Compensation for traffic accident damages: conflict between testimonial evidence and documentary proof limits under CSA Order and New Civil Code delictual liability

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

La data de 17 aprilie 2018 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. x/2015, recursul exercitat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 147 din data de 15 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pentru cauze cu minori şi de familie.

Motivele de recurs invocate de recurentă au fost întemeiate, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei, spre rejudecare.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă A. a susţinut că instanţele de fond şi de apel au încălcat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., înlăturând probe administrate legal, respectiv proba testimonială, în contradicţie cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995; pe cale de consecinţă, a solicitat modificarea deciziei atacate şi, pe fond, majorarea daunelor morale şi materiale cuvenite.

În susţinerea recursului, recurenta-reclamantă a făcut o prezentare a situaţiei de fapt, arătând că a fost victima unui accident rutier, care a avut loc în data de 05.06.2013.

Din perspectiva criticilor care pun în discuţie aspecte de nelegalitate, recurenta-reclamantă a învederat faptul că instanţa de apel a acordat prioritate dispoziţiilor art. 49 pct. 1 din norma de aplicare a Ordinului CSA nr. 14/2011, în detrimentul declaraţiei martorului audiat în cauză, fără a ţine cont că, fiind în imposibilitate de a se deplasa singură, nu a putut strânge dovezi materiale pentru cheltuielile efectuate.

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, dispoziţiile art. 1349 C. civ., deşi corect era să se întemeieze pe dispoziţiile art. 1385, art. 2223 şi următoarele C. civ.. A susţinut, de asemenea, că faţă de data producerii accidentului trebuiau reţinute dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. coroborate cu art. 48 - 55 din Legea nr. 136/1995.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia şi cu referire la cuantumul daunelor morale, considerând că suferinţa sa, în calitate de victimă, nu a fost evaluată la adevărata valoare, în sensul că norma de aplicare a Ordinului nr. 14/2011 al CSA prevede o limită superioară de 5000000 euro pentru daune morale şi 1000000 euro pentru daune materiale.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi următoarele din C. proc. civ.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a reţinut că recursul formulat de recurenta-reclamantă A. este motivat, iar motivele invocate pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părţilor cu menţiunea că pot formula puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare; părţile nu şi-au exprimat opinia cu privire la conţinutul şi concluziile raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu din data de 13 februarie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. şi, implicit, a respins excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de intimata-pârâtă Asociaţia de Protecţie a Victimelor Străzii; a acordat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la data de 27 martie 2019.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor invocate care pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 21.09.2015, sub nr. x/2015, reclamata A. a chemat în judecată pe pârâta Asociaţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumelor: 900.000 RON cu titlu de daune morale pentru vătămarea corporală a sa; 16.400 RON cu titlu de daune materiale; dobânda legală de la data pronunţării până la plata definitivă şi integrală a sumelor reprezentând despăgubiri, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 48 - 55 din Legea nr. 136/1995 republicată, Ordinul nr. 14/2011 al CSA şi art. 2223 şi următoarele din Noul C. civ.

Prin întâmpinarea din data de 27.10.2015, pârâta Asociaţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, a solicitat respingerea acţiunii ca nedovedită iar, în subsidiar, admiterea în parte a pretenţiilor invocate, astfel încât, despăgubirile morale solicitate să fie acordate într-un cuantum care să fie proporţional cu prejudiciul efectiv suferit, cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, iar despăgubiri materiale, numai în măsura în care în care au fost probate cu documente justificative.

Prin Sentinţa civilă nr. 605/02.05.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamata A. şi a obligat-o pe pârâta Asociaţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii să plătească reclamantei suma 658,47 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 25.000 RON cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A., solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, majorarea cuantumului despăgubirilor morale şi materiale acordate şi acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat.

Prin Decizia nr. 147 din 15 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A., împotriva Sentinţei civile nr. 605 din data de 02.05.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata Asociaţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte menţionează că, având în vedere caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, care permite exercitarea controlului de legalitate a hotărârii atacate pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., exced analizei, în această fază procesuală, criticile de netemeinicie, respectiv cele referitoare la stabilirea situaţiei de fapt şi la interpretarea de către instanţa de apel a probatoriului.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte urmează a analiza exclusiv criticile de nelegalitate expuse în memoriul de recurs.

Prin recursul declarat, recurenta-reclamantă A. a criticat decizia pronunţată în apel considerând că, în mod greşit, instanţa a acordat prioritate dispoziţiilor art. 49 pct. 1 din Norma de aplicare a Ordinului CSA nr. 14/2011, în detrimentul declaraţiei martorului audiat în cauză, fără a ţine cont că, fiind în imposibilitate de a se deplasa singură, nu a putut strânge dovezi materiale pentru cheltuielile efectuate.

În ceea ce priveşte aceste critici formulate de recurenta-reclamantă A., Înalta Curte constată că nu sunt fondate, întrucât art. 264 C. proc. civ. nu prevede o prioritate în aprecierea probelor, judecătorul apreciindu-le în mod liber şi potrivit convingerii sale, în afară de cazul în care legea stabileşte puterea lor doveditoare; în cauză, instanţa de apel a înlăturat motivat declaraţia de martor, arătând că, deşi acesta a declarat că reclamanta a suferit o intervenţie chirurgicală, respectiv că nu s-a mai angajat o perioadă lungă de timp, fiind în imposibilitate de a se deplasa şi pierzându-şi locul de muncă, Curtea nu a putut avea în vedere aceste aspecte, date fiind limitele cererii de chemare în judecată, ce se cer a fi respectate prin raportare la dispoz.art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat expres în ce constau daunele materiale (8600 RON intervenţii medicale, 5800 RON tratamente şi medicaţie), instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale şi, fără a depăşi cadrul procesual tranşat de reclamantă, la aprecierea daunelor materiale a avut în vedere doar acele despăgubiri solicitate pentru intervenţii medicale, respectiv tratamente şi medicaţie.

Referitor la critica recurentei-reclamante prin care a susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, dispoziţiile art. 1349 C. civ., deşi corect era să se întemeieze pe dispoziţiile art. 1385 şi art. 2223 şi următoarele C. civ., respectiv că, faţă de data producerii accidentului, trebuiau reţinute dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. coroborate cu art. 48 - 55 din Legea nr. 136/1995, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. nu puteau fi aplicate în cauză având în vedere că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., dispoziţiile Noului C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare (1 octombrie 2011).

Or, având în vedere că reclamanta a fost victima unui accident rutier petrecut în 05.06.2013, sunt incidente prevederile legale din Noul C. civ., dispoziţiile art. 998 fiind, de altfel, transpuse în noua reglementare, în art. 1349 C. civ.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante referitoare la împrejurarea că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, dispoziţiile art. 1349 C. civ., deşi corect era să se întemeieze pe dispoziţiile art. 1385 şi art. 2223 şi următoarele C. civ., Înalta Curtea reţine că prevederile art. 1349 C. civ. reglementează răspunderea civilă delictuală, iar art. 1385 C. civ. reglementează una dintre condiţiile răspunderii civile delictuale, şi anume prejudiciul, astfel că cele două texte de lege nu se exclud reciproc, instanţele de fond şi de apel reţinând corect incidenţa în cauză a prevederilor art. 1349 C. civ.. Referitor la incidenţa prevederilor art. 2223 şi următoarele din C. civ., Înalta Curte arată că aceste dispoziţii legale privesc contractul de asigurare, or, în prezenta cauză, întrucât autorul accidentului a rămas neidentificat, obligaţia de a despăgubi persoanele păgubite revine Fondului de protecţie a victimelor străzii, potrivit art. 251 alin. (10) şi (14) din Legea nr. 32/2000.

Prin urmare, nici această critică a recurentei-reclamante nu este fondată.

Referitor la critica recurentei-reclamante privind daunele morale, Înalta Curte reţine că aceasta este nemulţumită de cuantumul acordat, considerând că suferinţa sa, în calitate de victimă, nu a fost evaluată la adevărata valoare.

Înalta Curte constată că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor, prin prisma probatoriului administrat, întrucât o astfel de operaţiune excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, în cazul daunelor morale, se au în vedere legislaţia şi jurisprudenţa din România, iar la nivel legislativ şi de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv criterii matematice sau economice, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanţele se ghidează după criteriile jurisprudenţiale, evaluate în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, pentru a fi acordate despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

În speţă, instanţa de apel, având a aprecia asupra cuantumului daunelor morale, în mod just a reţinut faptul nu există criterii precise pentru determinarea daunelor morale, iar stabilirea despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde, ci ea presupune o apreciere şi o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

În acest sens, instanţa de apel, când a analizat cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă, a ţinut cont de o serie de criterii, respectiv consecinţele negative suferite de reclamantă pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială.

Din perspectivă jurisprudenţială, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate, prin raportare şi la consecinţele negative suferite de victimele evenimentului rutier.

Toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare a cauzei, au fost expuse în raţionamentul logico-juridic al soluţiei pronunţate în privinţa determinării despăgubirilor, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a daunelor morale suferite de reclamantă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod judicios, instanţa de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu dispoziţiile art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, referitoare la legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia, nefiind astfel întrunite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul recurentei-reclamante, ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 147 din 15 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 martie 2019.

Procesat de GGC - GV