Scope of mediation agreement in eviction and loss-of-use damages actions for unauthorized occupation of railway infrastructure

Asupra cauzei prezente, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la data de 29 ianuarie 2015, sub nr. x/2016, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, să se dispună:

- obligarea pârâtei la lăsarea imobilului, constând în teren intravilan în suprafaţă de 8.133 mp, situat în Triajul Palas, municipiul Constanţa, nr. cadastral cod 2;15137, în deplină folosinţă şi liniştită posesie reclamantei;

- evacuarea pârâtei de pe terenul menţionat;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 365.400 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, calculate pentru ultimii trei ani, la care se vor adăuga despăgubiri ulterioare, până la data evacuării efective a pârâtei de pe terenul ocupat fără drept;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 563 şi următoarele C. civ., art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

Pârâta SC A. SRL a formulat cerere reconvenţională, solicitând instanţei să constate existenţa dreptului său de folosinţă asupra terenului ce face obiectul prezentei cauze, obligarea reclamantei pârâte la respectarea acestuia şi la stabilirea unei chirii aferente terenului, funcţie de piaţa liberă.

Prin înscrisul depus la dosarul cauzei la termenul de judecată din data de 15.12.2016, pârâta reconvenientă SC A. SRL a precizat că înţelege să renunţe la judecarea cererii reconvenţionale.

Prin Încheierea nr. 10 din 1 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, s-a dispus trimiterea cauzei, spre competentă soluţionare, secţiei a II-a civilă din cadrul Tribunalului Constanţa.

2. Hotărârile pronunţate în cauză:

Prin Sentinţa civilă nr. 1040 din 6 iunie 2017, Tribunalul Constanţa, în baza art. 438 - 441 C. proc. civ., a consfinţit înţelegerea părţilor intervenită prin Acordul de mediere nr. 57 din 1 noiembrie 2016, încheiat la Birou de Mediator B., privind stingerea litigiului în privinţa capetelor de cerere având ca obiect evacuarea pârâtei A. SRL şi obligarea acesteia la lăsarea imobilului constând în teren intravilan în suprafaţă de 8.133 mp, situat în Triajul Palas, municipiul Constanţa, număr cadastral cod 2;15137, în deplină folosinţă şi liniştită posesie reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA, ca parte integrantă a prezentei hotărâri.

A respins ca nefondată acţiunea reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA, în contradictoriu cu pârâta A. SRL, având ca obiect obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului constând în teren intravilan în suprafaţă de 8.133 mp, situat în Triajul Palas, mun. Constanţa, număr cadastral cod 2;15137.

A luat act de renunţarea pârâtei A. SRL la cererea reconvenţională.

A obligat pârâta A. SRL la plata către reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA a sumei de 20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru).

A luat act că pârâta A. SRL nu a solicitat cheltuieli de judecată şi a respins ca nefondată cererea pârâtei de restituire a taxei judiciare de timbru aferentă cererii reconvenţionale.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA.

Prin Decizia nr. 76 din 12 februarie 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul formulat de apelanta reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA împotriva Sentinţei civile nr. 1040 din 6 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, în Dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC A. SRL.

A schimbat în parte sentinţa apelată.

A admis, în parte, cererea formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA şi a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

A fost obligată pârâta SC A. SRL la plata către reclamantă a sumei de 365.400 RON, reprezentând plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului.

A fost obligată pârâta SC A. SRL la plata către reclamanta a sumei de 10.888,50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Cererile de recurs şi întâmpinările:

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs ambele părţi litigante.

Recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, admiterea cererii de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă asupra imobilului pentru perioada ulterioară sesizării instanţei şi până la evacuarea efectivă a pârâtei de pe terenul revendicat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea cererii de recurs, reclamanta a arătat că instanţa de apel, interpretând greşit cererea de chemare în judecată, acordul de mediere şi probatoriul administrat, a apreciat că despăgubirile ulterioare privesc perioada ulterioară pronunţării şi până la evacuarea paratei, constatând că această cerere depinde de soluţia pronunţată în cererea având ca obiect evacuarea pârâtei, iar, sub acest aspect, părţile au stabilit de comun acord că, pe parcursul acţiunii de evacuare, nu se solicită contravaloarea lipsei de folosinţă.

Totodată, s-a apreciat în mod greşit, că, dacă părţile au ajuns la un consens cu privire la evacuare, (acordul de mediere nr. 57/01.11.2016, încheiat la Birou de Mediator B.), reclamanta nu poate pretinde lipsa de folosinţă şi în continuare, până la evacuarea pârâtei de pe teren.

Or, pe de o parte, părţile nu au stabilit prin acordul de mediere că nu se solicită despăgubiri pentru lipsa de folosinţă şi în continuare, până la evacuarea pârâtei de pe teren, pe de altă parte, reclamanta nu şi-a modificat ori precizat cererea ce face obiectul cauzei.

Menţiunea stipulată de pârâtă la punctul 3 din Acordul de mediere nr. 57 din 1 noiembrie 2016, nu este însuşită de reclamantă. Prin interpretarea acordului de mediere, trebuie să se reţină că părţile au convenit numai asupra primelor doua capete de cerere, respectiv revendicare şi evacuare, nu şi asupra petitului 3, privind despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.

În consecinţa, instanţa de fond a reţinut în mod corect că au fost soluţionate, prin acord, doar primele două capete de cerere, revendicarea şi evacuarea, motiv pentru care acordul de mediere nu a fost atacat, iar apelul declarat de reclamantă priveşte hotărârea pronunţată cu privire la despăgubirile pentru lipsa de folosinţă în cuantum de 365.400 RON, sumă calculată pentru ultimii trei ani, la care se vor adaugă despăgubirile ulterioare până la data evacuării efective a pârâtei de pe terenul ocupat fără drept.

Pe de altă parte, prin acordul de mediere, pârâta a solicitat (pct. 3) să nu i se perceapă despăgubiri pe durata procedurii de evacuare, deci nu pe perioada ulterioară sesizării instanţei până la evacuarea efectivă, cum reclamanta a solicitat în petitul 3 al acţiunii, şi nici pe perioada reţinută de instanţa de apel, perioada ulterioară pronunţării şi până la evacuarea pârâtei, cum în mod greşit, se menţionează în considerentele hotărârii recurate.

Deci, pentru perioada ulterioară pronunţării şi până la evacuarea pârâtei, cum se menţionează în hotărârea recurată, părţile nu au convenit de comun acord prin acordul de mediere precizat.

În acest sens, hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, instanţa de apel având în vedere perioada ulterioară pronunţării şi până la evacuarea pârâtei, perioada pe care nici una dintre părţi nu a solicitat-o.

2) Recurenta-pârâtă SC A. SRL a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, întrucât este nelegală şi netemeinică, cu consecinţa respingerii apelului ca nefondat, iar, pe fond, menţinerea Sentinţei civile nr. 1040 din 6 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs s-a raportat la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, întrucât Decizia civilă nr. 76 din 5 februarie 2018, pronunţata de Curtea de Apel Constanţa, în Dosarul x/2016, a fost dată cu menţiunea "definitivă", în loc să se menţioneze termenul în care se exercita calea de atac şi indicarea instanţei competente a soluţiona recursul, aşa cum dispun prevederile art. 425 alin. (3) C. proc. civ., deşi, la acea dată - 7 septembrie 2017 - îşi producea efectele Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M.Of. nr. 582/20.07.2017, care îşi găseşte aplicarea atât timp cat raportul juridic contestat nu a fost epuizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti inatacabile.

Prin nerespectarea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 27 din C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, potrivit cărora:

"hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul". Prin urmare, până la epuizarea căilor de atac, hotărârea nu putea fi definitivă.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşita a nomelor de drept material, întrucât instanţa de apel a efectuat o analiză sumară şi superficială a materialului probator administrat în cauză, în raport de situaţia de fapt şi de drept existentă, coroborat cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale.

Procedând de o asemenea manieră, instanţa de apel nu a sesizat cadrul legal în care a acţionat societatea A. SRL pentru exercitarea drepturilor conferite de art. III teza a II-a din O.U.G. nr. 88/1997, modificată şi completată, precum şi cele ale Legii nr. 137/2002 privind accelerarea privatizării, pentru cumpărarea terenului pe care se află activele achiziţionate de către A., în contextul privatizării societăţilor cu capital de stat, aspecte care, deşi au fost menţionate şi consemnate ca atare în încheierea de şedinţă din data de 22 ianuarie 2018, în contextul discuţiilor purtate în contradictoriu, cu toate acestea, au fost ignorate total de către instanţa de apel.

La momentul înstrăinării activelor, deţinute iniţial de fosta întreprindere de Prefabricate şi Materiale de Construcţii, redenumită, după 1990, A. SA, vânzare ce a avut loc în anul 2003 către recurenta-parată A. SRL - nu era clarificată situaţia juridică a terenului de 8.133 mp, pe care se aflau o parte din activele societăţii A. SA, respectiv linia ferată industrială şi câteva anexe (construcţii/clădiri) destinate acesteia, folosită la transportul de materii prime şi prefabricate.

Mai mult, aşa cum rezultă şi din probele administrate în cauză, situaţia juridică a terenului în cauză nu era suficient de bine clarificată, nici la momentul iniţierii acestei acţiuni, şi nici în prezent (2018), dat fiind faptul că, la nivelul O. C. pen. L Constanţa, nu exista nicio înregistrare cu privire la dreptul de concesiune în favoarea reclamantei pentru suprafaţa de teren 8.133 mp, ci la o suprafaţă mult mai mare, care nu evidenţiază existenta acestor active.

Instanţa de apel nu a sesizat aceasta realitate, faţă de care recurenta-pârâtă A. SRL şi-a exercitat drepturile pentru cumpărarea terenului, fapt pentru care, în mod greşit şi nedovedit, a consemnat că reclamanta-intimată C.N. CFR SA se legitimează cu un drept de folosinţă înscris în Cartea Funciară, ce derivă din Contractul de concesiune x din 24 ianuarie 2002, fără a observa că acest contract nu face nicio referire la suprafaţa în litigiu de 8.133 mp. Mai mult, nici Actul adiţional nr. x din 23 iulie 2012, încheiat la acest contract de concesiune, nu face nicio referire la suprafaţa de teren în litigiu.

Nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii recurate este dată şi de faptul că instanţa de apel nu a sesizat că răspunderea civilă delictuală invocată în prezenta cauza s-a pretins pe un fond al unei situaţii juridice incerte a terenului în cauză, context ce a determinat intimata-reclamantă a organiza, la începutul lunii aprilie 2014, o activitate pentru soluţionare amiabilă a situaţiei juridice cu privire la această suprafaţă de teren.

Prin urmare, nu s-a consemnat niciun refuz din partea A. SRL de a restitui terenul în cauză, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel în privinţa existentei faptei ilicite, întrucât înţelegerea părţilor a fost ca A. SRL să formuleze şi să înainteze notificarea privind intenţia fermă din partea acestei societăţi pentru achiziţionarea terenului în cauză.

Instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, cu ignorarea elementelor esenţiale ale acesteia. La dosarul cauzei nu există nicio probă din care să rezulte că recurenta-pârâtă ar fi folosit în vreun fel suprafaţa de teren de 8.133 mp, ci, din contră, toate probele de la dosarul cauzei atesta că de 15 ani, de la momentul achiziţionării activelor existente pe terenul în cauză, societatea A. nu a folosit acest teren şi nici bunurile sale, fiind interesată de achiziţionarea acestui teren în vederea dezvoltării de investiţii. Or, în faţa unor astfel de probe, este inexplicabil pe ce alte probe s-a bazat instanţa de apel când a dispus acordarea de despăgubiri de 365.400 RON pe ultimii trei ani anterior introducerii cererii de către intimata-reclamantă, pentru o aşa-zisă folosinţă ilicită a acestui teren de către pârâta-recurentă.

Prin demersurile făcute de către recurentă, s-a făcut dovada că regimul juridic al respectivul teren poate fi schimbat prin emiterea unui proiect de hotărâre de guvern, conform adresei intimatei Ministerului Transportului, înregistrată la intimata-reclamantă sub nr. x din 5 septembrie 2014, fără ca intimaţii să notifice recurenta dacă se vor implica sau nu în promovarea unui astfel de proiect şi nici dacă vor opta pentru închirierea sau evacuarea acestui teren, aspect ce probează inexistenţa oricărei fapte ilicite şi culpe din partea recurentei.

Nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii recurate este dată şi de faptul că, în ceea ce priveşte obligarea recurentei la plata sumei de 10.888,50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, instanţa nu motivează considerentele pentru care a dispus această măsură nici ce reprezintă aceasta, în mod structural, pentru a se putea aprecia asupra modului în care instanţa de apel a aplicat prevederile art. 453 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în cauză Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA a solicitat respingerea recursului promovat de către pârâtă, ca nefondat şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a hotărârii recurate.

La rândul său, recurenta-pârâtă SC A. SRL Constanţa a invocat, prin întâmpinare, excepţia nulităţii recursului promovat de reclamantă, pentru neindicarea motivelor de nelegalitate a hotărârii recurate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

3. Încheierea de admitere în principiu a recursurilor:

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 13 februarie 2019, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA, invocată de pârâta SC A. SRL şi a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA şi de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 76 din 12 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; stabilind termen de judecată la data de 27 martie 2019, în şedinţă publică, ora 09:00, cu citarea părţilor.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză:

Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede:

Constatând că ambele recursuri conţin atât critici de nelegalitate, cât şi de netemeinicie, instanţa de recurs consideră necesar să sublinieze că limitele judecării recursurilor exercitate în cauză se raportează strict la aspectele de nelegalitate, regulă ce decurge cu evidenţă din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin care s-a statuat că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Asupra recursului reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA:

Subordonând analiza acestui recurs principiului deja enunţat, instanţa apreciază că orice referire a recurentei reclamante la "interpretarea cererii de chemare în judecată sau a probelor administrate în cauză" nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate. În consecinţă, ceea ce rămâne de analizat este interpretarea clauzelor acordului de mediere, prin prisma obiectului cererii de chemare în judecată, pentru a se verifica dacă au fost respectate limitele învestirii şi principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil.

În acelaşi sens, nu mai poate fi susţinută, în actuala configuraţie a recursului, nici ipoteza interpretării greşite a actului dedus judecăţii, înţeles ca operaţiune juridică (negotium iuris), întrucât fostul motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu se mai regăseşte în dispoziţiile limitative ale actualului C. proc. civ. - art. 488 care reglementează motivele de recurs.

În consecinţă, ceea ce rămâne de analizat este interpretarea clauzelor acordului de mediere, exclusiv prin prisma obiectului cererii de chemare în judecată, pentru a se verifica dacă au fost respectate limitele învestirii şi principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, ce a primit expresia acordului pe care părţile l-au încheiat pentru a stinge o parte a pretenţiilor deduse judecăţii.

În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., prin care se prevede că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor şi dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prin care se reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, care trebuie să se pronunţe în acest sens asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a se depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit: obligarea pârâtei la lăsarea imobilului, constând în teren intravilan în suprafaţă de 8.133 mp, situat în Triajul Palas, municipiul Constanţa, nr. cadastral cod 2;15137, în deplină folosinţă şi liniştită posesie reclamantei; evacuarea pârâtei de pe terenul menţionat şi obligarea pârâtei la plata sumei de 365.400 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, calculate pentru ultimii trei ani, la care se vor adăuga despăgubiri ulterioare, până la data evacuării efective a pârâtei de pe terenul ocupat fără drept.

Conform Acordului de mediere nr. 57 din 1 noiembrie 2016, pct. 3, confirmat de instanţa fondului şi care reprezintă parte a sentinţei pronunţate în cauză, ce nu a fost atacată, părţile au convenit ca pârâta să procedeze la dezafectarea tuturor activelor existente pe terenul în litigiu, după obţinerea avizelor necesare, dar şi faptul că, pe durata procesului de evacuare, să nu se emită pretenţii constând în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.

Or, în considerarea acestui acord de mediere şi a faptului că procesul de evacuare este subordonat unor avize şi nu poate fi un fapt instantaneu, instanţa de apel a considerat că reclamantei i se cuvin despăgubirile civile doar pentru cei trei ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată.

Astfel, sintagma durata procesului de evacuare a fost interpretată, în contextul cauzei, în sensul că, odată cu momentul declanşării procedurii judiciare, se declanşează şi "procesul de evacuare" împotriva pârâtei, capăt de cerere cu privire la care, ulterior, a intervenit acordul părţilor.

În consecinţă, contrar susţinerilor reclamantei, acordul de mediere cu privire la capătul de cerere privind evacuarea, intervenit în primă instanţă, influenţează în mod necesar acordarea despăgubirilor după introducerea cererii de chemare în judecată şi echivalează cu o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată, în sensul reducerii pretenţiilor deduse judecăţii.

Cum instanţa a respectat voinţa părţilor, dar şi limitele învestirii astfel ajustate, expunând argumentele de fapt şi de drept care au determinat acordarea despăgubirilor în cuantum de 365.400 RON şi respectând astfel dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de reclamantă, cu consecinţa respingerii ca nefondat a recursului declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA împotriva deciziei nr. 76 din 12 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Asupra recursului declarat de pârâta SC A. SRL:

Examinând primul motiv de recurs formulat, prin care se invocă, în esenţă, faptul că Decizia civilă nr. 76/2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în Dosarul nr. x/2016, poartă menţiunea "definitivă", şi nu este dată cu drept de recurs în 30 zile de la comunicare, deşi dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, publicată în M.Of. nr. 582 din 20 iulie 2017, anterior pronunţării deciziei atacate, instanţa de recurs apreciază că acesta a devenit lipsit de interes, câtă vreme, examinând legalitatea căilor de atac declarate în cauză, prin încheierea din camera de consiliu de la data de 13 februarie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 76 din 12 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se reproşează instanţei de apel că a efectuat o analiza "sumară şi superficială" a materialului probator administrat în cauză, în raport de situaţia de fapt şi de drept existentă, coroborat cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1349 şi art. 1357 din C. civ. care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa de recurs consideră necesar să sublinieze că, în actuala structură a recursului, nu se poate pretinde instanţei de recurs o reapreciere a ansamblului probator, administrat în cauză cu respectarea garanţiilor procesuale specifice, cu consecinţa repunerii în discuţie a situaţiei de fapt stabilite în baza acestuia, întrucât natura căii de atac a recursului reclamă necesitatea analizei exclusive a aspectelor de nelegalitate, iar nu a celor de netemeinicie, în sensul dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În acest context procesual, limitele analizei acestui motiv de recurs se vor raporta exclusiv la criticile de nelegalitate prin care se invocă interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1349 şi art. 1357 din C. civ. care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, pretinzând că situaţia juridică a imobilului în litigiu este incertă, recurenta pârâtă încearcă să demonstreze că nu ocupă fără drept imobilul în litigiu asupra căruia reclamanta justifică un drept de concesiune, astfel cum o demonstrează pe deplin probele administrate în cauză.

În acest sens, s-a reţinut în mod just de către instanţa de apel că, potrivit Anexei nr. 16 la H.G. nr. 1705/2006, pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului şi a Anexei nr. 1 la Contractul de concesiune nr. x din 24 ianuarie 2002, terenul în litigiu face parte din infrastructura feroviară publică, respectiv, din domeniul public al statului, astfel cum rezultă din conţinutul Anexei nr. 2 la H.G. nr. 581/1998, modificată şi completată, privind elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice, potrivit căreia, aparţin domeniului public, liniile de cale ferata de primiri-expedieri din staţii şi terenul aferent, precum şi fâşiile de teren, în limita de expropriere aprobată, dar minim 2 fâşii de 20 m, de o parte şi de alta a axei liniilor marginale de primiri-expedieri, care alcătuiesc zona de siguranţă a infrastructurii feroviare publice.

Potrivit încheierii de carte funciară nr. x din 23 mai 2006, emisă de OCPI Constanţa, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă totală de 244.794,25 mp (în care este inclusă suprafaţa în litigiu) este intabulat în favoarea Statului Român, iar dreptul de concesiune este intabulat în favoarea reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA, conform Contractului de concesiune nr. x din 24 ianuarie 2002, încheiat pe o perioadă de 49 de ani.

În acelaşi sens, valabilitatea Contractului de închiriere nr. x din 31 mai 1999, încheiat între părţile litigante pe o durată de 3 ani, a încetat la data de 1 iunie 2002, iar, potrivit prevederilor contractuale - art. 14, nu operează tacita relocaţiune şi primirea sau depunerea unor sume de bani nu poate avea ca efect prelungirea sau modificarea clauzelor contractului, astfel cum rezultă din considerentele Sentinţei civile nr. 25479 din 19 noiembrie 2010, pronunţată de Judecătoria Constanţa, secţia civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului.

Procedând la analiza modului în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat normele legale care reglementează răspunderea civilă delictuală prin raportare la situaţia juridică a imobilului în litigiu, s-a reţinut în mod legal că, în cauză, sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 1357 C. civ., respectiv prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia autorului faptei ilicite care, în această materie, răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă (culpa levissima).

Astfel, fapta ilicită constă în ocuparea în integralitate, fără titlu legal, a terenului în litigiu de către recurenta pârâtă, cerinţa prejudiciului este dovedită în cauză, reţinându-se că acesta constă chiar în imposibilitatea exploatării terenului de către recurenta reclamantă şi obţinerea veniturilor din închirierea acestuia, legătura de cauzalitate rezultă ex re, din însăşi săvârşirea faptei, iar vinovăţia cu care a fost săvârşită fapta ilicită se raportează la atitudinea subiectivă pe care autorul a avut-o faţă de faptă şi urmările acesteia, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat şi este dovedită în cauză, prin ocuparea terenului şi neluarea măsurilor necesare pentru eliberarea acestuia.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că noţiunea de folosinţă se defineşte ca posibilitatea recunoscută unei persoane, în puterea unui drept, de a utiliza un bun şi de a-i culege fructele, având drept premisă condiţia deţinerii de către acea persoană, în stăpânire a bunului, pentru că numai astfel se poate vorbi de posibilitatea concretă de a folosi un bun determinat.

Astfel, pentru a invoca lipsa de folosinţă, este necesar ca titularul dreptului să fi fost privat de posibilitatea exercitării acestui drept printr-o faptă ilicită a unui terţ.

Instanţa de apel a cercetat dacă folosinţa exercitată de către pârâtă asupra imobilului administrat de reclamantă a avut un temei legal, iar sub aspectul dreptului de folosinţă, s-a constatat că pârâta nu poate opune un titlu legal, care să îi confere acest drept, în timp ce reclamanta se legitimează cu un drept de folosinţă înscris în cartea funciară, ce derivă din Contractul de concesiune x din 24 ianuarie 2002, încheiat între Ministerul Lucrărilor Publice, Transportului şi Locuinţei şi reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA.

În acest punct, instanţa de recurs apreciază că demersurile realizate sau intenţionate de către pârâtă pentru a cumpăra bunul în litigiu, în vederea dezvoltării de investiţii, nu înlătură caracterul ilicit al faptei de ocupare a acelui bun, nu înlătură, deci, precaritatea deţinerii bunului, ci, dimpotrivă, demonstrează că pârâta are cunoştinţă deplină că terenul în litigiu nu îi aparţine şi că îl ocupă fără titlu valabil.

În acelaşi sens, circumstanţele particulare invocate de pârâtă, în sensul că nu desfăşoară nicio activitate pe acel teren, nu o exonerează de răspundere civilă, pentru că ocuparea fără drept a imobilului în litigiu nu presupune efectuarea de activităţi concrete, ci simpla ocupare a acelui teren cu activele ce aparţin societăţii (linia ferată industrială şi construcţii), cu consecinţa imposibilităţii folosirii lui de către partea îndreptăţită dă dreptul la dezdăunări.

În acest punct, instanţa de recurs consideră necesar să menţioneze că argumentele pârâtei privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Ordonanţa nr. 60/2004, potrivit cărora pentru terenurile ocupate cu liniile de cale ferată industriale nu se percep taxe pentru ocuparea domeniului public al statului, nu pot fi analizate la acest moment procesual, întrucât sunt invocate pentru prima dată în recurs - omisso medio, susţinerile pârâtei, potrivit cărora, ar fi fost invocate în faţa instanţei de apel la termenul de dezbatere a apelului, nefiind confirmate de conţinutul acelei încheieri, pronunţate la data de 22 ianuarie 2018.

Oricum, chiar dacă ar fi fost invocate la acel termen şi nu ar fi fost menţionate în încheierea de dezbateri, ele nu ar fi putut constitui motiv de recurs, întrucât se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor, coroborate cu cele ale art. 476 şi art. 477 C. proc. civ. care reglementează efectul devolutiv al apelului şi limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat. Astfel, nefiind întrunită niciuna dintre ipotezele legale evocate - invocarea lor în termenul procedural prin motivele de apel, corelativ cu respingerea sau omisiunea pronunţării asupra lor şi nici dovedirea imposibilităţii invocării acestora, analiza este inadmisibilă.

În ceea ce priveşte critica prin care se invocă faptul că instanţa de apel nu a motivat soluţia obligării recurentei la plata sumei de 10.888,50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, pentru a se putea aprecia asupra modului în care s-au aplicat prevederile art. 453 C. proc. civ., instanţa de recurs apreciază că aceasta nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, raportată la o vătămare procesuală pe care pârâta să o fi suportat şi care să determine casarea hotărârii pronunţate, întrucât această soluţie decurge din însăşi admiterea apelului, iar cuantumul sumei poate fi determinat în mod facil prin adiţionarea taxelor de timbru plătite de reclamantă la fond şi în apel.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 76 din 12 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA şi de recurenta-pârâtă SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 76 din 12 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM