De facto expropriation claim: Supreme Court quashed dismissal and remanded for proper analysis of property rights limits

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2011, la data de 5 mai 2011, reclamanţii Facultatea de Drept Bucureşti, A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor: la plata sumei de 477.720 euro (echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii), reprezentând lipsa de folosinţă în perioada 1 mai 2008 - 1 mai 2011 pentru terenul proprietatea reclamanţilor situat în Bucureşti, str. x, sectorul 1; la plata unei chirii viitoare în cuantum de 13.270 euro/lună (1 euro/mp/lună) şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii imobilului menţionat, că potrivit PUG-ului capitalei acesta a fost încadrat în zona a VI-a - zona spaţiilor verzi publice cu acces nelimitat - şi cu toate demersurile pe care le-au făcut pentru aprobarea unui alt plan zonal, solicitările nu le-au fost aprobate, astfel încât sunt în imposibilitate de a exercita dreptul de proprietate în deplinătatea lui, limitările aduse exerciţiului acestuia fiind de natură a aduce atingere înseşi substanţei dreptului, imposibilitatea folosirii terenului echivalând cu scoaterea lui din circuitul civil şi cu o veritabilă expropriere de fapt.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, art. 1075 - 1077 C. civ., art. 998 - 999 C. civ.

Ulterior, valoarea obiectului cererii a fost precizată de către reclamanţi, la suma de 5.993.478 euro, solicitându-se şi pentru viitor, o chirie de 12 euro/mp/lună.

Prin Sentinţa nr. 1352 din 19 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, la plata către reclamanţi, a sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferente perioadei 1 mai 2008 -19 iunie 2013 şi la plata cheltuielilor de judecata în valoare de 5.000 RON reprezentând onorariu de expert.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantei Facultatea de Drept Bucureşti şi numiţilor C. şi D., li s-a restituit dreptul de proprietate asupra terenului lot x situat în intravilanul Municipiului Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 13.270 mp, în baza titlului de proprietate nr. x eliberat de Prefectura Municipiului Bucureşti la data de 15 aprilie 2002 în temeiul Ordinului Prefectului nr. 244 din 15 aprilie 2002, în conformitate cu prevederile art. 41 din Legea nr. 18/1991 republicată, privind fondul funciar, art. 34 din Legea nr. 1/2000 şi a procesului-verbal nr. x/21260 eliberat la data de 21 mai 2002 de Primăria Sectorului 1 Bucureşti.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 141 la data de 1 februarie 2005, de către BNP E., C. i-a vândut reclamantei A., cota indiviza de 3/8 din imobilul descris mai sus, respectiv 4.976,25 mp.

D. a decedat şi a fost moştenită de către reclamantul B., conform certificatelor de moştenitor depuse la dosar.

Potrivit Adresei nr. x din 17 octombrie 2008, Planul urbanistic general aprobat prin H.C.G.MB nr. 269/2000 suprafaţa de teren de 13.270 mp, situată în str. x, a fost încadrată în zona spaţiilor verzi amenajate - subzona V1A - parcuri, grădini, scuaruri şi fâşii plantate publice.

Pentru a putea deroga de la prevederile Planului urbanistic general, prin schimbarea folosinţei şi destinaţiei terenului, în vederea edificării unui imobil, reclamanţii au întocmit un plan urbanistic zonal "str. x, Bucureşti", conform căruia suprafaţa actuală a spaţiilor verzi, de 13.270 mp, va fi diminuată la 4.000 mp, restul terenului urmând a fi ocupat de construcţii (5.300 mp) şi alei, terase şi parcaje (3.970 mp). În vederea aprobării ulterioare a PUZ-ului menţionat, reclamanţii au obţinut avizul favorabil de urbanism nr. 3CA25/2/14 mai 2003, a cărui valabilitate a fost stabilită de emitent la 5 ani, până la data de 14 mai 2008, fără însă ca între timp planul să fie aprobat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 3385 din 3 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 539 din 26 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a), pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să emită un nou aviz de urbanism favorabil pentru P.U.Z. "str. x - Poligrafiei, sector 1".

Prin Decizia civilă nr. 2489 din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au fost admise recursurile reclamanţilor din prezenta cauză împotriva Sentinţei civile nr. 1435 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, a fost modificată în tot sentinţa, fiind obligată pârâta Autoritatea Regională pentru Protecţia Mediului Bucureşti să emită avizul de mediu pentru PUZ - Birouri, locuinţe, cu privire la imobilul situat în str. x, Bucureşti.

Prin Cererile nr. x din 13 mai 2010 şi nr. y din 13 mai 2010, reclamanţii au solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului şi Direcţiei Asistenţă Tehnică şi Juridică a CGMB, emiterea hotărârii de aprobare a Planului Urbanistic Zonal pentru imobilul proprietatea reclamanţilor situat în municipiul Bucureşti, str. x, solicitare respinsă pe motiv că terenul în discuţie este încadrat în zona V1-a zona spaţiilor verzi publice cu acces nelimitat

În plus, Tribunalul a reţinut că reclamanta Facultatea de Drept Bucureşti a ridicat, în cadrul dosarului nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 alin. (1) şi alin. (2) al O.U.G. nr. 114/2007 care modifică şi completează O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, potrivit cărora schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora. Prin Decizia nr. 1416 din 17 decembrie 2008, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate, reţinând:

"împrejurarea că în practică, aşa cum arată autorul excepţiei, pot apărea abuzuri cu consecinţe prejudiciabile pentru proprietarii terenurilor ce fac obiectul reglementării criticate constituie exclusiv o problemă de fapt, asupra căreia urmează a se pronunţa instanţele judecătoreşti ordinare, Curtea Constituţională nefiind competentă a decide cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale criticate. Că, pentru lipsa de folosinţă a terenurilor proprietate privată amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptăţiţi să beneficieze de despăgubiri. Astfel, nimic nu împiedica persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicţia instituită prin lege, să solicite autorităţilor administraţiei publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispoziţiilor dreptului comun".

Ca atare, Tribunalul a constatat că, în ciuda tuturor demersurilor întreprinse de către reclamanţi până la acest moment, aceştia nu şi-au putut exercita atributele dreptului de proprietate, fiind limitaţi de PUG-ul actual, la a utiliza terenul potrivit funcţiunilor de spaţiu plantat public.

În drept, a fost reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, art. 480 C. civ., stabilindu-se că prin interzicerea construirii sau amplasării de obiecte sau materiale pe teren, care atrag după sine şi pierderea posibilităţii de a vinde imobilul în condiţii normale de piaţă, se poate reţine existenţa unei ingerinţe în dreptul exclusiv de proprietate al reclamanţilor, care din cauza restrângerii excesive a posibilităţii de exercitare (în condiţiile în care pe respectivul teren nu s-a identificat practic nicio modalitate de valorificare), echivalează cu o privare de proprietate, expropriere în fapt a reclamanţilor, fără a exista o justă şi prealabilă despăgubire.

Tribunalul a reţinut că reclamanţii deţin un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că interdicţia schimbării destinaţiei terenului ce face obiectul prezentului dosar, care, deşi neamenajat ca spaţiu verde, este prevăzut ca atare în Planul Urbanistic General al Municipiului Bucureşti, reprezintă o privare a reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare efectuat în cauză, Tribunalul a reţinut că prin obligarea pârâtei la plata sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei 1 mai 2008 - 19 iunie 2013, criteriul proporţionalităţii ar fi respectat, motiv pentru care a admis în parte acţiunea în acest sens.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, pretenţiile reclamanţilor privind contravaloarea lipsei de folosinţă pentru viitor, considerându-se că prejudiciul invocat nu este unul actual, fiind doar unul eventual în condiţiile în care pot interveni schimbări în situaţia juridică a terenului.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii Facultatea de Drept Bucureşti, A. şi B. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

Reclamanţii au criticat hotărârea instanţei de fond atât sub aspectul cuantumului prejudiciului privind lipsa de folosinţă, cât şi sub aspectul respingerii solicitării lor de stabilire a unei chirii viitoare.

Pârâtul Municipiul Bucureşti a susţinut că pronunţarea hotărârii a avut loc cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează dreptul de proprietate şi limitele exercitării acestuia, fiind permisă ingerinţa statului, pentru protejarea unui interes superior, în prerogativele dreptului de proprietate ale unei persoane, iar art. 480 C. civ. corespunde exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează, în substanţă, dreptul de proprietate. Instanţa de fond a făcut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 998 - 999 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, fără a verifica dacă sunt întrunite cerinţele care justifică atragerea răspunderii civile delictuale în sarcina Municipiului Bucureşti, având în vedere că prin emiterea PUG-ului, Municipiul Bucureşti nu a săvârşit o faptă ilicită, ci a emis un act în acord cu dispoziţiile legii pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos.

Prin Decizia civilă nr. 305 A/11 mai 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a respins ca nefondat, apelul formulat de apelantul Municipiul Bucureşti. A admis apelul formulat de reclamanţi şi în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamanţi şi a unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 13.270 mp, situat în Bucureşti, str. x, calculată la nivelul a 2,67 euro/mp/lună, începând cu 20 iunie 2013, cât timp se menţine regimul juridic actual al imobilului. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a obligat pe apelantul-pârât la plata către apelanţii-reclamanţi A. şi B., a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, solicitând modificarea în tot a soluţiei şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 919 din 25 mai 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul, a casat decizia şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că reclamanţii, potrivit cererii formulate, au solicitat obligarea pârâţilor la plata unor sume de bani reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului proprietatea reclamanţilor situat în intravilanul Municipiului Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 13.270 mp, aferentă perioadei 1 mai 2008 - 1 mai 2011, precum şi la plata unei chirii viitoare, fundamentându-şi pretenţiile pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., art. 1075 - 1077 C. civ., art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţia României.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1352 din 19 iunie 2013, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General la plata către reclamanţi a sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferente perioadei 1 mai 2008 - 19 iunie 2013 şi la plata cheltuielilor de judecată.

La pronunţarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut în esenţă, faptul că exercitarea atributelor dreptului de proprietate de către reclamanţi a fost limitată de PUG-ul actual la utilizarea terenului potrivit funcţiunilor de spaţiu public plantat, astfel încât prin interzicerea construirii sau amplasării de obiecte sau materiale pe teren, care atrag după sine şi pierderea posibilităţii de a vinde imobilul în condiţii normale de piaţă, s-a constatat existenţa unei ingerinţe în dreptul de proprietate al reclamanţilor care, datorită restrângerii excesive a posibilităţii de exercitare, echivalează cu o privare de proprietate, respectiv o expropriere în fapt fără a exista o justă şi prealabilă despăgubire.

Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii deţin un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că interdicţia schimbării destinaţiei terenului care, deşi neamenajat ca spaţiu verde, este prevăzut ca atare în Planul Urbanistic General al Municipiului Bucureşti, reprezintă o privare a reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Examinând criteriul de proporţionalitate pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar şi în special, dacă nu obligă reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată, s-au avut în vedere modalităţile de compensare a prejudiciului, sens în care Tribunalul a reţinut că prin obligarea pârâtului la plata sumei de 2.662.980 euro, în echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei 1 mai 2008-19 iunie 2013, criteriul proporţionalităţii fiind astfel respectat.

Promovând calea de atac a apelului, pârâtul Municipiul Bucureşti a invocat, printre altele, nelegalitatea hotărârii atacate întrucât au fost nesocotite dispoziţiile legale care reglementează dreptul de proprietate şi limitele exercitării acestuia şi, contestând întrunirea condiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale, a invocat lipsa temeiului de drept al obligării sale la plata de despăgubiri.

Sub aspectul examinării îndeplinirii cerinţelor angajării răspunderii pârâtului, câtă vreme regimul juridic restrictiv al terenului în litigiu, impus potrivit Planului Urbanistic General aprobat prin HCGMB nr. 269/2000 şi măsurile subsecvente acestuia, inclusiv respingerea solicitării de aprobare a planului urbanistic zonal conceput de reclamanţi, respectă prevederile O.U.G. nr. 195/2005, instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, nu sunt întrunite în cauză elementele cumulative ale răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 - 999 C. civ., făcând referire la inexistenţa unei fapte ilicite şi a vinovăţiei pârâtului. Cu toate acestea, înlăturând apărările formulate în cauză, instanţa de apel a constatat că hotărârea primei instanţe nu a fost fundamentată pe principiile răspunderii civile delictuale decurgând din prevederile art. 998 - 999 C. civ., însă instanţa de fond - deşi nu a făcut referire expresă la dispoziţiile constituţionale - a făcut aplicarea prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României referitoare la aplicarea prioritară a pactelor şi tratatelor internaţionale în caz de conflict între acestea şi legile interne.

În condiţiile în care reclamanţii pretindeau existenţa unei atingeri aduse dreptului lor de proprietate protejat nu numai de legislaţia internă (art. 44 din Constituţia României, art. 480 din C. civ.), dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel a constatat necesar a examina cauza doar din perspectiva blocului reprezentat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa instanţei europene.

Procedeul judiciar a fost contestat în cuprinsul cererii de recurs, pârâtul invocând nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel întrucât din analiza deciziei recurate s-a constatat că lipseşte temeiul de drept în baza căruia s-a dispus obligarea sa la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, atât timp cât instanţele de fond au reţinut neîndeplinirea condiţiilor cumulative şi imperative ale răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte a analizat cu prioritate critica referitoare la greşita obligare a recurentului la plata de despăgubiri pentru lipsa unui temei legal, constatând că verificarea pretenţiilor reclamanţilor de către instanţa de apel a fost realizată atât din perspectiva aplicării dispoziţiilor legale consacrate de dreptul intern (art. 998 C. civ.) ale căror condiţii s-a reţinut a nu fi îndeplinite, cât şi a normelor europene consacrate în art. 1 din primul Protocol, ale căror cerinţe s-a apreciat a fi întrunite, în baza cărora pârâtul a fost obligat la plata despăgubirilor solicitate.

Din această perspectivă, reclamanţii au solicitat verificarea pretenţiei deduse judecăţii doar din perspectiva cadrului legal intern reprezentat de dispoziţiile art. 998 C. civ., temei juridic care a fost invocat de aceştia în cuprinsul acţiunii cu care au învestit instanţa de fond având ca obiect obligarea pârâtului la plata unor sume de bani. Cauza juridică a acţiunii reclamanţilor - înţeleasă ca scop către care se îndreaptă voinţa celui care reclamă în justiţie - constă în intenţia obţinerii de către aceştia de despăgubiri băneşti ca urmare a faptei, negative, imputabile pârâtului, de a nu modifica Planul Urbanistic General, faptă care îi împiedică să îşi exercite atributele dreptului de proprietate asupra imobilului teren.

Prin urmare, sumele de bani solicitate de reclamanţi îşi au izvorul într-o faptă civilă delictuală prevăzută de art. 998 C. civ. potrivit căruia "orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara".

Cu toate acestea, prin decizia recurată, deşi se reţine că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, se constată corect procedeul judiciar realizat de instanţa de fond sub aspectul aplicării directe a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional, fără însă ca raţionamentul juridic îmbrăţişat atât de instanţa de fond, cât şi de cea de apel să fi fost justificat sub aspectul înlăturării normei interne şi al aplicării directe, pe baza priorităţii, a Convenţiei europene şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, în baza art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

S-a reţinut de către instanţa de recurs, că aplicarea contradictorie în cauză, atât a normei legale din dreptul intern, în examinarea pretenţiei privind acordarea de despăgubiri pentru sumele de bani constând în lipsa de folosinţă având ca premisă răspunderea extracontractuală, cât şi a normei convenţionale înscrise în art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană, denotă împrejurarea că instanţele de fond nu au identificat neechivoc temeiul de drept al acţiunii în raport cu care trebuia verificată temeinicia pretenţiilor formulate de reclamanţi.

Fiind învestite cu soluţionarea unei cereri în pretenţii ce implică incidenţa dispoziţiilor art. 998 C. civ., instanţele de fond aveau obligaţia de a realiza o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a dispoziţiilor din legea naţională cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa contenciosului european.

În contextul în care sunt invocate de către părţi încălcări ale drepturilor lor fundamentale, prevăzute şi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, examinarea sub aspectul menţionat se impunea tocmai pentru a se verifica în concret păstrarea justului echilibru între interesele statului şi cele ale reclamanţilor.

Or, numai în ipoteza identificării existenţei unor neconcordanţe ori incompatibilităţi dintre norma legală din dreptul intern (evocată de reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată) cu dispoziţiile Convenţiei europene, instanţele de judecată sunt îndreptăţite a da eficienţă priorităţii blocului de convenţionalitate, în sensul inaplicabilităţii normei interne şi al aplicării directe a normei convenţionale, apreciată mai favorabilă

Prin urmare, s-a reţinut că, faţă de aceste contradicţii semnalate, se impune ca instanţa de trimitere să identifice temeiul juridic al cererii cu care a fost învestită şi să procedeze la soluţionarea cauzei în raport cu norma juridică pe care o va reţine ca aplicabilă cauzei.

Reluând judecata, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a pronunţat, în majoritate, urmare a constituirii completului de divergenţă, Decizia civilă nr. 511 A din 22 mai 2018, prin care a admis apelul formulat de pârât împotriva Sentinţei civile nr. 1352 din 19 iunie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a schimbat-o integral, în sensul că a respins în întregime cererea de chemare în judecată, ca nefondată. A respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, a fost decelat "în mod irevocabil, imuabil", de către instanţa supremă, prin decizia de casare pronunţată, ca fiind reprezentat exclusiv de dispoziţiile art. 998 C. civ. şi că sumele de bani solicitate de reclamanţi îşi au izvorul într-o faptă civilă delictuală prevăzută de textul menţionat.

Totodată, s-a reţinut că, potrivit deciziei instanţei de recurs, aplicarea contradictorie în cauză, atât a normei legale din dreptul intern, în examinarea pretenţiei privind acordarea de despăgubiri pentru sumele de bani constând în lipsa de folosinţă având ca premisă răspunderea extracontractuală, cât şi a normei convenţionale înscrise în art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană, denotă împrejurarea că instanţele de fond nu au identificat neechivoc temeiul de drept al acţiunii în raport cu care trebuia verificată temeinicia pretenţiilor formulate de reclamanţi.

Instanţa de apel a considerat că, pornind de la considerentele deciziei de casare, prevederile art. 998 - art. 999 C. civ., ca drept comun în materie de răspundere, înglobează şi domeniul de aplicare a art. 480 C. civ. care - vizând de asemenea, în aprecierea reclamanţilor, delicte civile - ar reprezenta deci, doar o subspecie juridică a art. 998 C. civ. şi nu un temei juridic special, derogator faţă de art. 998 C. civ.

De asemenea, Curtea de apel a apreciat că îndrumarea instanţei supreme din cuprinsul deciziei de casare de identificare a temeiului juridic al cererii cu care a fost învestită, pentru a putea proceda la soluţionarea cauzei în raport cu norma juridică pe care o va reţine ca aplicabilă cauzei, nu poate fi înţeleasă în mod corect decât prin raportare la considerentele referitoare la aplicarea contradictorie în cauză, atât a normei legale din dreptul intern, cât şi a normei convenţionale înscrise în art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană, ceea ce denotă împrejurarea că instanţele de fond nu au identificat neechivoc temeiul de drept al acţiunii în raport cu care trebuia verificată temeinicia pretenţiilor formulate de reclamanţi".

S-a apreciat, raportat la considerentele obligatorii ale deciziei de casare, că în mod necesar trebuie identificat temeiul juridic aplicabil cauzei, de către instanţa de rejudecare, doar prin prisma soluţionării concursului juridic existent între art. 998 C. civ., reţinut în mod expres de către instanţa supremă, ca fiind temeiul intern exclusiv pe care reclamanţii şi-au întemeiat cererea de pretenţii şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană privind Drepturile şi Libertăţile Fundamentale ale Omului, concurs rezolvabil prin prisma dispoziţiilor art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

S-a considerat că operaţiunea juridică impusă instanţei de rejudecare, este aceea de identificare a normei juridice prevalente dintre cele două: norma internă reprezentată de art. 998 C. civ. sau, în caz de apreciere a caracterului său neconvenţional, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană.

În acest context, instanţa de rejudecare a procedat, conform îndrumării considerate obligatorii din decizia de casare, la verificarea compatibilităţii cu normele europene, a art. 998 C. civ., temeiul juridic intern care a fundamentat exclusiv cererea reclamanţilor, pentru a putea identifica astfel, norma juridică aplicabilă cauzei.

S-a considerat că art. 998 C. civ. nu contravine dreptului convenţional european evocat

Astfel, Curtea a constatat pe de o parte, existenţa instituţiei juridice reglementate de art. 998 şi urm. C. civ., care vizează afectările ilicite ale dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, a dispoziţiilor art. 480 C. civ. care, nedistingând sub aspectul caracterului licit sau ilicit al faptei de afectare a dreptului, înglobează şi răspunde tuturor situaţiilor de alterare a atributelor dreptului de proprietate, fie ele nelegitime sau legitime, ca în speţă.

Din această perspectivă, s-a apreciat că o afectare legitimă a dreptului de proprietate va putea constitui, în baza dispoziţiilor art. 480 C. civ., temei al unei indemnizări corespunzătoare, însă nu şi în baza prevederilor art. 998 C. civ., întrucât în materia dreptului de proprietate, raportul juridic dintre art. 998 C. civ. şi art. 480 C. civ. presupune că art. 480 reprezintă dreptul comun în materie, iar art. 998 C. civ. reprezintă o subspecie care include doar o parte din sfera de aplicabilitate a primului, respectiv afectările fundamentate pe fapte ilicite.

S-a apreciat că "această determinare a accentului juridic consolidează inclusiv dezlegarea obligatorie a instanţei supreme, asupra problemei de drept a decelării temeiului juridic intern exclusiv al cererii de chemare în judecată". Aceasta pentru că "indicarea de către reclamanţi, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, lângă şi chiar prioritar topografic, a art. 480 C. civ., a art. 998 - art. 999 C. civ., denotă intenţia de a se grefa în circumstanţierea cauzei juridice, pe instituţia juridică a răspunderii civile delictuale, prin invocarea concretă a unei fapte apreciate ilicite".

De aceea, s-a considerat că "menţionarea de către reclamanţi, în cadrul întemeierii în drept a cererii de chemare în judecată, şi a prevederilor art. 480 C. civ., a art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, nu schimbă aşadar, datele problemei şi nu reclamă aprecierea învestirii instanţei şi cu un alt temei juridic decât cel al art. 998 C. civ., articol de lege reţinut şi de instanţa supremă, ca temei juridic exclusiv".

În continuare, s-a constatat, în temeiul dispoziţiilor art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, că întrucât statul naţional şi-a prevăzut, în cadrul sistemului său juridic, instrumente eficace pentru protejarea dreptului de proprietate indiferent de situaţie (afectare licită sau ilicită), atunci nu se poate invoca în condiţii de succes, caracterul neconvenţional al art. 998 C. civ., cu efectul suprimării sale în favoarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană.

S-a reţinut că antrenarea răspunderii civile delictuale presupune existenţa unei fapte ilicite şi că, potrivit deciziei de casare, aceasta ar fi reprezentată de fapta negativă imputabilă pârâtului, de a nu modifica Planul Urbanistic General, faptă care îi împiedică pe reclamanţi să îşi exercite atributele dreptului de proprietate asupra imobilului, teren.

Ca atare, aceasta este cauza juridică a cererii de chemare în judecată, ea fiind astfel menţionată şi detaliată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în care se arată că prin nemodificarea Planului de Urbanism General al Capitalei prin adoptarea Planului de Urbanism Zonal pe care reclamanţii l-au propus cu referire la imobil, au fost lipsiţi de folosinţa bunului.

Din perspectiva acestor elemente, instanţa de apel a considerat că este nefondată susţinerea reclamanţilor din faza rejudecării, în sensul că de fapt, actul de ingerinţă în dreptul de proprietate şi care a afectat "substanţa dreptului" acestora este reprezentat de fapta municipalităţii care nu a procedat la expropriere formală, deşi a impus prin PUG, un regim urbanistic incompatibil cu proprietatea privată.

S-a arătat că este evident că din punct de vedere obiectiv, material, fapta omisivă de a nu fi procedat la expropriere formală, este distinctă de "faptul comisiv negativ al nemodificării Planului de Urbanism General al capitalei", prin neadoptarea Planului de Urbanism Zonal propus de intimaţii reclamanţi şi că însuşirea punctului de vedere al acestora ar determina în mod evident, o modificare direct în faza apelului, a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, fapt procesual prohibit de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Cu referire la caracterul ilicit al faptei invocate drept cauză juridică a cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost reţinut de către instanţa de apel, s-a făcut trimitere şi la faptul că litigiul anterior, obiect al Dosarului nr. x/2011, declanşat de aceiaşi reclamanţi, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a vizat "ca obiect juridic, exact problema de drept care constituie în prezent, cauza cererii de chemare în judecată".

Astfel, în cadrul litigiului anterior, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 145 din 12 ianuarie 2012 (rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 8544 din 18 septembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia) au apreciat în mod tranşant, asupra faptului că respectiva cerere de chemare în judecată care avea ca obiect obligarea pârâţilor să emită o hotărâre favorabilă de aprobare a PUZ-ului str. x, este neîntemeiată.

Ambele instanţe de judecată de contencios administrativ au apreciat, în mod expres, asupra faptului că refuzul pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti de a aproba PUZ-ul solicitat şi de a modifica astfel, PUG - ul existent, nu a fost unul ilicit, ci dimpotrivă, a fost justificat prin incidenţa dispoziţiilor art. I alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 114/2007.

Aşadar, s-a concluzionat că fapta reclamată de intimaţii reclamanţi ca fiind generatoare a prejudiciului invocat a fi fost suferit, a fost constatată judiciar, în mod definitiv, în cadrul litigiului anterior, ca fiind legitimă, ceea ce determină neîntrunirea în prezenta cauză, a cerinţei angajării răspunderii civile delictuale, reprezentate de existenţa unei fapte ilicite.

S-a considerat că au caracter neîntemeiat apărările reclamanţilor referitoare la inexistenţa puterii de lucru judecat în raport cu hotărârile judecătoreşti pronunţate în contencios administrativ.

Aceasta întrucât întreg raţionamentul juridic dezvoltat de către reclamanţi în faza rejudecării apelului, s-a grefat pe ipoteza identificării cauzei juridice a prezentei cereri de chemare în judecată, în faptul omisiv al apelantului pârât prezent, de a dispune exproprierea formală a imobilului litigios, în condiţiile impunerii prin PUG, a unui regim urbanistic afirmat incompatibil cu proprietatea privată. Or, astfel cum s-a arătat, nu aceasta este cauza juridică a prezentei cereri de chemare în judecată.

În acelaşi timp, reclamanţii au fost părţi în litigiul anterior, ceea ce înseamnă că aceste hotărâri judecătoreşti de contencios administrativ pronunţate în defavoarea lor, hotărâri ce au "privit obiectul juridic ce reprezintă în prezent, cauza juridică a cererii de chemare în judecată pendinte", le sunt opozabile şi obligatorii acestora.

De asemenea, în esenţă, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunţată este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur).

Or, în cauza anterioară, instanţele din respectivul litigiu de contencios administrativ au statuat în mod expres, chiar în cadrul dispozitivelor hotărârilor pe care le-au pronunţat, şi au argumentat expres, prin cel puţin considerentele decisive subliniate de Curte, faptul că refuzul de modificare a PUG-ului, reclamat de intimaţii reclamanţi, a fost unul legitim.

În ce priveşte apărarea reclamanţilor referitoare la incidenţa în cauză, a puterii de lucru judecat a unora dintre considerentele hotărârilor de contencios administrativ pronunţate în cadrul Dosarului nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ, s-a considerat că aceasta nu infirmă considerentele anterioare cu privire la efectul lucrului judecat dedus din Decizia nr. 8544/2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, câtă vreme aceasta a făcut referire şi la respectivele hotărâri (prin care s-a instituit obligaţia de emitere a unui nou aviz de urbanism favorabil PUZ-ului, reţinându-se ca terenul constituie proprietate privată şi nu poate fi apreciat ca fiind spaţiu verde), considerându-se că obiectul şi cauza celor două litigii sunt diferite şi de aceea nu se pot impune statuările anterioare, aşa încă s-a considerat că în prezenta cauză nu se poate proceda la o reevaluare a celor statuate jurisdicţional irevocabil pentru a se ajunge la o concluzie contrară asupra determinării caracterului (licit sau ilicit) al faptei reclamate de către reclamanţi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, care au susţinut caracterul nelegal al soluţiei sub următoarele aspecte:

- Greşita aplicare a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut în mod categoric că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost decelat "în mod irevocabil, imuabil" de către instanţa supremă prin decizia de casare ca fiind reprezentat exclusiv de art. 988 C. civ.", concluzie ce nu corespunde realităţii.

Astfel, Înalta Curte a reţinut în considerentele deciziei că a avut loc o aplicare contradictorie în cauză atât a normei interne cât şi a normei convenţionale prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce denotă că instanţele de fond n-au identificat neechivoc temeiul de drept al acţiunii şi că instanţa de trimitere trebuie "să identifice temeiul juridic al cererii cu care a fost învestită şi să procedeze la soluţionarea cauzei în raport cu norma juridică pe care o va reţine ca aplicabilă cauzei".

În acest context, instanţa de apel a pornit de la premisă greşită, în sensul că temeiul juridic al pretenţiilor ar fi dat exclusiv de dispoziţiile art. 998 C. civ., deşi instanţa de recurs dăduse îndrumări să fie identificat temeiul juridic al cererii. Or, dacă ar fi reţinut incidenţa art. 988 C. civ., instanţa de recurs nu ar mai fi dat îndrumări pentru identificarea temeiului juridic al pretenţiilor.

În plus, instanţa de apel a ignorat fundamentarea în drept a cererii de chemare în judecată, din care rezultă în mod evident că temeiul juridic al acţiunii a fost reprezentat de dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 998 - 999 C. civ..

- Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că decizia de casare ar fi impus identificarea normei juridice prevalente dintre norma internă reprezentată de art. 998 C. civ. şi cea din art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

În realitate, instanţa de recurs a dispus ca, în contextul în care sunt invocate de către părţi încălcări ale drepturilor lor fundamentale, să se procedeze la o examinare, din perspectiva păstrării justului echilibru între interesele statului şi cele ale reclamanţilor, pentru a se putea decide, luând în considerare temeiul de drept complex al cererii de chemare în judecată, modalitatea în care pârâtul asigură un just echilibru între interesele statului şi cele ale reclamanţilor.

Instanţa de apel a ajuns la concluzia că art. 998 C. civ. nu contravine dreptului convenţional european evocat, contrar susţinerilor reclamanţilor.

În realitate, reclamanţii n-au avut o astfel de susţinere, având în vedere că nu aceasta era problema căreia trebuia să-i dea dezlegare instanţa, ci trebuia să stabilească modalitatea în care dreptul de proprietate al reclamanţilor este protejat şi dacă restrângerile acestuia contravin dreptului convenţional european, situaţie în care, înlăturându-se justul echilibru, pârâtul Municipiul Bucureşti datorează despăgubiri.

- Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a considerat că are loc o schimbare a cauzei juridice în apel prin indicarea de către reclamanţi a actului de ingerinţă în dreptul lor de proprietate, de natură să afecteze substanţa acestuia, ca fiind reprezentat de fapta municipalităţii care nu a procedat la exproprierea formală deşi a impus prin P.U.G. un regim urbanistic incompatibil cu proprietatea privată.

În realitate, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au arătat pe larg că pârâtul nu a modificat P.U.Z. în sensul solicitat, dar nici nu a procedat la expropriere ori la plata unei compensaţii pentru atingerea adusă dreptului de proprietate, fiind în situaţia unei veritabile "exproprieri de fapt", ceea ce este contrar nu numai art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie, ci şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Aplicând greşit dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi art. 294 C. proc. civ., instanţa de apel a plecat de la premise false, pronunţând o soluţie nelegală, în ale cărei considerente se reţine greşit că temeiul de drept exclusiv este dat de art. 998 C. civ., iar pretinsa faptă ilicită este reprezentată de "faptul comis negativ al nemodificării P.U.Z. conform cerinţelor reclamanţilor" .

Tot astfel, neluând în considerare temeiul complex al cererii reclamanţilor, instanţa de apel a conferit caracter hotărâtor considerentelor Deciziei nr. 8544 din 18 septembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, deşi acestea n-au legătură cu obiectul pretenţiilor dedus judecăţii în prezenta cauză, în care nu s-a contestat dreptul statului sau al autorităţilor locale de a impune reguli de urbanism.

- Soluţia pronunţată a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie, art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, art. 998 - 999 C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1200 pct. 4 C. civ. referitoare la prezumţia lucrului judecat şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Astfel, apelul reclamanţilor trebuia admis, având în vedere că faptele pârâtului sunt ilicite, afectând dreptul de proprietate al reclamanţilor în substanţa lui printr-o veritabilă "expropriere de fapt", aspect reţinut şi în considerentele Deciziei nr. 2489 din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal.

Nu s-a dat relevanţă nici Deciziei nr. 1416 din 17 decembrie 2008 a Curţii Constituţionale, care a statuat că "pentru lipsa de folosinţă a terenurilor proprietate privată, amenajate ca spaţii verzi, proprietarii terenurilor sunt îndreptăţiţi să beneficieze de despăgubiri". Or, Municipiul Bucureşti nu a plătit nicio despăgubire, încercând să rezolve o problemă de interes public prin folosirea bunului proprietate privată.

Nu a fost avută în vedere nici bogata jurisprudenţă internă şi internaţională în materia exproprierii de fapt, referirile la cauzele CEDO făcute în cursul procesului, din care rezultă că asemenea exproprieri de fapt aduc atingere înseşi substanţei dreptului, situaţie asimilabilă privării de un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 (cauzele Sporrong şi Lönnroth c. Suediei; Scordino c. Italiei; James şi alţii c. Regatului Unit; Brumărescu c. României; Burghelea c. României).

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora potrivit următoarelor considerente:

- Este întemeiată susţinerea conform căreia, în soluţionarea cauzei la rejudecare, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, atunci când a considerat că decizia de casare ar fi tranşat asupra temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, că acesta ar fi dat în mod exclusiv de dispoziţiile art. 998 C. civ. şi că instanţa de trimitere ar fi trebuit să realizeze doar o verificare a concordanţei acestui text cu normele convenţionale, pentru a aprecia asupra priorităţii aplicării lor.

În realitate, instanţa de recurs reţine o aplicare contradictorie în cauză "a normei legale interne şi a celei convenţionale", ceea ce în opinia acesteia "denotă împrejurarea că instanţele de fond nu au identificat neechivoc temeiul de drept al acţiunii în raport cu care trebuia verificată temeinicia pretenţiilor formulate de reclamanţi".

Chiar atunci când de o manieră confuză face referire la dispoziţiile art. 998 C. civ. ca "reprezentând temei juridic indicat de reclamanţi în cuprinsul acţiunii", decizia de casare nu dă dezlegare temeiului de drept al pretenţiilor reclamanţilor în sensul dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., adică fixând în acest fel limitele rejudecării în apel.

Aceasta întrucât, pe de o parte, trimiterea la dispoziţiile art. 998 C. civ. este realizată în contextul în care instanţa de recurs anterioară analizează "din această perspectivă" judecata efectuată de instanţa de apel în primul ciclu procesual.

Pe de altă parte, ceea ce intră în autoritatea de lucru judecat în cazul tuturor hotărârilor judecătoreşti - deci, inclusiv în situaţia deciziilor de casare - sunt acele considerente care au caracter decisiv, explicând şi justificând soluţia adoptată.

Or, soluţia de casare cu trimitere a fost determinată, conform considerentelor deciziei, de necesitatea ca "instanţa de trimitere să identifice temeiul juridic al cererii cu care a fost învestită şi să procedeze la soluţionarea cauzei în raport cu norma juridică pe care o va reţine ca aplicabilă cauzei".

În acest context, a reţine că temeiul juridic a fost tranşat prin decizia de casare, că el este dat de dispoziţiile art. 998 C. civ. şi că doar în legătură cu incidenţa sau nu, a acestui text la speţă, trebuie verificate pretenţiile reclamanţilor, reprezintă o denaturare a dezlegărilor în drept cu caracter obligatoriu cărora trebuia să le facă aplicarea instanţa de apel la rejudecare.

În ipoteza în care acest aspect ar fi fost tranşat, astfel cum în mod greşit reţine instanţa de apel, soluţia de casare determinată de necesitatea lămuririi temeiului juridic al pretenţiilor nu îşi mai avea nicio justificare. Ca atare, nu este vorba de o statuare "imuabilă" asupra acestui aspect, în sensul în care instanţa de recurs ar fi stabilit temeiul juridic al pretenţiilor şi ar fi trimis cauza spre rejudecare doar pentru a se face verificări asupra încadrării situaţiei de fapt în textul de lege indicat.

La fel, aprecierea că instanţa de trimitere ar fi trebuit să facă doar analiza raportului dintre norma internă reprezentată de art. 998 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1, porneşte de la premisa greşită a identificării şi clarificării temeiului juridic al pretenţiilor reclamanţilor de către instanţa de recurs, premisă bazată pe aceeaşi lipsă de distincţie între considerentele cu caracter obligatoriu (decisiv şi înzestrat cu autoritate de lucru judecat) al deciziei din recurs şi considerentele nenecesare (supraabundente) care, nereflectându-se în soluţia adoptată, nu sunt înzestrate cu autoritate de lucru judecat şi deci, nu se pot impune ca atare la reluarea judecăţii.

Astfel cum s-a arătat anterior, nefiind vorba de o tranşare a temeiului juridic al pretenţiilor reclamanţilor prin soluţia de casare (ca fiind reprezentat de art. 998 C. civ.), ci de necesitatea ca instanţa de trimitere să realizeze o astfel de analiză (prin raportare, evident, la elementele cererii de chemare în judecată), este eronat raţionamentul instanţei de apel conform căruia singura analiză pe care o mai putea face era cea a "concursului juridic dintre art. 998 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1".

- Este fondată, de asemenea, critica recurenţilor-reclamanţi referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea art. 294 C. proc. civ., atunci când a considerat că aceştia tind la o modificare a cauzei juridice în apel, prin indicarea unei exproprieri de fapt, ca reprezentând actul de ingerinţă în dreptul lor de proprietate, fără plata nici unei despăgubiri, impunându-se imobilului un regim urbanistic incompatibil cu dreptul de proprietate privată.

Pentru a ajunge la această concluzie instanţa de apel porneşte de la aceeaşi premisă eronată, a "decelării" temeiului juridic prin decizia de casare, considerând că adăugarea, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, alături de prevederile art. 998 - 999 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 480 C. civ., ("chiar prioritar topografic celorlalte texte") art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie, nu "schimbă datele problemei şi nu reclamă aprecierea învestirii instanţei şi cu un alt temei juridic decât cel al art. 998 C.civil".

Or, dispunându-se casarea pentru identificarea temeiului juridic al pretenţiilor, instanţa de apel nu se putea raporta decât la elementele cererii de chemare în judecată, nefiind în puterea de apreciere a acesteia să înlăture texte legale care fundamentaseră pretenţiile reclamanţilor (considerând că astfel "nu sunt schimbate datele problemei").

Tot astfel, cauza acţiunii (adică izvorul pretenţiilor reclamanţilor, dat de situaţia de fapt cu încadrarea juridică a acesteia) nu putea fi determinată decât pe baza motivelor acesteia.

Pe acest aspect, reclamanţii au arătat, conform cererii care a învestit prima instanţă, că pârâtul nu a modificat P.U.G.-ul în sensul solicitat, terenul fiind încadrat în zona a VI-a - zona spaţiilor verzi publice cu acces nelimitat -, dar nici nu a procedat la expropriere ori la plata unei indemnizaţii pentru atingerea adusă dreptului de proprietate, ceea ce echivalează cu o afectare a înseşi substanţei dreptului şi cu o veritabilă "expropriere de fapt".

În acest context, al inexistenţei unei reglementări interne a instituţiei exproprierii de fapt, trebuie văzută şi referirea făcută la art. 1 din Protocolul nr. 1 în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi ulterior, la jurisprudenţa dezvoltată de instanţa europeană în legătură cu protejarea dreptului de proprietate (în asemenea situaţii în care, fără a se dispune lipsirea efectivă de drept a titularului, prin acte ale autorităţii statale, i se aduc astfel de atingeri care îi afectează substanţa, unită cu lipsa oricărei indemnizări).

Or, fără să se raporteze la elementele acţiunii şi ignorând atât temeiurile de drept invocate, cât şi cauza indicată a pretenţiilor, instanţa de apel reţine că această cauză juridică ar fi reprezentată de "fapta negativă, imputabilă pârâtului, de a nu modifica P.U.G., faptă care îi împiedică pe reclamanţi să îşi exercite atributele dreptului de proprietate asupra imobilului teren".

În acest sens, instanţa de apel reţine pe de o parte, că această cauză juridică ar fi fost identificată ca atare prin decizia de casare şi pe de altă parte, că ea ar fi fost menţionată şi detaliată în aceşti termeni în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în care se arată că "prin nemodificarea Planului Urbanistic General al capitalei prin adoptarea Planului de Urbanism Zonal pe care reclamanţii l-au propus cu referire la imobil, au fost lipsiţi de folosinţa bunului".

Considerentul instanţei de apel este eronat şi realizat în afara cadrului procesual întrucât decizia de casare, pentru argumentele arătate anterior în legătură cu caracterul obligatoriu, înzestrat cu autoritate de lucru judecat, al dezlegărilor în drept ale acesteia, nu tranşează nici chestiunea temeiului legal şi nici a cauzei juridice (dimpotrivă, face referire la identificarea normei legale "evocate de reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată").

În acelaşi timp, considerentul este greşit întrucât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanţii nu fac referire la fapta ilicită ca fiind reprezentată de refuzul autorităţii de a modifica P.U.G. prin adoptarea P.U.Z. propus de reclamanţi, ci la "imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa" de aşa manieră încât a fost lipsit de substanţa sa, ceea ce echivalează cu o adevărată "expropriere de fapt", contravenind art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Referirea pe care o fac reclamanţii la refuzul modificării P.U.G.-ului şi demersurile anterioare în acest sens nu reprezintă decât parte din prezentarea de către aceştia a elementelor de fapt ale pricinii pentru a arăta modalitatea în care s-a ajuns, urmare a unei anumite conduite a autorităţilor şi în pofida diligenţelor depuse de titularii dreptului de proprietate de-a lungul anilor, la lipsirea acestora de atributul de a se "bucura", în sensul dispoziţiilor art. 480 C. civ., de proprietatea bunului lor.

- Identificând astfel în mod eronat cauza juridică a acţiunii reclamanţilor ca fiind reprezentată de refuzul autorităţilor de modificare a P.U.G. în sensul solicitat de către petenţi, instanţa de apel a reţinut şi a opus în mod greşit în acest litigiu şi efectul pozitiv al lucrului judecat dedus din Decizia nr. 8544/2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, care a tranşat asupra faptului că "obligarea pârâtului să emită o hotărâre favorabilă de aprobare a P.U.Z.-ului în str. x - Poligrafiei sector 1" este neîntemeiată.

Critica formulată pe acest aspect de către recurenţi are, de asemenea, caracter fondat, în contextul în care, conform cererii de chemare în judecată aceştia n-au pretins impunerea unei asemenea obligaţii autorităţii locale, ci dimpotrivă, necontestând dreptul acesteia de a adopta reguli de urbanism sau de a expropria terenuri aflate în proprietate privată, doar au contestat modul ilegal de a proceda (în sensul că nemodificând P.U.Z-ul, nici nu au expropriat terenul şi nici nu au acordat o compensaţie echitabilă).

De aceea, valorificarea efectului pozitiv dedus din hotărârea menţionată anterior, pe motiv că "obiectul acelei acţiuni reprezintă cauza juridică a celei din prezentul proces" este lipsită de pertinenţă şi de relevanţa juridică pe care o acordă instanţa de apel dezlegărilor jurisdicţionale din procesul anterior în prezentul litigiu.

Pentru a se opune efectul pozitiv al lucrului judecat într-un proces ulterior este necesar să existe nu tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ., ci o identitate de chestiune litigioasă care să facă să funcţioneze prezumţia de lucru judecat în sensul art. 1200 pct. 4 C. civ. (adică, un aspect litigios în relaţia dintre părţi, odată dezlegat jurisdicţional, nu poate fi contestat sau combătut într-un litigiu ulterior).

În speţă însă, aşa cum s-a arătat, reclamanţii nu contestă dreptul autorităţii administrative de a adopta anumite reglementări de urbanism, ci pun în discuţie situaţia creată, ca urmare a adoptării unor astfel de planuri de urbanism şi a lipsei unei exproprieri legale în ce priveşte exerciţiul dreptului de proprietate al acestora.

De aceea, opunerea efectului pozitiv al lucrului judecat anterior, neavând legătură cu aspectul litigios dedus judecăţii în prezenta cauză nu putea contribui, cum apreciază instanţa de apel, la reţinerea caracterului licit al faptei de îngrădire a exerciţiului dreptului de proprietate al reclamanţilor, întrucât nu avea legătură cu cauza juridică a cererii de chemare în judecată (şi ca atare, nu putea fi valorificat sub forma prezumţiei de lucru judecat, în sensul art. 1200 pct. 4 C. proc. civ.).

Pentru toate aceste considerente, se constată că soluţionarea cauzei în apel s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 şi art. 294 C. proc. civ., denaturându-se dezlegările obligatorii ale deciziei de casare şi cauza juridică a acţiunii de primă instanţă, ceea ce a atras o judecată în afara limitelor procesuale stabilite pe de o parte, prin caracterul obligatoriu al considerentelor necesare, înzestrate cu autoritate de lucru judecat ale deciziei de casare şi pe de altă parte, prin cererea de chemare în judecată care a fixat, prin elementele ei, limitele desfăşurării procesului.

Aceste neregularităţi procedurale atrag incidenţa motivului recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în temeiul căruia decizia va fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nefiind posibilă, faţă de judecata cauzei în afara cadrului procesual, o soluţionare a fondului acesteia direct în calea extraordinară de atac a recursului.

La reluarea judecăţii, instanţa de apel va avea în vedere, cu respectarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., temeiul legal al pretenţiilor şi respectiv, cauza juridică a acestora, astfel cum sunt descrise în cererea de chemare în judecată, care face referire la o expropriere de fapt, decurgând din pretinsa afectare a dreptului de proprietate al reclamanţilor în chiar substanţa lui, prin impunerea asupra imobilului acestora a unui plan urbanistic incompatibil cu proprietatea privată, fără dispunerea unei exproprieri legale şi fără plata unei indemnizaţii corespunzătoare.

Se vor avea în vedere dispoziţiile legale invocate în cererea de chemare în judecată ca reprezentând temei juridic al pretenţiilor, respectiv, art. 480 C. civ., art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, art. 998 - 999 C. civ., precum şi jurisprudenţa CEDO invocată prin motivele de recurs, alături de celelalte critici de fond care pentru motivele arătate, ce impun casarea cu trimitere, nu pot face obiect de analiză în această fază procesuală.

De asemenea, în funcţie de soluţia adoptată şi de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., va fi avută în vedere situaţia cheltuielilor de judecată avansate de părţi în diferitele etape procesuale parcurse de dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii Facultatea de Drept Bucureşti, A., B. împotriva Deciziei nr. 511/A din 22 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM