Unpaid stamp duty on real estate damages claim: rejection of ECHR-based exemption and confirmation that tax calculation is not reviewable on appeal

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la 30 iunie 2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA la plata de despăgubiri în cuantum de 583.842 euro (în echivalent în RON la data plăţii) la care se adaugă taxe şi impozite achitate către Statul Român, personal şi de către antecesoarea sa de-a lungul anilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa nr. 9 din 15 ianuarie 2018, Tribunalul Caraş-Severin a anulat, ca netimbrată, cererea, reţinând că, deşi prin rezoluţia din 05.07.2017 instanţa a dispus înştiinţarea reclamantului că taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în judecată este în cuantum de 29877,89 RON şi că are obligaţia de a o plăti sub sancţiunea anulării cererii, conform art. 200 alin. (3) C. proc. civ., iar cererile de reexaminare formulate au fost respinse, acesta nu s-a conformat obligaţiei legale, sens în care intervine sancţiunea procedurală menţionată.

Prin Decizia nr. 103 din 20 iunie 2018 Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2 şi 8 C. proc. civ. reclamantul A., formulând următoarele critici:

- Hotărârea recurată încalcă convenţiile internaţionale la care România este parte, respectiv art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât instanţa de apel ar fi trebuit să constate că art. 29 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 80/2013, prin limitarea situaţiilor în care operează scutirea de la plata taxei judiciare de timbru (respectiv doar pentru pretinse încălcări ale drepturilor prevăzute de art. 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale), încalcă însăşi Convenţia citată. În acest sens hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.];

- Prin catalogarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului ca vizând fondul pretenţiilor şi prin neluarea în considerare a jurisprudenţei interne, instanţa de apel a omis a se pronunţa asupra unui motiv de apel [art. 488 alin. (2) C. proc. civ.];

- Hotărârea recurată nu a fost semnată de cei doi judecători participanţi la dezbateri, ci numai de grefier, ceea ce duce la încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât nu a fost indicată norma de drept material încălcată, iar în subsidiar, ca nefondat.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 18.12.2018, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, apreciind că motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 8 şi 5 C. proc. civ.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere formulat la raportul de admisibilitate, intimata-pârâtă şi-a menţinut punctul de vedere cu privire la inadmisibilitatea recursului şi a susţinut că acesta nu este supus procedurii de filtru, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 310/2018.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu, prealabil, contrar susţinerilor intimatei pârâte, litigiul rămâne supus procedurii de filtru, faţă de dispoziţiile art. 24 C. proc. civ., conform cărora: "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare". Prin urmare, dispoziţia de abrogare a art. 493 C. proc. civ. cuprinsă în Legea nr. 310/2018, va produce efecte în cauzele introduse pe rolul instanţelor ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea recursului, aceasta este invocată de pârâtă cu o motivare ce susţine neîncadrarea în motivele de recurs, etapă procesuală depăşită la momentul întocmirii raportului prin care completul de filtru a procedat la încadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 pct. 8 şi 5 C. proc. civ.

Din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prima critică a recurentului vizează raţionamentul greşit al instanţei care nu a analizat motivul de apel privind scutirea sa de plata taxei de timbru, ce rezultă dintr-o interpretare adecvată a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 80/2013. În acest sens, recurentul susţine că, aplicând art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instanţa ar fi trebuit să constate că o limitare a situaţiilor în care operează scutirea de la plata taxei judiciare de timbru (respectiv doar pentru pretinse încălcări ale drepturilor prevăzute de art. 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale), încalcă însăşi Convenţia citată.

În primul rând, instanţa de recurs constată că recurentul nu a motivat în ce măsură reglementarea limitativă a situaţiilor de scutire de la plata taxei de timbru a acţiunilor din art. 29 lit. j) a O.U.G. nr. 80/2013 încalcă Convenţia şi drepturile sale subiective ocrotite de convenţie, pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiei, stabilită în sarcina sa, de a achita taxa de timbru datorată pentru acţiunea promovată, prin care a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă a unui imobil despre care susţine că este ocupat fără drept de către pârâtă.

În plus, este corectă statuarea instanţei de apel în sensul că, astfel cum rezultă din Decizia nr. 7/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra unui recurs în interesul legii, aplicabilă pentru identitate de raţiune şi dispoziţiilor similare cuprinse în O.U.G. nr. 80/2013, în măsura în care privesc modul de stabilire a taxei de timbru, aceste aspecte sunt soluţionate definitiv prin încheierea dată asupra cererii de reexaminare şi nu pot fi supuse controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului, motiv pentru care nu pot fi primite ca temeiuri de schimbare sau anulare a sentinţei. Or, recurentul s-a prevalat de calea de atac a reexaminării şi a dedus judecăţii în respectiva cale de atac modalitatea în care solicită interpretarea art. 29 lit. j) a O.U.G. nr. 80/2013, solicitare ce a fost respinsă printr-o încheiere definitivă.

Tot din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul critică împrejurarea că instanţa de apel ar fi considerat greşit că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pe care a invocat-o în motivele de apel ar viza fondul pretenţiilor şi că nu a luat în considerare jurisprudenţa internă ce i-a fost adusă la cunoştinţă, ca izvor de drept, respectiv Decizia nr. 2107/2013 a Curţii de Apel Craiova, ceea ce echivalează cu o nepronunţare asupra unui motiv de apel.

Este nefondată şi această critică întrucât, în condiţiile în care reclamantul nu a dezvoltat argumente prin care să susţină relevanţa respectivei jurisprudenţe în soluţionarea căii de atac, în mod corect instanţa a considerat susţinerile acestuia ca fiind străine de obiectul judecăţii în apel, cu motivarea că normele convenţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocate pot, eventual, fi analizate în judecata asupra fondului pretenţiilor, fond ce nu a mai fost cercetat faţă de soluţia de primă instanţă prin care acţiunea sa a fost anulată ca netimbrată.

Recurentul nu a combătut, în recurs, cele statuate de instanţa de apel, prin învederarea unei situaţii de fapt similare sau a unei legături dintre jurisprudenţa menţionată şi obiectul căii de atac, ci a susţinut că, procedând într-o asemenea manieră, instanţa ar fi omis a cerceta un motiv de apel. Instanţa s-a pronunţat asupra acestui aspect, arătând că nu este utilă soluţionării apelului, prin urmare, nu se poate reţine omisiunea cercetării lui.

Pe de altă parte, referirea la jurisprudenţa internă nu constituie un izvor de drept, pentru a se aprecia că prezintă relevanţă în soluţionarea căii de atac şi că instanţa ar fi fost obligată să o analizeze.

Recurentul invocă şi o cauză de nulitate a hotărârii, ce se verifică prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată nu a fost semnată de cei doi judecători participanţi la dezbateri.

Critica este nefondată, întrucât, potrivit art. 426 alin. (3) şi (6) C. proc. civ., hotărârea se semnează de membrii completului de judecată şi de grefier şi se întocmeşte în două exemplare originale. Din actele dosarului rezultă că originalul este semnat de judecători, neexistând o astfel de obligaţie şi pentru copiile comunicate părţilor.

Prin urmare nu poate fi reţinută o cauză de nulitate a hotărârii sub acest aspect.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 451 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata sumei de 1021 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă, reprezentând onorariul apărătorului şi cheltuieli de deplasare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., împotriva Deciziei nr. 103 din 20 iunie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B. SA, cu sediul în Caransebeş, judeţul Caraş-Severin.

Obligă recurentul la plata sumei de 1021 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC B. SA.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 aprilie 2019.

Procesat de GGC - GV