Ministry of Public Finance appeal dismissed; court affirms restitution compensation for lost title under Article 50¹, with appeal costs awarded.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 17 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice pentru obligarea acestuia la plata preţului de piaţă al apartamentului nr. x situat în Bucureşti, str. x, apartament a cărui proprietate - dobândită în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 20 ianuarie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 - a pierdut-o în concursul cu fostul proprietar, în urma admiterii acţiunii în revendicarea acestuia prin Sentinţa civilă nr. 1781 din 14 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosar nr. x/2010, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 324A din 5 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2059 din 27 octombrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În drept, au fost indicate prevederile art. *501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 şi cele ale art. 1. din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin Sentinţa civilă nr. 1589 din 30 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, a admis cererea de chemare în judecată şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 520.300 RON cu titlul de preţ de piaţă al apartamentului şi a sumei de 5.450 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, din care suma de 4.000 RON, onorariul de avocat şi suma de 1.450 onorariu de expertiză.

Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 538A din 11 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

În motivarea recursului, recurentul a invocat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că:

- în mod greşit a fost menţinută în apel soluţia primei instanţe, de recunoaştere a dreptului reclamantului la încasarea preţului de piaţă al imobilului pe care l-a deţinut în proprietate, de vreme ce în speţă nu sunt întrunite condiţiile cumulative prevăzute de art. *501 din Legea nr. 10/2001.

În opinia recurentului-pârât aceste condiţii, instituite prin dispoziţiile art. *501 din Legea nr. 10/2001, sunt întrunite dacă contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi, totodată, dacă acestea au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Consideră că, la cazul concret, aceste condiţii nu sunt întrunite deoarece în speţă nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia reclamantul a dobândit proprietatea imobilului în cauză, nefiind incidente dispoziţiile alin. (1) al art. *501 din Legea nr. 10/2001.

- subsidiar, critică soluţia de apel şi întrucât, deşi a contestat prin motivele de apel cuantumul valorii de piaţă stabilit prin expertiza administrată la fondul cauzei, instanţa de control judiciar, deşi una devolutivă, a respins în mod superficial apărările sale, fără a lua măsuri pentru a stabili preţul real al imobilului.

Consideră că instanţa trebuia să dispună fie refacerea raportului de expertiză, fie efectuarea unei noi expertize care să aibă în vedere criticile sale din motivele de apel.

De asemenea, consideră că, în virtutea rolului său activ, instanţa de apel putea să sesizeze şi singură valoarea ridicată a preţului de piaţă care se referă la un imobil construit în 1934, care a fost expertizat în clasa a II-a de risc seismic.

- greşit a fost obligat la suportarea cheltuielilor de judecată din apel în condiţiile în care nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă ori nu se face vinovat de declanşarea litigiului, astfel că nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a solicitat şi judecarea cauzei în lipsă, conform art. 223 alin. (3) C. proc. civ.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora.

În mod eronat afirmă recurentul că una din condiţiile de aplicare a art. *501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2000, ar fi aceea a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, printr-o hotărâre pronunţată într-o judecată distinctă, condiţie a cărei neîndeplinire în cauză ar fi condus la o soluţie nelegală de recunoaştere a dreptului reclamantului la încasarea preţului de piaţă al apartamentului din str. x

Afirmarea unei atare condiţii de aplicare a art. *501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, este greşită întrucât ar presupune că norma în cauză ar conţine o soluţie legislativă absurdă de vreme ce ar impune deopotrivă condiţia explicită din textul articolului a existenţei contractelor de vânzare-cumpărare "încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", alături de condiţia afirmată de recurent a constatării nulităţii lor absolute prin hotărâri judecătoreşti distincte.

De altfel, într-un atare conţinut - dedus de recurent în absenţa oricăror baze de fundamente - norma în cauză nici nu s-ar fi putut aplica, fiind un non-sens legislativ.

În realitate, aşa după cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, prevederile legale anterioare menţionate nu au în vedere contractele de vânzare-cumpărare anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, la data încheierii lor, ci contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza aceleiaşi legi, cu respectarea ei, dar care au fost lipsite de efecte în urma comparării titlurilor de proprietate aflate în concurs, în cadrul acţiunii în revendicare.

Condiţia menţionată de recurent în memoriul său de recurs este, în realitate, una care ţine de aplicarea textului art. 50 alin. (2) din acelaşi act normativ, aceasta fiind singura situaţie în care se înţelege că noţiunea de contracte "desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile" este echivalentă celei de contracte anulate prin astfel de hotărâri, dată fiind încheierea lor cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (ipoteză evocată de norma în discuţie).

Cum intimatul-reclamant a demonstrat că situaţia sa juridică, existentă în legătură cu apartamentul din str. x, corespunde ipotezei normative a art. *501 din lege - anume că titlul său de proprietate reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 20 ianuarie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost lipsit de efecte în concursul cu cel al fostului proprietar, căruia i s-a dat preferinţă în cadrul acţiunii în revendicare iniţiate de acesta - în mod corect s-a apreciat că acesta este îndreptăţit să primească, în aplicarea aceleiaşi dispoziţii normative, valoarea de piaţă a bunului de a cărui proprietate a fost lipsit.

Nefondată este şi critica subsidiară susţinută de recurent, relativă la cuantumul valorii de piaţă a apartamentului, pe care se înţelege că acesta o consideră mare în raport cu caracteristicile imobilului.

Prin critica sa, recurentul a expus ceea ce el consideră că ar fi trebuit să facă instanţa devolutivă de apel şi modul în care consideră că ar trebuit să se manifeste rolul activ al acesteia, respectiv să dispună fie refacerea raportului de expertiză administrat la prima instanţă, fie efectuarea unei noi expertize care să ţină seama de criticile sale de apel.

Cu toate acestea, se observă că argumentele pentru care instanţa devolutivă de apel a respins criticile pârâtului relative la valoarea de piaţă a imobilului în cauză, au fost unele de procedură iar nu de fond, reţinându-se de curtea de apel că valoarea apartamentului a fost stabilită prin raportul de expertiză administrat în faţa primei instanţe şi că nu a fost contestată de pârât pe calea obiecţiunilor, la termenul imediat următor depunerii raportului sau a depunerii răspunsului la obiecţiunile formulate de către reclamant, în condiţiile art. 337 şi 338 C. proc. civ.

Astfel fiind, instanţa de apel a reţinut în mod corect că, în raport de dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul este decăzut din dreptul de a formula obiecţiuni la expertiză pe calea apelului.

Înalta Curte mai reţine că, astfel soluţionate criticile apelantului ce vizau rezultatul evaluării expertizei judiciare administrate de tribunal, a fost criticată în recurs doar o pretinsă respingere superficială a apărărilor sale, ignorându-se de către recurent împrejurarea că, în realitate, respingerea acestora a fost consecinţa aplicării corecte de către instanţa de apel a unor dispoziţii procedurale care au impus o atare soluţionare.

Nefondate sunt şi criticile în privinţa soluţiei de obligare a recurentului la suportarea cheltuielilor de judecată din apel, soluţie care, contrar susţinerilor acestuia, nu este decât consecinţa pierderii procesului şi aplicării dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. în raport cu această situaţie juridică, iar nicidecum rezultatul voinţei/intenţiei sancţionării sale pentru rea-credinţă, neglijenţă ori pentru iniţierea nejustificată a procesului în ansamblu.

Astfel fiind şi în considerarea acestor argumente, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate criticile de recurs subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În aplicarea aceloraşi dispoziţii legale, respectiv cele ale art. 453 (1) C. proc. civ. şi ca urmare a reţinerii caracterului nefondat al recursului declarat potrivit celor anterior arătate, Înalta Curte va obliga pe recurent să plătească intimatului cheltuieli de judecată în recurs, în cuantum de 1.785 RON, constând în onorariu de avocat, a cărui plată a fost dovedită cu chitanţa de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 538A din 11 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 1785 RON cheltuieli de judecată către intimatul - reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM