Seller bound to refund €650,000 plus interest after judicial liquidator’s insolvency termination upheld.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L., în faliment, reprezentată de lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., a chemat în judecată pe pârâta C. solicitând instanţei obligarea acesteia să restituie suma de 650.000 euro, achitată de A. cu titlu de plată parţială din preţul imobilului situat în Bucureşti, str. x, în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare; obligarea pârâtei să achite dobânda legală aferentă sumei de 650.000 euro, cu începere de la data de 2 aprilie 2015 şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

La data de 14 ianuarie 2016, reclamanta a depus cerere de modificare a cererii introductive, prin care a arătat că temeiurile juridice ale acţiunii sunt dispoziţiile art. 1321 - 1322 noul C. civ. (restituirea prestaţiilor ca urmare a desfiinţării antecontractului prin denunţare unilaterală) şi ale art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

B. Hotărârea primei instanţe.

Prin Sentinţa civilă nr. 2100 din 7 aprilie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis în parte acţiunea modificată, formulată de reclamanta A. S.R.L. - în faliment, reprezentată de lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., în contradictoriu cu pârâta C., a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 650.000 euro achitată cu titlu de plată parţială din preţul imobilului situat în Bucureşti, str. x, a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente sumei de 650.000 euro, de la data de 5 aprilie 2015 până la data plăţii efective.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 25 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, precum şi împotriva Sentinţei civile nr. 2100 din 7 aprilie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat apel pârâta C., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii acţiunii introductive de instanţă a reclamantei astfel cum a fost modificată la termenul din 14 ianuarie 2016 - în principal - ca fiind prescrisă, iar - în subsidiar - ca fiind neîntemeiată.

D. Hotărârea instanţei de apel.

Prin Decizia civilă nr. 334 A din 15 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C. împotriva încheierii de şedinţă din 25 februarie 2016 şi a Sentinţei civile nr. 2100 din 7 aprilie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate.

La data de 8 aprilie 2008 s-a perfectat între părţi antecontractul de vânzare-cumpărare având ca obiect bunul imobil situat în Bucureşti str. x sector 3, autentificat sub nr. 402 de BNP D.

Prin Sentinţa civilă nr. 7638 din 5 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a statuat cu putere de lucru judecat că, la momentul denunţării unilaterale formulate de către A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar, acest antecontract de vânzare-cumpărare nu încetase.

În privinţa executării obligaţiilor asumate, respectiv acela de a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu privire la imobil, acest drept s-a născut la data de 19 noiembrie 2008.

Instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, în cauză sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. Instanţa a creat o confuzie cu privire la temeiul juridic al acţiunii în restituirea prestaţiilor, între cauza de încetare a efectelor contractului, respectiv denunţarea acestuia în temeiul dispoziţiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi temeiul restituirii prestaţiilor, respectiv clauza contractuală prevăzută în art. 9.4 din antecontractul de vânzare.

Încetarea antecontractului prin denunţarea unilaterală a acestuia în temeiul dispoziţiilor speciale ale art. 123 din Legea nr. 85/2014, nu reprezintă temeiul dreptului la restituirea prestaţiilor, denunţarea unilaterală neavând ca efect principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Clauza prevăzută în art. 9.4 din antecontract este rezultatul negocierii părţilor şi este eronat să se interpreteze prescriptibilitatea efectelor acestei clauze prin prisma dispoziţiilor art. 2525 C. civ.

În raport de termenul prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, obligaţiile asumate prin acest contract, precum şi remediile sau sancţiunile contractuale aferente, s-au prescris la data de 19 noiembrie 2011.

În cauză lipseşte temeiul juridic al restituirii prestaţiilor. Instanţa de apel a reţinut că denunţarea unilaterală a convenţiei în temeiul art. 123 din Legea nr. 85/2014 reprezintă o manifestare de voinţă a lichidatorului judiciar, iar starea de insolvenţă în care se regăseşte societatea A. S.R.L. reprezintă o situaţie independentă de voinţa acesteia, fiind constatată de judecătorul-sindic.

C. civ. de la 1864 nu permitea o astfel de modalitate de încetare a contractelor, fiind în vădită contradicţie cu principiul forţei obligatorii a contractelor, iar denunţarea unilaterală se circumscrie noţiunii de condiţie pur-potestativă.

Antecontractul de vânzare nu a încetat de drept în baza unei dispoziţii legale, ci în baza dreptului de denunţare unilaterală, recunoscut prin dispoziţiile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 în patrimoniul intimatei-reclamante.

Dreptul de denunţare a contractelor aflate în derulare la momentul intrării în insolvenţă nu este un drept născut în patrimoniul lichidatorului judiciar, întrucât lichidatorul judiciar, în calitate de reprezentant al societăţii falite în relaţiile contractuale cu terţii, nu poate exercita decât drepturile pe care acesta le are în patrimoniu, indiferent dacă izvorul acestor drepturi este unul convenţional sau legal.

Starea de insolvenţă nu poate fi apreciată ca un motiv independent de voinţa societăţii, fiind rezultatul direct al acţiunilor acesteia.

În speţa dedusă judecăţii, A. S.R.L. a intrat în procedura de insolvenţă la cererea acesteia, direct în procedura simplificată, a falimentului, aşadar fără a avea şanse de redresare.

Starea de insolvenţă, prin definiţia şi efectele sale, prezumă o culpă a societăţii falite, scopul procedurii fiind acela de a proteja creditorii, prin organizarea unei proceduri comune de recuperare a creanţelor datorate de societatea falită.

Instanţa de apel nu a făcut o analiză judicioasă a cauzelor reale care au determinat neperfectarea contractului de vânzare, optând aleatoriu pentru motivul intrării în insolvenţă, întrucât acesta ar fi fost "consistent" cu restul soluţiei.

În realitate motivul pentru neperfectarea contractului de vânzare la 16 iunie 2008 a fost refuzul promitentei vânzătoare de a perfecta actul, datorită lipsei de fonduri băneşti, în vederea achitării diferenţei de preţ.

Instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., ignorând voinţa părţilor exprimată în antecontractul de vânzare-cumpărare.

Antecontractul a încetat în baza denunţării unilaterale a acestuia la 10 ianuarie 2015 şi toate efectele acestuia au încetat, aşadar inclusiv efectele clauzei prevăzute în art. 9.4.

Restituirea prestaţiilor părţilor în temeiul clauzei contractuale prevăzute în art. 9.4 din antecontract putea opera doar dacă această convenţie înceta prin pactul comisoriu prevăzut în clauză, nu şi în baza altor modalităţi de încetare a contractului.

Denunţarea unilaterală a unui contract are ca efect încetarea acestuia, însă nu afectează prestaţiile deja executate de părţi în temeiul respectivului contract, întrucât contractul nu este desfiinţat cu efect retroactiv.

Se solicită admiterea recursului, casarea în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a şi 8 C. proc. civ., în tot a hotărârii recurate, aceasta conţinând motive contradictorii şi fiind pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

De asemenea, se solicită obligarea reclamantei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

F. Analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În mod corect, instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Termenul de prescripţie se calculează prin raportare la data la care antecontractul de vânzare-cumpărare a fost denunţat de lichidatorul judiciar, respectiv 10 ianuarie 2015. Este de necontestat faptul că până la această dată, antecontractul de vânzare-cumpărare era în vigoare. Acest lucru a fost reţinut cu putere de lucru judecat prin Sentinţa civilă nr. 7638 din 5 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti. Aşadar, la momentul denunţării unilaterale formulate de A. S.R.L. prin lichidator judiciar, antecontractul de vânzare-cumpărare nu încetase.

De altfel, acţiunea formulată de societate prin care s-a solicitat constatarea încetării antecontractului de vânzare-cumpărare ca urmare a impreviziunii a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cu toate că, recurenta-pârâtă a formulat contestaţie împotriva măsurii dispuse de lichidatorul judiciar privind încetarea antecontractului de vânzare-cumpărare, aceasta a fost respinsă, soluţia fiind menţinută de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 611 din 6 aprilie 2016.

Obiectul acţiunii din prezentul litigiu îl constituie restituirea prestaţiilor, aşadar data de la care se calculează termenul de prescripţie este 10 ianuarie 2015, moment la care a încetat antecontractul de vânzare-cumpărare prin denunţarea unilaterală de către lichidatorul judiciar.

Având în vedere aceste considerente, respectiv obiectul acţiunii şi data încetării antecontractului de vânzare-cumpărare, nu se poate reţine că data de la care se calculează termenul de prescripţie în prezentul litigiu este 19 noiembrie 2008, astfel cum reţine recurenta, aceasta fiind data convocării la notar în vederea încheierii vânzării-cumpărării.

Legalitatea denunţării unilaterale a fost reţinută prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 611 din 6 aprilie 2016.

Nu se poate reţine că denunţarea unilaterală a antecontractului de vânzare-cumpărare nu produce efecte cu privire la restituirea prestaţiilor, astfel cum susţine recurenta pe considerentul că vechiul C. civ. de la 1864 nu permitea o astfel de modalitate de încetare a contractelor fiind în vădită contradicţie cu principiul forţei obligatorii a contractelor potrivit dispoziţiilor art. 969 C. civ.

Analiza dispoziţiilor art. 969 C. civ. (1864) şi ale Legii nr. 85/2014 s-a realizat de judecătorul sindic în Sentinţa nr. 7638 din 5 octombrie 2015, sentinţă rămasă definitivă, în care s-au reţinut următoarele:

"În ceea ce priveşte argumentele contestatoarei privind nesocotirea dispoziţiilor art. 969 din C. civ. anterior, se reţine că Legea nr. 85/2014 conţine atât reglementări procedurale în materia procedurii civile, cât şi reglementări de drept substanţial în această materie, având caracter special faţă de C. civ. anterior, şi se aplică cu prioritate.

Astfel, prevederile art. 123 din Legea nr. 85/2014 reglementează o "cauză autorizată de lege", respectiv tocmai o situaţie specială pe care o lege distinctă de C. civ. anterior o reglementează cu titlu excepţional faţă de art. 969 din acest cod, dat fiind caracterul particular şi special al procedurii insolvenţei faţă de legea generală civilă, această reglementare urmând aşadar a se aplica cu prioritate. În concret, prin prevederile art. 123 din Legea nr. 85/2014 legiuitorul a reglementat şi a autorizat în mod expres posibilitatea excepţională a denunţării contractelor de către lichidatorul judiciar cu titlu astfel derogatoriu de la vechiul C. civ.

Lichidatorul judiciar nu a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, neavând o asemenea competenţă, ci doar a solicitat contestatoarei restituirea voluntară a sumelor încasate în temeiul antecontractului fără să fi oferit o contraprestaţie. O solicitare de plată voluntară nu are niciodată semnificaţia juridică a repunerii părţilor în situaţia anterioară, atribut exclusiv al instanţei de judecată".

În actualul C. civ., denunţarea unilaterală a fost stabilită expres printre cauzele care generează restituirea prestaţiilor: art. 1321 - 1323 şi art. 1635 noul C. civ.

Denunţarea unilaterală este o modalitate de încetare a antecontractului de vânzare-cumpărare.

În prezentul litigiu nu se mai poate pune în discuţie culpa societăţii A., legalitatea măsurii denunţării unilaterale a antecontractului fiind stabilită prin hotărârile judecătoreşti anterior evocate.

Astfel, starea de insolvenţă a intimatei-reclamante, stare constatată de judecătorul-sindic în cadrul procedurii insolvenţei acesteia, nu s-a constatat ca fiind imputabilă intimatei.

În concluzie, neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare din cauza intervenirii acestei stări de insolvenţă nu poate reprezenta o cauză ce ar atrage culpa intimatei-reclamante potrivit prevederilor antecontractului de vânzare-cumpărare.

Neexistând o culpă a părţilor, în cauză s-au creat premisele aplicării clauzei 9.4 din antecontract, potrivit căreia, atunci când vânzarea nu se perfectează din cauze care nu ţin de culpa părţilor, părţile vor fi repuse în situaţia anterioară.

Aşa fiind, nu poate fi primită critica recurentei în sensul că instanţa de apel a forţat asocierea sancţiunii/remediului contractual prevăzut în art. 9.4 din contract, unei modalităţi de încetare a contractului, pe care părţile contractante nu au prevăzut-o, creând artificial un temei juridic al restituirii prestaţiilor.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva Deciziei civile nr. 334 A din 15 februarie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 28 februarie 2019.

Opinie separată judecător E.:

Contrar opiniei majoritare, apreciez că recursul declarat de pârâta C. este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Instanţa constată întemeiate criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., referitor la caracterul contradictoriu al considerentelor.

Astfel, este de netăgăduit că părţile au perfectat, la data de 8 aprilie 2008, un antecontract de vânzare - cumpărare, prin care recurenta pârâtă, în calitate de promitent vânzător, şi-a asumat obligaţia de a perfecta în viitor, un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, iar pârâta-intimată, în calitate de promitent-cumpărător de a cumpăra imobilul promis.

La data de 10 ianuarie 2015, în temeiul art. 123 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar al promitentului cumpărător a denunţat unilateral contractul în discuţie. Măsura lichidatorului judiciar, de denunţare unilaterală a convenţiei, a fost contestată, în condiţiile art. 59 din Legea nr. 85/2014, de către promitenta vânzătoare, în cadrul procedurii insolvenţei contestaţia fiind respinsă, prin hotărâre definitivă (Sentinţa civilă nr. 7638 din 5 octombrie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă).

Chestiunile tranşate, cu putere de lucru judecat, în litigiul anterior, ce pot fi opuse în prezenta cauză, conform art. 431 C. proc. civ., sunt limitate însă la următoarele aspecte: antecontractul de vânzare-cumpărare era în fiinţă la data denunţării (nu îşi încetase efectele), la data încetării contractului acesta nu fusese executat în totalitate sau substanţial de către ambele părţi.

Deşi vechiul C. civ. din 1864 nu reglementa, în mod explicit, denunţarea unilaterală a contractului, doctrina şi jurisprudenţa admiteau posibilitatea încetării convenţiei într-o atare modalitate, fie în prezenţa unei clauze contractuale atribuind uneia dintre părţi dreptul de a denunţa contractul (clauza de dezicere), fie în prezenţa cauzelor autorizate de lege în acest sens. O atare cauză autorizată de lege o reprezintă şi ipoteza reglementată de art. 123 din Legea nr. 85/2014.

Însă, indiferent de natura dreptului de denunţare unilaterală a contractului, convenţională sau legală (ca în prezenta speţă), denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor deja executate sau în curs de executare.

Aşadar, denunţarea unilaterală a convenţiei produce efecte numai pentru viitor, actul juridic nefiind desfiinţat cu efect retroactiv (ca efect, de exemplu, al nulităţii contractului, al rezoluţiunii ş.a.m.d.). În consecinţă, în mod corect susţine recurenta că prezenta acţiune în restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui antecontract de vânzare-cumpărare, ale cărui efecte au încetat prin denunţare unilaterală, este lipsită de temei juridic.

De altfel, instanţa de apel, constatând inexistenţa izvorului restituirii prestaţiilor, a încercat să identifice, dincolo de temeiul juridic invocat de reclamantă prin cererea introductivă (încetarea convenţiei prin denunţarea unilaterală şi îmbogăţirea fără justă cauză), un temei contractual. În acest sens, a invocat, direct prin considerente şi fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor acest aspect, incidenţa, în speţă, a prevederilor art. 9.4 din antecontract, potrivit cărora în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare nu va fi încheiat din orice motiv, excluzând culpa părţilor, antecontractul va fi considerat desfiinţat de plin drept, fără vreo formalitate suplimentară şi fără intervenţia unei instanţe judecătoreşti, iar părţile vor fi puse în situaţia anterioară. În acest context, instanţa de apel a apreciat că starea de insolvenţă a promitentului cumpărător reprezintă o situaţie independentă de voinţa şi, respectiv, culpa vreuneia din părţi.

Instanţa de recurs constată însă că această clauză contractuală (art. 9.4) transpune în convenţie cauzele exoneratoare de răspundere contractuală, cum ar fi forţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei sau a terţului ş.a.m.d., prin includerea generică a formulei "orice motiv, excluzând culpa părţilor".

C. civ. din 1864, incident în ce priveşte antecontractul de vânzare-cumpărare în discuţie, prevedea stingerea obligaţiilor datorită intervenirii unui eveniment fortuit, în art. 1156, în timp ce în art. 1083 stipula exonerarea de răspundere a debitorului datorită intervenirii unei "cauze străine". În materie contractuală, imposibilitatea fortuită de executare are drept efect imposibilitatea executării în natură a obligaţiei, exonerarea debitorului de răspundere pentru consecinţele neexecutării, desfiinţarea de drept a contractului.

Este adevărat că măsura desfiinţării de drept a contractului se aplică retroactiv, din momentul producerii evenimentului fortuit şi intervine ope legis fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi şi ar putea constitui temei al restituirii prestaţiilor.

Fără a analiza însă dacă intrarea în insolvenţă a promitentului-cumpărător poate avea natura unui eveniment fortuit exonerator de răspundere contractuală, instanţa de recurs constată caracterul vădit contradictoriu al considerentelor deciziei pronunţate de către instanţa de apel. Astfel, desfiinţarea convenţiei perfectate de părţi nu se putea produce, simultan, în ambele modalităţi indicate de către instanţa de prim control judiciar, prin denunţarea unilaterală a acesteia, de către lichidatorul judiciar, ceea ce înseamnă că era vorba de o convenţie în fiinţă la data intrării în insolvenţă a societăţii ce nu era încă integral sau substanţial executată de către părţi, pe de o parte, iar pe de altă parte, a fost desfiinţată de plin drept, ope legis, fără nicio formalitate, la data la care imposibilitatea de executare a obligaţiei contractuale a fost totală şi definitivă (instalarea insolvenţei, în opinia instanţei).

Aşadar, cele două modalităţi de desfiinţare ale unui contract excluzându-se reciproc, instanţa reţine că există o contrarietate vădită între considerentele hotărârii recurate, o motivare confuză care echivalează, deopotrivă, cu o nemotivare.

Cum motivarea hotărârii constituie o premisă indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanţei de recurs, respectiv examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 483 alin. (2) C. proc. civ.), constată întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest context, nu se mai impune o analiză separată a criticilor subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând, în principal, greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a lipsei temeiului juridic al restituirii prestaţiilor, deşi acest ultim aspect a fost antamat în precedentele considerente. Pentru a se verifica regula privind începutul prescripţiei extinctive, în ipoteza dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor şi legea substanţială aplicabilă prescripţiei (Decretul nr. 167/1958 sau noul C. civ.), este necesar, mai întâi, ca instanţa să stabilească modalitatea de desfiinţare a actului juridic în temeiul căruia acele prestaţii s-au executat şi data de la care cauza de ineficacitate a convenţiei a intervenit.

Faţă de considerentele mai sus arătate, apreciem că recursul ar fi trebuit admis şi, potrivit art. 497 teza I C. proc. civ., să se dispună casarea deciziei pronunţate în apel şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei care a pronunţat hotărârea casată.

Procesat de GGC - NN