Workplace accident damages: appeal against compensation for lost income and moral damages dismissed

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 24 noiembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamatul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, obligarea acesteia la plata următoarelor sume: 966,29 RON reprezentând despăgubiri materiale suferite până în prezent, conform înscrisurilor anexate; 11.103 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând diferenţa, pentru perioada iunie 2014 - septembrie 2016, dintre salariul primit anterior accidentului de muncă şi cuantumul indemnizaţiei de incapacitate de muncă (820 RON/luna), respectiv cuantumul pensiei de invaliditate (400 RON/lună); 358 RON/luna, cu titlu de daune materiale, începând cu data de 1 octombrie 2016 şi până la încetarea stării de incapacitate de muncă, reprezentând diferenţa dintre salariul primit în prezent şi salariul actual; 250.000 RON cu titlu de daune morale (traume fizice şi psihice, prejudiciu estetic şi de agrement); obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că, în calitate de salariat temporar conform contractului de muncă încheiat cu SC C. SRL pentru perioada 11 martie 2014 - 1 iunie 2014, la data de 21 martie 2014, a fost victima unui accident de muncă produs în sectorul de livrare al pârâtei, datorită căruia în prezent se află în pensie de invaliditate grad III revizuibilă anual.

Prin Sentinţa nr. 1397 din 19 decembrie 2017 Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a admis în parte acţiunea. A obligat pârâta, la plata, către reclamant, a următoarelor sume: 966,29 RON reprezentând despăgubiri materiale; 11.103 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând diferenţa, pentru perioada iunie 2014 - septembrie 2016, dintre salariul net primit anterior accidentului de muncă (959 RON) şi cuantumul indemnizaţiei de incapacitate de munca (820 RON/lună), respectiv cuantumul pensiei de invaliditate (400 RON/lună); 358 RON/lună, cu titlu de daune materiale, reprezentând diferenţa pentru perioada 1 octombrie 2016 - 13 ianuarie 2017 dintre salariul net primit de la SC B. SRL (758 RON) şi cuantumul pensiei de invaliditate (400 RON/lună); 665 RON/lună cu titlu de daune materiale, reprezentând diferenţa pentru perioada 14 ianuarie 2017 - 8 iunie 2017 dintre salariul minim net pe economie (1.065 RON) şi cuantumul pensiei de invaliditate (400 RON/lună); 403 RON/lună cu titlu de daune materiale, începând cu data de 9 iunie 2017 şi până la încetarea stării de incapacitate de muncă, reprezentând diferenţa dintre salariul net primit de la SC B. SRL (803 RON) şi cuantumul pensiei de invaliditate (400 RON/lună); 30.000 RON, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi.

Prin Decizia nr. 682 din 21 iunie 2018 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva sentinţei.

Împotriva deciziei din apel a declarat recurs pârâta SC B. SRL.

Prin rezoluţia din 14 noiembrie 2018 s-au dispus comunicarea recursului către intimat şi întocmirea raportului prevăzut de art. 493 C. proc. civ., după efectuarea formalităţilor menţionate în art. XV din Legea nr. 2/2013.

Potrivit încheierii din 6 martie 2019, s-a dispus admiterea în principiu a recursului, procedându-se apoi, la dezbaterea acestuia, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Criticile deduse judecăţii prin memoriul de recurs de către societatea pârâtă au vizat următoarele aspecte:

- Soluţia a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) întrucât a considerat inaplicabile dispoziţiile art. 1388 alin. (1) C. civ., deoarece veniturile realizate de reclamant în luna martie 2014 sunt mai mari decât media veniturilor nete anterioare acestei luni, ceea ce ar atrage aplicabilitatea art. 1388 alin. (2) C. civ.

Or, dispoziţiile menţionate, ale art. 1388 alin. (2) C. civ., ca norme de excepţie faţă de cele cuprinse în alin. (1), stipulează în mod expres că nerealizarea unor venituri viitoare trebuie să provină dintr-un contract nepus în executare, dar încheiat în ultimul an, în timp ce veniturile realizate de intimatul-reclamant în luna martie 2014 sunt provenite din contractul de muncă temporară încheiat cu recurenta, care era deja pus în executare la data accidentului.

Cum norma este de strictă interpretare, nu pot fi identificate raţiuni ale acesteia în afara textului legal, aşa cum o face instanţa de apel, considerând în mod greşit incidenţa legii "cu atât mai mult cu cât contractul fusese pus în executare".

Totodată, potrivit art. 1388 alin. (2) C. civ., este necesar ca cel păgubit să facă dovada obţinerii unui venit din muncă mai mare în baza contractului încheiat în ultimul an. Or, în baza contractului de muncă temporară, reclamantul ar mai fi putut obţine un venit de maxim 2.061 RON brut, aferent celor două luni de valabilitate a contractului pentru care nu a mai prestat efectiv muncă, sumă care, prin comparaţie, este mai mică decât cea de 8.317 RON, venituri brute pe care acesta le-a câştigat, potrivit ANAF, în anul 2013, anterior producerii accidentului.

De asemenea, calculând prejudiciul prin raportare la veniturile aferente lunii martie 2014, instanţa realizează şi o eroare de logică juridică întrucât ipoteza prevăzută de art. 1388 alin. (2) C. civ., se referă exclusiv la posibilitatea obţinerii unui venit, în timp ce suma de 949 RON a fost efectiv achitată de către recurentă, nefiind vorba aşadar, doar despre "posibilitatea de obţinere a unui venit". Întrucât veniturile sunt certe, iar nu ipotetice, aceasta atrage imposibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 1388 alin. (2) C. civ.

Analizându-se suma de 1.300 RON, reprezentând venit brut (adică 949 RON venit net) din muncă în luna martie 2014, se poate constata că aceasta nu reprezintă salariul lunar posibil de realizat în baza contractului de muncă, ci veniturile efectiv realizate pe o fracţiune de lună, respectiv de la data angajării până când a intervenit accidentul, astfel încât, potrivit soluţiei pronunţate, se poate spune că a fost inventat un nou criteriu de stabilire a daunelor, acela al veniturilor efectiv realizate din muncă în luna calendaristică în care a avut loc accidentul.

- Pentru o parte din daunele acordate, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1388 alin. (3) C. civ., luând în calcul salariul minim pe economie, deşi condiţia esenţială a aplicării acestui text este lipsa unei calificări profesionale a victimei.

Ca atare, în speţă s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1388 alin. (2) şi (3) C. civ., câtă vreme toate elementele de fapt ale speţei conduceau la concluzia că este aplicabil alin. (1) al aceluiaşi articol.

- Instanţa de apel a făcut o eronată aplicare a normelor art. 1388 C. civ. pentru diferitele perioade de timp.

Astfel, pentru perioada iunie - august 2014, reclamantul a solicitat diferenţa între salariul net realizat anterior accidentului (959 RON) şi cuantumul indemnizaţiei de incapacitate temporară primit (820 RON) adică suma de 417 RON (pentru cele trei luni) sumă care însă, la un simplu calcul matematic arată că a fost determinată greşit (fiind de 295 RON în loc de 417 RON).

De asemenea, pentru perioada septembrie 2014 - septembrie 2016, suma pretinsă a fost reprezentată de diferenţa dintre venitul net dinaintea producerii accidentului şi cuantumul pensiei de invaliditate, reţinut de instanţă ca fiind de 400 RON/lună, deşi potrivit Deciziei nr. 192201 din 28 noiembrie 2014 a Casei de Pensii Sibiu aceasta a fost stabilită la suma de 293 RON/lună.

Fără să precizeze de unde provine suma de 400 RON, care a fost dedusă din cea de 959 RON, instanţa de apel doar a apreciat că este lipsită de interes critica formulată sub acest aspect, fără să arate însă care este raţiunea acestei lipse de interes.

În ce priveşte perioada 1 octombrie 2016 - 13 ianuarie 2017, intimatul-reclamant a solicitat diferenţa dintre salariul net de 758 RON, obţinut de la angajatorul Distrib SRL, din care a scăzut suma de 400 RON, cuantumul pensiei de invaliditate, valoare recunoscută şi acordată ca atare de către instanţă. Aceasta deşi salariul net de 758 RON, obţinut de intimat de la angajatorul Distrib SRL, nu poate fi echivalentul salariului mediu net anterior celui pierderii parţiale a capacităţii de muncă.

Pentru perioada 14 ianuarie 2017 - 8 iunie 2017, instanţa s-a raportat în mod greşit la diferenţa dintre salariul minim pe economie (1065 RON) şi pensia de invaliditate (400 RON) deoarece folosirea drept criteriu de referinţă a salariului minim pe economie se putea face în condiţiile art. 1388 alin. (3) C. civ., adică atunci când "cel păgubit nu are vreo calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească".

Or, în speţă, intimatul-reclamant are o calificare profesională, aceea de stivuitor.

Soluţia instanţei de apel tinde la o îmbogăţire fără justă cauză raportat la circumstanţele obiective care au dus la pierderea temporară a capacităţii de muncă.

- Decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, limitându-se la preluarea aproape în totalitate, a celor reţinute de instanţa de fond şi a susţinerilor părţilor, fără o analiză proprie în combaterea criticilor (art. 488 pct. 6).

De exemplu, unul dintre motivele de apel s-a referit la faptul că instanţa de fond nu a motivat respingerea cererii de introducere în cauză a persoanei vinovate de producerea accidentului, aspect căruia instanţa de apel îi răspunde prin aceea că "nu poate fi reţinută critica cu privire la neaplicarea dispoziţiilor art. 78 C. proc. civ., în forma solicitată de către pârâtă, vizând extinderea cadrului procesual în forma solicitată".

De asemenea, nu este motivată respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept ce ţin de dispoziţiile art. 1388 C. civ.

Aceasta, în condiţiile în care prin apelul declarat, societatea pârâtă a solicitat instanţei să sesizeze Înalta Curte, în temeiul art. 519 C. proc. civ., în legătură cu interpretarea dispoziţiilor art. 1388 C. civ., având în vedere că nu identificase niciun fel de practică judiciară în aplicarea dispoziţiilor acestei norme.

Deşi solicitarea a fost pusă în dezbaterea părţilor, nu se regăseşte în conţinutul deciziei nicio motivare în legătură cu respingerea (implicită) a acestei cereri.

- De asemenea, instanţa de apel nu motivează cu privire la culpa victimei în producerea accidentului, ceea ce a dus la stabilirea în mod greşit a prejudiciului precum şi a întinderii acestuia.

Astfel, analizându-se circumstanţele producerii accidentului, rezultă că reclamantul a reacţionat vădit disproporţionat faţă de capacitatea sa fizică de deplasare, sărind în mod necontrolat de pe stivuitor, deşi suferea de grave afecţiuni ale picioarelor. Faptul că reclamantul a decis să sară de pe stivuitor într-un mod impropriu, pe baza unei temeri exagerate şi disproporţionate faţă de pericolul real al situaţiei, este imputabil numai acestuia.

- Instanţa nu a motivat nici respingerea criticii referitoare la acordarea daunelor materiale începând cu 9 iunie 2017 şi până la încetarea stării de incapacitate de muncă.

Deşi reţine concluziile raportului de expertiză medico-legală - conform cărora intimatul-reclamant "estre neîncadrabil în gradul de invaliditate pe afecţiunile ortopedice cauzate de accident, dar coroborat cu celelalte afecţiuni este încadrabil în gradul III de invaliditate datorită pierderii capacităţii de muncă la jumătate prin incapacitate adaptivă de 50%" - totuşi instanţa nu face o analiză a contribuţiei fiecărui factor în diminuarea capacităţii de muncă.

De vreme ce accidentul s-a produs şi ca urmare a comportamentului neadecvat al reclamantului, fiind doar un factor care a favorizat starea de invaliditate, este nelegal şi imoral ca societatea să suporte daunele care n-au drept cauză exclusivă accidentul de muncă. La fel, intimatul-reclamant trebuia ţinut responsabil pentru neurmarea indicaţiilor medicale care ar fi trebuit să conducă la scăderea în greutate a acestuia şi reluarea progresivă a mersului (dimpotrivă, acesta a continuat sedentarismul, ajungând la o greutate corporală care i-a accentuat problemele medicale).

- Instanţa de apel nu a motivat decât în termeni generali, fără a analiza în mod obiectiv probele existente la dosar, chestiunea daunelor morale, acordate într-un cuantum exagerat (de 30.000 RON) şi disproporţionat faţă de circumstanţele speţei.

Astfel, instanţa nu a luat în considerare probele existente la dosar, respectiv faptul că în privinţa consecinţelor psihice negative nu exista niciun înscris sau probă din care să rezulte că intimatul a apelat la ajutorul de specialitate al unui psiholog; că imobilizarea în ghips timp îndelungat s-a datorat afecţiunilor de sănătate pe care intimatul le avea anterior accidentului de muncă iar îngreunarea procedurilor de recuperare se datorează obezităţii morbide de gradul III de care acesta suferă.

La fel, în privinţa prejudiciului de agrement, din analiza probelor dosarului rezultă că intimatul nu a dovedit că anterior accidentului practica activităţi de agrement de care să fi fost lipsit ulterior.

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite având în vedere următoarele considerente:

- Este nefondată susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1388 alin. (2) C. proc. civ., atunci când a folosit drept reper pentru a determina cuantumul despăgubirilor cuvenite ca urmare a accidentului produs şi a pierderii capacităţii parţiale de muncă, suma plătită cu titlu de salariu reclamantului în luna martie 2014 (când a intervenit fapta ilicită) întrucât în realitate, ar fi trebuit să se raporteze la venitul mediu net lunar din ultimul an înainte de reducerea capacităţii de muncă.

Dispoziţia de la alin. (2) al art. 1388 C. civ. este, aşa cum arată însăşi recurenta, una de exceptare de la norma cuprinsă în alin. (1) al aceluiaşi articol, care foloseşte ca element de referinţă "venitul mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă".

Atunci când cel păgubit face dovada posibilităţii obţinerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, despăgubirea se stabileşte în funcţie de aceste venituri (art. 1388 alin. (2) C. civ.).

Or, contractul în executarea căruia se afla reclamantul atunci când s-a produs evenimentul fusese încheiat chiar în acea lună, atrăgând astfel, incidenţa dispoziţiei legale menţionate anterior, fiind fără relevanţă împrejurarea că era vorba de un contract pe o durată limitată (3 luni) şi nu pe un an.

Distincţia pe care o face recurenta, în sensul că ar fi trebuit să fie vorba de un contract încheiat pe întreaga durată a unui an, pentru a fi incidentă norma art. 1388 alin. (2) C. civ., este una pe care legiuitorul nu o prevede, câtă vreme textul de lege face referire la "contractul încheiat în ultimul an" (situaţie căreia i se circumscrie cel încheiat în luna producerii evenimentului), iar nu la contractul încheiat pe întreaga durată a anului.

Introducând o asemenea distincţie, nesusţinută de conţinutul normei legale, recurenta nesocoteşte argumentul de interpretare logică potrivit căruia unde legea nu distinge nici interpretul nu o poate face (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus).

- De asemenea, fără temei susţine recurenta că, fiind vorba de un contract pus în executare, el nu putea reprezenta reper valid pentru calculul indemnizaţiei deoarece dispoziţia legală face referire la împrejurarea ca respectivul contract, încheiat în ultimul an, să nu fi fost pus în executare.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că raţiunea dispoziţiilor art. 1388 alin. (2) C. civ. fiind aceea a asigurării, pe cât posibil, a unei reparaţii şi repuneri în situaţia anterioară, aplicabilitatea acestora este cu atât mai justificată cu cât contractul - care a făcut dovada posibilităţii obţinerii unor venituri din muncă mai mari decât media veniturilor nete anterioare - fusese pus în executare.

Este vorba de data aceasta, despre o corectă aplicare a argumentului de interpretare logică a fortiori, care presupune ca norma să fie aplicabilă ori de câte ori raţiunile edictării ei se regăsesc cu şi mai multă îndreptăţire raportat la circumstanţele particulare relevate de elemente de fapt ale diferitelor pricini (un contract pus în executare, care făcea dovada obţinerii unui venit mediu lunar prezintă un element de referinţă suplimentar faţă de unul care prevedea, de exemplu, acelaşi venit, dar încă nu fusese pus în executare).

- Este eronată, de asemenea, susţinerea recurentei conform căreia, în baza contractului încheiat în luna martie 2014, reclamantul nu ar fi obţinut venituri mai mari decât în întregul an 2013, câtă vreme durata de 3 luni a contractului ar fi permis obţinerea unui venit de maximum 2.061 RON brut, spre deosebire de veniturile brute de 8.317 RON obţinute în anul 2013.

Astfel cum s-a arătat anterior, relevantă nu este durata contractului, ci faptul că s-a încheiat în anul în care s-a produs accidentul (fiind în executare la acel moment).

Pe de altă parte, ceea ce interesează pentru stabilirea despăgubirii pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă este, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1388 C. civ., venitul mediu lunar net (ori salariul minim net pe economie) care nu se stabilesc pe durata unui an, dată fiind periodicitatea prestaţiilor (munca şi respectiv, indemnizaţia).

Susţinerea că prin raportare la indemnizaţia obţinută de reclamant în luna martie 2014 instanţa ar fi inventat, în realitate, un nou criteriu de calculare a daunelor constând în veniturile efectiv realizate din muncă în luna calendaristică în care a avut loc accidentul, ignoră datele particulare ale speţei.

Astfel, norma legală nu se aplică în abstract, ci în funcţie de elementele de fapt concrete, care în cauză au însemnat producerea accidentului în chiar luna încheierii contractului de muncă, fără ca aceste circumstanţe să poată nega incidenţa criteriului legal ci, dimpotrivă, atrăgându-i aplicabilitatea ca fiind singurul valid.

- Referindu-se la diferitele perioade de timp pentru care s-a stabilit plata despăgubirilor, recurenta formulează de asemenea, critici nefondate sau care nu se circumscriu unor aspecte de nelegalitate.

Astfel, pentru perioada iunie - august 2014, recurenta susţine că diferenţa (de 139 RON/lunar) dintre salariul net anterior accidentului şi cuantumul indemnizaţiei primite este stabilită eronat, fiind "calculată în mod greşit din punct de vedere matematic, atât de instanţa de fond cât şi de instanţa de apel".

Or, greşelile de calcul matematic nu se pot circumscrie unor aspecte de nelegalitate în sensul avut în vedere prin dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., pentru asemenea erori formale existând, în măsura în care se verifică, alte proceduri de îndreptare (conform art. 442 C. proc. civ.)

- Cu referire la perioada septembrie 2014 - septembrie 2016, recurenta a susţinut că în mod greşit şi fără o motivare adecvată, instanţa de apel i-a respins, ca lipsită de interes, critica referitoare la faptul că instanţa a dedus din salariul net de 959 RON suma de 400 RON reprezentând pensia de invaliditate, deşi cuantumul acesteia din urmă era, în realitate, de 293 RON/lunar.

Contrar susţinerii recurentei, lipsa de interes în deducerea judecăţii în apel a unei asemenea critici era evidentă, fără a avea nevoie de o motivare suplimentară, câtă vreme, deducându-se din cuantumul salariului net anterior accidentului suma de 293 RON, indicată de aceasta (în loc de 400 RON), ar fi rezultat o valoare mai mare ce ar fi trebuit suportată de către recurenta-pârâtă (şi ca atare, nu avea interes în criticarea unei soluţii care îi era favorabilă).

- În ce priveşte modalitatea de stabilire a despăgubirilor pentru perioada 1 octombrie 2016 - 13 ianuarie 2017, cu luarea în considerare, ca element de referinţă, a salariului net de 758 RON obţinut de reclamant de la Distrib SRL (în loc de 959 RON), din care s-a dedus cuantumul pensiei de 400 RON, critica nu poate fi primită în considerarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac (art. 502 coroborat cu art. 481 C. proc. civ., în condiţiile în care nu a rezultat din datele speţei că recurenta ar fi consimţit expres la înrăutăţirea situaţiei juridice în propria cale de atac ci, dimpotrivă, a solicitat diminuarea despăgubirilor pe care le datorează).

Astfel, înlăturarea din analiză, ca urmare a modificărilor intervenite în situaţia reclamantului (angajat la Distrib SRL) a indemnizaţiei (mai mici) obţinute de acesta, ar fi însemnat raportarea la acelaşi criteriu, al venitului net anterior producerii accidentului şi deci, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri mai mari.

- În ce priveşte perioada 14 ianuarie 2017 - 8 iunie 2017, recurenta susţine în mod eronat că raportarea instanţei la venitul minim pe economie (de 1.065 RON) nu se putea realiza câtă vreme dispoziţiile art. 1388 alin. (3) C. civ. permit folosirea acestui criteriu doar atunci când "cel păgubit nu are vreo calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească", în timp ce reclamantul are o astfel de calificare, aceea de stivuitorist.

În realitate, textul de lege instituind un criteriu valid de indemnizare a celor care n-au o calificare profesională, oferă cu mai multe argumente (a fortiori) o bază de calcul celor care având o asemenea calificare, ar obţine o indemnizaţie lunară mai mică.

Interpretarea în sens contrar, susţinută de recurentă, ar fi lipsită de logică juridică, scopul instituirii unui salariu minim pe economie nefiind acela de a-i dezavantaja pe cei care au dobândit o calificare profesională, ci de a le garanta şi acestora o indemnizaţie cel puţin la nivelul salariului minim.

- Criticile referitoare la nemotivarea hotărârii au, de asemenea, caracter nefondat.

Astfel, în mod neîntemeiat susţine recurenta că în privinţa solicitării de introducere în cauză a persoanei vinovate de producerea accidentului, instanţa de apel constată doar că "nu poate fi reţinută critica referitoare la neaplicarea dispoziţiilor art. 78 C. proc. civ.".

În realitate, instanţa a justificat de ce nu este incidentă instituţia extinderii cadrului procesual prin introducerea în cauză a altor persoane.

Astfel, s-a arătat că temeiul juridic al acţiunii a fost reprezentat de dispoziţiile art. 1373 C. civ., care reglementează "răspunderea obiectivă a comitentului, care este o răspundere principală şi independentă de cea a prepusului, fiind fundamentată pe ideea de garanţie".

În acest context, în care acţiunea reclamantului s-a fundamentat doar pe răspunderea comitentului, a pretinde introducerea în cauză, din poziţia de pârât, şi a prepusului (în contra voinţei persoanei prejudiciate) ar fi însemnat o modificare nu doar a cadrului procesual subiectiv, ci şi a celui privitor la cauza juridică a acţiunii (care nu a vizat o răspundere solidară a comitentului şi a prepusului).

Or, această înţelegere a caracterului neîntemeiat al criticii din apel era posibilă pe baza considerentelor instanţei, suficiente în explicarea raţionamentului prin indicarea temeiului juridic al acţiunii şi a distincţiei dintre răspunderea comitentului şi cea a prepusului.

- Este nefondată, de asemenea, critica vizând nelegalitatea deciziei dedusă din nemotivarea respingerii cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept ce ar ţine de interpretarea dispoziţiilor art. 1388 C. civ.

Dispoziţiile art. 519 şi urm. C. proc. civ., referitoare la sesizarea instanţei supreme pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, pun la îndemâna completului învestit cu soluţionarea litigiului, un mecanism de reglare a jurisprudenţei în vederea preîntâmpinării practicii neunitare.

Aprecierea, în primul rând, asupra dificultăţii chestiunii de drept care să facă posibilă declanşarea acestui mecanism este lăsată însă la dispoziţia instanţei de judecată (iar nu a părţilor) neputându-i-se imputa acesteia că nu a formulat sesizarea (pe motivul arătat, că partea nu a identificat practică în materie, iar dispoziţia legală este una recentă).

Cu atât mai mult, nu poate fi susţinută nelegalitatea unei decizii sub motiv că ea nu a avut la bază o dezlegare prealabilă asupra chestiunii de drept dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pe de o parte, pentru că soluţionarea în concret a litigiilor aparţine instanţelor învestite, prin sesizarea de hotărâre prealabilă nerealizându-se o "delegare" a atribuţiilor jurisdicţionale către instanţa supremă.

Pe de altă parte, deoarece, aşa cum s-a arătat, declanşarea acestui mecanism este la latitudinea completului de judecată (care în sensul art. 519 C. proc. civ. "va putea solicita" o rezolvare de principiu a chestiunii de drept), astfel încât un aspect care vizează facultatea de apreciere nu intră sub cenzura de legalitate în recurs.

- Este lipsită de temei şi critica referitoare la nemotivarea deciziei asupra pretinsei culpe a victimei în producerea accidentului.

Recurenta deduce această culpă, în mod nelegal (şi imoral) din existenţa unor afecţiuni de sănătate ale reclamantului, preexistente accidentului, şi dintr-o pretinsă reacţie disproporţionată a acestuia la momentul evenimentului, pe care le pune tot în legătură cu starea de sănătate (întrucât "faţă de capacitatea sa fizică de deplasare, reclamantul ar fi sărit necontrolat din stivuitor").

Contrar susţinerii pârâtei, instanţa de apel analizează această pretinsă culpă a victimei, statuând însă în mod corect, pe baza analizei probatoriului, că reclamantul, neîncadrabil în grad de invaliditate datorită afecţiunilor ortopedice (artroză gleznă dreapta), faţă de afecţiunile asociate (insuficienţă venoasă cronică, obezitate morbidă) se încadrează în grad III de invaliditate, pierzându-şi capacitatea de muncă, prin incapacitate adaptivă de 50%.

Aşadar, separat de împrejurarea că vinovăţia unei persoane nu poate consta în starea de sănătate a acesteia, respectivele afecţiuni, existente înaintea accidentului nu avuseseră drept consecinţă pierderea sau diminuarea capacităţii de muncă, aspect reţinut corect de către instanţa de apel.

- În privinţa daunelor morale (al căror cuantum, de 30.000 RON, a fost confirmat de instanţa de apel), recurenta-pârâtă pretinde, de asemenea incorect, o nemotivare a soluţiei, tinzând în acelaşi timp, prin criticile formulate, la o evaluare proprie a probatoriului care ar fi trebuit să conducă la o altă dimensionare a prejudiciului de această natură.

Astfel, se constată că pornind de la principiul statuării în echitate asupra cuantumului unor astfel de despăgubiri, instanţa de apel a realizat şi o analiză punctuală, raportată la datele concrete ale speţei, arătând în ce au constat suferinţele fizice (urmare a intervenţiilor chirurgicale şi a duratei necesare îngrijirilor medicale, de 120-140 zile), identificând totodată un prejudiciu de ordin estetic (dat de modalitatea în care s-a modificat zona afectată a gleznei, precum şi de implicaţiile asupra mersului suferite), inclusiv un prejudiciu de agrement, în contextul în care reclamantul n-a mai putut desfăşura activităţi normale.

Combătând statuările instanţei, recurenta-pârâtă nu demonstrează nemotivarea soluţiei, aşa cum pretinde formulând critica pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci dă o altă valoare probatoriului administrat ori susţine inexistenţa unui astfel de probatoriu.

În acest sens, se arată că în privinţa consecinţelor psihice negative nu există un înscris din care să rezulte că "reclamantul ar fi apelat la ajutorul de specialitate al unui psiholog pentru a depăşi dificultăţile psihice", că imobilizarea în ghips timp îndelungat s-ar fi datorat afecţiunilor de sănătate anterioare accidentului de muncă, iar dificultăţile de deplasare faptului că prima intervenţie chirurgicală nu a fost corectă; în ce priveşte prejudiciul de agrement nedemonstrându-se că anterior accidentului reclamantul ar fi desfăşurat asemenea activităţi de agrement.

Or, asemenea aspecte, deduse judecăţii în recurs, nu demonstrează nelegalitatea deciziei pentru că pe de o parte, nu se subsumează criticii de nemotivare, câtă vreme decizia conţine, cum s-a arătat, considerentele care îi justifică soluţia, iar pe de altă parte, pun în discuţie mijloace de probă şi valoarea care ar trebui dată, prin interpretare, asupra acestora, specific unei faze procesuale devolutive, iar nu controlului de legalitate din recurs.

Pentru toate considerentele arătate, criticile pârâtei SC B. SRL, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., au fost constatate nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

De asemenea, va fi respinsă cererea intimatului-reclamant referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, în absenţa oricăror dovezi din care să rezulte efectuarea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 682 din 21 iunie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Respinge cererea formulată de intimatul-reclamant A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM