Limitation period start date for undue payment recovery based on objective versus subjective knowledge of the loss

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâta A. (fostă B.), pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.047.682,14 RON, cu titlu de plată nedatorată, cu dobânda legală aferentă.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Sentinţa nr. 7593 din 2 decembrie 2016 a respins cererea fiind prescris dreptul material la acţiune.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, înregistrat la data de 25 octombrie 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin Decizia civilă nr. 2251 din 15 decembrie 2017, apelul declarat de către reclamantă a fost respins, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:

La data de 22 octombrie 2008 s-a încheiat convenţia de linie de credit între intimată şi S.C. C. S.R.L. nr. 81, în valoare de 4.100.000 RON.

La data de 26 martie 2009 s-a încheiat Convenţia nr. 102 pentru garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate între părţile dosarului, prin care apelanta s-a obligat să garanteze rambursarea finanţărilor individuale acordate de intimată, modificată ulterior prin acte adiţionale succesive.

Prin Actul adiţional nr. x din data de 30 noiembrie 2009 la Convenţia nr. 81/22 octombrie 2008 s-a constituit în favoarea intimatei şi garanţia reală mobiliară pe depozitul colateral în valoare de 3.350.000 RON, fiind încheiată şi convenţia de garanţie reală mobiliară pentru aceeaşi valoare şi la aceeaşi dată.

La data de 15 decembrie 2009 s-a formulat de către intimată solicitarea de garantare nr. 1 a S.C. C. S.R.L. prin care se cere acordarea garanţiei în condiţiile în care se indică existenta unui contract de garanţie reală mobiliară pe depozitul colateral în cuantum de 850.000 RON.

La data de 23.12.2009 apelanta a răspuns acestei solicitări prin acordarea garanţiei pentru S.C. C. S.R.L., considerată conform normelor interne ale acesteia ca fiind cu risc ridicat. În temeiul convenţiei, se emite Scrisoarea de garanţie nr. 1147/23.12.2009 prin care apelanta se obligă să garanteze rambursarea finanţării constând în linia de credit în valoare de 4.100.000 RON, valabilitatea fiind condiţionată de condiţiile de finanţare ce i-au fost comunicate de Bancă şi au fost avute în vedere la adoptarea garanţiei, valabilă pe perioada finanţării şi încă 10 zile după scadenţa finală a creditării, respectiv până la data de 29.12.2010.

Prin Actul adiţional nr. x din data de 28.12.2009 la Convenţia nr. 81 din data de 22.10.2008 s-a constituit în favoarea intimatei garanţia apelantei în cadrul plafonului, fiind prevăzută şi garanţia reală mobiliară pe depozitul colateral în valoare de 850.000 RON. În mod corespunzător s-a încheiat şi Actul adiţional nr. x/28.12.2009 la contractul de garanţie reală mobiliară prin care s-a modificat şi valoarea depozitului colateral.

La data de 23.09.2010 apelanta este înştiinţată de neplata creditului, iar la data de 08.11.2010 se înaintează cererea de plată la care se ataşează şi contractele de garanţie. Drept urmare suma este plătită la data de 16.06.2011.

La data de 14.01.2013 se emite Decizia nr. 1/14.01.2013 a Curţii de Conturi prin care se reţine că apelanta a acceptat garantarea rambursării unor credite în condiţiile în care prin acte adiţionale la contractele de credit au fost înlocuite garanţiile reale aduse de beneficiarii finanţării cu garanţii din partea fondului şi se recomandă intrarea în legalitate privind garantarea rambursării creditelor acordate de bănci IMM-urilor în condiţiile prevăzute de normele şi procedurile interne de lucru.

Contestând în instanţă decizia Curţii de Conturi apelanta a susţinut că "Consiliul de Administraţie al Fondului a luat o serie de măsuri, printre care şi acordarea de garanţii pentru credite restructurate respectiv consolidarea garanţiilor existente pentru creditele în curs de derulare.

Astfel, Fondul a procedat la acordarea de garanţii, în completarea celor aduse de beneficiarii eligibili, acolo unde a fost cazul, de exemplu pentru înlocuirea cash-ului colateral, pentru compensarea scăderii valorii activelor imobiliare (valoare de piaţă şi valoare evaluată de bancă), pentru creşterea cererii de garanţii aferente creditelor pentru IMM-uri participante la programe cu co-finanţare europeană, odată cu creşterea selectivităţii băncilor faţă de sectorul IMM.

În acest sens, societatea C. S.R.L., pentru garantarea unei linii de credit în suma de 4.100.000 RON acordat de B., a avut constituit un cash colateral în suma de 3.350.000 RON pentru o perioadă limitată de timp, până la găsirea altor garanţii care să înlocuiască (total sau parţial) acest cash colateral.

Cash-ul colateral a fost diminuat de la suma de 3.350.000 RON la suma de 850.000 RON, iar pentru diferenţa rezultată a fost solicitată o garanţie în suma de 2.500.000 RON din partea Fondului.

Cash-ul colateral a fost diminuat şi înlocuit cu garanţia Fondului pentru a evita o criză de lichidităţi a societăţii conform referatului băncii finanţatoare, aceasta activând în domeniul construcţiilor de drumuri şi autostrăzi, iar la momentul acordării garanţiei societatea desfăşura lucrări în valoare de peste 28.000.000 RON pentru care era necesară o infuzie de lichidităţi, având în vedere faptul că principalii clienţi ai societăţii erau instituţii ale statului, astfel că încasările lucrărilor executate se făceau cu mare greutate".

Curtea de Apel Bucureşti a stabilit prin Sentinţa civilă nr. 3280/28.10.2013 faptul că "problematica în discuţie la acest punct este, în esenţă, aceea referitoare la acceptarea de către partea reclamantă a garantării rambursării unor credite în valoare de 5.330.000 RON, în condiţiile în care, prin acte adiţionale la contractele de credit, au fost înlocuite garanţiile reale aduse de beneficiarii finanţării, cu garanţii din partea FNGCIMM S.A. IFN". S-au apreciat neîntemeiate argumentele invocate cât timp "partea reclamantă nu poate invoca politica de risc şi strategia valabilă pentru perioada analizată (2009 - 2011), aprobată prin Ordinul nr. 476/23.02.2009 care prevăd asumarea de către FNGCIMM a unor riscuri sporite în vederea susţinerii finanţărilor acordate întreprinderilor mici şi mijlocii, în concordantă cu Politica anticriză a Guvernului României (...) din analiza politicii de risc a FNGCIMM S.A. - IFN aprobată prin Ordinul nr. 476/23.02.2009, nu rezultă că ar fi fost modificate condiţiile de garantare a creditelor prevăzute în Normele metodologice de desfăşurare a activităţii de garantare IMM, aprobate în 23.01.2008 şi în Convenţiile încheiate cu băncile finanţatoare.

Cu toate că partea reclamantă invocă faptul că, în speţă, consiliul de administraţie a luat o serie de măsuri privind acordarea de garanţii pentru credite restructurate şi că astfel, s-a procedat la acordarea de garanţii, în completarea celor aduse de beneficiarii eligibili, partea reclamantă nu a probat existenţa şi conţinutul măsurilor afirmate a fi fost luate în acest sens de către consiliul de administraţie.

De remarcat faptul că obiectul de activitate al părţii reclamante constă în garantarea creditelor şi instrumentelor financiare care pot fi obţinute de beneficiarii de finanţare, partea pârâtă susţinând că FNGCIMM S.A. IFN a garantat şi credite aflate în derulare, deja acoperite de garanţii ale beneficiarilor de finanţare. Această teză susţinută de partea pârâtă a fost argumentată şi probată în litigiu. Astfel, FNGCIMM SA - IFN a efectuat plăţi în sumă de 3.187.112 RON ca urmare a garantării rambursării unor credite în valoare de 5.630.000 RON, pentru S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. în condiţiile în care, prin acte adiţionale la contractele de credit, au fost înlocuite garanţiile reale aduse de aceste societăţi, cu garanţii din partea Fondului, după cum urmează:

a) B. a acordat S.C. C. S.R.L., un credit în sumă de 4.100.000 RON, în baza Convenţiei de linie de credit nr. 81/22.10.2008.

La data de 28.12.2009, acest credit era garantat de beneficiar, cu următoarele: un Contract de garanţie reală mobiliară pe un depozit colateral în valoare de 3.350.000 RON, un Contract de garanţie reală mobiliară pe soldurile creditoare ale conturilor deschise de beneficiar la B. Sucursala Bucureşti, ipotecă asupra unui depozit comercial cu o suprafaţă de 1.285,09 mp (în valoare de 943.389 RON), un bilet la ordin emis în alb.

FNGCIMM SA - IFN, în baza Referatului de analiză nr. 27669/23.12.2009, a emis Scrisoarea de garantare nr. 1147/23.12.2009, prin care a acordat o garanţie în procent de 60,9756% din finanţarea obţinută de S.C. C. S.R.L. de la B., în sumă de 4.100.000 RON.

Garanţia din partea FNGCIMM SA - IFN a fost introdusă prin Actul adiţional nr. x/28.12.2009, dată la care facilitatea de credit era în derulare, având termenul scadent la 20.10.2010."

S-a reţinut din cuprinsul Deciziei nr. 1385 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2013 (având ca obiect anularea Deciziei nr. 1/2014) că "recurenta-reclamantă susţine că în activitatea de garantare a celor 12 societăţi a acţionat în conformitate cu prevederile legale, cu strategia şi politica sa de risc. Politica de risc este parte integrantă a programului "Elaborarea strategiei guvernamentale pentru dezvoltarea sectorului IMM în perioada 2009 - 2013", aprobată prin Ordinul nr. 476/23.02.2009 de MIMMCMA, care prevede asumarea de către Fond a unor riscuri sporite în susţinerea finanţărilor acordate întreprinderilor mici şi mijlocii în concordanţă cu politica anticriză a Guvernului României.

Mai susţine recurenta-reclamantă că intimata a realizat o analiză nepermisă de oportunitate, ajungând la concluzii vădit netemeinice.

În acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Curte constată că argumentele recurentei cu privire la această abatere sunt nefondate.

Normele metodologice de desfăşurare a activităţii de garantare a IMM aprobate la 23.01.2008 stabilesc la pct. 9 şi pct. 22 următoarele reguli:

"Acordarea garanţiei are la bază, în principal, analiza efectuată de către finanţator în temeiul normelor de finanţare ale acestuia privind viabilitatea şi realismul afacerii beneficiarului de finanţare, condiţiile de aprobare şi acordare, precum şi posibilităţile de rambursare a finanţării, dar şi analiza proprie".

De asemenea, pct. 44 Cap. IV - "Condiţii de eligibilitate" din aceleaşi norme dispune:

"sunt eligibile finanţările încadrate de finanţator, în conformitate cu reglementările Băncii Naţionale a României, în categoriile de clasificare a creditelor Standard, în Observaţie şi Substandard (...)".

Cum toate societăţile enumerate au înregistrat în istorie riscuri majore de nerambursare, rezultă că abaterea a fost determinată de nerespectarea dispoziţiilor legale aplicabile în materie, astfel că argumentele prezentate de recurent cu privire la pretinsa analiză a oportunităţii acordării finanţării, sunt lipsite de relevanţă."

Reţinând această situaţie de fapt s-a observat că atât pentru răspunderea civilă delictuală cât şi pentru aceea contractuală termenul de prescripţia curge de la acelaşi moment, data la care persoana păgubită a cunoscut sau trebuia şi putea să cunoască paguba cât şi pe cel care răspunde de aceasta.

Textele de lege, atât art. 8 din Decretul-lege 167/1958 cât şi art. 2528 C. civ. au o exprimare similară cu privire la momentul de la care curge termenul: momentul de la care persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi fapta ilicită.

Legea aplicabilă prescripţiei este aceea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă, respectiv din momentul la care a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât şi pe cel care răspunde de aceasta.

Deci prescripţia nu curge de la data când s-a produs paguba (sub imperiul ambelor legi), pentru ocrotirea drepturilor celui păgubit, legiuitorul detaşând momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la restituirea plăţii nedatorate şi implicit al dreptului la acţiune, stabilind momentul subiectiv la momentul cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea.

Pe de altă parte, pentru a înlătura neajunsul de a se amâna data începerii cursului prescripţiei un timp prea îndelungat, care ar contraveni scopurilor urmărite prin instituţia prescripţiei, s-a stabilit şi momentul obiectiv de la care începe să curgă prescripţia. Stabilirea momentului obiectiv se întemeiază şi pe idea de culpă prezumată a solvens-ului care nu a depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi pe cel care răspunde de ea.

Din acest punct de vedere Curtea apreciază că legea nu lasă la îndemâna solvensul-ului sau a instanţei posibilitatea de a alege între cele două momente (cel obiectiv sau subiectiv) la care să se raporteze pentru a stabili începutul prescripţiei.

Astfel, prescripţia începe să curgă de la momentul (obiectiv sau subiectiv) care se produce primul.

În prezenţa momentului obiectiv anterior la care partea trebuia şi putea să cunoască paguba şi pe autor, prescripţia a început să curgă şi în consecinţă nu poate pretinde raportarea la un moment ulterior subiectiv.

Nu au fost primite apărările apelantei privind curgerea termenului de la momentul subiectiv, respectiv comunicarea Deciziei nr. 1 a Curţi de Conturi. Aceasta pentru că, din situaţia de fapt reţinută, a observat, fără nici un dubiu existenţa momentului obiectiv anterior, respectiv data plăţii.

Or, apelanta, aşa cum au reţinut şi instanţele judecătoreşti prin deciziile menţionate anterior, ignorând obiectul său de activitate - garantarea creditelor şi instrumentelor financiare care pot fi obţinute de beneficiarii de finanţare, a garantat şi credite aflate în derulare, cu încălcarea normelor şi procedurilor interne a garantat rambursarea creditului în condiţiile în care prin actul adiţional s-au înlocuit garanţiile reale aduse de beneficiarii finanţării cu garanţii din partea fondului.

Deci, încă de la momentul plăţii, ca moment obiectiv, se putea cunoaşte caracterul plăţii, dată fiind obligaţia de a cunoaşte normele legale şi procedurile sale interne, ca şi obiectul său de activitate.

S-a reţinut că, în faţa instanţei de contencios s-a indicat, în apărare, faptul că "Cash-ul colateral a fost diminuat de la suma de 3.350.000 RON la suma de 850.000 RON, iar pentru diferenţa rezultată a fost solicitată o garanţie în suma de 2.500.000 RON din partea Fondului. Cash-ul colateral a fost diminuat şi înlocuit cu garanţia Fondului pentru a evita o criză de lichidităţi a societăţii, conform referatului băncii finanţatoare".

Or, nu se poate pretinde că, acţionând intenţionat într-un anumit sens (după cum se afirmă în faţa instanţelor de contencios), deşi normele legale şi procedurile interne (pe care avea oricum obligaţia de a le stăpâni) dispuneau altfel, aceste aspecte privind caracterul ilicit nu se puteau cunoaşte decât din momentul comunicării deciziei Curţii de Conturi.

Dată fiind prezenţa momentului obiectiv anterior, nu se poate lua în considerare momentul subiectiv al comunicării deciziei Curţii de Conturi. În acest condiţii, plata fiind efectuată la data de 16.06.2011, prescripţia era guvernată de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, mai exact art. 8 şi se împlinea la data de 16.06.2014, cererea fiind depusă la data de 14.01.2016.

Având în vedere considerentele anterioare, neputând fi reţinută o cauză de suspendare sau întrerupere, apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, înregistrat la data de 16 februarie 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Hotărârea atacată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

După o succintă prezentare a situaţiei de fapt, respectiv a împrejurărilor în care recurenta a efectuat plata garanţiei către Banca pârâtă, a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Astfel, instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 3, art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, stabilind că prescripţia a început să curgă de la data efectuării plăţii, iar nu de la data la care Curtea de Conturi a comunicat recurentei Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013. Or, în sensul dispoziţiilor art. 8 din actul normativ sus-arătat, acesta din urmă este momentul în care a luat cunoştinţă că a făcut o plată nelegală şi că, astfel, s-a produs o pagubă în patrimoniul său.

Ca atare, a solicitat să se constate că termenul de prescripţie nu era împlinit la data introducerii acţiunii, 14 ianuarie 2016 şi se impune admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate de instanţa de apel şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 437 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă A., a solicitat, în principal, anularea recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. A mai arătat că, chiar şi în situaţia în care nu s-ar fi constatat că s-a prescris acţiunea, în speţă nu erau îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru a se dispune restituirea plăţii nedatorate.

Conform art. 493 alin. (1) - (3) C. proc. civ., s-a întocmit raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, ce a fost analizat în completul de filtru la data de 20 septembrie 2018 şi, ulterior, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2018, recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond, cu citarea părţilor, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât decizia instanţei de apel nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, sub un prim aspect, constată că a fost identificată în mod corect norma juridică incidentă în cauză, întrucât, potrivit Deciziei nr. 1 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii şi, prin urmare, obligatorie pentru instanţe în condiţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., prescripţiile începute anterior datei de 1 octombrie 2011 rămân supuse legii vechi, respectiv Decretului nr. 167/1958.

Sub un al doilea aspect, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958, text de lege potrivit căruia şi în cazul faptului juridic licit al plăţii nedatorate se aplică, prin analogie, regula referitoare la curgerea termenului de prescripţie în acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită. Aşadar, în mod judicios a stabilit că legea prevede două momente alternative din care începe să curgă prescripţia, unul de natură subiectivă şi altul de natură obiectivă.

Concret, momentul subiectiv este acela în care victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (în speţă, data când a luat cunoştinţă că a efectuat o plată lipsită de cauză). Momentul obiectiv este acela în care solvensul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Principala critică formulată prin cererea de recurs este aceea că instanţa de apel nu ar fi trebuit să stabilească, drept reper pentru curgerea termenului de prescripţie momentul obiectiv, ci pe cel subiectiv, care coincide cu data comunicării actului de control al Curţii de Conturi către recurenta-reclamantă.

Or, momentul obiectiv, respectiv acela când reclamanta trebuia să ia cunoştinţă că a făcut o plată nedatorată, dată de la care prescripţia dreptului la acţiunea în repetiţiune începe să curgă, se stabileşte de către instanţele de fond, de la caz la caz, în funcţie de împrejurări, pe baza analizei materialului probator administrat. Fiind vorba de împrejurări de fapt, stabilite de către instanţele de fond, acestea nu pot fi cenzurate de către instanţa de recurs, al cărei control judiciar este limitat la aspectele de nelegalitate, limitativ determinate de lege (art. 483 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.).

Este adevărat că plata nedatorată presupune o plată efectuată din "eroare" şi că, în principiu, la data plăţii, solvens-ul nu cunoaşte faptul că nu datorează nimic, că a făcut o plată lipsită de cauză. Însă, pronunţându-se pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţele de fond nu au mai fost obligate să analizeze în ce măsură putea promova prezenta acţiune în repetiţiune cel care a făcut o plată în temeiul unui contract de garanţie, pentru stingerea unei obligaţii decurgând din convenţie, împotriva cocontractantului său.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 2251 din 15 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN