pentru nevoi personale, iar nu în scopul efectuării de investiţii imobiliare. Totodată, nu este menţionată în cuprinsul contractului vreo investiţie imobiliară în considerarea căruia să fi fost acordat creditul şi asupra căreia să fie constituită o ipotecă în vederea garantării acestuia. Aşadar, prevederile Legii nr. 190/1999 nu sunt aplicabile contractului de credit dedus judecăţii.

Pronunţându-se şi asupra motivului de apel referitor la moneda în care a fost acordat creditul, Curtea a reţinut în prealabil că în contract a fost prevăzută obligaţia reclamantei de a restitui creditul în moneda CHF, aceasta fiind obligată să suporte riscul valutar aferent acestei monede.

Întrucât anterior pronunţării prezentei decizii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, Curtea a urmărit să valorifice statuările instanţei de la Luxemburg.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în data de 20.02.2017, fiind sesizată cu întrebări preliminare într-un litigiu similar cu cel de faţă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat, în concret, care sunt etapele pe care instanţa naţională trebuie să le parcurgă pentru a analiza caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar, cum sunt cele în discuţie în dosarul de faţă.

Conform hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene instanţa naţională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza) în discuţie reflectă doar o dispoziţie de drept (parag. 29), dacă respectiva clauză, deşi nu reflectă doar o dispoziţie de drept şi deşi face parte din obiectul principal al contractului (parag. 41), este exprimată într-un mod clar şi inteligibil (parag. 49), dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil - respectă cerinţa bunei-credinţei şi, în fine, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil - instituie un dezechilibru semnificativ. Analiza îndeplinirii condiţiilor enunţate mai sus se face în ordinea indicată de Curte, iar în măsura în care una dintre condiţii nu este îndeplinită nu se trece la analiza celorlalte condiţii.

Având de verificat îndeplinirea primei condiţii în litigiul de faţă - dacă prevederile contractuale contestate reflectă doar o dispoziţie de drept intern - Curtea a constatat că art. 4.1. din contract - orice plată efectuată de împrumutat în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul - reprezintă o transpunere a principiului nominalismului monetar consacrat la art. 1578 C. civ. 1864; astfel, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract; interpretarea dată de apelantă prevederilor art. 1578 alin. (2) şi art. 1579 C. civ. este, în opinia Curţii, străină de obiectul cauzei, vizând cu totul alte situaţii decât cea din prezenta cauză.

După cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă.

În acelaşi sens, în hotărârea pronunţată în cauza Andriciuc, parag. 29, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

Instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Că acesta este sensul statuării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13, din prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, precum şi din statuările din cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, invocată şi de apelantă.

În considerente acesteia (parag. 25 - 28) s-a reţinut că, "după cum reiese din articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii nu sunt supuse dispoziţiilor acesteia. Astfel, după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă. Pe de altă parte, sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive clauzele contractuale care reflectă dispoziţii din reglementarea naţională care guvernează o anumită categorie de contracte, nu doar în cazuri în care contractul încheiat de către părţi aparţine acestei categorii de contracte, ci şi în ceea ce priveşte alte contracte cărora li se aplică respectiva reglementare în conformitate cu o dispoziţie din dreptul naţional (...) această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte."

Astfel, în lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se poate reţine că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În cauza de faţă prevederile contractuale contestate nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din contract în sensul obligării intimatei - reclamante să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens (al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv, ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract), putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare situaţie, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, Curtea, constatând că prevederile contractuale contestate - clauza de risc valutar - reflectă transpunerea în contract a unei dispoziţii legale obligatorii, a apreciat că respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Prin urmare Curtea nu a mai analizat criticile referitoare la încălcarea obligaţiei de informare, deoarece odată ce instanţa naţională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecăţii transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiţii enunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc.

Împotriva Deciziei civile nr. 2007A din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat recurs reclamanta A.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în raport de care, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material prevăzute de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv parag. 29 din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-186/16, în sensul că a statuat excluderea de la analiză, inclusiv a clauzei referitoare la obligaţia reclamantei de a restitui creditul în CHF prin raportare la o normă supletivă.

Recurenta-reclamantă a susţinut că este evident faptul că în cuprinsul hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, se face distincţie clară între normele obligatorii din dreptul naţional şi cele supletive, în sensul că sunt excluse de la aplicabilitatea directivei numai acele clauze care reflectă acte cu putere de lege (parag. 30). În situaţia în care s-ar considera că ar trebui excluse de la analiza caracterului abuziv inclusiv clauzele care fac obiectul prezentului litigiu care reflectă norma supletivă, recurenta-reclamantă a solicitat ca instanţa să aibă în vedere ultimul parag. de la pagina 14 a hotărârii atacate şi să constate nu poate fi vorba de un acord între părţi în sensul Directivei şi al hotărârii sus-menţionate.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a considerat că instanţa de apel a statuat în mod greşit în sensul că a fost perceput în mod legal comisionul de acordare, aplicând greşit prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Dispoziţia sus-menţionată nu poate fi aplicată prin completarea de către instanţa de judecată a clauzelor care fac obiectul analizei şi nici prin presupunerea activităţilor prestate de pârâtă. Prevederea contractuală ce reglementează comisionul de acordare încalcă prevederile art. 4 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 193/2000, iar în plus comisionul de acordare nu este clar şi neechivoc exprimat. În cadrul articolului contestat şi în cadrul întregului contract nu există nicio referire la activitatea efectuată de pârâtă, pentru plata sumelor încasate cu titlu de comision.

Instanţa de apel ar face în mod greşit referire la legalitatea acestui cost prin raportare la O.U.G. nr. 50/2010 care nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, nefiind în vigoare la data semnării contractului. Nu s-a făcut dovada de de către pârâtă a realizării vreunei activităţi aferente acestui comision, fiind astfel îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatoarei.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a decizie atacată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 24 mai 2018 a fost încuviinţat raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, fiind dispusă comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 22 noiembrie 2018.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la criticile recurentei privitoare la concluziile instanţei de apel asupra caracterului abuziv al clauzelor care consacră obligaţia reclamantei de a restitui creditul în moneda CHF, suportând riscul valutar aferent acestei monede, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, pentru pronunţarea soluţiei, Curtea de Apel a interpretat şi aplicat normele de drept naţional, valorificând concluziile unor hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene relevante aspectelor analizate.

În esenţă, recurenta critică reţinerea de către Curtea de Apel a excluderii de la analiza caracterului abuziv şi a clauzelor care consacră dispoziţii legale cu caracter supletive, deşi, în opinia sa, dispoziţiile naţionale şi cele europene, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa deja consacrată, au urmărit înlăturarea controlului instanţelor judecătoreşti doar în ceea ce priveşte clauzele care reproduc norme imperative.

Cu privire la acest aspect, din considerentele hotărârii pronunţate în cauza C-186/16 (Andriciuc şi alţii c. Banca Românească SA), Curtea de Apel a reţinut necesitatea analizei cu prioritate a incidenţei acestui caz de excludere de la controlul judecătoresc al caracterului abuziv, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Pornind de la premisa, acceptată şi de reclamantă, potrivit căreia clauzele contractuale contestate reprezintă o transpunere a principiului nominalismului monetar consacrat la art. 1578 C. civ. 1864, normă cu caracter supletiv, având în vedere considerentele hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în cauzele C-186/16 (deja amintită) şi C-92/11 (RWE Vertrieb AG c. Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen eV), Curtea de Apel a apreciat în mod judicios că, din punctul de vedere al acestei excluderi, nu există diferenţă de regim faţă de normele imperative, fiind excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Se are în vedere cu precădere parag. 26 al hotărârii pronunţate în Cauza C-92/11, care face trimitere la al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, potrivit căruia excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă.

De altfel elementul care diferenţiază normele imperative de cele supletive este posibilitatea părţilor de a deroga de la acestea din urmă printr-o convenţie expresă contrară. În lipsa unui asemenea acord, normele, chiar supletive, devin obligatorii pentru părţi şi se aplică deopotrivă ope legis, neexistând nicio justificare ca, în acest caz, transpunerea lor în contract să fie supusă controlului judecătoresc sub aspectul caracterului abuziv. Mai mult, sancţiunea specifică în materia clauzelor abuzive a fost apreciată a fi, în sistemul de drept românesc, cea a nulităţii absolute. Or, o clauza care reproduce o normă legală, fie ea şi una supletivă, nu poate fi considerată nulă, neputând contraveni ab initio unor norme imperative.

În acest context, atât parag. 29 din hotărârea pronunţată în cauza C-186/16 (invocat de recurentă), cât şi parag. 79 din hotărârea pronunţată în cauza C-34/13 (Kusionova c. Smart Capital a.s.), vorbesc despre obligaţia instanţei naţionale de a verifica "dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă", fără însă ca utilizarea conjuncţiei "sau" cu prilejul indicării celor două categorii de norme să fie urmată de recunoaşterea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a unui tratament diferit sub aspectul controlului judecătoresc cât timp se subliniase deja faptul că, în absenţa unei derogări, norma supletivă este în egală măsură obligatorie părţilor.

Cum acest caz de excludere se impunea a fi analizat în mod prealabil potrivit normelor naţionale şi europene şi jurisprudenţei europene enunţate anterior, reţinând incidenţa lui, nu se mai justifica analiza şi a celorlalte cerinţe instituite pentru verificarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Sub aspectul criticilor recurentei referitoare la soluţia instanţei de apel cu privire la clauza care instituia în sarcina consumatorului obligaţia de plată a unui comision de acordare, se impune a se sublinia cu prioritate faptul că, în considerentele deciziei atacate, s-a reţinut şi motivat faptul că o asemenea clauză nu poate fi asimilată obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestaţia esenţială a convenţiei de credit, ci de o prestaţie cu caracter accesoriu. În consecinţă, analiza cerinţelor referitoare la caracterul abuziv al unei clauze s-a realizat din perspectiva art. 4 alin. (1) - (5), şi nu a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, Curtea de Apel a subliniat faptul că nu poate analiza cuantumul corespunzător sau nu al acestui comision întrucât nu există nici un barem sau criteriu juridic care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat, citând în acest sens considerentele hotărârii pronunţate în cauza C-143/13 (Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei c. Volksbank Romania SA).

În acest context, s-a apreciat în mod judicios de către instanţa de apel că, din însăşi denumirea comisionului, chiar şi în absenţa unor menţiuni expres inserate în contract, rezultă raţiunea perceperii sale, respectiv susţinerea activităţii de acordare a creditului, activitate ce implică, în opinia sa, operaţiuni de monitorizare şi înregistrare, costuri şi resurse din partea băncii.

Mecanismul de funcţionare a acestei clauze este totodată transparent (în accepţiunea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene reflectată în hotărârea pronunţată în cauza C-26/13, Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai c. OTP Jelzálogbank Zrt) şi din perspectiva modului de calcul şi a consecinţelor pecuniare pe care le generează în sarcina consumatorului (respectiv 2,00%, echivalent a 6359 CHF, calculat la valoarea iniţiala a creditului, plătibil o singura data la prima tragere).

Trimiterea pe care instanţa de apel a realizat-o la dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 nu echivalează cu o aplicare retroactivă a acestui act normativ, urmărindu-se doar punctarea unui argument suplimentar pentru înţelegerea voinţei legiuitorului, ce ar fi avut posibilitatea eliminării posibilităţii de inserare a unor asemenea clauze dacă ar fi considerat nelegală o asemenea conduită bancară.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată neîntemeiat în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În consecinţă, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 2007 A din 13 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. S.A. şi D.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - NN