Appeals against dismissal of subsidy recovery claim for disability NGOs and maintenance of restitution order for one association dismissed

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 24.03.2014, sub nr. x/2014, reclamantul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice (MMFPSV) a chemat în judecată pe pârâţii Asociaţia Nevăzătorilor din România, Consiliul Naţional al Dizabilităţilor din România, Asociaţia Naţională a Surzilor din România, Asociaţia Invalizilor de Război Nevăzători din România şi Liga Naţională a Organizaţiilor cu Personal Handicap din Cooperativa Meşteşugărească, solicitând obligarea acestora la plata următoarelor sume de bani, respectiv 1.014.043 RON, Asociaţia Nevăzătorilor din România - pentru subvenţia pentru anul 2011 în valoare de 739.559 RON şi 16.793 RON foloase nerealizate; Consiliul Naţional al Dizabilităţilor din România pentru subvenţia pentru anul 2011 în valoare de 113 RON şi 5 RON foloase nerealizate; Asociaţia Naţională a Surzilor din România - pentru subvenţia pentru anul 2011, în valoare de 272.078 RON şi 6.178 RON foloase nerealizate; Liga Naţională a Organizaţiilor cu Personal Handicap din Cooperativa Meşteşugărească - pentru subvenţia pentru anul 2011 în valoare de 1.145 RON şi 25 RON foloase nerealizate; Asociaţia Invalizilor de Război Nevăzători din România - pentru subvenţia pentru anul 2011 în valoare de 1.148 RON şi 25 RON foloase nerealizate.

De asemenea a solicitat ca suma de 1.014.043 RON să fie actualizată cu indicele de inflaţie şi penalităţile de întârziere ce curg până la data plăţii efective.

Prin Sentinţa civilă nr. 1064/8.09.2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi-a declinat competenţa şi a înaintat cauza la secţia de contencios administrativ fiscal a Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ fiscal sub nr. x/2014, iar prin Sentinţa civilă nr. 1871/16.03.2015 s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi soluţionarea cauzei a fost declinată în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 8.09.2015.

Prin Sentinţa nr. 3040 pronunţată în data de 17 noiembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, funcţionale, invocată din oficiu, a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti - una din secţiile civile, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului şi a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin Decizia nr. 391 din 16 februarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2014, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice (MMFPSPV), în contradictoriu cu pârâţii Asociaţia Nevăzătorilor din România, Consiliul Naţional al Dizabilităţilor din România, Asociaţia Naţională a Surzilor din România, Asociaţia Invalizilor de Război Nevăzători din România, Liga Naţională a Organizaţiilor cu Personal Handicap din Cooperativa Meşteşugărească în favoarea Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, reţinându-se, în esenţă, că acţiunea este un litigiu de drept comun, fiind formulată în temeiul art. 1341 C. civ. privind plata nedatorată.

După pronunţarea regulatorului de competenţă, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2014, care prin încheierea din 13.10.2016 a constatat că faţă de pârâta Liga Naţională a Organizaţiilor cu Personal Handicap reclamantul nu mai are nicio pretenţie şi a luat act de faptul că se renunţă la judecata cauzei în contradictoriu cu această pârâtă.

La termenul din 13.10.2016, reclamantul a arătat că valoarea prejudiciului a rămas la 1.012.898 RON cu titlu de subvenţie şi 23.001 RON cu titlu de foloase necuvenite, pe care îl solicită de la Asociaţia Nevăzătorilor din România, Consiliul Naţional al Dizabilităţii din România, Asociaţia Naţională a Surzilor din România, Asociaţia Invalizilor de Război Nevăzători din România, cu menţiune ca această sumă să fie actualizată cu indicele de inflaţie şi penalităţi de întârziere.

Prin Sentinţa civilă nr. 380 din 16.03.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2014, instanţa a admis acţiunea acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, şi au fost obligaţi pârâţii la plata următoarelor sume de bani, către reclamant: pârâtul Asociaţia Nevăzătorilor din România, la 739.559 RON subvenţie care va fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii şi 16.793 RON foloase nerealizate; pârâtul Consiliul Naţional al Dizabilităţilor din România la 113 RON subvenţie care va fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii şi 5 RON foloase nerealizate; pârâtul Asociaţia Naţională a Surzilor din România la 272.078 RON cu titlu de subvenţie care va fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi la 6178 RON foloase nerealizate; pârâtul Asociaţia Invalizilor de Război Nevăzători din România la 1148 RON titlu de subvenţie care va fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi la 25 RON foloase nerealizate.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii Asociaţia Nevăzătorilor din România şi Asociaţia Naţională a Surzilor din România.

Prin Decizia civilă nr. 1061A/2017 din 21.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de apelanta pârâtă Asociaţia Nevăzătorilor din România, ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelanta pârâtă Asociaţia Naţională a Surzilor din România, a schimbat în parte sentinţa apelată, astfel: a respins cererea reclamantului Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice în contradictoriu cu Asociaţia Naţională a Surzilor din România, ca neîntemeiată. Totodată, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva Deciziei civile nr. 1061A/2017 din 21.11.2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, precum şi pârâta Asociaţia Nevăzătorilor din România au declarat fiecare recurs.

Recurentul-reclamant Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi a susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit legea în cauza dedusă judecăţii.

După expunerea cadrului procesual al litigiului, recurentul-reclamant a arătat că, aşa cum a menţionat şi în întâmpinarea formulată la apelurile declarate de cei doi apelanţi, instanţa de fond în mod corect a avut în vedere faptul că reclamantul a contestat Decizia nr. 6/2012 - măsura 19 a Curţii de Conturi şi că Asociaţia Nevăzătorilor din România a formulat o cerere de intervenţie în interesul Ministerului Muncii (care avea calitate de reclamantă).

A mai susţinut că nu se poate reţine argumentul apelantelor în sensul că organizaţiile neguvernamentale nu au un buget propriu de venituri şi cheltuieli, respectiv că bugetele sunt cele ale filialelor, iar sumele identificate în sumele de execuţie la sfârşitul anului 2011, în numele organizaţiei centrale aparţin de fapt filialelor şi că aceleaşi concluzii au fost reţinute şi prin Sentinţa civilă nr. 1773/31.05.2013 pronunţată de Curtea de Apel, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

S-a arătat că, prin Ordinul ministrului muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice nr. 1169/2011, a fost aprobată Metodologia de acordare a subvenţiilor de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, organizaţiilor prevăzute la art. 98 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Potrivit art. 9 din Ordinul nr. 1169/2011, acordarea subvenţiilor pentru cheltuieli de administrare se făcea lunar, iar pentru cheltuieli privind activităţile specifice de interes general se făcea pe măsura realizării lor pe bază de documente justificative, în luna următoare depunerii documentaţiei de solicitare, în funcţie de deschiderile de credite aprobate de ordonatorul principal de credite.

Documentaţia pentru solicitarea de subvenţii se depunea până la data de 14 a lunii în curs, pentru luna precedentă. Sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată au fost calculate ca diferenţă dintre veniturile totale realizate (contul de execuţie al instituţiilor publice-venituri la data de 31.12.2011) şi cheltuielile efective totale (contul de execuţie al instituţiilor publice-cheltuieli la data de 31.12.2011).

Astfel, în baza analizei conturilor de execuţie prezentate de cele patru entităţi prevăzute la art. 98 din Legea nr. 448/2006, echipa de auditori a Curţii de Conturi a stabilit debitele menţionate în cererea de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a arătat că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, susţinând în acest sens că instanţa recunoaşte, dată fiind natura deciziei Curţii de Conturi (care, prin măsurile ei, a vizat mai multe subiecte de drept) că se poate pune în discuţie faptul că se ajunge la situaţia în care aceeaşi măsură este apreciată ca fiind legală în raport de anumite subiecte de drept şi nelegală în raport de altele, fără a exista, eventual, argumente de fapt sau de drept consistente care să justifice diferenţa de soluţie.

S-a susţinut că instanţa de apel, în mod nefondat, apreciază că Sentinţa civilă nr. 1773/31.05.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2012 nu îşi produce efecte faţă de apelanta Asociaţia Naţională a Surzilor din România.

De asemenea, s-a arătat că, potrivit Ordinului nr. 1169/2011, activităţile şi cheltuielile pentru care se acordă subvenţii organizaţiilor prevăzute la art. 98 din Legea nr. 448/2006 sunt reglementate în art. 4 şi 5, din conţinutul acestora reieşind că finanţarea acordată se referă inclusiv la salarii şi, parţial, la cheltuielile cu utilităţi şi activităţi specifice pentru filialele asociaţiilor în cauză.

Faptul că în conturile asociaţiilor centrale se aflau sume de bani ale filialelor nu modifică cu nimic obligaţia legală la acea vreme ca subvenţiile să fie acordate în diferenţa faţă de bugetele proprii, sume constituite din cotizaţii ale membrilor, donaţii şi sponsorizări, potrivit Ordonanţei nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii.

Recurentul-reclamant a susţinut că, potrivit legii, asociaţia naţională poate fi reprezentată prin filiale cu sau fără personalitate juridică, iar, conform Ordinului nr. 1169/2011, singurele distincţii sunt făcute la valoarea subvenţiei acordată, diferenţiat ca valoare între cele două nivele, iar ca metodologie de acordare a cheltuielilor, cea care primeşte şi distribuie finanţarea este asociaţia de la nivel central. Astfel cele două nivele nu pot fi disociate, chiar dacă filiala are personalitate juridică.

Recurentul-reclamant a criticat dispoziţiile instanţei de apel prin care se constată că raportul de expertiză întocmit la dosar a stabilit că nu au fost virate către apelanta Asociaţia Naţională a Surzilor din România subvenţii mai mari decât sumele cuvenite, raportat la dispoziţiile legale, la cheltuielile efectuate şi la veniturile proprii.

A apreciat, totodată, că nu trebuia a fi însuşite concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul A., atâta timp cât acesta nu dovedeşte contrariul celor stabilite de Curtea de Conturi şi de considerentele pentru care Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2012, analizând decizia Curţii de Conturi, au reţinut că sumele pentru care s-a dispus recuperarea de la pârâţi, reprezintă sume cu titlu de subvenţii alocate acestora peste necesarul acoperirii cheltuielilor care nu au putut fi suportate din venituri proprii realizate în sensul prevederilor legale specifice în materie.

Recurentul-reclamant a criticat "motivarea Hotărârii nr. 380/16.03.2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2014 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, cu privire la admiterea apelului formulat de apelanta Asociaţia Naţională a Surzilor din România, ca fiind întemeiat, reţinându-se că se face proba contrară celor reţinute de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 6/2012, măsura nr. 19, în sensul că subvenţiile nu au depăşit cuantumul legal prevăzut de Legea nr. 448/2006" şi Ordinul nr. 1169/2011, ci au fost în cuantum limitat la nivelul de completare a veniturilor proprii ale acestei asociaţii.

Pentru aceste motive, recurentul-reclamant Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei recurate, în sensul de a respinge apelul declarat de Asociaţia Naţională a Surzilor din România, iar pe fond admiterea acţiunii formulată de MMJS în contradictoriu cu aceasta.

După redarea parcursului procesual al litigiului, recurenta-pârâtă Asociaţia Nevăzătorilor din România (ANNR) a arătat că decizia recurată este nelegală, sens în care se impune casarea acesteia în baza art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la considerentele deciziei recurate şi la Decizia nr. 4814/2014 a I. C. civ.J. (pag. 14 alin. (3) coroborat cu faptul că cererea reclamantului este întemeiată şi soluţionată pe prevederile plaţii nedatorate.

Astfel, s-a arătat că, deşi nu există nicio dovadă că s-ar fi plătit/alocat vreun leu în plus la nivelul anului 2011 către ANNR, prin Sentinţa civilă nr. 1773/2013 a Curţii de Apel Bucureşti menţinută prin Decizia nr. 4814/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a decis ca Măsura 19 din Decizia nr. 2/2012 a Curţii de Conturi este legală, respingându-se acţiunea în anulare a acesteia formulată de MMFPSPV şi cererea de intervenţie accesorie a ANNR, ceea ce ar plasa ANNR sub puterea lucrului judecat şi nu al autorităţii de lucru judecat, cum se reţine în considerentele deciziei recurate, deoarece între excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, există o distincţie clară. Astfel, condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică) ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, prezumţia de lucru judecat, impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre. Or, prin Sentinţa civilă nr. 1773/2013 a Curţii de Apel Bucureşti s-a statuat ca acţiunea în anularea Măsurii 19 din Decizia nr. 2/2012 a Curţii de Conturi a fost nefondata, nicăieri în aceasta Decizie nu s-a stabilit că ar fi existat o plata nedatorată făcută de minister către ANNR în timpul anului financiar 2011, motiv pentru care recurenta-pârâtă consideră că decizia recurată are la bază încălcarea prevederilor art. 431 C. proc. civ., obiectul prezentului dosar fiind pretenţii fondate pe regimul juridic al plaţii nedatorate. Totodată, s-a arătat, la pronunţarea Sentinţei nr. 1773/2013 nu s-a analizat faptul că prevederile art. 98 din Legea nr. 448/2006 nu conţineau nicio prevedere în sensul celor reţinute de Curtea de Conturi, acest articol având în perioada de referinţă următorul conţinut:

"Asociaţia Nevăzătorilor din România (...) pot primi, în condiţiile legii, subvenţii de la bugetul de stat prin bugetul Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, exclusiv în completarea veniturilor proprii."

Abia prin art. VIII din O.U.G. nr. 68 din 14 noiembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 778/19.11.2012, art. 98 din Legea nr. 448/2006 a fost modificat radical, el având, începând cu anul 2012 un alt conţinut, iar asupra acestei apărări esenţiale nu exista nicio dezlegare nici în prezentul dosar şi nici în cel în care s-a pronunţat Sentinţa nr. 1773/2013, decizia recurată fiind pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 (1) din C. civ.

Totodată, a arătat recurenta-pârâtă, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, prin respingerea apelului declarat de ANNR, nu au analizat îndeplinirea/neîndeplinirea condiţiilor plăţii nedatorate şi dacă cererea de chemare în judecată este admisibilă pe acest temei, deşi pârâta a susţinut încă de la depunerea întâmpinării la fond, dar şi prin cererea de apel că nu ne aflăm în prezenţa unei plăţi nedatorate, care să fie supusă restituirii, aşa cum este reglementată de art. 1341 C. civ., temei de drept pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea.

În realitate, a arătat recurenta-pârâtă, aşa cum susţine şi instanţa supremă în Decizia nr. 4814/2014, pag. 14 alin. (3), eventuala sumă de restituit (dacă se stabilea în mod definitiv şi irevocabil că ar fi existat o astfel de plată nedatorată făcută de minister către ANNR) trebuia recuperată pe parcursul anului bugetar următor, prin diminuarea subvenţiei acordate cu sumele neutilizate de către asociaţie în anii anteriori, şi nu prin intermediul unei acţiuni bazată pe restituirea plăţii nedatorate, fapt care atestă că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv ale art. 431 C. proc. civ., art. 397 (1) teza finală şi art. 9 din acelaşi cod, potrivit cu care părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei, precum şi a etapelor pe care l-ar parcurge.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor şi în acelaşi context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Ca atare, deşi dispoziţiile legale sus-enunţate arată că instanţa judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de părţi, fără a putea depăşi cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile, atât sub forma cererilor în justiţie, cât şi a apărărilor, instanţa de fond a încălcat aceste dispoziţii prin pronunţarea deciziei atacate în contradicţie vădită cu art. 1341 C. civ., temei de drept al învestirii sale.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă Asociaţia Nevăzătorilor din România a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte soluţionarea apelului declarat de Asociaţia Nevăzătorilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel potrivit art. 497 C. proc. civ.

La 23 martie 2018, reclamantul Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale a transmis întâmpinare la recursul pârâtei Asociaţia Nevăzătorilor din România, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat. Totodată, a precizat că este de acord ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, prevăzut la art. 493 C. proc. civ.

La 3 aprilie 2018, recurenta-pârâtă Asociaţia Nevăzătorilor din România, respectiv intimata-pârâtă Asociaţia Naţională a Surzilor din România au depus fiecare, întâmpinări distincte la recursul reclamantului, prin care au solicitat, în sinteză, respingerea recursului ca nefondat. Faţă de petitul recursului raportat la art. 497 C. proc. civ., au solicitat a se constata că recursul este inadmisibil, în situaţia în care se solicită instanţei supreme, urmare casării în parte a sentinţei apelate, să respingă apelul declarat de ANSR.

De asemenea, au mai susţinut că recursul este nemotivat, întrucât, deşi recurentul-reclamant face referire la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în motivarea căii de atac acesta reia toate argumentele prezentate deja în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel fără a face referire în concret la acele aspecte care s-ar încadra în motivele de casare indicate. În continuare, a precizat că nu este de acord ca, în situaţia în care recursurile vor fi admise în principiu, acestea să fie soluţionate de completul de filtru, prevăzut la art. 493 C. proc. civ., solicitând să se fixeze termenul de judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor.

La 8 iunie 2018, s-a înregistrat la dosar răspunsul recurentului-reclamant la întâmpinările formulate de recurenta-pârâtă Asociaţia Nevăzătorilor din România şi intimata-pârâtă Asociaţia Naţională a Surzilor din România, prin care au fost reiterate argumentele acestuia în vederea admiterii recursului pe care l-a formulat.

Recurenta-pârâtă Asociaţia Nevăzătorilor din România nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, prin încheierea din 20 septembrie 2018 dispunându-se comunicarea acestuia către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor, faţă de care, la data de 5.10.2018, recurenta-pârâtă Asociaţia Nevăzătorilor din România a depus punct de vedere susţinând, în esenţă, că recursurile sunt admisibile; prin încheierea din 15 noiembrie 2018 au fost admise în principiu recursurile.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de recurenta-pârâtă Asociaţia Nevăzătorilor din România, respectiv intimata-pârâtă Asociaţia Naţională a Surzilor din România, prin întâmpinările depuse la dosar, Înalta Curte constată că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât urmează să analizeze recursul pe fondul cauzei, nefiind cazul aplicării sancţiunii prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate şi urmează a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul-reclamant Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale se reţine că au fost invocate motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ.

Ipoteza avută în vedere de recurentul-reclamant în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează existenţa motivelor contradictorii în considerentele hotărârii, susţinându-se din această perspectivă că, în mod greşit, apreciază instanţa de apel în sensul că Sentinţa civilă nr. 1773/31.05.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2012 nu îşi produce efecte faţă de apelanta Asociaţia Naţională a Surzilor din România.

Nu poate fi reţinută motivarea contradictorie din perspectiva criticilor expuse de recurentul-reclamant, în condiţiile în care instanţa de apel, în considerarea art. 435 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia:

"Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.", analizând în ce măsură se poate opune Asociaţiei Naţionale a Surzilor efectele de autoritate de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 1773/31.05.2013, a reţinut că între dezideratul existenţei unor soluţii unitare şi principiul dreptului la apărare, acesta din urmă primează, întrucât reprezintă o garanţie fundamentală a statului de drept.

Înalta Curte, în acord cu art. 435 alin. (1) C. proc. civ., reţine că hotărârea instanţei de contencios administrativ nu îi este opozabilă acestei pârâte, întrucât nu este permisă opunerea autorităţii de lucru judecat faţă de o persoană care nu a fost parte în procesul purtat între alte subiecte de drept şi care nu a fost în măsură să se apere, o asemenea posibilitate semnificând o încălcare gravă a dreptului la apărare şi a principiului legalităţii, astfel cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel.

Faţă de dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

"Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.", în mod corect, a reţinut instanţa de apel că Sentinţa civilă nr. 1773/2013, pronunţată de instanţa de contencios administrativ, îşi poate produce efectele juridice doar faţă de recurentul-reclamant, respectiv pârâta Asociaţia Nevăzătorilor, pârâtei Asociaţia Naţională a Surzilor i se poate opune această sentinţă doar ca un simplu mijloc de probă, împotriva căruia este admisibilă proba contrară.

Criticile recurentului nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, însă argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, hotărârea instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul-reclamant cu privire la raportul de expertiză întocmit în cauză, critici ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reţine că, potrivit art. 337 C. proc. civ. "Dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori dacă există o contradicţie între părerile experţilor, instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor, poate solicita experţilor, la primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească sau să îl completeze."

Aşadar, lămurirea sau completarea raportului poate fi cerută de părţi cel mai târziu la primul termen care urmează depunerii raportului de expertiză sub sancţiunea decăderii, or, astfel cum rezultă din lucrările dosarului, recurentul-reclamant nu a înţeles să formuleze obiecţiuni în termenul defipt de lege.

Se constată că, după depunerea expertizei în faţa primei instanţe, reclamantul nu a formulat obiecţiuni prin care să invoce pretinsele neregularităţi expuse în motivele de recurs, astfel că faţă de recurent a operat sancţiunea decăderii din dreptul de a formula obiecţiuni împotriva expertizei, obiecţiuni care nu puteau fi susţinute decât în faţa instanţei care a administrat proba, iar nu în faţa instanţei de recurs.

Pentru aceste motive, critica recurentului-reclamant în sensul că nu trebuia a fi însuşite concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul A., atâta timp cât acesta nu dovedeşte contrariul celor stabilite de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 6/2012, măsura nr. 19 şi de considerentele reţinute de Curtea de Apel Bucureşti în cuprinsul Sentinţei civile nr. 1773/2013, pronunţate în Dosarul nr. x/2012, urmează a fi respinsă.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 98 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap şi art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 1169/2011 al Ministrului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, asociaţiilor vizate de aceste reglementări li se alocă subvenţii, "exclusiv în completarea veniturilor proprii ale organizaţiilor, pe întreaga durată a anului bugetar, conform bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat".

Din această perspectivă precum şi din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că, faţă de raportul de expertiză contabilă administrat în cauză, pârâta Asociaţia Naţională a Surzilor a făcut proba că nu a existat o plată nedatorată efectuată de minister către aceasta, în condiţiile în care prin raport (de verificat în raport) s-a reţinut că subvenţiile nu au depăşit cuantumul legal prevăzut de Legea nr. 448/2006 şi de Ordinul nr. 1169/2011, ci au fost în cuantum limitat la nivelul de completare a veniturilor proprii ale acestei asociaţii, plăţile fiind făcute cu temei legal.

Faţă de aceste argumente, în mod corect, a reţinut instanţa de prim control judiciar că cererea reclamantului nu este întemeiată în ceea ce o priveşte pe apelanta-pârâtă Asociaţia Naţională a Surzilor.

Aşadar, instanţa de apel a respectat, aplicat şi interpretat corect normele legale incidente în cauză statuând în mod corect că faţă de această pârâtă nu sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate.

Fără a reitera considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu a fost demonstrată, instanţa de apel dând o corectă eficienţă textelor de lege şi principiilor de drept incidente în speţă.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă Asociaţia Nevăzătorilor din România (ANNR) se reţine că au fost indicate în mod expres motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Critica potrivit căreia recurenta-pârâtă consideră că decizia recurată are la bază încălcarea prevederilor art. 431 C. proc. civ. se încadrează în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru a răspunde criticii recurentei-pârâte cu privire la noţiunea de autoritate de lucru judecat reţinută în considerentele deciziei recurate, se cuvine a fi subliniat că această sintagmă a fost utilizată în concordanţă cu textele C. proc. civ., precum şi cu Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a noului C. proc. civ. care a operat unificarea terminologică, prin art. 14 alin. (2) dispunând înlocuirea sintagmei "putere de lucru judecat" cu sintagma "autoritate de lucru judecat" atât în noul cod, cât şi în restul actelor normative, motiv pentru care în mod corect în cuprinsul deciziei a fost utilizată această noţiune.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Textul art. 431 alin. (1) C. proc. civ. reglementează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, în manifestarea sa de excepţie procesuală, de natură a opri a doua judecată, în măsura în care este îndeplinită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Pe de altă parte, textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care vizează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, întrucât în dosarul în care a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 1773/2013, pârâta Asociaţia Nevăzătorilor a participat la dezbaterea contradictorie asupra legalităţii şi temeiniciei deciziei emisă de Curtea de Conturi, exprimându-şi poziţia faţă de argumentele dezvoltate de reclamantul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi pârâta Curtea de Conturi (părţile din acea cauză) şi dezvoltându-şi şi propriile apărări prin cererea de intervenţie accesorie formulată, aceasta sentinţă i se impune în cauza prezenta ca fiind incontestabilă, consecinţă a autorităţii de lucru judecat.

Prin Sentinţa nr. 1773 din 31 mai 2013, pronunţată în Dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi intervenienta Asociaţia Nevăzătorilor din România cât şi cererea de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului formulată de Asociaţia Nevăzătorilor din România.

Pentru a pronunţa această sentinţă, cât priveşte pct. II.19 din Decizia nr. 6 a Curţii de Conturi, s-a reţinut că sunt nefondate criticile reclamantului şi ale intervenientei, faţă de prevederile legale care au stat la baza acordării subvenţiilor, respectiv, art. 98 din Legea nr. 448/2006, în forma în vigoare în anul 2011, art. 1 alin. (2) din Anexa 1 la OMMFPS nr. 1169/2011 pentru aprobarea Metodologiei de acordare a subvenţiilor de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, organizaţiilor prevăzute la art. 98 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Astfel, s-a reţinut că, ceea ce trebuie recuperat de la entităţile care au beneficiat de subvenţii şi trebuie virat la bugetul de stat reprezintă subvenţie acordată în plus şi care se impune a fi restituită, în raport de prevederile legale citate anterior.

Sentinţa curţii de apel a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 4814 din 12 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cum soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii formulate de reclamantul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi intervenienta Asociaţia Nevăzătorilor din România, cât şi cererea de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului formulată de Asociaţia Nevăzătorilor din România, a avut la bază considerentele prin care instanţa a constatat că ceea ce trebuie recuperat de la entităţile care au beneficiat de subvenţii şi trebuie virat la bugetul de stat reprezintă subvenţie acordată în plus şi care se impune a fi restituită, în raport de prevederile legale menţionate, rezultă că aceste considerente au intrat în autoritatea lucrului judecat, întrucât sprijină şi justifică soluţia din dispozitiv.

În acest sens, pot fi evocate dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut, în mod corect, în considerentele deciziei pronunţate, că Sentinţa civilă nr. 1773/2013 se impune apelantei Asociaţia Nevăzătorilor ca fiind incontestabilă, consecinţă a autorităţii de lucru judecat.

Şi aceasta întrucât, instanţa de contencios administrativ a statuat asupra argumentelor de temeinicie şi legalitate invocate şi în cauza pendinte de această apelantă, respectiv: împrejurarea că sumele au fost alocate de către reclamant pe bază de documente justificative, numai după ce se antama cheltuiala, faptul că sumele reţinute de Curtea de Conturi ca fiind venituri proprii ale asociaţiei au fost şi sunt venituri ale filialelor care au personalitate juridică proprie şi patrimoniu distinct.

Autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârii judecătoreşti, efect care determină încheierea litigiului de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în faţa instanţei într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranşat jurisdicţional anterior.

Prin urmare, cea de-a doua instanţă nu mai poate face evaluări proprii asupra chestiunii litigioase tranşate deja printr-o altă hotărâre, ci ea constituie o premisă demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nici nu o poate ignora.

Ceea ce s-a statuat prin Sentinţa nr. 1773 din 31 mai 2013, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4814 are, între părţile litigante, valoarea unei prezumţii absolute de adevăr, care nu poate fi răsturnată ori repusă în discuţie în cauza dedusă judecăţii.

În aceste condiţii, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile de nelegalitate anterior evocate.

Critica recurentei-pârâte potrivit căreia, decizia recurată este pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 (1) din C. civ., susţinându-se că s-a aplicat un text de lege care nu era în vigoare în anul 2011 şi că asupra acestei apărări esenţiale nu există nicio dezlegare nici în prezentul dosar şi nici în cel în care s-a pronunţat Sentinţa nr. 1773/2013, urmează a fi respinsă, ca nefondată.

Şi aceasta întrucât, aşa cum rezultă din lucrările dosarului, în cauză au fost aplicate dispoziţiile art. 98 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap şi ale art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 1169/2011 al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale pentru aprobarea Metodologiei de acordare a subvenţiilor de la bugetul de stat prin bugetul MMFPS, astfel cum erau în vigoare în anul 2011, reţinându-se că organizaţiilor prevăzute de lege li se alocă subvenţii, "exclusiv în completarea veniturilor proprii ale organizaţiilor, pe întreaga durată a anului bugetar, conform bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat".

Instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că, în ce priveşte temeiul legal pentru a putea dispune măsura regularizării şi restituirii sumelor plătite în plus, nu era necesară o prevedere legală expresă în care să se stabilească posibilitatea regularizării la sfârşitul anului a subvenţiilor plătite în plus, iar lipsa unei asemenea prevederi legale la momentul întocmirii deciziei Curţii de Conturi în discuţie nu are semnificaţia juridică a inexistenţei unei asemenea posibilităţi, după cum introducerea unui text expres în acest sens prin modificarea adusă în 2012 art. 98 din Legea nr. 448/2006 nu semnifică faptul că această posibilitate a fost introdusă de abia prin această modificare intervenită în anul 2012.

Restituirea sumelor plătite în plus derivă în mod automat, implicit, din faptul că dispoziţiile legale prevedeau alocarea subvenţiilor numai în completarea veniturilor proprii, deci, în mod inevitabil juridic, sumele achitate în plus sunt supuse restituirii conform condiţiilor generale şi având în vedere că au fost plătite în afara temeiului legal reprezentat de Legea nr. 448/2006 şi Ordinul nr. 1169/2011.

Trebuie menţionat că, prin sentinţa pronunţată în contencios administrativ, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 1169/2011 şi ale art. 98 din Legea nr. 448/2006, s-a statuat că au fost achitate subvenţii mai mari decât era permis legal şi care se impun a fi restituite, în raport de prevederile legale anterior arătate.

Totodată, în considerentele Deciziei nr. 4814/2014 pronunţată de instanţa supremă în recursul formulat împotriva Sentinţei nr. 1773/2013, s-a reţinut la pag. 14 alin. (3) ca fiind judicioasă observaţia auditorilor publici în sensul că pe parcursul anului bugetar următor trebuia diminuată subvenţia acordată cu sumele neutilizate de către asociaţie.

Astfel, în mod corect, instanţa de apel a constatat ca prin sentinţa pronunţată în contencios administrativ s-a tranşat că a existat o plată nedatorată, care este supusă restituirii.

Privită ca o garanţie a imparţialităţii instanţei şi ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea unei hotărâri trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă şi să se constituie într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părţi. În aceeaşi măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă şi coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esenţiale în cauză şi normele incidente.

În cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că decizia recurată este la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica recurentei-pârâte privind neanalizarea de către instanţa de fond şi de apel a instituţiei plăţii nedatorate se impune a fi respinsă, în condiţiile în care, faţă de pârâta Asociaţia Nevăzătorilor s-a reţinut că Sentinţa civilă nr. 1773/2013 (prin care s-a statuat că a existat o plată nedatorată, care este supusă restituirii) are autoritate de lucru judecat.

Susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că, în realitate, aşa cum arată şi instanţa supremă, în Decizia nr. 4814/2014, pag. 14 alin. (3), eventuala sumă de restituit trebuia recuperată pe parcursul anului bugetar următor, prin diminuarea subvenţiei acordate cu sumele neutilizate de către asociaţie în anii anteriori, şi nu prin intermediul unei acţiuni bazată pe restituirea plăţii nedatorate, nu corespunde celor statuate de instanţa de recurs, în condiţiile în care aceasta a reţinut doar ca fiind judicioasă observaţia auditorilor publici în sensul că pe parcursul anului bugetar următor trebuia diminuată subvenţia acordată cu sumele neutilizate de către asociaţie, astfel că urmează a fi înlăturate criticile recurentei-pârâte, în sensul că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv ale art. 431 C. proc. civ., art. 397 (1) teza finală şi art. 9 din acelaşi cod. (în fapt acestea sunt dispoziţii de drept procesual, sens în care criticile evocate se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Critica potrivit căreia instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prin pronunţarea deciziei atacate în contradicţie vădită cu art. 1341 C. civ., temei de drept al învestirii sale, nu poate fi primită, având în vedere că, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel prin sentinţa pronunţată în contencios administrativ s-a tranşat că a existat o plată nedatorată, care este supusă restituirii, această chestiune reprezentând esenţa măsurii nr. 19 din Decizia nr. 6 a Curţii de Conturi, iar instanţa de apel prin decizia pronunţată a respectat limitele învestirii sale, în condiţiile în care ministerul solicită în litigiul pendinte pe calea dreptului comun restituirea sumelor plătite în plus, invocând instituţia plăţii nedatorate.

Prin hotărârea instanţei de contencios administrativ, s-a statuat că, potrivit art. 98 din Legea nr. 448/2006, în forma în vigoare în anul 2011, art. 1 alin. (2) din Anexa 1 la OMMFPS nr. 1169/2011, subvenţiile de care au beneficiat organizaţiile neguvernamentale menţionate de lege pot fi acordate exclusiv în completarea veniturilor proprii ale acestor organizaţii şi nu pot fi interpretate altfel decât în sensul că, din subvenţii pot fi acoperite cheltuielile de administrare, cheltuielile de personal şi cheltuielile pentru activităţi specifice de interes general ale organizaţiilor neguvernamentale care nu pot fi acoperite din veniturile proprii ale acestor organizaţii.

Or, aşa cum a stabilit Curtea de Conturi, aceste organizaţii au realizat în anul 2011 venituri proprii în sumă totală de 6.584.111 RON şi au efectuat cheltuieli în sumă de 10.668.532 RON, iar faţă de diferenţa dintre venituri şi cheltuieli care trebuia susţinută prin subvenţie de 4.084.421 RON, MMFPS a acordat subvenţii de 5.098.464 RON, adică cu 1.014.043 RON mai mult decât suma admisă de prevederile legale, această diferenţă trebuind regularizată la finele anului, după depunerea conturilor de execuţie de către organizaţii.

Aşa cum s-a reţinut în hotărârea instanţei de contencios administrativ, acordarea subvenţiilor pe baza unor documente justificative care atestau efectuarea cheltuielilor pentru care s-a solicitat subvenţia nu înseamnă că este dovedită şi imposibilitatea susţinerii acestor cheltuieli din veniturile proprii ale organizaţiilor, iar în conformitate cu prevederile legale citate, trebuie luat în calcul volumul total al veniturilor (cele proprii şi cele provenite din subvenţii) pentru a se stabili subvenţia care poate fi acordată legal.

În speţă, ministerul a acordat o subvenţie mai mare decât cea permisă de cadrul normativ aplicabil, astfel că subvenţia acordată în plus şi care se impune a fi restituită, trebuie recuperată de la entităţile care au beneficiat de aceasta.

Aşa fiind, în temeiul efectului devolutiv al apelului, instanţa de control judiciar a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor formulate de apelanta-pârâtă, reţinând situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de particularităţile speţei, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurentei-pârâte, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate, sens în care şi acest recurs, urmează a fi respins, ca nefondat.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale şi de pârâta Asociaţia Nevăzătorilor din România (ANNR) împotriva Deciziei civile nr. 1061A/2017 din 21 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale şi de pârâta Asociaţia Nevăzătorilor din România (ANNR) împotriva Deciziei civile nr. 1061A/2017 din 21 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN