Appeal against denial of annulment of arbitral award for contract breach and prescription rejected as unfounded

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare, înregistrată iniţial la Curtea de Arbitraj Comercial - Camera de Comerţ şi Industrie Vâlcea, sub Dosar nr. x din data de 7 septembrie 2012 şi apoi la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, sub Dosar nr. x din 4 februarie 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat să se dispună constatarea rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din 19 octombrie 2007, obligarea pârâtei la plata sumei de 22.700 euro, reprezentând avansul achitat de reclamantă, conform antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din 19 octombrie 2007, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de arbitrare.

Ulterior, reclamanta şi-a precizat cel de-al doilea capăt de cerere şi a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 15.716,42 euro, reprezentând 70% din avansul plătit de aceasta, în temeiul antecontractului.

Prin Sentinţa arbitrală nr. 63 din 28 mai 2015, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în Dosarul nr. x/2015 a respins excepţia prescripţiei extinctive cu privire la cererea de arbitrare şi a admis excepţia prescripţiei extinctive cu privire la cererea reconvenţională.

A admis cererea de arbitrare formulată de reclamanta A., obligând pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 15.716,42 euro, în RON la cursul BNR din ziua plăţii.

A fost respinsă cererea reconvenţională ca prescrisă, fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 9.168,40 RON, cu titlu de cheltuieli arbitrale.

SC B. S.R.L. a formulat la 11 august 2015, acţiune în anularea hotărârii arbitrale, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2015.

Prin Sentinţa civilă nr. 14 din 18 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea în anularea Sentinţei nr. 63 din 28 mai 2015 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, formulată de reclamanta S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta A.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor noului C. proc. civ.

Împotriva Sentinţei civile nr. 14 din 18 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. a declarat recurs.

Prin Decizia nr. 13 din 17 ianuarie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a respins excepţia inadmisibilităţii recursului şi a fost admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L., fiind casată sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, reţinându-se incidenţa în cauză a dispoziţiilor C. proc. civ. de la 1865.

În rejudecare, acţiunea în anulare a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2015*.

Prin Sentinţa civilă nr. 223/A din 14 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă ca nefondată acţiunea în anulare formulată de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva Sentinţei arbitrale nr. 63 din 28 mai 2015 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în contradictoriu cu intimata reclamantă-pârâtă A.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că este nefondată prezenta acţiune în anulare formulată de petenta pârâtă-reclamantă S.C. B. S.R.L., neputându-se reţine incidenţa motivelor invocate în baza art. 364 lit. b), c), f) şi i) C. proc. civ. pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale.

Împotriva acestei sentinţe recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. a declarat recurs.

În memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. Bucureşti solicită admiterea recursului şi admiterea acţiunii în anulare, cu consecinţa rejudecării fondului acţiunii arbitrale şi a cererii reconvenţionale, precum şi să se constate că a intervenit prescripţia acţiunii arbitrale.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.

În acest sens, arată că în cauză este vorba despre un raport juridic născut sub legea veche, atât din punct de vedere al normelor de drept substanţial cât şi a celor de drept procesual. În speţă, neputându-se reţine faptul că prima cerere adresată de către pârâta A. Curţii de Arbitraj Vâlcea ar fi fost o "cerere de arbitrare", iar cea dedusă judecaţii arbitrului unic C. ar fi fost o "cerere de organizare a arbitrajului", aspect sancţionat de Înalta Curte prin casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea acţiunii în anulare. Astfel, acordul survenit în anul 2015 nu este de natură să determine - data începerii litigiului - câtă vreme raporturile dintre părţi datorate neînţelegerilor cu privire la executarea contractului datează din anul 2007. Recurenta arată că este vorba de o singură cerere principală, o singură precizare, o singură cerere reconvenţională aşa cum rezultă din atenta observare a actelor de procedură, dosarul de la Tribunalul arbitral Vâlcea, fiind înaintat arbitrajului ad-hoc organizat la sediul R. Bucureşti. Dosarul a fost transferat la Bucureşti, arbitrii de la Vâlcea fiind recuzaţi, iar recuzarea admisă. Precizează că data începerii litigiului este data sesizării primei instituţii de arbitraj la Curtea de Arbitraj de pe lângă C. civ.I. Vâlcea, în anul 2012.

Mai susţine recurenta că acţiunea arbitrală a fost formulată cu încălcarea termenului legal prevăzut de Decretul nr. 167/1958, fiind astfel depăşit termenul de prescripţie.

În acest context, se arată că în raport cu termenul din 11 martie 2009, când a avut loc recepţia imobilului, însuşită de reclamantă, acţiunea arbitrală este tardivă, fiind introdusă peste termenul de prescripţie - aspecte pe care arbitrul, în mod greşit le-a nesocotit, încălcând dispoziţiile imperative ale legii, fiind astfel incidente prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ.

În acest sens, recurenta susţine că şi reclamanta a recunoscut faptul că, începând cu data de 31 decembrie 2008 ar fi putut solicita rezilierea antecontractului şi aplicarea clauzei penale şi că, tot de la acea dată putea face aplicarea art. 8.10 din antecontract, aspecte ce fac ca dreptul reclamantei să fi fost prescris chiar de la data de 20 decembrie 2011, după împlinirea celor 3 ani de la recepţie.

În continuare, recurenta susţine că stabilirea altor momente decât cele permise de matricea legală constituită de dreptul aplicabil în această materie - C. civ. şi Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţie - sau stipulate prin convenţiile dintre părţi cu puterea conferită de dispoziţiile art. 969 C. civ., atrage după sine anularea hotărârii arbitrale, în temeiul dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., întrucât au fost ignorate dispoziţiile de ordine publică privitoare la prescripţia extinctivă.

Motivează că, în mod eronat şi contrar dispoziţiilor legale, arbitrul "a unit cu fondul" excepţia prescripţiei, deşi nu existau probe "comune" care să determine o asemenea măsură procedurală, amânând de mai multe ori în mod inutil dezbaterile, pentru administrarea de probe, în favoarea reclamantei.

Potrivit dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., instanţa - inclusiv cea arbitrală - trebuie să se pronunţe mai întâi asupra acelor excepţii de procedură care fac inutilă cercetarea în fond a cauzei, fie în totalitate, fie numai în parte. Conform alin. (2) al art. 137 C. proc. civ., nu pot fi unite cu fondul cauzei excepţiile de procedură, decât atunci când pentru soluţionarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. Deseori în jurisprudenţă, se arată că nu este corectă practica instanţelor care unesc excepţia cu fondul, pentru a respinge apoi acţiunea exclusiv în baza excepţiei, dovedindu-se astfel că nu era necesară cercetarea fondului dreptului dedus judecăţii.

În susţinerea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că judecătorul acţiunii în anulare le refuză liberul acces la justiţie - dat de prevederile legale privind cenzurarea hotărârilor arbitrale prin acţiunea în anulare.

Astfel, deşi hotărârea conţine motive contradictorii, judecătorul fondului afirmă că este infailibilă prin faptul că nu ar putea examina decât aspecte de formă, nu şi de fond, iar din perspectiva art. 21 din Constituţie rezultă că dispoziţiile legale privind acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, ale art. 364 - 3661 ar fi neconstituţionale în măsura în care ar lipsi de efecte o critică de legalitate, precum cea făcută de promitenta-vânzătoare, întrucât hotărârea arbitrală ar fi imposibil de cenzurat.

De altfel, instanţa de judecata socoteşte că arbitrajul ad-hoc este unul privat, lăsând să se înţeleagă că arbitrajul instituţionalizat nu ar fi tot unul privat, ci ar fi public.

Într-o altă critică ce vizează faptul că hotărârea atacată conţine motive contradictorii, recurenta se referă la faptul că cererea reconvenţională a fost considerată prescrisă, deşi arbitrul a reţinut că reclamanta A., pe parcursul procedurii arbitrale şi-a precizat cererea, recunoscându-şi culpa în conduita contractuală cu S.C. B. S.R.L.

Astfel, judecătorul acţiunii în anulare a considerat însă că nu poate să intervină, ceea ce constituie o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţie şi o violare a art. 20 din Constituţie, care consacră primatul aplicării Convenţiei, în speţă fiind vorba de un drept fundamental, dreptul de proprietate, protejat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Cu toate acestea, potrivit principiului nediscriminării, deşi un moment şi un termen, se stabilesc în raport cu ambii contractanţi şi trebuie să aibă o aceeaşi înrâurire asupra ambelor părţi, arbitrul a considerat că acţiunea introductivă a reclamantei nu este prescrisă, în schimb cererea reconvenţională a pârâtei ar fi prescrisă.

În acest context, recurenta susţine că dacă acţiunea reclamantei nu era prescrisă, rezultă că nici cererea reconvenţională nu era prescrisă şi trebuia admisă, iar soluţia arbitrului fiind nelegală, trebuie desfiinţată.

Mai susţine recurenta că, dacă ar fi judecat în echitate, deşi nu exista vreun acord, atunci arbitrul ar fi putut constata că a operat compensaţia între pretenţiile reciproce ale părţilor şi, văzând datoria reclamantei faţă de pârâtă, în valoare de 30.215,68 euro, invocată prin cererea reconvenţională, pretinsul debit în sumă de 15.716,42 euro ar fi fost stins prin compensaţie.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta consideră că instanţa a interpretat greşit actele supuse judecăţii, întrucât nu reclamanta din prezentul litigiu a invocat lipsa procedurii prealabile de conciliere, ci pârâta A., în ceea ce priveşte cererea reconvenţională a S.C. B. S.R.L.

În acest sens, recurenta S.C. B. S.R.L., promitentă-vânzătoare şi pârâtă în raport cu reclamanta A. precizează că singura cerere reconvenţională este cea depusă la Vâlcea şi aflată la dosarul cauzei.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că instanţa a încălcat prevederile art. 364 lit. f) C. proc. civ., potrivit cărora, "tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut", întrucât prin acţiunea introductivă, reclamanta A. a solicitat şi constatarea rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, capăt de cerere la care nu a renunţat în mod expres, iar în dispozitiv nu exista nicio referire în acest sens.

Mai susţine recurenta, că renunţarea la un capăt de cerere trebuie să respecte condiţiile de formă şi totodată produce şi efectele prevăzute la art. 246 şi urm. C. proc. civ. Or, la dosarul cauzei nu exista nicio cerere de renunţare la primul capăt de cerere, astfel că arbitrul nu s-a pronunţat pe întreaga cerere de arbitrare, iar cum unul din efectele renunţării la un capăt de cerere, poarta asupra cheltuielilor de judecată, în aceasta situaţie, acestea ar fi trebuit compensate.

În continuare, recurenta arată cu privire la cheltuielile arbitrale că acestea au fost puse doar în sarcina S.C. B. S.R.L., omiţându-se faptul că reclamanta A. a renunţat la un capăt de cerere; neavându-se în vedere recunoaşterea culpei reclamantei în conduita contractuală.

Acest aspect a fost contestat, faţă de obligarea recurentei la plata cheltuielilor arbitrale, având în vedere că arbitrul a absolvit-o în mod eronat pe reclamanta A. de culpa pe care şi-a recunoscut-o şi de renunţarea, pe o cale ocolită, a primului capăt de cerere, privind rezoluţiunea contractului.

Fiind contrară dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. privitoare la suportarea cheltuielilor de judecată de către "partea căzută în pretenţiuni hotărârea arbitrală este nelegală, devenind pasibilă de anulare în temeiul dispoziţiilor art. 264 lit. i) C. proc. civ., întrucât principiul stabilit de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia, partea în culpă procesuală va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuia aplicat şi cu privire la culpa reclamantei A. şi la renunţarea ei la primul capăt de cerere din acţiunea introductivă.

Mai mult, dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permit în mod expres judecătorului (arbitrului) să diminueze cuantumul unor cheltuieli de judecată, iar existenţa şi aplicabilitatea acestor norme legale poate fi negată sau ignorată.

O altă critică vizează nerespectarea dispoziţiilor art. 364 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora "tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante", precum şi cele prevăzute la lit. c) a aceluiaşi articol, potrivit cărora "tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală", aspecte ce rezultă din examinarea convenţiei arbitrale cu procedura urmată în acest litigiu, reclamanta A. iniţiind un arbitraj care nu a respectat dispoziţiile clauzei compromisorii din antecontract.

Astfel, recurenta arată că a contestat Tribunalul arbitral ilegal de la Vâlcea, întrucât deşi era un arbitraj ad-hoc, fără acceptul său, contrar clauzei compromisorii, reclamanta A. s-a adresat unui aşa-zis tribunal arbitral de la Vâlcea a cărui nelegală constituire şi competenţă a contestat-o ulterior provocând aceleaşi incidente la Bucureşti - aspecte ce determină incidenţa art. 364 lit. b) şi c) C. proc. civ.

Faţă de deschiderea unui arbitraj ad-hoc la Bucureşti, abia în anul 2015, cu privire la antecontractul de vânzare-cumpărare şi la clauzele acestuia, de departe, acţiunea arbitrala era şi este prescrisă.

Aceasta nu înseamnă că, deşi început în 2015, arbitrajul nu rămânea guvernat de Cartea a IV-a din vechiul C. proc. civ. şi din vechiul C. civ., (astfel cum rezultă din precizarea cererii de arbitraj din 2015 a d-nei A., întemeiate pe prevederile art. 1073 C. civ., aşa cum părţile au şi considerat, iar judecătorul acţiunii în anulare a ignorat.

Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul declarat de recurenta S.C. B. S.R.L. Bucureşti să fie respins, pentru următoarele considerente:

Motivele de recurs circumscrise dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., pe care se întemeiază recursul se apreciază că nu pot fi primite, întrucât prin recursul formulat împotriva unei sentinţe pronunţate în cadrul acţiunii în anulare nu pot fi atacate legalitatea şi temeinicia hotărârii arbitrale, având în vedere că acţiunea în anulare reprezintă un mijloc de control judecătoresc specific unei sentinţe arbitrale, în baza unor motive strict delimitate, nefiind posibilă atacarea unei asemenea sentinţe pe alte căi de atac, fie acestea ordinare sau extraordinare.

Astfel, niciunul dintre motivele prevăzute expres şi limitativ de art. 364 nu vizează greşita judecată a litigiului, în fapt sau în drept, nici măcar dispoziţiile prevăzute la lit. i) - invocate de recurent - nu privesc reexaminarea hotărârii arbitrale sub aspectul soluţionării fondului litigiului, criticile sale legate de sentinţa arbitrată vizează intenţia de a obţine o rejudecare pe fond a litigiului arbitral, ceea ce în mod evident nu este permis, potrivit acestor dispoziţii.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

Critica recurentei, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care arată că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul că instanţa a aplicat în mod greşit prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ. (hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii), susţine faptul că acţiunea arbitrală a fost formulată în afara termenului legal de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Analizând susţinerile recurentei, se constată că această critică este nefondată, întrucât instanţa a reţinut în mod corect faptul că tribunalul arbitral avea obligaţia, conform art. 18 din Decretul-lege nr. 167/1958, de a cerceta dacă dreptul la acţiune era prescris, sens în care a respins excepţia prescripţiei invocată de pârâta-reclamantă.

Astfel, faţă de data intervenirii rezoluţiunii în temeiul art. 8.4.3 lit. a) din contract, potrivit cu care la data de 2 octombrie 2009 pârâta-reclamantă, exercitându-şi dreptul său conform dispoziţiilor contractuale şi legale a optat pentru rezoluţiunea de drept, în temeiului pactului comisoriu expres de gradul 4 prevăzut în antecontract, iar data introducerii cererii de arbitrare este data de 7 septembrie 2012, se constată că în mod corect tribunalul arbitral a constatat că cererea de arbitrare a fost introdusă în termenul de prescripţie de 3 ani.

Dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 prevăd că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, text de lege avut în vedere la soluţionarea excepţiei prescripţiei acţiunii arbitrale, întrucât tribunalul arbitral a apreciat momentul de la care s-a născut dreptul la acţiune şi în raport cu care a calculat termenul general de prescripţie de 3 ani. Modul de stabilire a datei la care s-a născut dreptul la acţiune ţine însă de o interpretare şi aplicare a normelor de drept la situaţia concretă, de aprecierea arbitrului raportat la particularităţile speţei, şi nicidecum de o încălcare a unor dispoziţii imperative ale legii.

În acest sens, se constată că prima instanţă a procedat în mod corect, constatând că motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. se referă la pronunţarea hotărârii arbitrale cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, ceea ce nu este cazul în speţă şi prin urmare, a apreciat că aceste critici nu pot constitui motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale.

Într-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs, recurenta susţine că în mod eronat şi contrar dispoziţiilor legale, arbitrul "a unit cu fondul" excepţia prescripţiei, deşi nu existau probe "comune" care să determine o asemenea măsură procedurală, în cauză fiind amânate dezbaterile pentru administrarea de probe, în favoarea reclamantei, sens în care apreciază că au fost astfel încălcate prevederile alin. (2) al art. 137 C. proc. civ.

Această critică se constată a fi nefondată, întrucât prevederile evocate nu se circumscriu dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., textul de lege amintit având în vedere doar normele imperative de drept material şi prin urmare susţinerile recurentei referitoare la greşita unire cu fondul a excepţiei prescripţiei acţiunii arbitrale nu pot fi analizate ca motive de nulitate a unei hotărâri arbitrale din perspectiva dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Referitor la celelalte susţineri ale recurentei privind culpa reclamantei-pârâte în conduita contractuală şi la efectele ce ar fi trebuit recunoscute pentru stabilirea prejudiciului cauzat pârâtei-reclamante, la stabilirea unui singur moment şi termen de prescripţie în raport cu ambii contractanţi, se constată că instanţa a apreciat în mod corect că aceste aspecte exced dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., întrucât nu vizează încălcarea ordinii publice, bunelor moravuri ori dispoziţiilor imperative ale legii, în speţă fiind vorba de o interpretare şi aplicare a dispoziţiilor contractuale şi legale la situaţia concretă rezultată din probatoriul administrat.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurenta nu le-a citat şi nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

În susţinerea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea atacată conţine motive contradictorii, cu referire la faptul că cererea reconvenţională a fost considerată prescrisă, deşi arbitrul a reţinut că reclamanta A., pe parcursul procedurii arbitrale şi-a precizat cererea, recunoscându-şi culpa în conduita contractuală cu S.C. B. S.R.L.

Această critică nu poate fi primită, având în vedere raţionamentul tribunalului arbitral, potrivit căruia dacă s-ar lua în calcul, ca moment al începutului cursului prescripţiei şi data ultimei notificări de invitaţie la notarul public care ar fi fost făcută pentru 20 septembrie 2009, se constată că faţă de data introducerii cererii reconvenţionale - 29 ianuarie 2013 - în oricare din situaţii şi pentru al doilea drept principal, plata restului de preţ, dreptul la acţiune cu privire la dreptul principal este prescris, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (2) prevăzute în Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, un drept accesoriu se va stinge prin prescripţie odată cu dreptul principal, rezultă că dreptul pârâtei-reclamante de a solicita penalităţi la întârzierea atât la tranşa a doua din avans, cât şi la plata restului de preţ, este prescris.

Într-o altă critică, recurenta susţine că, dacă ar fi judecat în echitate, atunci arbitrul ar fi putut constata că a operat compensaţia între pretenţiile reciproce ale părţilor, însă acest aspect nu poate fi luat în discuţie întrucât între părţi nu a existat vreun acord în acest sens.

Observând considerentele hotărârii criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor formulate în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate, astfel că sub acest aspect nu poate fi reţinută nelegalitatea întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurentei care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că, "hotărârea cuprinde motive contradictorii" şi prin urmare, critica nu va fi reţinută.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta consideră că instanţa a interpretat greşit actele supuse judecăţii, întrucât nu reclamanta din prezentul litigiu a invocat lipsa procedurii prealabile de conciliere, ci pârâta A., în ceea ce priveşte cererea reconvenţională a S.C. B. S.R.L.

Potrivit art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când instanţa interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest motiv de casare îşi găseşte aplicaţiunea numai în cazul în care din probele administrate în cauză coroborate cu susţinerile părţilor ar rezulta un dubiu asupra conţinutului actului supus judecăţii, iar judecătorii s-ar substitui părţilor contractante modificând sau înlocuind clauzele contractuale fie schimbând natura juridică a actului care a fost încheiat, ipoteză ce nu se regăseşte în criticile aduse hotărârii pronunţate.

Din această perspectivă se constată că aceste critici care privesc interpretarea contractelor încheiate între părţi nu intră în sfera art. 364 lit. i) C. proc. civ., având în vedere că acestea reprezintă expresia voinţei părţilor, neintrând în sfera ordinii publice ori a dispoziţiilor imperative ale legii.

De asemenea, stabilirea conţinutului unui contract, precum şi a modalităţii în care acestea îşi găsesc aplicarea în concret, ori stabilirea existenţei unor încălcări contractuale, reprezintă chestiuni de fapt, care nu pot fi supuse reexaminării pe calea unei acţiuni în anulare şi, pe cale de consecinţă, nici pe calea recursului împotriva hotărârii prin care acţiunea în anulare a fost respinsă.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că instanţa a încălcat prevederile art. 364 lit. f) C. proc. civ., întrucât prin acţiunea introductivă reclamanta A. a solicitat şi constatarea rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, capăt de cerere la care nu a renunţat în mod expres, aspect ce produce şi efectele prevăzute la art. 246 şi urm. C. proc. civ., având în vedere că la dosarul cauzei nu exista nicio cerere de renunţare la primul capăt de cerere, astfel că arbitrul nu s-a pronunţat pe întreaga cerere de arbitrare, iar cum unul din efectele renunţării la un capăt de cerere, poarta asupra cheltuielilor de judecată, în această situaţie, acestea ar fi trebuit compensate.

Criticile formulate de recurentă, cu referire la motivul prevăzut de art. 364 lit. f) C. proc. civ., potrivit cărora, tribunalul arbitral nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, se constată că sunt nefondate, întrucât tribunalul arbitral a avut în vedere spre soluţionare acţiunea arbitrală, astfel cum aceasta a fost precizată la data de 21 aprilie 2015, instanţa arbitrală nemaifiind învestită şi cu capătul de cerere referitor la constatarea rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, iar în cauză nu au existat obiecţii faţă de această cerere precizatoare.

În aceste context, nu se poate reţine că instanţa arbitrală nu s-ar fi pronunţat asupra unui lucru cerut, iar susţinerile referitoare la efectele renunţării la un capăt de cerere asupra cheltuielilor de judecată sunt nerelevante sub aspectul incidenţei art. 364 lit. f) C. proc. civ.

O altă critică a recurentei vizează nerespectarea dispoziţiilor art. 364 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora "tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante", precum şi cele prevăzute la lit. c) ale aceluiaşi articol, potrivit cărora "tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală", aspecte ce rezultă din examinarea convenţiei arbitrale cu procedura urmată în acest litigiu, reclamanta A. iniţiind un arbitraj care nu a respectat dispoziţiile clauzei compromisorii din antecontract.

Referitor la argumentele invocate de recurentă prin prisma incidenţei art. 364 lit. b) şi c) C. proc. civ., se constată că motivele evocate pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale nu mai pot fi invocat pe calea acţiunii în anulare, faţă de dispoziţiile art. 35812 C. proc. civ., potrivit căruia, orice excepţie privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale ori constituirea tribunalului arbitral trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de judecată, termen la care recurenta a fost prezentă în faţa instanţei arbitrale prin avocat, însă nu a înţeles să invoce vreo excepţie cu privire la competenţa sau constituirea tribunalului arbitral ci, dimpotrivă a declarat că nu are obiecţiuni cu privire la competenţa şi compunerea tribunalului arbitral, precum şi cu privire la faptul că acesta este un arbitraj ad-hoc.

De asemenea, se constată că aspectele privind probatoriul administrat nu pot face obiectul criticilor pe calea acţiunii în anulare şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi analizate nici prin recursul formulat având în vedere că atât aprecierea probatoriului administrat în cauză de către instanţa arbitrală, precum şi concluziile extrase din interpretarea coroborată a probelor existente la dosar reprezintă aspecte legate de stabilirea temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii, iar analizarea acestora nu este posibilă prin intermediul unei căi speciale de atac, cu caracter nedevolutiv, ţinând seama de faptul că reprezintă critici în legătură cu valoarea probatorie a probelor administrate în cauză, aşadar chestiuni de fapt, în caz contrar, s-ar trece la o rejudecare a fondului, aspect ce nu este permis în prezenţa unui recurs împotriva unei hotărâri cu privire la o acţiune în anulare întemeiată pe art. 364 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că decizia atacată este la adăpost de orice critică, în raport cu argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. B. S.R.L. Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 223/A din 14 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 223/A din 14 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - NN