Representation of the State in litigation over national cultural heritage property: applicability of special derogatory norms over general rules

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 13 iunie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2012, reclamanţii B., C., E., F., G., H., I., J., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, ca prin hotărârea ce se va pronunţa: - să se decidă pe parcursul soluţionării cauzei care dintre cele două entităţi are calitatea de reprezentant al Statului Român, respectiv: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Muzeul Naţional de Artă al României şi Muzeul Colecţiilor de Artă;- să se constate nulitatea absolută şi să se dispună anularea contractului de donaţie încheiat în luna august 1951 între C., B. şi fostul Sfat Popular al Capitalei R.P.R., având ca obiect "Colecţia de Artă Comparată B. şi C." - să se dispună obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie totalitatea obiectelor de artă care alcătuiesc "Colecţia de Artă Comparată B. şi C.", astfel cum acestea sunt identificate în inventarele nr. 1, 2 şi 3 anexate contractului de donaţie.

La termenul din 31 mai 2013, tribunalul a respins excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, ca neîntemeiată; a respins excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de Sentinţa civilă nr. 503 din 29 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă, ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a Muzeului de Artă al României şi Muzeului Colecţiilor de Artă şi a dispus scoaterea din cauză a acestor părţi, pentru considerentele consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Reclamanţii au formulat cerere de renunţare la judecata capătului de cerere privind desfiinţarea actelor subsecvente actului de donaţie, constând în Decizia nr. 7/1979 a Comitetului Executiv

Prin Sentinţa civilă nr. 814 din 4 iulie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Muzeul de Artă al României şi Muzeul Colecţiilor de Artă ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală; a luat act de renunţarea reclamanţilor la capătul din cererea principală privind nulitatea absolută a Deciziei nr. 7/1979 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti; a admis cererea de chemare în judecată precizată; a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie încheiat în august 1951; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că i-a obligat pe pârâţi la restituirea în deplină proprietate şi posesie către reclamanţi a tuturor bunurilor mobile astfel cum au fost identificate în inventarele nr. 1, 2 şi 3, anexă la contractul de donaţie încheiat în august 1951; a respins, ca neîntemeiate, atât cererea de intervenţie accesorie, cât şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamanţi.

Prima instanţă a reţinut că în luna august 1951 a fost încheiat actul juridic intitulat "act de donaţie" între numiţii C. şi B., menţionaţi în calitate de donatori şi Sfatul Popular al municipiului Bucureşti, ca donatar, având ca obiect colecţia proprietatea donatorilor, compusă din diferite piese de artă şi artă populară, astfel cum au fost evidenţiate în inventarele nr. 1, 2, 3. S-a precizat că obiectele donate nu puteau fi scoase sau înstrăinate din localul muzeului până la decesul donatorilor, că toate cheltuielile părţii din imobil ocupată de muzeu, cât şi cele ce privesc locuinţa donatorilor urmau a fi suportate de donatar, precum şi aspectul că donatorii vor ocupa pe toată durata vieţii spaţiul ce-l folosesc în imobil, asigurându-se, totodată, şi locuinţa copiilor lor. De asemenea, s-a stabilit ca donatorul să fie numit şi retribuit în calitate de conservator de muzeu.

S-a reţinut că forma autentică a contractului de donaţie încheiat între o persoană fizică şi Statul român, la acel moment reprezentat de autoritatea administrativă locală, nu a fost respectată în cauza de faţă, întrucât mandatul nu a fost dat conform legii în vigoare la data încheierii acestuia, iar donaţia a fost încheiată cu nerespectarea formei impuse ad validitatem de prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 11/1944, coroborat cu art. 32, alin. (5) din Legea privind organizarea corpului de avocaţi publici.

Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat că autorii reclamanţilor au fost nevoiţi să transmită statului bunurile din colecţia de artă, reţinându-se că acceptarea donaţiei s-a făcut cu două luni înainte de încheierea contractului efectiv, ceea ce a determinat o prezumţie simplă, în sensul lipsei intenţiei de a gratifica din partea donatorilor, neexistând la dosar probe referitoare la manifestarea lor de voinţă anterioară acceptării, prezumţie ce se coroborează cu proba testimonială. Practic, în cauză, acceptarea a intervenit înainte de ofertă, ceea ce a condus la o fractură de logică juridică în sensul arătat.

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii C., E., F., G., I., J., în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai reclamantei H. - decedată pe parcursul procesului la 22 decembrie 2013 - şi K., în calitate de moştenitor al reclamantei B. - decedată pe parcursul procesului la 25 ianuarie 2014, precum şi apelanţii-pârâţi Statul Român prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Cultural, precum şi apelantul intervenient Muzeul Naţional de Artă al României.

În motivarea apelului declarat de reclamanţi s-a arătat că donaţia a fost încheiată de Statul Român prin autoritatea care îi reprezenta interesele la nivelul anului 1951 şi că de-a lungul timpului Colecţia a rămas permanent în patrimoniul statului, fiind evident faptul că acesta are calitate procesuală pasivă, invocându-se în acest sens dispoziţiile art. 3 alin. (1). pct. 81 al Hotărârii Guvernului nr. 34 din 22 ianuarie 2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice.

S-a arătat că prin Încheierea din 31 mai 2013, prima instanţa s-a pronunţat în mod eronat şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Naţional de Artă, fără a o pune în prealabil în discuţia părţilor. În plus, instanţa de fond nici nu a motivat admiterea acestei excepţii.

Apelanţii au mai arătat că Muzeul Naţional de Artă al României are calitatea de pârât în cauză, mai ales în condiţiile în care din cuprinsul întâmpinării depuse de acesta rezultă că prin Decizia nr. 7/1979 a Comitetului Executiv, Biroul Permanent al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti a transferat Colecţia din administrarea Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti, instituţie care se afla sub autoritatea Sfatului Popular, în administrarea Muzeului Naţional de Artă al României.

S-a precizat că, deşi în cauză a fost invocată de către pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a Muzeului Colecţiilor de Artă, instanţa a analizat în considerentele Încheierii din 24 mai 2013 excepţia lipsei capacităţii de folosinţă şi în cele din urmă a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pe care a şi admis-o prin încheierea din 31 mai 2013, reţinând că, "faţă de excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Muzeului Colecţiilor de Artă, întrucât aceasta este o premisă a calităţii procesuale, va fi tratată ca o condiţie a acesteia".

În motivarea apelului declarat, intervenientul Muzeul Naţional de Artă al României a criticat încheierea de şedinţă din 24 mai 2013, prin care au fost respinse excepţiile invocate de Muzeul Naţional de Artă al României şi de celelalte părţi şi anume: excepţia netimbrării cererii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.

S-a arătat că în mod nelegal şi netemeinic instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, dispunând scoaterea din cauză a Muzeului Naţional de Artă al României, deşi niciuna dintre părţi şi nici instanţa din oficiu nu a invocat şi nici nu a pus în discuţie respectiva excepţie.

De asemenea, a criticat soluţia instanţei cu privire la respingerea excepţiilor autorităţii de lucru judecat şi prescripţiei dreptului la acţiune al L. prin încheierea de şedinţă din 24 mai 2013.

S-a precizat că donaţia a fost încheiată în faţa notarului cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de lege la data încheierii sale şi cu respectarea condiţiilor de fond: cauza donaţiei a existat, a fost licită şi morală.

Apelantul Statul Român prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a arătat că este nelegală soluţia conţinută în încheierea din 31 mai 2013, referitoare la respingerea excepţiei netimbrării acţiunii, întrucât reclamanţii, deşi au invocat dispoziţiile Legii nr. 182/2000 republicată, nu au beneficiat de scutirea de taxă judiciară de timbru, nefiind proprietari de drept în raport cu dispoziţiile art. 99 alin. (2) din menţionata lege. De asemenea, este eronată respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, ca şi cea referitoare la excepţia autorităţii de lucru judecat.

A fost criticată soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în considerarea Legii nr. 182/2000, potrivit căreia se stabilesc expres limitele reprezentării Statului Român de către Ministerul Culturii, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor, Ministerul Finanţelor Publice fiind instituţia care, potrivit art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, "reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ".

La fel, s-a susţinut că este netemeinică şi nelegală soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României şi că la termenul de judecată din 24 mai 2013 nici una dintre părţi şi nici instanţa din oficiu nu a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei instituţii.

Apelantul a mai criticat soluţia instanţei de fond privind respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, întrucât între părţi au mai existat alte două litigii având ca obiect constatarea nulităţii absolute/relative şi revendicarea "Colecţiei de Artă Comparată B. şi C.", ambele soluţionate definitiv şi irevocabil prin respingerea cererilor reclamanţilor, cereri care au triplă identitate de părţi, obiect şi cauză, aşa încât sunt întrunite condiţiile impuse de art. 1201 C. civ., în sensul că există autoritate de lucru judecat.

Prin Decizia civilă nr. 451 A/2017 din 18 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au fost admise apelurile declarate de reclamanţi, de pârâţii Statul Român prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi de intervenientul Muzeul Naţional de Artă al României împotriva încheierilor de şedinţă din 24 mai 2013 şi din 31 mai 2013, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 814 din 4 iulie 2014, toate pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Muzeul Colecţiilor de Artă şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-au anulat încheierile de şedinţă din 24 mai 2013 şi din 31 mai 2013, precum şi sentinţa apelată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Prin Decizia civilă nr. 1526 din 24 octombrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei civile nr. 451A/2017 din 18 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat, cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., că s-a susţinut, conform criticilor formulate, că prin considerentele deciziei, instanţa de apel a analizat doar Încheierile din 24 mai 2013 şi din 31 mai 2013 numai sub aspectul modalităţii de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Naţional de Artă a României, fără a efectua o analiză asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Acest motiv de recurs a fost găsit întemeiat deoarece decizia pronunţată în soluţionarea apelurilor, astfel cum se reflectă în dispozitiv, nu este motivată.

Instanţa supremă a constatat că prin încheierile anulate de instanţa de apel s-au soluţionat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de Sentinţa civilă nr. 503 din 29 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Muzeului de Artă al României şi Muzeului Colecţiilor de Artă.

Prin sentinţa pronunţată de prima instanţă, anulată prin decizia instanţei de apel, s-a soluţionat cauza pe fond, în sensul admiterii acţiunii formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului şi Patrimoniului Naţional şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi cu intervenientul în interesul pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României.

Raportat la soluţia adoptată prin dispozitiv, s-a constatat că în singurul considerent reţinut (referitor la pronunţarea instanţei de fond asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Naţional de Artă a României), instanţa de apel nu a motivat, prin prisma normelor de drept material şi procesual incidente, soluţia de desfiinţare în tot a încheierilor care conţin statuarea primei instanţe asupra mai multor excepţii, printre care şi excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, dar şi a sentinţei care evocă fondul cauzei.

În absenţa unei motivări, care să justifice soluţia cuprinsă în dispozitiv, s-a apreciat că nu este posibilă exercitarea unui control de legalitate asupra deciziei, hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu nerespectarea exigenţelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi a garanţiilor procesuale pe care le implică respectarea dreptului la un proces echitabil.

S-a apreciat totodată, asupra nemotivării soluţiei de desfiinţare în tot a încheierii prin care s-a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a hotărârii de respingere a acţiunii în contradictoriu cu acest pârât.

Reluând judecata, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a pronunţat Decizia civilă nr. 1289 A din 29 octombrie 2018, prin care a admis apelurile declarate de reclamanţi, de pârâţii Ministerul Culturii şi Patrimoniului Cultural, Statul Român prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, intervenientul Muzeul Naţional de Artă al României. A fost anulată în parte sentinţa civilă apelată şi încheierile de şedinţă din datele de 24 mai 2013 şi 31 mai 2013 şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Au fost menţinute dispoziţiile primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi de respingere a cererii formulate în contradictoriu cu acesta pentru acelaşi considerent.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reţinut că instanţa de recurs a dispus casarea cu trimitere spre rejudecarea apelurilor exclusiv ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, celelalte părţi neînţelegând să declare recurs împotriva primei decizii pronunţate în apel.

Din această perspectivă, s-a constatat că prin încheierea din 31 mai 2013, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, iar prin sentinţa civilă apelată a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Soluţia adoptată de prima instanţă cu privire la această excepţie a fost criticată prin apelul declarat de reclamanţi şi prin apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel a constatat că este învestită cu soluţionarea apelurilor exclusiv prin prisma criticilor ce privesc excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice. Restul aspectelor analizate în primul apel, cu privire la nulitatea încheierilor din 24 mai 2013 şi 3 mai 2013 şi a sentinţei apelate prin prisma modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Naţional de Artă precum şi a excepţiei lipsei de interes a Muzeului Naţional de Artă în a invoca excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a Muzeului Colecţiilor de Artă, s-a apreciat că sunt soluţionate în mod irevocabil, câtă vreme niciuna din părţile interesate nu a declarat recurs.

Totodată, în ceea ce priveşte limitele rejudecării în apel, Curtea a constatat că instanţa de recurs a trimis spre rejudecare în apel pentru analiza pe fond a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Curtea a constatat că, prin apelul declarat de reclamanţi, sentinţa primei instanţe şi încheierile apelate sunt criticate şi din perspectiva faptului că nu a fost analizată excepţia lipsei de interes a pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României în a invoca excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a unui alt pârât, dar ţinând cont de limitele casării, a apreciat că, atâta vreme cât instanţa de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în apel pentru analiza pe fond a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, înseamnă că, implicit, a reţinut existenţa interesului Muzeului Naţional de Artă al României în invocarea excepţiei.

Analizând motivul de apel referitor la legitimarea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Curtea a constatat că unul din capetele de cerere cu care a fost învestită prima instanţă are ca obiect revendicarea bunurilor ce compun Colecţia de Artă Comparată B. şi C.", reclamanţii invocând ca dispoziţii legale pe care au înţeles să îşi întemeieze acţiunea dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 şi dispoziţiile Legii nr. 182/2000.

Prin întâmpinările formulate, pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României şi Ministerul Culturii au susţinut că bunurile revendicate aparţin domeniului public al statului, încadrându-se în art. I pct. 28 din Anexa la Legea nr. 213/1998.

S-a reţinut că în cauză sunt de analizat mai multe dispoziţii legale, cu privire în care apelanţii au susţinut că prima instanţă a realizat o greşită interpretare şi aplicare.

Astfel, pe de o parte, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 "Ministerul Culturii reprezintă statul român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil.", iar conform art. 99 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000 (în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată) "bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive."

Pe de altă parte, potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, "în litigiile prevăzute la alin. (4) (referitoare la proprietatea publică), statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice…" şi potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) art. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, acesta "reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ."

Instanţa de apel a apreciat că prin dispoziţiile Legii nr. 213/1998, atunci când în discuţie este dreptul de proprietate publică, legea conferă legitimare procesuală pasivă, în astfel de cauze, Statului Român ce urmează a fi reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Apoi, H.G. nr. 34/2009 reglementează, cu caracter general, fără a distinge, calitatea Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român.

Dispoziţiile Legii nr. 182/2000, în ceea ce priveşte bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural naţional reprezintă norme derogatorii de la cele cuprinse în prevederile Legii nr. 213/1998 şi ale H.G. nr. 34/2009, inclusiv sub aspectul instituţiei ce reprezintă Statul Român în litigiile vizând acest gen de bunuri, situaţie în care acestea se vor aplica cu prioritate.

Un argument în plus este reprezentat şi de faptul că potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, Ministerul Culturii şi Cultelor şi Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor coordonează activităţile specifice din domeniul patrimoniului cultural naţional mobil, situaţie în care legiuitorul a considerat că în toate chestiunile ce vizează patrimoniul cultural naţional Statul să fie reprezentat de această instituţie.

Prin urmare, într-o astfel de cauză, cum este şi cea de faţă, Statul este reprezentat prin Ministerul Culturii, iar nu prin Ministerul Finanţelor Publice.

Aşa fiind, prima instanţă a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice fiind, astfel, corect admisă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, care au formulat critici sub aspectul motivelor prev. de art. 304 pct. 9 şi 6 C. proc. civ., arătând următoarele:

- Este eronată şi lipsită de temei legal soluţia data excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Astfel, aşa cum s-a arătat şi în faţa instanţei de apel după trimiterea spre rejudecare, potrivit art. 3 alin. (1). pct. 81 al Hotărârii Guvernului nr. 34 din 22 ianuarie 2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, acesta reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participa nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, daca legea nu stabileşte în acest scop un alt organ". Acest text de lege reglementează atribuţiile generale ale Ministerului Finanţelor Publice, ce includ reprezentarea statului român, chiar şi în faţa instanţelor.

Şi sub imperiul C. civ. 1865, reprezentarea Statului Român se realiza prin Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1950, interpretare confirmată, de altfel şi de practica instanţelor.

Aşadar, în cauză are legitimitate reprezentarea Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, potrivit dispoziţiilor de drept comun în materia restituirii bunurilor preluate ilicit.

S-a arătat că dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 nu reprezintă dispoziţii speciale derogatorii, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Astfel, prevederile menţionate nu constituie un regim special, derogatoriu faţă de cele cuprinse în Legea nr. 213/1998 sau în Hotărârea Guvernului nr. 34/2009.

Statul Român poate fi reprezentat concomitent de Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Culturii, fără ca atribuţiile celor două ministere să se exclude sau să se suprapună.

Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, Ministerul Culturii "reprezintă statul român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional".

Acest text de lege consacră atribuţiile specifice ale Ministerului Culturii, ce include reprezentarea statului român în relaţiile interne ce au ca obiect patrimoniul cultural roman, dar fără a specifica dacă în sfera acestei puteri de reprezentare intră sau nu şi reprezentarea în faţa instanţelor.

Aşadar, textele de lege invocate mai conferă legitimitate de reprezentare Statului Român atât Ministerului Finanţelor, cât şi Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, dat fiind că legea nu face o distincţie clară între întinderea atribuţiilor de reprezentare ale celor două ministere.

Aşa fiind, prin raportare la prezentul litigiu civil, Statul Român poate fi reprezentat de către ambele ministere, fără ca prerogativele unuia să se suprapună asupra atribuţiilor celuilalt.

În mod eronat, raţionamentul instanţei de apel nu a analizat şi această posibilitate a dublei reprezentări a Statului Român, prin raportare la obiectul litigiului, iar motivarea admiterii excepţiei se bazează pe o interpretare greşită a regimului derogator al dispoziţiilor Legii nr. 182/2000 faţă de cele ale Legii nr. 213/2018 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 34/2009.

- Prin soluţia pronunţată, instanţa a depăşit limitele casării, acordând ceea ce nu s-a cerut.

Astfel, instanţa de apel a reţinut limitele învestirii sale, constatând că este învestită cu soluţionarea acestora exclusiv prin prisma motivelor ce privesc excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin apelul formulat de reclamanţii, aceştia au solicitat instantei să constate că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi să respingă această excepţie, constatând că Statul Român poate fi reprezentat şi prin Ministerul Finanţelor Publice.

Or, ca urmare a analizei acestui motiv de apel privitor la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, instanţa de apel reţine că "va menţine dispoziţiile primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi de respingere a cererii formulate în contradictoriu cu acesta".

Cu toate acestea, prin dispozitivul deciziei, Curtea de Apel a dispus "anularea în parte a sentinţei apelate şi a încheierilor de şedinţă din datele de 24 mai 2013 şi 31 mai 2013 şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe".

Mai mult, instanţa de apel a dispus şi admiterea apelurilor formulate de reclamanţii, deşi aceştia nu au solicitat, prin apelul lor, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice. Din contră, reclamanţii au solicitat instanţei de apel să constate că în mod greşit prima instantă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi să respingă această excepţie.

Or, sentinţa apelată şi încheierile de şedinţă din datele de 24 mai 2013 şi 31 mai 2013 nu cuprind dispoziţii contrare celor din considerentele Deciziei nr. 1289A/2018 cu privire la aspectul legat de lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:

- Este nefondată susţinerea reclamanţilor conform căreia reprezentarea Statului Român în prezenta cauză ar trebui realizată prin Ministerul Finanţelor Publice, în raport cu dispoziţiile art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954, art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

În realitate, normele menţionate (privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, respectiv felul în care Statul, ca persoană juridică, participă în raporturi în care este subiect de drepturi şi obligaţii) vizează modalitatea în care se realizează reprezentarea în general, atât în faţa instanţelor de judecată, în raporturile de drept procesual, cât şi în calitate de participant la alte raporturi juridice.

Aceste norme cu caracter general sunt reiterate prin dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, care statuează că în litigiile referitoare la proprietatea publică, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

O asemenea reprezentare, se realizează însă "afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop" (astfel cum rezultă în mod expres din prevederile art. 25 Decretul nr. 31/1954, art. 3 alin. (1) pct. 81 al H.G. nr. 34/2009).

Este motivul pentru care, atunci când există o normă care stabileşte că reprezentarea statului se face prin intermediul altui organ, aceasta are caracter special şi derogator de la cea de drept comun, fiind ca atare aplicabilă cu prioritate, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Or, instanţa de apel a făcut în mod corect aplicarea principiului menţionat anterior, raportat la datele concrete ale speţei, având în vedere că obiectul litigiului îl reprezintă revendicarea unor bunuri mobile culturale (ce compun "Colecţia de artă comparată B. şi C."), ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, act normativ care conţine norme speciale de reprezentare a Statului Român (în considerarea naturii şi calităţii acestor bunuri, obiect al reglementării specifice).

Astfel, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000:

"Ministerul Culturii reprezintă statul român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil", ceea ce înseamnă că ori de câte ori este vorba despre bunuri având această natură, reprezentarea statului nu poate fi realizată în altă modalitate.

Susţinerea potrivit căreia textul de lege nu arată relaţiile interne şi internaţionale în care are loc această reprezentare şi ca atare, nu ar opera şi pe plan procesual, este lipsită de fundament şi făcută cu nesocotirea principiului ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus.

Ca atare, reprezentarea statului prin Ministerul Culturii se realizează inclusiv în raporturile de drept procesual, ori de câte ori se dezbat probleme legate de bunuri mobile aparţinând patrimoniului cultural naţional.

Este eronată, de asemenea, critica referitoare la posibilitatea unei duble reprezentări a Statului, deopotrivă prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Culturii, în considerarea argumentelor arătate anterior în legătură cu caracterul de normă specială a celei conţinute de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.

Astfel, norma specială se aplică prioritar şi derogator de la norma generală, ele neputând coexista pentru a face posibilă o dublă reprezentare a aceleiaşi persoane, una dată de dispoziţiile dreptului comun, iar cealaltă de dispoziţiile speciale în materie.

De asemenea, referirea pe care o fac reclamanţii la diverse hotărâri ale instanţelor de judecată (prezentând, in extenso, pasaje din considerentele acestora, de o manieră neprocedurală, care nu poate susţine critici în recurs) pentru a pretinde că există o jurisprudenţă incidentă cauzei în legătură cu reprezentarea Statului prin Ministerul Finanţelor Publice, este lipsită de pertinenţă faţă de datele speţei.

Aceasta întrucât respectivele hotărâri au tranşat chestiunea reprezentării statului în alt gen de litigii (fie s-a pus problema reprezentării, fără distincţie după cum bunul este proprietatea publică sau privată a statului, fie a reprezentării acestuia atunci când se solicită despăgubiri pentru bunuri imobile preluate ilegal ori restabilirea situaţiei de carte funciară tot pentru o astfel de ipoteză).

Pentru toate aceste considerente, critica reclamanţilor referitoare la greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost găsită nefondată.

- Are însă caracter întemeiat critica vizând nesocotirea dispoziţiilor deciziei de casare şi ca atare, a limitelor procesuale la momentul rejudecării.

Astfel, reluând judecata cauzei după casarea cu trimitere dispusă de instanţa supremă, instanţa de apel s-a considerat învestită doar cu critica vizând calitatea procesuală a Statului prin Ministerul Finanţelor Publice sub motiv că această parte atacase decizia anterioară din apel cu recurs şi ca atare, celelalte aspecte deduse judecăţii ar fi intrat în autoritatea de lucru judecat.

În realitate, soluţia pronunţată de instanţa de recurs (Decizia nr. 1526 din 24 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă) nu a vizat o casare parţială, ci o casare totală a deciziei din apel, ca urmare a nemotivării acesteia.

Potrivit considerentelor deciziei din recurs s-a reţinut că "raportat la soluţia adoptată prin dispozitiv, se constată că instanţa de apel nu a motivat, prin prisma normelor de drept material şi procesual incidente, soluţia de desfiinţare în tot a încheierilor care conţin statuarea primei instanţe asupra mai multor excepţii" şi că "în absenţa unei motivări, care să justifice soluţia cuprinsă în dispozitiv, nu este posibilă exercitarea unui control de legalitate asupra deciziei atacate cu recurs, hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu nerespectarea exigenţelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi a garanţiilor procesuale pe care le implică respectarea dreptului la un proces echitabil, iar sancţiunea atrasă este aceea a nulităţii hotărârii, fiind astfel incident motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.."

Distinct de acest motiv de recurs, apt să atragă anularea (casarea) hotărârii, instanţa supremă a reţinut şi incidenţa motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în legătură cu modalitatea în care a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Or, deducând limitele rejudecării din aceea că doar Statul prin Ministerul Finanţelor Publice atacase decizia pronunţată anterior, instanţa de apel nesocoteşte faptul că decizia de casare pentru nemotivare a vizat "soluţia cuprinsă în dispozitiv" referitoare deopotrivă la sentinţa de primă instanţă, ca şi la două încheieri de şedinţă (din 24 mai 2013 şi 31 mai 2013), prin care se rezolvaseră mai multe excepţii, nu doar cea referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a Statului.

Aşadar, a fost vorba despre o casare totală (iar nu parţială) cu trimitere spre rejudecare, ceea ce rezultă atât din dispozitivul deciziei din recurs, cât şi din considerentele acesteia, care atunci când reţin incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fac trimitere, aşa cum s-a menţionat anterior, la absenţa unei motivări care să permită controlul jurisdicţional asupra soluţiei din dispozitiv privind desfiinţarea în tot a încheierilor, ca şi a sentinţei de primă instanţă.

Apreciind, în contra acestor dezlegări, că la rejudecare trebuie să-şi limiteze analiza doar asupra calităţii procesuale a Statului prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel pe de o parte, nesocoteşte dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, apreciază în mod greşit că s-ar opune altei analize faptul că ar fi intrat în autoritate de lucru judecat (prin neatacarea cu recurs de către celelalte părţi din proces) statuări anterioare ale deciziei din apel.

Or, decizia menţionată nu a dat nicio dezlegare raporturilor juridice dintre părţi, de natură să intre în autoritate de lucru judecat, în contextul în care doar a reţinut, sub aspect formal, că nu s-ar fi pus în discuţia părţilor o excepţie vizând calitatea procesuală a Muzeului Naţional de Artă şi respectiv, a lipsei de interes a acestei instituţii de a invoca lipsa capacităţii de exerciţiu a Muzeului Colecţiilor de Artă.

În acelaşi timp, potrivit art. 311 C. proc. civ. "hotărârea casată nu are nicio putere", ceea ce înseamnă că nici aspectele formale menţionate anterior nu se opuneau, la momentul rejudecării, fixării limitelor devoluţiunii în raport cu criticile deduse judecăţii prin cererile de apel.

Astfel fiind, reluând judecata şi lămurind aspecte legate de cadrul procesual - care făceau obiect al mai multor critici din cererile de apel - instanţa trebuia să procedeze mai departe la devoluarea judecăţii conform cererilor de apel ce o învestiseră.

Preluarea în dispozitivul deciziei a soluţiei de anulare pronunţate de prima instanţă de apel s-a făcut cu aprecierea greşită a faptului că aceasta era intrată în autoritate de lucru judecat şi că s-ar fi dispus o casare parţială de către instanţa supremă.

Aceste nereguli procedurale care au avut drept consecinţă nesocotirea cadrului judecăţii se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în care, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., vor fi încadrate criticile pe care reclamanţii le-au indicat în mod eronat ca fiind subsumabile dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), în temeiul căruia decizia va fi casată cu trimitere spre rejudecare.

La reluarea judecăţii, instanţa de apel se va pronunţa asupra tuturor criticilor care au învestit-o, reţinând ca fiind dezlegată în mod irevocabil şi înzestrată cu autoritate de lucru judecat, chestiunea referitoare la reprezentarea Statului în proces prin Ministerul Culturii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii J., C., E., F., G., I. şi K. împotriva Deciziei nr. 1289 A din 29 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM