International competence in tort: Conflict between domestic jurisdiction rules and Rome II Regulation regarding damage occurrence abroad

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă la 6 decembrie 2013, reclamanta SC A. SA, societate în insolvenţă, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Şosele şi Autostrăzi din Cehia, obligarea acesteia la plata sumei de 70.691,69 euro, la cursul de schimb valutar în RON, din ziua plăţii, actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii obligaţiei până la data plăţii efective, reprezentând echivalentul prejudiciului pe care aceasta l-a cauzat prin fapta sa culpabilă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, art. 1376, art. 1381 C. civ.

Prin Sentinţa comercială nr. 4956/COM din 27 mai 2014 a Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 15 februarie 2016, pronunţată de aceeaşi instanţă în Dosarul nr. x/2013, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA, prin administrator special, în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Şosele şi Autostrăzi (Reditelstvi Silnic a Dalnic CR), obligând-o pe aceasta la plata către reclamantă a despăgubirilor în sumă de 70.6991,69 euro, la cursul de schimb BNR din ziua plăţii, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Direcţia de Şosele şi Autostrăzi din Cehia (Reditelstvi Silnic a Dalnic CR) la 14 martie 2016 (data depunerii la oficiul poştal). Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 7 mai 2017, sub acelaşi număr de dosar.

Prin Decizia nr. 279/C din 28 septembrie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de pârâta Direcţia de Şosele şi Autostrăzi din Cehia (Reditelstvi Silnic a Dalnic CR), în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC A. SA, prin administrator special, împotriva Sentinţei nr. 4956 din 27 mai 2014 a Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 15 februarie 2016, pronunţată de aceeaşi instanţă în Dosarul nr. x/2013, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că a admis excepţia de necompetenţă internaţională, invocată de pârâtă şi a respins acţiunea formulată de reclamantă.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că reclamanta SC A. SA, societate în insolvenţă, în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Şosele şi Autostrăzi din Cehia, a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 70.691,69 euro, la cursul de schimb în RON al BNR din ziua plăţii, actualizată cu indicele de inflaţie, începând cu data naşterii obligaţiei, până la data plăţii efective, reprezentând echivalentul prejudiciului pe care aceasta l-a cauzat prin fapta sa culpabilă.

Instanţa de apel a reţinut că procedura judiciară a fost demarată de reclamantă, întrucât, la 8 decembrie 2010, autovehiculul cu numărul de înmatriculare x/B-XX-XXX, aparţinând societăţii, circula pe autostrada I, şoseaua nr. 7 la km 44,853, în direcţia Praga - Chomutov/Cehia, iar în timp ce rula, în dreptul localităţii Louny, şoferul autovehiculului a observat, la aproximativ 200 m în faţă, pe şosea, un camion care, derapând, s-a izbit de un obstacol, astfel că, a frânat, încercând să evite impactul, însă, din cauza poleiului, a derapat la rândul său, tamponând autovehiculul respectiv.

În urma acestui eveniment rutier, produs din cauza condiţiilor de trafic, autovehiculul reclamantei a suferit daune majore.

Curtea a reţinut că principala critică formulată de pârâtă în cererea de apel a vizat faptul că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor art. 1071 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că nu a verificat competenţa internaţională a instanţei române.

Astfel, a constatat că, în baza art. 1065 C. proc. civ., dispoziţiile referitoare la procesul civil internaţional se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate, în măsura în care, prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale, nu se prevede altfel.

Curtea a apreciat că, în cauză, este incident, Regulamentul CE nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale, care este prioritar faţă de norma legală mai sus menţionată şi care, la art. 17, stipulează că legea aplicabilă se stabileşte prin raportare la locul în care se produce prejudiciul, indiferent de ţara sau ţările în care ar putea apărea efectele indirecte, iar, în cazul unor vătămări corporale sau daune asupra bunurilor, ţara în care se produce prejudiciul trebuie să fie cea în care s-au produs vătămarea sau daunele.

Cum accidentul de circulaţie a avut loc pe teritoriul Cehiei, iar daunele materiale solicitate de reclamant, urmare evenimentului rutier, s-au produs în aceeaşi ţară, instanţa de apel a reţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 1071 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, a stabilit că, potrivit acestor norme legale, instanţa sesizată trebuia să îşi verifice, din oficiu, competenţa internaţională, procedând conform regulilor interne privind competenţa, iar în cazul în care ar fi constatat că nu era competentă nici ea, nicio altă instanţă română, se impunea să respingă cererea, ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române, sub rezerva aplicării prevederilor art. 1.070, necompetenţa internaţională a instanţei române putând fi invocată în orice stare a procesului, chiar şi în căile de atac, conform alin. (2) al acestui articol.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA, la 30 octombrie 2017, solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru suplimentarea probatoriului administrat în cauză.

În motivarea cererii de recurs, după expunerea pe larg a situaţiei de fapt deduse judecăţii, reclamanta a susţinut că, în faza procesuală anterioară, a invocat excepţia tardivităţii apelului declarat de pârâta Direcţia de Şosele şi Autostrăzi din Cehia (Reditelstvi Silnic a Dalnic CR), prin raportare la dispoziţiile art. 185, art. 186, art. 468 şi art. 469 C. proc. civ.

De asemenea, a arătat că a solicitat respingerea cererii de repunere în termen, întrucât pârâta nu a făcut dovada existenţei unor împrejurări care să determine întreruperea sau suspendarea termenului, în condiţiile prevăzute de art. 184 alin. (3) şi (4) sau art. 469 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că pârâta a fost citată la sediul din Cehia, Cercanska 12, CZ-14000 Praha, unde i-a fost comunicată Sentinţa civilă nr. 4956/COM din 27 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, arhiva acestei instanţe specificând că nu s-a declarat apel împotriva acesteia. A menţionat, de asemenea, că actele de executare silită, astfel cum a rezultat din anexele depuse de apelantă, au fost expediate la aceeaşi adresă, unde s-a dispus citarea în timpul procesului derulat la Tribunalul Bihor.

Deşi pârâta a susţinut că nu a primit actele de procedură la adresa mai sus menţionată şi că ar fi trebuit citată la o altă adresă, din afirmaţiile sale a rezultat că aceasta a aflat despre existenţa procesului în momentul primirii documentelor de executare silită la sediul din CR, Cercanska 12, CZ-14000 Praha.

În ceea ce priveşte comunicarea cererii de chemare în judecată şi a înscrisurilor aferente, a susţinut că acestea i-au fost comunicate pârâtei, în traducere realizată în limba cehă, prin poşta electronică, de către recurentă, precum şi de către Tribunalul Bihor la sediile din Cehia, conform reglementărilor legale naţionale şi europene.

Or, pârâta a formulat apel la 17 martie 2016, cu nerespectarea termenului legal de 30 de zile de la comunicarea sentinţei atacate, respectiv octombrie 2014.

Recurenta a arătat că judecătorii învestiţi cu soluţionarea apelului au reţinut că la dosar nu se regăsesc înscrisurile din care să rezulte modalitatea de comunicare a sentinţei şi că aceste dovezi nu pot fi reconstituite, motiv pentru care au constatat incidenţa prevederilor art. 186 C. proc. civ., încuviinţând cererea de repunere în termenul de declarare a apelului şi respingând excepţia tardivităţii formulării acestuia.

În aceste condiţii, a susţinut că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu ignorarea prevederilor art. 391 şi art. 374 C. proc. civ., întrucât Curtea nu a solicitat de la oficiul poştal documente din care să rezulte data comunicării sentinţei.

În drept, a invocat incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 11 ianuarie 2018, sub acelaşi număr de dosar, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 10 filtru.

Prin rezoluţia completului din 18 ianuarie 2018, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, ulterior efectuării procedurii de comunicare prevăzute de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Conform dovezii de înmânare aflate la dosar, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 2 februarie 2018, cu menţiunea de a formula întâmpinare, în termen de 30 de zile de la primire. Aceasta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei.

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, s-a reţinut că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) C. proc. civ.,

Potrivit dovezilor de înmânare aflate la dosar, raportul a fost comunicat părţilor la 11 mai 2018, cu menţiunea de a depune, în scris, puncte de vedere cu privire la acesta.

La 31 mai 2018, recurenta-reclamantă SC A. SA, prin administrator judiciar CITR Filiala Bihor SPRL, a depus un punct de vedere, prin care a solicitat să se constate admisibilitatea în principiu a recursului. Intimata-pârâtă nu şi-a exprimat poziţia procesuală cu privire la concluziile reţinute în raport.

Prin rezoluţia din 11 septembrie 2018, Înalta Curte a stabilit termen de judecată la 24 octombrie 2018, pentru analiza admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 24 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2013, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., instanţa a suspendat judecata recursului declarat de reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar CITR - Filiala Bihor SPRL împotriva Deciziei civile nr. 279/C din 28 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, până la soluţionarea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Având în vedere că sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile care a făcut obiectul dosarului mai sus menţionat a fost soluţionată prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. x/2018, în sensul respingerii acesteia, ca inadmisibilă, constatând că nu mai subzistă motivul suspendării, prin Rezoluţia din 22 ianuarie 2019, s-a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru continuarea procedurii de filtru, acordându-se termen de judecată la 27 februarie 2019, pentru discutarea admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin Încheierea din camera de consiliu din 27 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursul declarat de reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar CITR Filiala Bihor SPRL împotriva Deciziei nr. 279/C/2017-A din 28 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea acestuia la 10 aprilie 2019, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Analizând motivele expuse în cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte reţine că acestea se referă, exclusiv, la încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură referitoare la repunerea în termen, prevăzute de art. 186 C. proc. civ., şi a dispoziţiilor art. 391 şi art. 374 din acelaşi act normativ, care reglementează modalitatea de comunicare a înscrisurilor deţinute de terţi şi completarea unor probe, încălcare ce rezidă, în opinia recurentei, din faptul că instanţa nu a solicitat oficiului poştal relaţii cu privire la dovezile de comunicare către pârâtă a hotărârii instanţei de fond.

Susţinând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că, deşi pârâta a fost citată corect la sediul din Cehia, Cercanska 12, CZ-14000 Praha, unde i-a fost comunicată Sentinţa civilă nr. 4956/COM din 27 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că la dosar nu s-au regăsit înscrisuri din care să rezulte modalitatea de comunicare a sentinţei atacate şi că aceste dovezi nu au putut fi reconstituite de prima instanţă.

În raport de aceste constatări, a menţionat că instanţa de apel, în mod greşit a încuviinţat cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, formulată de pârâtă şi a respins excepţia tardivităţii căii de atac, invocată de reclamantă prin întâmpinare, constatând că sunt aplicabile dispoziţiile art. 186 C. proc. civ.

Critica este nefondată.

Pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este necesar ca părţii să îi fie produsă o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului de procedură lovit de nulitate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulităţii, şi ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia.

Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Raportând susţinerile din recurs la dispoziţiile legale mai sus menţionate şi la lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, prin încheierea de dezbateri din 21 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2013, care face parte integrantă din Decizia nr. 279/C-A din 28 septembrie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, verificând dosarul instanţei de fond şi constatând că, în urma reconstituirii, acesta nu conţine înscrisuri din care să rezulte modalitatea de comunicare a hotărârii apelate, reţinând că sunt aplicabile dispoziţiile art. 186 C. proc. civ., a încuviinţat cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, formulată de apelanta-pârâtă şi a respins excepţia tardivităţii apelului, invocată de reclamantă.

Această soluţie a fost adoptată prin raportare la Sentinţa comercială nr. 77/LP din 25 aprilie 2017, prin care Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, în temeiul art. 1053 C. proc. civ., a constatat reconstituit Dosarul nr. x/2013 al acestei instanţe.

Înalta Curte reţine că iniţierea procedurii de reconstituire a Dosarului nr. x/2013, în care s-a pronunţat Sentinţa comercială nr. 4956/COM/2014 din 27 mai 2014, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 15 februarie 2016, a fost demarată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă în contextul în care a constatat că dosarul nu a fost înaintat la Curtea de Apel Oradea, în calea de atac al apelului, deşi, potrivit sistemului de evidenţă informatizată a instanţelor, la 17 martie 2016, pârâta Direcţia de Şosele şi Autostrăzi din Cehia (Reditelstvi Silnic a Dalnic CR) declarase apel.

Din considerentele Sentinţei comerciale nr. 77/LP din 25 aprilie 2017 a Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, dosarul reconstituit conţine încheierile, hotărârea şi fişa dosarului, listate din sistemul ECRIS, iar nu şi dovezile de comunicare ale Sentinţei comerciale nr. 4956/COM din 27 mai 2014 a Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal împotriva căreia pârâta a exercitat calea de atac a apelului.

Or, în ceea ce priveşte termenul de apel, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 468 alin. (1) C. proc. civ., acesta este "de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, dacă legea nu dispune altfel". Alin. 2 al acestui articol stipulează că "Termenul de apel prevăzut la alin. (1) curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite".

Astfel, în lipsa dovezilor de comunicare ale sentinţei apelate, ce nu au putut fi reconstituite, Curtea s-a aflat în imposibilitatea efectuării verificărilor referitoare la termenul în care a fost declarată calea de atac a apelului declarat de pârâta Direcţia de Şosele şi Autostrăzi din Cehia (Reditelstvi Silnic a Dalnic CR).

Din acest motiv, Înalta Curte constată că, în raport de circumstanţele cauzei, în mod judicios instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 186 C. proc. civ., care acordă posibilitatea părţii care a pierdut un termen procedural, să fie repusă în termen, atunci când, din ansamblul materialului probator administrat în cauză, rezultă că aceasta a fost împiedicată, din motive temeinice, să îndeplinească actul de procedură în conformitate cu dispoziţiile legale.

Legea nu enumeră cazurile în care poate fi acordată repunerea în termen, lăsând la latitudinea instanţei de judecată aprecierea împrejurărilor invocate de parte, limitele acestei aprecieri rezultând din formula utilizată de legiuitor "motive temeinic justificate", care subliniază caracterul excepţional al acestei instituţii.

În cauză, însă pârâta a invocat, ca motiv de repunere în termenul de exercitare a apelului, faptul că a aflat de existenţa dosarului în calea de atac a apelului, la 11 februarie 2016, din comunicarea făcută Cabinetelor de avocaţi B. şi C. cu privire la declanşarea procedurii executării silite, în baza dispoziţiilor legii cehe.

De asemenea, a specificat că nu i-a fost comunicat titlul executoriu, reprezentat de Sentinţa civilă nr. 4956/COM din 27 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, nefiind citată pe parcursul procesului derulat în faţa primei instanţe la sediul din Cehia, str. x 546/56 14000 Praha.

Coroborând aceste susţineri cu circumstanţele particulare ale cauzei, în sensul că dosarul în care a fost pronunţată sentinţa apelată a fost pierdut, iar din dosarul reconstituit lipsesc dovezile de comunicare ale sentinţei, ce nu au putut fi reconstituite, situaţie care echivalează cu absenţa lor, Înalta Curte reţine că, în cauză, a fost justificată măsura adoptată de instanţa de apel privind repunerea pârâtei în termenul de exercitare a căii de atac a apelului.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că este corectă soluţia instanţei de apel privind respingerea excepţiei tardivităţii apelului declarat de pârâtă în cauză, invocată de reclamantă prin întâmpinare, pentru că, şi în absenţa unei cereri de repunere în termen, nu s-ar fi putut aplica sancţiunea decăderii apelantei din termenul de exercitare a apelului, întrucât aceasta s-a aflat în termenul de declarare a apelului, câtă vreme la dosar nu exista dovada comunicării şi partea adversă nu făcea dovada depunerii peste termen.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel cum susţine recurenta, întrucât acesteia nu i s-a produs vătămarea prevăzută de art. 175 alin. (1) C. proc. civ., pentru a se constata nulitatea actelor de procedură îndeplinite de instanţa de apel.

Cât priveşte critica referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 391 şi art. 374 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondată.

Astfel, dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. consacră, în mod expres, rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, are obligaţia să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale.

Pentru a lămuri toate împrejurările concrete ale cauzei, instanţa, în virtutea rolului său activ, poate solicita atât reclamantului, cât şi pârâtului, explicaţii sau lămuriri, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă acestea nu au fost menţionate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare.

Alin. 7 al art. 22 C. proc. civ. obligă instanţa de judecată, în situaţiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept aplicabile.

Rolul activ al judecătorului nu trebuie însă să afecteze dreptul de disponibilitate al părţilor, ci trebuie să se armonizeze cu iniţiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului, judecătorul nefiind obligat, prin dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., să dispună suplimentarea probatoriilor decât în situaţia în care susţinerile părţilor şi probele administrate nu ajută la aflarea adevărului şi la soluţionarea cauzei.

În speţă, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel a soluţionat cauza în raport de înscrisurile aflate la dosar, dar prin raportare la procedura reconstituirii, reglementată de art. 1054 - 1056 C. proc. civ., în care s-a constatat imposibilitatea reconstituirii dovezilor de comunicare ale sentinţei apelate.

De altfel, dispoziţiile art. 391 C. proc. civ., pretins încălcate de instanţa de apel, conform susţinerilor recurentei, lasă la latitudinea instanţei de judecată completarea sau refacerea unor probe, în cazul în care, din dezbateri, rezultă necesitatea luării acestei măsuri.

În plus, se constată că reclamanta nu a solicitat instanţei de apel să efectueze verificări la oficiul poştal în vederea identificării actelor de procedură din care să rezulte data comunicării sentinţei către pârâtă şi nici nu a făcut ea însăşi astfel de verificări. Or, lipsa de diligenţă a acesteia nu poate fi imputată instanţei de judecată.

Nici motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nu îşi găsesc incidenţa în cauză, faţă de invocarea formală a acestora, recurenta limitându-se doar să le menţioneze în cererea de recurs, fără să aducă argumente în susţinerea lor.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar CITR Filiala Bihor SPRL, împotriva Deciziei civile nr. 279/C-A din e 28 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar CITR Filiala Bihor S.P.R.L., împotriva Deciziei civile nr. 279/C-A din data de 28 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM