Revendication over heat plants fails; contribution to share capital vests ownership in company.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, sub nr. x din 23 ianuarie 2012, reclamantul Municipiul Iaşi, reprezentat de Primar, a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA Iaşi, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea acesteia să îi lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilele centralele de termoficare CET I şi CET II - Holboca şi toate instalaţiile aferente, identificate în protocolul de predare-primire a Sucursalei Electrocentrale Iaşi (CET I şi CET II), intabularea, în favoarea reclamantului, a dreptului de proprietate privind imobilele respective şi/sau rectificarea corespunzătoare a CF, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin H.G. nr. 104/2002 privind transmiterea unor centrale electrice de termoficare din domeniul privat al statului şi din patrimoniul SC "B." SA în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale ale acestora, a fost aprobat transferul centralelor CET I Iaşi şi CET II Iaşi - Holboca din domeniul privat al statului şi din patrimoniul SC "B." SA - Sucursala Electrocentrale Iaşi în domeniul public al Municipiului Iaşi şi în administrarea Consiliului Local Iaşi.

Ulterior, prin Hotărârea Consiliului Local nr. 133 din 1 aprilie 2002 privind includerea, în domeniul public al Municipiului Iaşi, şi administrarea de către Consiliul Local Iaşi a CET I şi CET II, precum şi înfiinţarea SC "B." SA, astfel cum a fost rectificată prin Hotărârea Consiliului Local nr. 136 din 29 aprilie 2002 privind rectificarea şi completarea H.C.L. nr. 133/2002 şi constituirea Comisiei de preluare a A. Iaşi, pe bază de protocol încheiat între părţi, Consiliul Local Iaşi a aprobat înfiinţarea CET Iaşi sub forma unei societăţi pe acţiuni, deţinută integral de Municipiul Iaşi.

La momentul constituirii CET Iaşi, bunurile transferate din domeniul privat al statului şi din patrimoniul SC "B." SA în domeniul public al Municipiului Iaşi, însemnând centralele de termoficare CET I şi CET II - Holboca, precum şi toate instalaţiile aferente acestora, identificate în protocolul de predare-primire a Sucursalei Electrocentrale Iaşi (CET I şi CET II) din patrimoniul SC "B." SA în administrarea Consiliului Local Iaşi, au fost înstrăinate din patrimoniul Municipiului Iaşi prin aportare la capitalul social al societăţii nou înfiinţate, CET Iaşi.

Faţă de regimul juridic al imobilelor revendicate la momentul efectuării actului de înstrăinare, şi anume de bunuri aflate în proprietatea publică a Municipiului Iaşi, se impune ca, în cadrul acţiunii în revendicare, instanţa de judecată, în urma comparării de titluri, să dispună readucerea imobilelor revendicate în patrimoniul Municipiului Iaşi, adevăratul proprietar al acestora.

Specific acţiunii în revendicare este compararea de către instanţa de judecată a titlurilor pe care părţile le exhibă în vederea identificării titlului de proprietate care este mai bine caracterizat din punct de vedere juridic.

Potrivit art. 563 alin. (1) din noul C. civ., "Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept". În procesul comparării de titluri, instanţa de judecată va constata că titlul exhibat de Municipiul Iaşi este mai bine caracterizat decât titlul pârâtei, la perfectarea acestuia fiind încălcate dispoziţii imperative prevăzute de Constituţia României şi de legile în vigoare.

Municipiul Iaşi a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate în baza H.G. nr. 104/2002, adică prin efectul legii, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Dobândirea bunurilor prin efectul legii s-a consolidat şi definitivat la momentul semnării protocolului de predare-primire a Sucursalei Electrocentrale Iaşi (CET I şi CET II) din patrimoniul SC "B." SA în administrarea Consiliului Local Iaşi.

Dreptul de proprietate al Municipiului Iaşi este unul perfect valabil, reclamantul dobândind acest drept de la adevăratul proprietar, Statul Român (imobilele revendicate aflându-se în patrimoniul SC "B." SA - Sucursala Electrocentrale Iaşi), prin efectul voinţei legiuitorului de a reorganiza o societate naţională.

Municipiul Iaşi a dobândit dreptul de proprietate publică asupra imobilelor revendicate în deplină conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în varianta în vigoare la acea dată, iar dispoziţiile H.G. nr. 104/2002 nu au fost contestate.

Imobilele revendicate erau incluse în domeniul public al Municipiului Iaşi la momentul aportării la capitalul social al CET Iaşi.

În ceea ce priveşte titlul CET Iaşi - actul constitutiv prin care s-a realizat aportul la capitalul social realizat de Municipiul Iaşi - fiind întocmit cu încălcarea normelor imperative ce guvernează instituţia proprietăţii publice, încălcarea este sancţionată cu nulitatea absolută.

În materia proprietăţii publice, s-a afirmat, în mod constant, că proprietarul bunurilor aparţinând domeniului public nu beneficiază de atributul abusus, în sensul că nu poate înstrăina bunurile publice, iar o alienare cu nerespectarea acestei interdicţii atrage nulitatea absolută a actului de înstrăinare. Înstrăinarea bunurilor proprietate publică, inclusiv sub forma aportării la capitalul social, a fost şi este sancţionată de lege cu nulitatea absolută, nulitate care nu poate fi acoperită prin acte juridice ulterioare momentului aportării unor asemenea bunuri la capitalul social al CET Iaşi.

Potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în varianta în vigoare la momentul efectuării aportului la capitalul social al CET Iaşi, "actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută", în acord şi cu dispoziţiile constituţionale de la acea dată.

În doctrină s-a arătat că inalienabilitatea se traduce în imposibilitatea de a transmite dreptul de proprietate publică prin acte de drept privat, iar constituirea unui aport la capitalul social al unei societăţi comerciale reprezintă un act juridic supus regulilor dreptului privat.

Jurisprudenţa a fost constantă în acest sens, hotărându-se, încă de la începutul anilor 1990, că bunurile incluse în domeniul public nu se pot constitui ca aport la capitalul social al unei societăţi comerciale, dat fiind caracterul lor inalienabil.

Prin H.C.L. nr. 133/2002, rectificată prin H.C.L. nr. 136/2002, a fost constituită CET Iaşi, fiind aportat, la capitalul social, întreg patrimoniul ce a aparţinut "B." Iaşi şi Radet Iaşi, patrimoniu ce fusese, anterior, inclus în domeniul public al Municipiului Iaşi.

Fiind vorba despre bunuri aparţinând domeniului public al Municipiului Iaşi, era interzisă înstrăinarea prin aportarea la capitalul social al unei societăţi comerciale în considerarea caracterului inalienabil al bunurilor aflate în domeniul public şi supuse regimului juridic al proprietăţii publice, cu toate consecinţele ce decurg din această calificare de regim juridic.

Municipiul Iaşi a dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, în deplină conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 213/1998, în baza unei hotărâri de guvern ce nu a fost niciodată atacată şi care a produs efecte juridice depline. În acest context, titlul opus de Municipiul Iaşi este mai bine caracterizat, imobilele revendicate fiind bunuri de uz sau interes public prin destinaţia care a fost dată acestora de către legiuitor, ceea ce impune returnarea lor către titularul dreptului de proprietate, Municipiul Iaşi.

În ceea ce priveşte titlul pârâtei, aportarea la capitalul social a fost făcută cu încălcarea normelor imperative ale legii, operaţiune sancţionată cu nulitatea absolută, de unde rezultă că imobilele revendicate nu au părăsit niciodată patrimoniul Municipiului Iaşi.

Comparând titlurile opuse de părţi, instanţa urmează să constate că Municipiul Iaşi are un titlu mai bine caracterizat, în vreme ce pârâta nu deţine un titlu asupra imobilele revendicate, şi, pe cale de consecinţă, urmează să dea preferinţă părţii care a făcut dovada unui titlu valabil şi mai bine caracterizat, în dauna părţii care nu deţine un asemenea titlu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 563, art. 865 din noul C. civ., Legea nr. 213/1998, Constituţia României şi dispoziţiile legale invocate în cuprinsul cererii.

La solicitarea instanţei, la 25 aprilie 2012, reclamantul a depus precizări cu privire la obiectul acţiunii, susţinând că acţiunea în revendicare formulată vizează imobilele centralele de termoficare CET I şi CET II - Holboca, precum şi toate instalaţiile şi echipamentele aferente acestora, necesare în procesul tehnologic, calificate ca imobile prin destinaţie. Aceste imobile sunt identificate în documentele ataşate precizării, respectiv anexa 1 - lista mijloacelor fixe din componenţa capitalului social (imobilele care au fost înscrise în capitalul social); anexa 2 - registrul numerelor de inventar aferente mijloacelor fixe aflate în evidenţa SC CET Iaşi SA (restul imobilelor predate pârâtei, fără a fi aportate la capitalul social).

În ceea ce priveşte titlul pârâtei, arată că, dintre imobilele revendicate prin acţiunea introductivă de instanţă, doar cele menţionate în anexa 1 au fost aportate la capitalul social prin H.C.L.M. nr. 133/2002, restul imobilelor, identificate în anexa 2, fiind predate către CET Iaşi conform protocolului de predare-primire anexat acţiunii iniţiale.

Deşi pârâta nu avea un titlu de proprietate, ci doar un drept de folosinţă asupra bunurilor din anexa 2, a înregistrat, în contabilitatea proprie, dreptul de proprietate privind imobilele respective.

Prin urmare, referitor la bunurile din anexa 1, aportate la capitalul social, acestea erau înscrise în domeniul public al Municipiului Iaşi, actul de înstrăinare fiind încheiat cu încălcarea prevederilor de ordine publică în materia proprietăţii, sancţionată cu nulitatea absolută; cu privire la bunurile ce nu au fost aportate, ci predate în vederea exercitării folosinţei lor în procesul de producţie, CET Iaşi nu deţine niciun titlu, fiind un detentor precar.

Pârâta SC A. SA Iaşi (intrată în procedura insolvenţei), prin administrator judiciar Management Reorganizare Lichidare Iaşi S.P.R.L., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamantul Municipiul Iaşi, prin Primar, pe cale de excepţie, ca inadmisibilă, iar, pe fond, ca neîntemeiată şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat, în principal, obligarea reclamantei pârâte la plata contravalorii bunurilor revendicate, respectiv 129.950.700 RON, actualizată în raport cu indicele de inflaţie, a daunelor-interese estimate la suma de 210.000.000 RON, precum şi a contravalorii reparaţiilor şi investiţiilor făcute asupra bunurilor revendicate, respectiv 164.922.573,22 RON, actualizată cu dobânda legală, reprezentând cheltuieli necesare şi utile efectuate ca proprietar de bună credinţă.

Referitor la situaţia juridică a imobilelor revendicate, susţine că reclamantul nu face nicio menţiune despre H.C.L. nr. 272 din 22 iulie 2002, prin care s-a aprobat trecerea reţelelor de termoficare din domeniul public local în domeniul privat al Municipiului Iaşi.

De asemenea, consideră pârâta că Municipiul Iaşi trebuie să precizeze dacă H.C.L. nr. 272/2002 este încă în vigoare şi produce efecte juridice sau a fost anulată printr-un act ulterior sau dacă există sau a existat, pe rolul instanţelor judecătoreşti, o acţiune având ca obiect anularea/constatarea nulităţii acestei H.C.L., caz în care se impune suspendarea litigiului pendinte până la soluţionarea irevocabilă a acelui proces, în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, operaţiunea juridică de aportare se prezintă sub forma unui contract cu titlul oneros şi translativ de drepturi. Astfel, aportul de proprietate constă într-o înstrăinare cu titlu oneros a bunurilor ce constituie obiect al aportului, însoţită de transferul proprietăţii şi al riscurilor de la asociaţi la societatea comercială care se constituie. În acest caz, sunt aplicabile, prin analogie, regulile contractului de vânzare-cumpărare şi, prin urmare, asociatul trebuie să fie proprietarul bunurilor aduse ca aport în societate şi este ţinut să garanteze pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse. Garanţia pentru evicţiune reprezintă obligaţia transmiţătorului dreptului de proprietate de a garanta dobânditorului liniştita posesiune a lucrului transmis. Cum reclamanta este transmiţătoarea dreptului de proprietate către pârâtă, aceasta nu poate evinge şi, ca atare, nu are deschisă calea unei acţiuni în revendicare împotriva dobânditoarei SC CET SA Iaşi.

Pe fond, solicită respingerea acţiunii în revendicare.

SC CET SA Iaşi a fost înfiinţată sub forma unei societăţi pe acţiuni, deţinute integral de Municipiul Iaşi, constituirea fiind aprobată prin Hotărârea Consiliului Local nr. 133 din 1 aprilie 2002, rectificată prin Hotărârea Consiliului Local nr. 136 din 29 aprilie 2002. La momentul constituirii, Municipiul Iaşi a adus, prin aportare la capitalul social al societăţii nou înfiinţate, centralele de termoficare CET I şi CET II - Holboca, precum şi toate instalaţiile aferente acestora, respectiv bunurile care fac obiectul acţiunii pendinte. În actul constitutiv al pârâtei s-a menţionat expres, în cadrul art. 7 pct. 4, că "în capitalul social nu sunt incluse bunuri de natura celor prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie".

Cu prilejul diligenţelor făcute de SC CET SA Iaşi imediat după autorizarea şi înmatricularea societăţii, în vederea obţinerii tarifelor pentru energia termică produsă şi livrată, Agenţia Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei Bucureşti a constatat că se impune respectarea legislaţiei privind regimul juridic al proprietăţii publice, astfel că, prin H.C.L. nr. 272 din 22 iulie 2002, s-a aprobat trecerea reţelelor de termoficare din domeniul public local în domeniul privat al Municipiului Iaşi şi, implicit, în patrimoniul SC CET SA.

Prin urmare, trecerea bunurilor aduse ca aport la constituirea SC CET SA din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale în domeniul privat a determinat schimbarea regimului juridic al respectivelor bunuri, astfel că, prin trecerea lor în domeniul privat, acestea au devenit alienabile, sesizabile şi prescriptibile, putând face obiectul unor acte juridice translative de proprietate.

De asemenea, prin aportarea bunurilor revendicate la capitalul social, reclamanta a transferat dreptul de proprietate pe care îl deţinea asupra respectivelor bunuri în favoarea pârâtei, astfel că, la acest moment, nu mai deţine niciun drept asupra centralelor CET I şi CET II şi instalaţiilor aferente acestora, singurul titlu valabil fiind cel al pârâtei.

În motivarea cererii reconvenţionale, arată că acţionarul care aportează un bun la capitalul social al unei societăţi este obligat să o garanteze contra evicţiunii. În cazul în care societatea este evinsă, aceasta se poate îndrepta împotriva acţionarului pentru obligarea la plata contravalorii bunului de la momentul aportării, precum şi la daune interese.

Dat fiind că bunurile revendicate au fost aduse ca aport la capitalul social al SC CET SA Iaşi de reclamantul pârât Municipiul Iaşi, în situaţia în care acţiunea în revendicare formulată de acesta ar fi admisă şi SC CET SA va fi evinsă, Municipiul Iaşi, în calitate de acţionar care a adus ca aport aceste bunuri, este ţinut să despăgubească societatea cu suma de bani reprezentând contravaloarea bunurilor din petitul acţiunii, fiind avută în vedere valoarea lor de la momentul aportării, respectiv 129.950.700 RON, valoare care urmează a fi actualizată în raport de indicele de inflaţie, precum şi daune interese estimate la valoarea de 210.000.000 RON.

De asemenea, având în vedere că, pe parcursul celor 10 ani de când bunurile au intrat în patrimoniul său, de bună credinţă, s-a comportat ca un adevărat proprietar şi a făcut reparaţii capitale şi investiţii majore bunurilor revendicate - cheltuieli necesare şi utile făcute de un proprietar de bună credinţă, se imune obligarea reclamantei pârâte la plata contravalorii reparaţiilor şi investiţiilor efectuate, respectiv 164.922.573,22 RON, suma urmând a fi stabilită în urma efectuării unei expertize evaluatorii şi actualizată cu dobânda legală la momentul achitării efective.

Reclamantul pârât Municipiul Iaşi a formulat răspuns la întâmpinare şi întâmpinare la cererea reconvenţională.

Prin răspunsul la întâmpinare, a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtă, ca nefondată, raportat la prevalenţa normelor şi principiilor constituţionale faţă de alte principii în materia drepturilor reale şi la împrejurarea că obligaţia de garanţie pentru evicţiune subzistă doar în măsura încheierii unui act valabil. Or, în cazul de faţă, Municipiul Iaşi nu a transmis proprietatea, putându-se considera că CET Iaşi a folosit bunurile revendicate în baza unui drept de folosinţă, având în vedere calitatea sa de operator al serviciului public de alimentare cu energie termică a Municipiului Iaşi.

Pe fondul acţiunii în revendicare, arată că, prin art. 1 din H.C.L.M. nr. 272/2002, Consiliul Local Iaşi a aprobat "înregistrarea reţelelor de termoficare ca bunuri din domeniul public, conform Legii nr. 213/1998 Anexa 1 pct. III". Mai mult, Municipiul Iaşi a aprobat şi diminuarea contului de capital social, proporţional cu valoarea bunurilor menţionate la art. 1 citat mai sus.

Eroarea de care se prevalează CET Iaşi apare în contextul art. 3, care prevede că "se aprobă trecerea din domeniul public local în domeniul privat al Municipiului Iaşi a patrimoniului CET Iaşi, cu excepţia celor de la art. 1", coroborat cu textul art. 4 - "Bunurile ce constituie patrimoniul privat al Municipiului Iaşi se constituie ca aport la capitalul social al SC CET Iaşi SA".

Deşi pârâta insistă că bunurile revendicate erau incluse în domeniul privat al Municipiului Iaşi la data aportării (adică 01 aprilie 2002 - data H.C.L.M. nr. 133/2002), susţinerile acesteia sunt contrazise chiar de către această hotărâre, care menţionează, în mod expres, că bunurile revendicate sunt incluse în domeniul public.

În acest context, determinarea regimului juridic al bunurilor revendicate (CET I şi CET II, împreună cu instalaţiile aferente) trebuie să se raporteze la următoarele aspecte: H.C.L.M. nr. 133/2002 prevede că CET I şi CET II sunt în domeniul public (art. 1); nici H.C.L.M. nr. 133/2002 şi nici H.C.L.M. nr. 272/2002 nu prevăd trecerea, în proprietatea CET Iaşi, a acestora; nefiind în patrimoniul CET Iaşi, nu puteau fi incluse în categoria bunurilor "mutate" în domeniul privat al Municipiului Iaşi, conform art. 4 din H.C.L.M. nr. 272/2002.

În concluzie, HCLM nr. 272/2002 nu a adus nicio modificare cu privire la regimul juridic al bunurilor revendicate, care au rămas incluse în domeniul public al Municipiului Iaşi, conform art. 1 din H.C.L.M. nr. 133/2002. De altfel, Municipiul Iaşi nici nu ar fi putut decide declasarea bunurilor revendicate la un interval de trei luni de la data primirii acestora, întrucât intervalul de timp este prea scurt pentru a aduce modificări cu privire la utilitatea bunurilor revendicate.

Aşadar, faţă de data adoptării H.G. nr. 104 din 14 februarie 2002, data adoptării H.C.L.M. nr. 133/2002, 1 aprilie 2002, şi data adoptării H.C.L.M. nr. 272/2002, 22 iulie 2002, probabilitatea ca utilitatea publică a bunurilor revendicate să fi dispărut este minimă, prin raportare la destinaţia specială a acestora, destinaţie care s-a menţinut şi după 22 iulie 2002. H.C.L.M. nr. 272/2002 nu a modificat regimul juridic al bunurilor revendicate, ci a aprobat doar înscrierea reţelelor de termoficare în inventarul domeniului public.

Cât priveşte titlul CET Iaşi, reclamanta susţine că, şi dacă s-ar admite existenţa unui act de "transfer" al dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate, materializat într-o operaţiune de aport la capitalul social al pârâtei, urmează ca instanţa să constate, pe cale de excepţie, că operaţiunea de aport este nulă absolut. Nulitatea absolută nu poate fi acoperită printr-un act ulterior, astfel că argumentele invocate de CET Iaşi cu privire la trecerea ulterioară operaţiunii de aport a bunurilor revendicate în domeniul privat nu subzistă analizei juridice a efectelor nulităţii absolute.

De asemenea, din textul celor două H.C.L.M. nr. 133/2002 şi nr. 272/2002 nu rezultă nici intenţia clară de a aporta şi nici intenţia neechivocă de a declasifica bunurile revendicate.

Prin întâmpinarea la cererea reconvenţională, reclamanta a solicitat respingerea acestei cereri ca neîntemeiată, arătând că nu are obligaţia de a garanta pentru evicţiune, sumele pretinse nu sunt identificate şi nu rezultă elementele de probaţiune în sprijinul acestor sume.

Ca urmare a solicitării instanţei, pârâta reclamantă a depus precizări la cererea reconvenţională .

La 17 octombrie 2012, CET SA Iaşi, prin administrator judiciar, a formulat o cerere de disjungere a capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a actului constitutiv al pârâtei şi de suspendare a judecării cauzei, în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., susţinând, printre altele, că afirmaţiile reclamantei, în sensul că nulitatea absolută a titlului CET Iaşi ar putea fi constatată pe cale de excepţie, nu pot fi primite.

Această cerere a fost respinsă prin încheierea din 17 octombrie 2012, Tribunalul reţinând că a fost învestit, prin cererea de chemare în judecată, cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare, prin care se solicită, în mod clar şi evident, obligarea societăţii pârâte să lase, în deplină proprietate şi posesie, imobilele menţionate. A constatat că aspectul care vizează lipsa unui titlu al pârâtei pentru imobilele din litigiu constituie una dintre apărările formulate de reclamant, neexistând neclarităţi privind limitele învestirii instanţei. În virtutea principiului disponibilităţii, instanţa trebuie să respecte aceste limite.

Ca urmare, nefiind învestită cu o cerere de constatare a nulităţii absolute a actului constitutiv al SC CET Iaşi SA şi care ar fi determinat discuţii referitoare la competenţa funcţională a secţiei civile, nu se poate pronunţa pe o cerere de suspendare a judecăţii unui capăt de cerere care nu a fost formulat.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost unită cu fondul cauzei, Tribunalul considerând că sunt necesare probe comune.

În cauză, a formulat cerere de intervenţie în interes propriu SC C. SRL, precizată, prin care a solicitat obligarea pârâtei să-i lase, în deplină proprietate şi posesie, bunuri mobile în litigiu constând în deşeuri metalice neridicate, în valoare de 21.677.832 de RON; a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, raportat la dispoziţiile Legii nr. 31/1990, şi respingerea acestei cereri, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din 18 septembrie 2013, cu ocazia discutării admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie, instanţa a respins această cerere, constatând că petenta nu justifică interes, determinat de împrejurarea că bunurile solicitate nu formează obiectul prezentului proces.

Prin notele depuse de pârâta reclamantă pentru termenul de judecată din 5 ianuarie 2016, aceasta a invocat excepţia lipsei calităţii procesule active, arătând că H.C.L. nr. 133/2002 nu a fost anulată, fiind, în continuare, valabilă şi producând efectele avute în vedere la momentul adoptării sale. Actul constitutiv al SC CET SA Iaşi, precum şi protocolul de predare-primire încheiat la nivelul anului 2002 reprezintă acte juridice subsecvente H.C.L. nr. 133/2002.

Aşa fiind, valabilitatea hotărârii de consiliu local, privind înfiinţarea pârâtei reclamante, şi efectele pe care le produce această hotărâre reprezintă împrejurări de natură să confirme că titlul de proprietate al SC CET SA Iaşi este valabil şi preferabil - deci, un argument strâns legat de dezlegarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii. Prin urmare, odată cu soluţionarea excepţiei, instanţa ar urma să se pronunţe, indirect, asupra a însăşi valabilităţii titlului de proprietate al pârâtei reclamante SC CET SA Iaşi - şi anume, actul constitutiv al societăţii. Instanţa a unit şi această excepţie cu fondul cauzei.

Prin Sentinţa civilă nr. 726 din 11 aprilie 2017 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active, invocate de pârâta reclamantă SC A. SA Iaşi.

A fost admisă, în parte, cererea promovată de reclamantul pârât Municipiul Iaşi, a fost obligată pârâta SC A. SA Iaşi să lase, în deplina proprietate şi liniştită posesie, reclamantului bunurile imobile centrale de termoficare CET I şi CET II - Holboca, precum şi toate instalaţiile şi echipamentele aferente acestora, cuprinse în protocolul de predare-primire a Sucursalei Electrocentrale Iaşi, încheiat la 29 aprilie 2002, şi identificate în rapoartele de expertiză, inclusiv în suplimentele la aceste rapoarte, efectuate, în cauză, de expertul D., în specialitatea construcţii civile şi industriale, şi de expertul E., în specialitatea termoenergetică, bunuri situate pe amplasamentul identificat de expertul F., în raportul de expertiză specialitatea topografie, inclusiv în suplimentele la acest raport.

A fost respinsă cererea reclamantului pârât privind înscrierea în cărţile funciare a bunurilor revendicate, respectiv rectificarea corespunzătoare a cărţilor funciare.

A fost respinsă cererea reconvenţională promovată de pârâta reclamantă.

A fost obligată pârâta reclamantă să plătească reclamantului pârât suma de 946.854 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În pronunţarea sentinţei, Tribunalul a constatat următoarele:

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii este neîntemeiată.

Pârâta reclamantă îşi întemeiată excepţia de inadmisibilitate pe obligaţia de garanţie contra evicţiunii, reglementată prin art. 1337 C. civ. 1864 (aplicabil în raport de data aportării - 2002), susţinând că reclamantul pârât i-a transmis, cu titlu oneros, dreptul de proprietate asupra bunurilor şi că se aplică, prin analogie, răspunderea pentru evicţiune, reclamantul fiind dator, în baza acestei obligaţii, să o garanteze pentru evicţiune.

Art. 1337 C. civ. 1864 prevede că "Vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi declarate la facerea contractului."

În analiza acestei excepţii, trebuie pornit de la natură mixtă a acestei excepţii, de excepţie procesuală de fond şi apărare de fond. În dreptul român, inadmisibilitatea nu este reglementată ca excepţie de sine-stătătoare, de-a lungul timpului, doctrina consemnând mai multe teorii cu privire la acest incident procedural.

Astfel, într-o opinie, s-a susţinut că inadmisibilităţile sunt mijloace de apărare cu o natură juridică mixtă, o categorie nouă de excepţii, dar cu efecte mai energice decât excepţiile deja reglementate, neputând fi încadrate nici în rândul excepţiilor de procedură, nici în rândul excepţiilor de fond.

Într-o altă opinie, s-a reţinut că, în ceea ce priveşte inadmisibilităţile, este greu să le găsim un punct comun care să nu se suprapună cu trăsăturile categoriilor deja existente şi care să justifice autonomizarea excepţiei de inadmisibilitate, teza unei categorii distincte fiind criticată drept o artificială încercare de a consacra o instituţie distinctă de cea a excepţiilor.

În acelaşi sens, doctrina a consemnat că nu există o categorie distinctă a inadmisibilităţilor, acestea putând îmbrăca fie forma excepţiilor de procedură, fie forma excepţiilor de fond, fie forma unor simple apărări.

Independent de calificarea inadmisibilităţilor drept o categorie distinctă de incidente procedurale, este de necontestat natura neomogenă a acestora, modalitatea de respingere a unei acţiuni ca inadmisibilă putând fi cauzată de o gamă extinsă de excepţii procesuale.

O teză care se detaşează de dezbaterea asupra existenţei unei categorii distincte este aceea potrivit căreia inadmisibilitatea este efectul spre care tinde excepţia, modalitatea specifică prin care acţiunea se respinge, "vehiculul procesual" de invocare a "incidentului procesual".

În doctrina recentă, s-a apreciat că, în cazul în care excepţia inadmisibilităţii este fundamentată pe culpa reclamantului însuşi, în măsura în care există o dispoziţie legală care să prevadă expres sancţiunea inadmisibilităţii, aceasta îmbracă forma unei apărări în sens strict, iar nu a unei excepţii procesuale.

În cazul de faţă, excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta reclamantă este strâns legată de fondul cauzei, impunând analiza răspunderii înstrăinătorului pentru evicţiune.

În aceste condiţii, se constată că, dacă s-ar reţine că reclamantul pârât este răspunzător faţă de societatea pârâtă pentru evicţiunea asupra bunurilor aduse ca aport, chiar şi în ipoteza în care dobânditorul unui bun ar fi evins printr-o acţiune în revendicare formulată de către cel care i-a transmis bunul respectiv, obligaţia transmiţătorului de a garanta pentru evicţiune nu conduce la inadmisibilitatea unei acţiuni în revendicare, fiind vorba de două instituţii de drept cu caracter distinct şi existenţă de sine stătătoare. Mai exact, obligaţia de garanţie contra evicţiunii ce revine înstrăinătorului nu conduce la paralizarea acţiunii acestuia în revendicarea bunului înstrăinat, în situaţia în care bunul respectiv nu putea face obiectul înstrăinării, fiind inalienabil cum este în prezenta cauză.

În consecinţă, acţiunea în revendicare promovată de transmiţător poate fi analizată sub aspectul temeiniciei, iar obligaţia în garanţie contra evicţiunii, la rândul ei, poate fi valorificată de către dobânditorul evins. Doar după soluţionarea cauzei în revendicare şi pronunţarea unei hotărâri de admitere a acţiunii se poate aprecia dacă dobânditorul a fost evins, până în acel moment neputându-se pune problema evicţiunii.

Totodată, calea acţiunii în revendicare, urmată de reclamantul-pârât, reprezintă mijlocul legal prin care pot fi valorificate pretenţiile deduse judecăţii.

Prin urmare, instanţa constatând neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâta reclamantă SC A. SA Iaşi, a respins-o.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active, Tribunalul a considerat că trebuie analizată odată cu fondul cauzei, întrucât, în cadrul acţiunii în revendicare, calitatea procesuală activă aparţine proprietarului bunului revendicat, însăşi calitatea de proprietar fiind specifică acţiunii menţionate şi constituind una dintre principalele condiţii de admisibilitate.

Mai exact, în prezenta cauză, soluţionarea fondului presupune tocmai analiza şi stabilirea calităţii de proprietar asupra bunurilor revendicate a reclamantului pârât.

Pe fondul cauzei, instanţa a apreciat ca fiind întemeiată, în parte, acţiunea promovată de reclamantul pârât şi neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 104/2002 privind transmiterea unor centrale electrice de termoficare din domeniul privat al statului şi din patrimoniul "B." SA în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale ale acestora a fost aprobat transferul centralelor CET Iaşi I şi CET II Iaşi - Holboca din domeniul privat al statului şi din patrimoniul B. SA - Sucursala Electrocentrale Iaşi în domeniul public al Municipiului Iaşi şi în administrarea Consiliului Local Iaşi.

Ulterior, prin Hotărârea Consiliului Local Iaşi nr. 133 din 1 aprilie 2002 privind includerea în domeniul public al Municipiului Iaşi şi administrarea de către Consiliul Local Iaşi a CET I şi CET II, precum şi înfiinţarea "B." SA, astfel cum aceasta a fost rectificată prin Hotărârea Consiliului Local Iaşi nr. 136 din 29 aprilie 2002 privind rectificarea şi completarea H.C.L. nr. 133/2002 şi constituirea Comisiei de preluare a A. Iaşi, pe bază de protocol încheiat între părţi, conform H.G. nr. 104/2002, Consiliul Local Iaşi a aprobat înfiinţarea unei societăţi pe acţiuni SC CET. Iaşi SA, deţinută integral de Municipiul Iaşi, aprobându-se şi capitalul social al CET Iaşi şi constituirea unei comisii de preluare a A. Iaşi, pe bază de protocol încheiat între părţi, conform H.G. nr. 104 din 14 februarie 2002.

Prin urmare, la momentul constituirii SC CET. Iaşi SA, bunurile transferate din domeniul privat al statului şi patrimoniul B. SA în domeniul public al Municipiului Iaşi, însemnând centralele de termoficare CET I şi CET II - Holboca, precum şi toate instalaţiile aferente acestora, identificate în protocolul de predare-primire a Sucursalei Electrocentrale Iaşi (CET I şi CET II) încheiat la 29 aprilie 2002, din patrimoniul B. S.A, în administrarea Consiliului Local Iaşi, au fost înstrăinate din patrimoniul Municipiului Iaşi prin aportare la capitalul social al societăţii nou înfiinţate, CET Iaşi.

Ambele părţi invocă un titlu de proprietate asupra bunurilor revendicate, şi anume H.G. nr. 104/2002 de către reclamantul pârât şi H.C.L. Iaşi nr. 133/2002, astfel cum a fost rectificată şi completată prin H.C.L. Iaşi nr. 136/29 aprilie 2002, de către pârâta reclamantă.

În condiţiile în care atât reclamantul pârât, cât şi pârâta reclamantă invocă titluri de proprietate, instanţa a procedat la compararea titlurilor, având în vedere cel care are un titlul preferabil, raportat la un autor cu drept preferenţial (analiza consistenţei drepturilor autorilor de la care provin titlurile) sau o posesie mai bine caracterizată, vechimea nefiind decisivă.

În cazul de faţă, asupra titlului reclamantul pârât se constată că acesta, cum s-a arătat, a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate prin Hotărârea Guvernului nr. 104/2002 privind transmiterea unor centrale electrice de termoficare din domeniul privat al statului şi din patrimoniul "B." SA în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale ale acestora, prin care a fost aprobat transferul centralelor CET Iaşi I şi CET II Iaşi - Holboca din domeniul privat al statului şi din patrimoniul B. SA-Sucursala Electrocentrale Iaşi în domeniul public al Municipiului Iaşi şi în administrarea Consiliului Local Iaşi; art. 1 din H.G. nr. 104/2002 prevede că "Se aprobă transmiterea fără plată a A. din Piteşti, Iaşi, Braşov, Bacău, Oradea, Suceava, Timişoara şi Borzeşti, având datele de identificare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre, din domeniul privat al statului şi din patrimoniul Societăţii Comerciale "B." - SA în domeniul public al municipiilor Piteşti, Iaşi, Braşov, Bacău, Oradea, Suceava, Timişoara şi Oneşti şi în administrarea consiliilor locale respective.".

Prin urmare, în baza H.G. nr. 104/2002, reclamantul pârât Municipiul Iaşi a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor ce fac obiectul prezentei acţiuni în revendicare, fiind incluse în domeniul public al Municipiului Iaşi şi în administrarea Consiliului Local Iaşi.

În condiţiile în care bunurile respective erau în proprietatea publică a Municipiul Iaşi şi doar în administrarea Consiliului Local Iaşi, acesta din urmă, prin H.C.L. Iaşi nr. 133/2002, astfel cum a fost rectificată şi completată prin H.C.L. Iaşi nr. 136 din 29 aprilie 2002, a dispus înstrăinarea lor din patrimoniul Municipiului Iaşi, prin aportare la capitalul social al societăţii nou înfiinţate, CET Iaşi.

Tribunalul a constatat, astfel, că, raportat la dreptul de administrare pe care îl avea Consiliul Local Iaşi asupra bunurilor, acesta a adoptat H.C.L. Iaşi nr. 133/2002, cu depăşirea dreptului său de administrare, dispunând aportarea lor la societatea nou înfiinţată, SC CET Iaşi SA, deşi bunurile constituiau proprietatea publică a Municipiului Iaşi şi nu puteau face obiectul înstrăinării.

Potrivit dispoziţiilor art. 136 din Constituţia României, "(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. (3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. (4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică."

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în forma în vigoare la data adoptării H.C.L. Iaşi nr. 133/2002, "Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie (în prezent, art. 136), din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege."

Mergând la anexa acestui act normativ - Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, la pct. III, pct. 4 se prevăd "4. reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente;".

În aceste condiţii, se constată că bunurile ce fac obiectul revendicării sunt proprietatea publică a Municipiului Iaşi, în raport de dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 104/2002, art. 136 alin. (2) din Constituţia României şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, şi nu au ieşit din proprietatea acestuia, fiind inalienabile; ca atare, H.C.L. Iaşi nr. 133/2002, rectificată şi completată prin H.C.L. Iaşi nr. 136 din 29 aprilie 2002, nu a avut, ca efect, ieşirea bunurilor din proprietatea publică a Municipiului Iaşi şi intrarea, prin aportare, în patrimoniul SC CET Iaşi SA, astfel că pârâta nu a fost, niciun moment, titulara dreptului de proprietate asupra lor.

Nu poate fi reţinută apărarea pârâtei reclamante în sensul că, prin H.C.L. nr. 272 din 22 iulie 2002, s-a aprobat trecerea A. din domeniul public local în domeniul privat al Municipiului Iaşi şi aportarea lor la capitalul social al SC CET SA, H.C.L. care este în vigoare, producându-şi efectele juridice, întrucât bunurile respective constituiau proprietatea publică a Municipiului Iaşi, fiind bunuri proprietate publică ca urmare a naturii şi destinaţiei lor, respectiv, fiind bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public; în consecinţă, nu se putea schimba regimul juridic al acestor bunuri şi nu puteau fi scoase din domeniul public printr-o hotărâre a consiliului local, ci regimul juridic al acestor bunuri putea fi modificat doar printr-o lege organică.

Mai trebuie precizat că, la data adoptării H.C.L. nr. 272/2002, bunurile erau, în continuare, destinate uzului public şi prezentau interes public, nefiind modificată destinaţia lor.

Ulterior, Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice a reconfirmat, prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. k), caracterul de bunuri care fac parte din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale al bunurilor mobile şi imobile dobândite potrivit legii, aflate în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale, care, potrivit legii ori prin natura lor, sunt de folosinţă sau interes public local ori judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliilor locale sau a consiliilor judeţene şi care nu au fost declarate prin lege bunuri de uz ori de interes public naţional; în art. 1 alin. (2) lit. d) din acelaşi act normativ, se prevede, expres, că sunt definite ca fiind de interes public general, desfăşurate la nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor, sub conducerea, coordonarea şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice locale, serviciile privind producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea de energie termică în sistem centralizat.

În aceste condiţii, raportat la excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâta reclamantă, Tribunalul a constatat, pentru considerentele expuse, că reclamantul pârât este titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate, excepţia fiind neîntemeiată.

Totodată, în urma analizării titlurilor de proprietate invocate de cele două părţi, instanţa a considerat că titlul Municipiului Iaşi este preferabil titlului invocat de SC A. SA Iaşi, care nu este suficient de clar şi creează suspiciuni cu privire la dreptul de proprietate, implicând o nesiguranţă a circuitului civil.

Prin rapoartele de expertiză efectuate, în cauză, de expertul D., în specialitatea construcţii civile şi industriale, şi de expertul E., în specialitatea termoenergetică, inclusiv suplimentele la aceste rapoarte, au fost identificate bunurile existente, în prezent, în posesia pârâtei reclamante, care au făcut obiectul aportului la capitalul social al acesteia şi predate în baza protocolului de predare-primire încheiat la 29 aprilie 2002, bunuri care sunt situate pe amplasamentul identificat de expertul F. în raportul de expertiză specialitatea topografie, inclusiv în suplimentele la aceste raport.

Art. 563 C. civ. reglementează acţiunea în revendicare ca fiind acţiunea prin care proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său de proprietate şi restituirea lucrului.

Pentru a putea fi admisă această acţiune, fie pârâtul posedă terenul reclamantului fără a avea titlu, fie ambele părţi au titlu asupra aceluiaşi teren, posedat, în fapt, doar de pârât.

În condiţiile în care pârâta reclamantă SC A. SA Iaşi deţine, fără drept, bunurile imobile centrale de termoficare CET I şi CET II - Holboca, precum şi toate instalaţiile şi echipamentele aferente acestora, cuprinse în protocolul de predare-primire a Sucursalei Electrocentrale Iaşi, încheiat la 29 aprilie 2002, astfel cum au fost identificate în rapoartele de expertiză, inclusiv în suplimentele la aceste rapoarte, efectuate, în cauză, de expertul D., în specialitatea construcţii civile şi industriale, şi de expertul E., în specialitatea termoenergetică, bunuri care sunt situate pe amplasamentul identificat de expertul F., în raportul de expertiză specialitatea topografie, inclusiv în suplimentele la acest raport, în baza dispoziţiilor art. 563 raportat la art. 555 C. civ., Tribunalul Iaşi a dispus obligarea acesteia să lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamantului pârât bunurile respective.

Cu privire la capătul de cerere privind intabularea în cărţile funciare ale imobilelor revendicate a dreptului de proprietate în favoarea Municipiului Iaşi şi/sau rectificarea corespunzătoare a acestora, instanţa a constatat că acesta este neîntemeiat, întrucât, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 7/1996, înscrierile şi rectificările în cartea funciară se fac în baza solicitării persoanei îndreptăţite, care se adresează biroului de carte funciară cu o cerere în acest sens; persoana îndreptăţită are posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată, pe calea plângerii reglementate de dispoziţiile art. 31 din Lege, în cazul unei soluţii de respingere a cererii.

Asupra cererii reconvenţionale promovate de pârâta reclamantă, instanţa a constatat că este neîntemeiată.

Cu privire la capetele de cerere având ca obiect obligarea reclamantului pârât la plata sumei de 358.428.868,78 RON reprezentând valoarea bunurilor revendicate şi aduse cu titlu de aport de către acesta şi la plata de daune-interese în sumă de 210.000.000 RON, s-au reţinut următoarele:

Pârâta reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 16 alin. (2), art. 65 alin. (1) şi (2), art. 46 alin. (1) şi art. 49 din Legea nr. 31/1990, care nu sunt incidente în speţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (2), "Aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic. Ele sunt admise la toate formele de societate şi sunt vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare", iar, potrivit art. 65 alin. (1) şi (2), "(1) În lipsă de stipulaţie contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului. (2) Asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul.".

În prezenta cauză, pentru considerentele expuse la admiterea acţiunii în revendicare, bunurile care au fost aduse cu titlu de aport nu au intrat în proprietatea pârâtei reclamante, fiind inalienabile; pe de altă parte, aceste dispoziţii legale privesc, exclusiv, etapa constituirii societăţii, iar reclamantul pârât a pus la dispoziţia pârâtei bunurile aduse ca aport la data constituirii societăţii, astfel că nu poate fi vorba de existenţa unui prejudiciu prin întârzierea punerii la dispoziţie a bunurilor ce au fost stabilite ca făcând obiectul aportului.

Mai exact, bunurile respective au fost puse la dispoziţia pârâtei reclamante, aceasta folosindu-se de ele o perioadă de timp îndelungată şi făcând obiectul unei activităţi comerciale producătoare de venituri.

Art. 46 alin. (1) din Lege arată:

"Când actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege ori cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau când nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea societăţii, judecătorul delegat, din oficiu sau la cererea oricăror persoane care formulează o cerere de intervenţie, va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, în afară de cazul în care asociaţii înlătură asemenea neregularităţi.", iar, potrivit art. 49, "Fondatorii, reprezentanţii societăţii, precum şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale societăţii răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neregularităţile la care se referă art. 46 - 48." art. 48 prevede, la rândul său, că "(1) În cazul unor neregularităţi constatate după înmatriculare, societatea este obligată să ia măsuri pentru înlăturarea lor, în cel mult 8 zile de la data constatării acelor neregularităţi. (2) Dacă societatea nu se conformează, orice persoană interesată poate cere tribunalului să oblige organele societăţii să le regularizeze, sub sancţiunea plăţii de daune-interese potrivit dreptului comun. (3) Dreptul la acţiunea de regularizare se prescrie prin trecerea unui termen de un an de la data înmatriculării societăţii."

Din interpretarea teleologică şi coroborată a textelor de lege menţionate anterior se constată că răspunderea membrilor fondatori ai asociaţiei intervine doar în situaţia constatării unor neregularităţi fie de către judecătorul delegat la ORC, fie pe calea reglementată de art. 48 (înlăturarea neregularităţilor de către societate sau pe calea acţiunii în justiţie); or, în prezenta cauză, nu s-a constatat existenţa unor neregularităţi cu ocazia înmatriculării societăţii (aceasta fiind autorizată prin Încheierea nr. 602 din 26 iunie 2002) şi nici nu rezultă să se fi constatat existenţa unor neregularităţi care să fi fost remediate potrivit dispoziţiilor art. 49, astfel că nici aceste dispoziţii legale nu sunt incidente.

Mai mult, şi aceste neregularităţi privesc, strict, înfiinţarea societăţii comerciale, or aspectele invocate de pârâta reclamantă sunt ulterioare acestui moment şi privesc funcţionarea societăţii.

În plus de cele arătate la motivarea soluţiei de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, trebuie precizat că, în cazul de faţă, societatea pârâtă a cunoscut împrejurarea că bunurile ce s-au stabilit a fi aduse cu titlu de aport prin H.C.L. Iaşi nr. 133/2002, rectificată şi completată prin H.C.L. Iaşi nr. 136 din 29 aprilie 2002, constituiau proprietatea publică a Municipiului Iaşi, dat fiind caracterul notoriu de proprietate publică a acestora, fapt ce putea fi constatat şi printr-o minimă diligenţă şi verificare simplă a actelor de proprietate ale asociatului, respectiv H.G. nr. 104/2002, din care rezulta clar caracterul de proprietate publică al bunurilor.

Totodată, caracterul de bunuri proprietate publică a Municipiului rezulta din lege, respectiv Legea nr. 213/1998, în forma în vigoare la data adoptării H.C.L. Iaşi nr. 133/2002, respectiv art. 3 alin. (1) coroborat cu pct. III, pct. 4 din anexa acestui act normativ - Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, şi H.G. nr. 104/2002; în condiţiile în care legea se prezumă cunoscută de către toţi participanţii la procedurile judiciare din momentul în care norma juridică este publicată în Monitorul Oficial, rezultă că pârâta reclamantă avea cunoştinţă despre regimul juridic al acestor bunuri. Se are în vedere şi faptul că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, în raport de principiul "nemo censetur ignorare legem" şi nu poate invoca, în favoarea lui, propria turpitudine.

De asemenea, în momentul adoptării H.C.L. Iaşi nr. 272 din 22 iulie 2002, prin care s-a aprobat trecerea reţelelor de termoficare din domeniul public local în domeniul privat al Municipiului Iaşi şi, implicit, în patrimoniul SC CET SA, aceasta din urmă avea cunoştinţă de regimul juridic al bunurilor aportate, în cuprinsul hotărârii respective prevăzându-se, expres, că bunurile respective se află în proprietatea publică a Municipiului.

În aceste condiţii, pârâta reclamantă era în cunoştinţă de cauză, în momentul dobândirii bunurilor cu titlu de aport, cu privire la faptul că acestea făceau parte din proprietatea publică a Municipiului Iaşi, avea reprezentarea că nu putea dobândi dreptul de proprietate asupra lor şi, prin urmare, şi-a asumat acest risc, neputându-se prevala de dispoziţiile legale privind obligaţia de garanţie contra evicţiunii.

Mai trebuie precizat că H.C.L. Iaşi nr. 133/2002, rectificată şi completată prin H.C.L. Iaşi nr. 136 din 29 aprilie 2002, este lipsită de efecte, cum s-a arătat, în ceea ce priveşte transmiterea dreptului de proprietate, SC CET Iaşi SA nefiind, niciun moment, proprietatea bunurilor revendicate; astfel, nu se poate prevala de acest act în cadrul unei acţiuni în despăgubiri, în condiţiile în care cunoştea, la momentul adoptării H.C.L. Iaşi nr. 136 din 29 aprilie 2002 şi încheierii actului constitutiv, regimul juridic al bunurilor.

Cu privire la obligarea reclamantei pârâte la plata sumei de 70.632.419,55 RON reprezentând contravaloarea reparaţiilor şi investiţiilor făcute asupra bunurilor revendicate, instanţa a reţinut următoarele:

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi raportul de expertiză contabilă întocmit rezultă că valoarea investiţiilor efectuate la bunurile revendicate se ridică la suma de 270.220.944,77 RON, actualizată 286.098.593,22 RON, din care suma de 121.514.113,92 RON provine din sursele proprii ale SC CET Iaşi SA, iar suma de 168.409.006,01 RON provine din sumele acordate de Municipiul Iaşi în acest scop.

Totodată, mai rezultă că suma de 13.163.331,06 RON reprezintă valoarea ratelor achitate de pârâta reclamantă din surse proprii pentru achitarea ratelor către Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

De asemenea, sursele proprii financiare ale SC CET Iaşi SA sunt în sumă de 2.483.535.283,73 RON şi provin din încasări.

Având în vedere situaţia menţionată, s-a constatat neîntemeiat şi acest capăt de cerere, raportat la împrejurarea că investiţiile realizate de pârâta reclamantă au fost făcute cu sume de bani provenind din surse proprii constând în venituri realizate din utilizarea bunurilor ce fac obiectul revendicării, mai exact din fructele civile ale acestor bunuri, fructe care i se cuveneau reclamantului pârât conform art. 566 din noul C. civ. Aşa cum s-a arătat, pârâta reclamantă cunoştea faptul că bunurile în cauză constituie proprietatea publică a Municipiului, neputând fi reţinută buna sa credinţă. În fapt, sumele de bani utilizate din surse proprii de pârâta reclamantă pentru efectuarea lucrărilor de investiţii reprezintă fructele civile ale societăţii.

De asemenea, nu rezultă că respectivele cheltuieli au fost utile, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 566 alin. (4) din noul C. civ.

Totodată, trebuie avut în vedere contextul în care au avut loc aceste investiţii, în situaţia în care reclamantul pârât era unicul acţionar al societăţii pârâte şi, în această calitate, a înţeles să aloce diverse sume de bani pentru efectuarea de investiţii la bunuri, fiind cel care a decis cu privire la reinvestirea profitului; ca atare, urmare a acţiunii sale în calitate de acţionar unic s-au realizat investiţiile din surse proprii ale SC CET Iaşi SA

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, reclamantul pârât, în calitate de unic asociat, avea posibilitatea de a dispune de profitul realizat, respectiv să încaseze dividende, să realizeze diverse investiţii în afara fondului de comerţ deja existent sau să realizeze reinvestirea acestuia asupra fondului de comerţ deja existent, dispunând, în cazul de faţă, pentru această ultimă opţiune, respectiv pentru reinvestirea profitului în realizarea de lucrări de investiţii asupra bunurilor utilizate pentru desfăşurarea activităţii comerciale.

S-a avut în vedere şi faptul că valoarea încasărilor realizate de pârâta-reclamantă - 2.483.535.283,73 RON, ca urmare a utilizării şi exploatării bunurilor proprietatea reclamantului pârât, sunt net superioare sumelor afectate de aceasta pentru investiţii din surse popririi, respectiv 121.514.113,92 RON.

În raport de cele expuse, prima instanţă a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., pârâta reclamantă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant, constând în taxă judiciară de timbru şi onorarii pentru experţi.

Împotriva hotărârii au promovat apel reclamantul, pârâta şi petenta care a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi.

Prin Încheierea nr. 1231 din 19 septembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis cererea formulată de SC CET Iaşi, prin lichidator, şi s-a dispus strămutarea dosarului la Curtea de Apel Bacău, cu păstrarea actelor de procedură.

Prin decizia nr. 759/24 septembrie 2018, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins excepţia netimbrării apelului declarat de SC C. SRL Bucureşti şi a respins, ca nefondate apelurile declarate.

Apelul declarat de pârâta reclamantă

Referitor la critica hotărârii conform căreia sentinţa instanţei de fond nu a fost motivată, aceasta este nefondată în contextul în care hotărârea a fost amplu motivată, cu arătarea argumentelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei.

Pe fond, se reţine, conform probatoriului, că, prin H.G. nr. 104/2002 privind transmiterea unor centrale electrice de termoficare din domeniul privat al statului şi din patrimoniul SC "B." SA în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale ale acestora, s-a aprobat transferul centralelor CET I Iaşi şi CET II Iaşi - Holboca din domeniul privat al statului şi din patrimoniul "B." SA - Sucursala Electrocentrale Iaşi în domeniul public al Municipiului Iaşi şi în administrarea Consiliului Local Iaşi (art. 1), predarea-preluarea obiectivelor efectuându-se prin protocol, aprobat prin Hotărâre a Consiliului Local Iaşi.

Urmare a adoptării H.G. nr. 104/2002, Consiliul Local Iaşi a adoptat Hotărârea nr. 133/2002 privind includerea în domeniul public al Municipiului Iaşi şi darea în administrarea Consiliului Local Iaşi a CET I Iaşi şi CET II - Holboca (conform Anexei din H.G. nr. 104/2002), precum şi înfiinţarea SC B. SA Iaşi, cu acţionar unic Municipiul Iaşi, reprezentat prin Consiliul Local Iaşi, şi, totodată, s-a aprobat ca RADET Iaşi să facă parte, prin absorbţie, din SC "B." SA, aceasta urmând să preia patrimoniul celor trei instituţii.

Prin Hotărârea nr. 136/2002 a Consiliului Local Iaşi, art. 3 al H.C.L. nr. 133/2002 a fost modificat în sensul că denumirea societăţii nou înfiinţate va fi CET Iaşi în loc de SC "B." SA, aprobându-se, totodată, şi capitalul social al societăţii anterior referite şi constituirea unei comisii de preluare a A. Iaşi, pe baza protocolului intervenit între părţi.

Ca atare, la data constituirii CET Iaşi, bunurile constând în centralele de termoficare CET I Iaşi şi CET II - Holboca, precum şi instalaţiile aferente acestora, identificate în protocolul de predare-primire a Sucursalei Electrocentrale Iaşi, au fost aportate la capitalul social al CET Iaşi.

Din perspectiva regimului juridic al proprietăţii publice, statuat prin dispoziţii constituţionale (art. 136 alin. (1) Constituţie) şi dispoziţii normative (Legea nr. 213/1998, art. 11 alin. (1) în forma de la data adoptării), Hotărârea Consiliului Local nr. 133/2002 şi nr. 136/2002, de modificare, au fost considerate ca nelegale, fiind încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii.

Din argumentarea acţiunii introductive, astfel cum a fost precizată, rezultă că intimatul reclamant, prevalându-se de H.G. nr. 104/2002 ca titlu de proprietate pentru bunurile revendicate, a invocat, el însuşi, nelegalitatea (nulitatea) celor două hotărâri ale Consiliului Local Iaşi.

În contextul anterior arătat, nu poate fi reţinut motivul de apel al pârâtei, conform căruia nu ar fi existat o cerere de constatare a nulităţii hotărârilor Consiliului local în discuţie, pentru ca instanţa de fond să fi analizat şi, respectiv, să se fi pronunţat asupra acesteia.

Se reţine, totodată, că, în cazul apărării dreptului propriu, partea se poate apăra şi pe calea excepţiei de nelegalitate (în speţă, cea a hotărârilor Consiliului local, analizate) în temeiul art. 4 alin. (1), alin. (2), alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

Potrivit art. 4 alin. (1) din legea sus-menţionată, legalitatea unui act normativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetat oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.

Alin. 2 al art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, prevede că instanţa învestită cu soluţionarea fondului litigiului şi în care a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că, de actul administrativ cu caracter individual, depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză.

Alin. 3 al art. 4 din aceeaşi lege menţionează că, în cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

Prin Decizia nr. 36/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept, s-a stabilit că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 permit invocarea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ individual direct în recurs.

În contextul normativ anterior arătat, nu poate fi reţinută critica din apelul pârâtei conform căreia constatarea nelegalităţii (nulităţii) hotărârilor Consiliului local nu putea fi efectuată de către instanţa de fond (nefiind competentă funcţional sub acest aspect), ci numai de către instanţa de contencios administrativ, după parcurgerea procedurii prealabile.

În consecinţă, în mod corect, prima instanţă a apreciat asupra nelegalităţii hotărârilor Consiliului local, deduse judecăţii în cauza pendinte.

Totodată, se reţine, astfel, cum a constatat şi instanţa de fond, că Hotărârea nr. 133/2002 (rectificată prin Hotărârea nr. 136/2002), prin care bunurile au fost transferate din domeniul public al Municipiului Iaşi în capitalul social al societăţii apelante pârâte, a fost aprobată de Consiliul Local Iaşi cu depăşirea dreptului de administrare ce i-a fost conferit de H.G. nr. 104/2002.

Ca atare, constatând nelegalitatea hotărârilor Consiliului Local Iaşi, supuse analizei în cauza prezentă, respectiv a transferurilor bunurilor (CET I şi CET II Holboca) prevăzute în Hotărârea de Guvern nr. 104/2002, în mod corect, instanţa de fond a dat prevalenţă H.G. menţionate, ca titlu de proprietate pentru imobilele revendicate.

Constatând, ca nelegale, hotărârile Consiliului Local Iaşi, deduse judecăţii, nelegalitate apreciată atât prin prisma depăşirii, de către Consiliul local, a dreptului de administrare, cât şi prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 136 alin. (2) din Constituţia României, Legii nr. 213/1998, art. 1 din H.G. nr. 104/2002 coroborat cu Anexa la Hotărâre, pct. III pct. 4 (referitoare, printre altele, la reţelele de termoficare, instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente), în mod corect, prima instanţă (reţinând şi incidenţa art. 2 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 51/2006) a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a Municipiului Iaşi.

Curtea de Apel a mai reţinut că Hotărârea nr. 272/2002 a Consiliului Local Iaşi, prin care reţelele de termoficare, ce constituie domeniu public (Legea nr. 213/1998, Anexa I, pct. III), ar fi fost aduse ca aport social la constituirea CET Iaşi, nu a adus modificări în ceea ce priveşte regimul juridic al A. şi al reţelelor şi instalaţiei aferente (bunuri proprietate domeniu public - Anexa la H.G. nr. 104/2002), în contextul în care, prin această hotărâre, nu se puteau transfera, din domeniul public (de uz şi interes public) în domeniul privat, bunuri al căror regim juridic a fost stabilit prin act normativ, respectiv prin H.G. nr. 104/2002.

Nefondată este şi critica apelantei pârâte privind excepţia inadmisibilităţii acţiunii (judecată ce comportă analizarea concomitentă cu fondul cauzei, ca şi în situaţia excepţiei lipsei calităţii procesuale active, aspect corect reţinut de către prima instanţă), inadmisibilitate invocată prin prisma obligaţiei de garanţie contra evicţiunii, prevăzute de art. 1337 din vechiul C. civ. (aplicabil la data operaţiunii de aportare la capitalul social).

Astfel, obligaţia de garanţie contra evicţiunii ce ar incumba reclamantului (conform susţinerilor din apelul pârâtei) nu poate conduce la ideea inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, fiind subsecventă acesteia, în eventualitatea admiterii acestei acţiuni.

În cauza pendinte, acţiunea în revendicare reprezintă, pentru apelantul reclamant, singura modalitate de realizare a dreptului pretins, respectiv a dreptului de proprietate transmis prin H.G. nr. 104/2002.

Sub aspectul fondului litigiului, bunurile revendicate, au fost transmise, în proprietatea apelantului reclamant Municipiul Iaşi, prin H.G. nr. 104/2002, bunurile fiind, astfel, dobândite prin efectul legii.

Titlul de proprietate invocat de Municipiul Iaşi şi-a menţinut valabilitatea şi prevalenţa în contextul în care regimul juridic al bunurilor transmise prin H.G. nr. 104/2002 nu a fost modificat prin Hotărârile Consiliului Local Iaşi nr. 133/2002, nr. 136/2002, nr. 272/2002, Consiliul local neputând transfera dreptul de proprietate din domeniul public în domeniul privat al unei societăţi comerciale, atât timp cât, potrivit titlului emanat de la Statul Român, nu are decât un drept de administrare.

Acest drept de administrare a fost analizat şi constatat şi de Curtea Constituţională, care, prin Decizia nr. 117/2014, a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. unic, pct. 1 şi pct. 9 din Legea nr. 643/2002, de adoptare a O.U.G. nr. 78/2002 (invocată de apelanta pârâtă CET Iaşi), constatând neconstituţionalitatea acesteia.

În argumentarea deciziei anterior arătate, Curtea Constituţională a constatat, cu referire şi la H.G. nr. 104/2002, că dreptul de proprietate asupra centralelor termice şi electrice de termoficare, la care face referire O.U.G. nr. 78/2002, precum şi Legea nr. 643/2002 (de aprobare a acesteia), a fost transmis din domeniul privat al Statului şi patrimoniul SC "B." SA în domeniul public al unor entităţi administrativ-teritoriale (Iaşi) şi în administrarea consiliilor locale ale acestora.

S-a mai arătat că O.U.G. nr. 78/2002 a fost adoptată pentru a se asigura condiţiile de funcţionare a centralelor termice şi electrice de termoficare aflate în subordinea consiliilor judeţene şi locale, precum şi pentru evitarea perpetuării unor situaţii de criză în asigurarea resurselor financiare necesare pentru susţinerea programului energetic.

S-a menţionat, de asemenea, că, prin adoptarea O.U.G. nr. 78/2002, intenţia legiuitorului a fost aceea de a reglementa condiţiile financiare în care centralele termice şi electrice să funcţioneze şi să îşi desfăşoare activitatea, şi nu aceea de a schimba regimul lor juridic, acestea fiind deja transmise consiliilor locale prin hotărâri de guvern.

S-a mai arătat că, deşi intenţia legiuitorului a fost aceea de a se preciza că centralele termice şi electrice de termoficare se află în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv de a face o corelare legislativă cu Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, terminologia folosită în textul legal supus controlului de constituţionalitate este improprie.

Rezultă, aşadar, că bunurile transmise prin titlul de proprietate expus de intimatul reclamant în acţiunea în revendicare (H.G. nr. 104/2002) nu şi-au schimbat regimul juridic de la data transferului în domeniul public al Municipiului Iaşi.

Nefondată este critica din apelul pârâtei şi cu privire la faptul că, prin hotărârea primei instanţe, s-a acordat mai mult decât s-a cerut.

Referitor la această critică, se reţine că instanţa de fond a avut în vedere acţiunea introductivă şi precizările la aceasta, vizând centralele de termoficare CET I şi CET II Holboca, instalaţiile şi echipamentele aferente, menţionate în protocolul de predare-primire a Sucursalei Electrocentrale Iaşi, încheiat la 29 aprilie 2002, astfel cum au fost identificate prin rapoartele de expertiză şi suplimentele la acestea (construcţii - D., E. - termoenergetică, F. - topografie).

Expertiza şi suplimentele la aceasta, efectuate în cauză (topo-cadastrală, construcţii, termoenergetică), au avut în vedere H.G. nr. 104/2002 şi Anexa, protocolul de predare-primire anterior referit pentru CET I şi CET II - Holboca, documentaţiile topo-cadastrale conform O.C.P.I., înscrierile în CF (expertiza topo-cadastrală F. - dosar fond, filele x; expertiza construcţii D. - filele x, filele x vol. VI dosar fond; expertiza termoenergetică E. - filele x, filele x dosar fond), precum şi obiecţiunile formulate de părţi la rapoartele de expertiză, la forma finală a expertizelor apelanta pârâtă neformulând obiecţiuni.

Faţă de cele anterior arătate, instanţa de control judiciar a reţinut că, în mod corect, acţiunea în revendicare, astfel cum a fost precizată, a fost admisă, intimatul reclamant dovedind dreptul şi interesul în a promova acţiunea, precum şi pe cel care stăpâneşte bunurile, astfel cum au fost identificate prin rapoartele de expertiză.

Nefondată este şi critica privind modul de soluţionare a cererii reconvenţionale formulate de apelanta pârâtă, cerere având ca obiect contravaloarea bunurilor revendicate (aduse ca aport social la constituirea societăţii), în varianta actualizată, daune-interese, precum şi contravaloarea reparaţiilor şi investiţiilor efectuate la aceste bunuri.

Referitor la plata contravalorii bunurilor revendicate ce au constituit aport la capitalul social al societăţii apelante pârâte, cât şi a despăgubirilor, întemeiate pe obligaţia de garanţie contra evicţiunii, s-a apreciat că aceasta este nefondată, în contextul în care pârâta a cunoscut că bunurile stabilite a fi aduse cu titlu de aport la capitalul social (H.C.L. 133/2002, H.C.L. 136/2002), precum şi cele menţionate în H.C.L. 272/2002 erau proprietate publică conform H.G. nr. 104/2002, respectiv Legii nr. 213/1998, în forma aplicabilă la data adoptării H.C.L. (art. 3 alin. (1) pct. III pct. 4 din Lista Anexă cu bunurile ce alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale), atât în actele normative invocate (publicate în Monitorul Oficial), cât şi în hotărârile de consiliu analizate făcându-se menţiunea expresă despre statutul juridic al bunurilor aduse ca aport la capitalul social.

Rezultă, aşadar, că apelanta pârâtă avea cunoştinţă de regimul juridic al bunurilor aportate, la momentul constituirii capitalului social cu aceste bunuri, respectiv că acestea aparţineau domeniului public şi nu putea dobândi un drept de proprietate asupra lor, cu asumarea acestui risc, astfel încât, în cauză, nu se poate prevala de obligaţia reclamantei pârâte de garanţie contra evicţiunii, pentru a pretinde contravaloarea bunurilor revendicate.

Totodată, nefiind, niciodată, proprietara bunurilor revendicate (H.C.L. 133/2002, completată prin H.C.L. 136/2002, precum şi H.C.L. 272/2002), aceste hotărâri neproducând efecte asupra regimului juridic al bunurilor, apelanta pârâtă nu poate pretinde nici despăgubiri, în contextul în care, la momentul adoptării H.C.L. 136/2002, respectiv al încheierii actelor sale constitutive, cunoştea apartenenţa bunurilor la domeniul public.

În ceea ce priveşte contravaloarea investiţiilor şi lucrărilor de reparaţii efectuate, s-a reţinut, potrivit ansamblului probator şi expertizei contabile G. că valoarea investiţiilor efectuate este în cuantum de 270.220.949 RON (actualizat 286.098.593,22 RON, din care 121.514.113,92 RON din resurse ale CET Iaşi, iar 168.409.006,01 RON din surse alocate de intimatul pârât reconvenţional, 13.163.331,06 RON reprezentând contravaloarea ratelor achitate de apelanta reclamantă reconvenţională către B.E.R.D., iar 248.353.528,3 RON reprezentând resurse financiare proprii ale CET SA Iaşi, provenite din încasări.

Sumele realizate de apelanta pârâtă reclamantă din surse proprii, generate de exploatarea bunurilor obiect al revendicării, au caracterul de fructe civile ale acestor bunuri, rămase în proprietatea reclamantului pârât, bunuri aparţinând domeniului public (aspect cunoscut de CET SA Iaşi), fructe civile cuvenite Municipiului Iaşi, conform art. 566 alin. (2) C. civ., buna credinţă, invocată în cauză, neputând conduce la dobândirea proprietăţii private asupra unui bun din domeniul public.

Totodată, în speţă, nu s-a relevat utilitatea cheltuielilor ce ar fi fost realizate pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 566 alin. (4) C. civ., conform cărora "cheltuielile utile se restituie, la cerere, în limita aportului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel".

În plus, valoarea încasărilor realizate de apelanta pârâtă prin utilizarea şi exploatarea bunurilor proprietatea Municipiului Iaşi este superioară sumelor alocate pentru investiţii din surse proprii, astfel că, şi din perspectiva unor eventuale compensări, cererea este neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamantul pârât Municipiul Iaşi este nefondat.

În raport de art. 76 din Legea nr. 71/2011, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare - art. 29 alin. (1), alin. (5) coroborat cu art. 31.

În cauză, apelantul reclamant nu a făcut dovada că a solicitat Biroului de Carte Funciară înscrierea/rectificarea menţiunilor, conform dispoziţiilor art. 28 alin. (1), alin. (5) din Legea nr. 7/1996 (în acest sens, documentaţia CF - vol. XV dosar Tribunal, pentru CET I şi CET II, şi înscrierile aferente acestora efectuate la solicitarea apelantului reclamant - dosar Tribunalul Iaşi).

Având în vedere cele anterior menţionate, apreciind că apelurile celor două părţi sunt nefondate, în temeiul art. 482 alin. (1) din noul C. proc. civ., Curtea le-a respins ca atare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta pârâtă SC A. SA Iaşi şi recurentul reclamant Municipiul Iaşi.

I. Recurenta pârâtă SC A. SA Iaşi a solicitat modificarea, în parte, a hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului, astfel cum a fost formulat, pentru următoarele motive:

1. Constatarea nelegalităţii Hotărârilor de Consiliu Local nr. 133/2002, 136/2002 şi 272/2002 în cadrul dosarului pendinte. Greşita interpretare şi aplicare a art. 4 din Legea nr. 554/2004. Greşita aplicare retroactivă a unor dispoziţii legale - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit art. 27 din Legea nr. 554/2004, "Cauzele aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanţei."

Acţiunea care face obiectul dosarului pendinte a fost introdusă pe rolul Tribunalului Iaşi în luna ianuarie a anului 2012. Rezultă, aşadar, că forma aplicabilă, în cauză, a Legii nr. 554/2004 este cea în vigoare la 23 ianuarie 2012.

La data rubricată, articolul 4 al Legii nr. 554/2004 prevedea că:

"(1) Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ competentă, suspendând cauza.".

Pe cale de consecinţă, în ipoteza în care ar fi fost invocată nelegalitatea celor trei acte administrative, instanţa de fond avea obligaţia de a sesiza instanţa de contencios administrativ cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate - ceea ce, în cauză, nu s-a întâmplat.

Deşi pârâta a invocat tocmai aceste aspecte în cererea de apel, instanţa de prim control judiciar nu a verificat care era forma articolului 4 aplicabilă în cauză, ci s-a raportat, în mod eronat, la forma actuală a acestui text de lege, aplicând-o în mod retroactiv şi apreciind că, în mod corect, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a cercetat o aşa-zisă excepţie de nelegalitate a hotărârilor de consiliu local.

Cât priveşte Decizia nr. 36/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept, decizie care a fost reţinută de instanţa de apel în considerente, aceasta se referă la o cu totul altă situaţie de fapt decât cea dedusă judecăţii, respectiv posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate direct în recurs, neavând nicio legătură cu aspectele invocate de pârâtă în apel.

Sintetizând, instanţa de apel a aplicat, în mod retroactiv, forma actuală a articolului 4 din Legea nr. 554/2004, când, în realitate, ar fi trebuit să fie avută în vedere forma existentă la momentul introducerii acţiunii - ianuarie 2012, care nu permitea analizarea excepţiilor de nelegalitate a actelor administrative direct de către secţia civilă a Tribunalului.

Ca atare, instanţa de apel ar fi trebuit sa dea eficienţă juridică hotărârilor de consiliu local invocate de pârâtă, cât timp nicio instanţă de contencios administrativ nu constatase vreo pretinsă nelegalitate a acestora.

2. În cauză, nu a fost invocată excepţia de nelegalitate a H.C.L. nr. 133/2002, nr. 136/2002, nr. 272/2002. Depăşirea limitelor învestirii instanţei - art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

În mod eronat s-a reţinut de către instanţa de apel că Municipiul Iaşi ar fi invocat excepţia de nelegalitate a hotărârilor de consiliu local. În realitate, ceea ce s-a invocat de către reclamantă a fost o pretinsă nulitate absolută a H.C.L. nr. 133/2002 şi 136/2002 - ca şi nulitate a unor acte juridice civile, generată de încălcarea regimului juridic al proprietăţii publice.

După cum se poate observa, reclamantul Municipiul Iaşi a tratat H.C.L. 133/2002 ca pe un act de înstrăinare, şi nicidecum ca pe un act emis de o autoritate administrativă. Pornind de la această calificare, Municipiul Iaşi nu a înţeles să ridice excepţia de nelegalitate a acestei H.C.L. şi s-a limitat doar la a expune critici care s-ar subsuma unei nulităţi absolute a actului în discuţie. Această atitudine era oarecum previzibilă, întrucât H.C.L.-urile în discuţie sunt acte emise chiar de organul deliberativ al Municipiului Iaşi şi ar fi existat riscul ca, în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ, să se angajeze răspunderea funcţionarilor care au emis respectivele acte administrative, în temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte H.C.L. 272/2002 (dosar Tribunal, fila x), Municipiul Iaşi a formulat doar apărări succinte şi a invocat doar că aceasta nu a schimbat cu nimic situaţia - deci, nici în acest caz, nu s-a ridicat vreo excepţie de nelegalitate a actului administrativ.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că Municipiul Iaşi ar fi înţeles să invoce, pe cale de excepţie, nelegalitatea hotărârilor de consiliu local, când, în realitate, aceste aspecte nu corespund situaţiei faptice din dosar.

Nefiind invocată excepţia de nelegalitate, rezultă că instanţele ierarhic inferioare au depăşit limitele învestirii.

3. În mod eronat s-a apreciat că H.C.L.-urile ar fi fost nelegale, făcându-se o greşită aplicare a prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 213/1998, în forma în vigoare la momentul emiterii H.C.L.-urilor, "(1) Dreptul de proprietate publică încetează, dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat.

(2) Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.

(3) Hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacată în condiţiile art. 8 alin. (2)".

După cum se poate observa, legea permite ca trecerea unui bun din domeniul public în cel privat să se facă inclusiv prin hotărâre a consiliului local.

Rezultă, aşadar, că, în speţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat s-a făcut, în mod corect, prin hotărâre de consiliu local.

4. În mod greşit a reţinut instanţa de apel că Decizia nr. 117/2014 a Curţii Constituţionale ar avea implicaţii în prezenta cauză - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În realitate, instanţa de apel ar fi trebuit să dea eficienţă juridică O.U.G. nr. 78/2002, care este, în continuare, în vigoare - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanţa de apel a evocat, în considerente, o decizie a Curţii Constituţionale care nu are nicio legătură cu prezenta cauză, fiind străină de pricină.

În forma sa iniţială, O.U.G. nr. 78/2002 făcea referire la un drept de administrare a A., instituit în favoarea consiliilor judeţene sau locale.

Prin Legea nr. 643/2002, de aprobare a O.U.G. nr. 78/2002, s-a încercat a se înlocui acest drept de administrare instituit în favoarea consiliilor locale şi judeţene cu un drept de proprietate. Astfel, în cadrul punctelor 1 şi 9 ale articolului său unic, Legea nr. 643/2002, în forma iniţială, făcea referire la un drept de proprietate al consiliilor judeţene şi locale, în loc de, cel mult, un drept de administrare pe care acestea ar fi putut să le aibă.

Excepţia de neconstituţionalitate ridicată de H. SA viza strict neconstituţionalitatea punctelor 1 şi 9 ale articolului unic al Legii nr. 643/2002, respectiv că este neconstituţional a se acorda un drept de proprietate în favoarea consiliilor locale sau judeţene, care nu sunt altceva decât organe deliberative şi care ar putea avea, cel mult, doar un drept de administrare.

Aşadar, odată cu declararea, ca neconstituţionale, a punctelor 1 şi 9 ale articolului unic din Legea nr. 643/2002, s-a revenit la forma iniţială a O.U.G. nr. 78/2002, care reglementează, în favoarea consiliilor judeţene şi locale, doar un drept de administrare.

Ca o concluzie intermediară, decizia Curţii Constituţionale este străină de pricina dedusă judecăţii, întrucât litigiul pendinte nu se poartă în contradictoriu cu consiliul local şi nici nu există situaţia în care vreuna dintre părţi să fi pretins că bunurile revendicate ar fi proprietatea consiliului local.

Mergând mai departe cu raţionamentul de mai sus, celelalte dispoziţii ale O.U.G. nr. 78/2002 rămân, în continuare, valabile şi sunt, pe deplin, aplicabile în speţa dedusă judecăţii.

Aşadar, chiar dacă s-ar face abstracţie de H.C.L. nr. 133/2002, H.C.L. nr. 136/2002, H.C.L. nr. 272/2002 - acte administrative cu caracter obligatoriu şi executoriu, emise chiar de organul deliberativ al reclamantului Municipiul Iaşi, înfiinţarea pârâtei CET SA Iaşi şi aducerea celor două termocentrale ca şi aport la capitalul social se sprijină pe O.U.G. nr. 78/2002, act normativ care este în continuare valabil şi care prevede în mod neechivoc că:

"Art. 1 - Consiliile judeţene Prahova, Giurgiu, Vâlcea şi consiliile locale Piteşti, Iaşi, Braşov, Bacău, Oradea, Suceava, Timişoara, Arad, Oneşti, Brad, Calafat, Vaslui, Zalău şi Comăneşti vor proceda, în condiţiile legii, la înregistrarea ca societăţi comerciale la registrul comerţului a centralelor termice şi electrice de termoficare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţă de urgenţă.

Art. 2 - Activele şi pasivele aferente centralelor termice şi electrice de termoficare prevăzute în anexă, înregistrate în evidenţa contabilă la data de 31 mai 2002, se preiau în evidenţele contabile ale societăţilor comerciale înregistrate potrivit art. 1.".

Rezultă, aşadar, că, printre actele pe care se sprijină înfiinţarea CET SA Iaşi şi aducerea celor două termocentrale ca aport la capitalul social se numără şi o ordonanţă de urgenţă a Guvernului - act normativ cu forţă juridică superioară şi care are prevalenţă faţă de titlul reclamantului Municipiul Iaşi - în speţă, o hotărâre de Guvern, H.G. nr. 104/2002.

Ca atare, în mod eronat, instanţa de apel nu a înţeles să dea eficienţă juridică O.U.G. nr. 78/2002, mai ales, în condiţiile în care orice act normativ trebuie să fie interpretat în sensul producerii de efecte.

5. Centralele de termoficare nu sunt date în domeniul public prin lege, aşa cum, fără temei, a reţinut instanţa de apel - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Ab initio, se impune a se face distincţie între centralele de termoficare (respectiv cele două termocentrale cu privire la care părţile litigante îşi dispută dreptul de proprietate) şi reţelele de termoficare folosite pentru transportul energiei termice, compuse din puncte termice, contoare, reţele etc. (care au rămas în domeniul public - a se vedea H.C.L. nr. 272/2002 - şi cu privire la care CET Iaşi SA nu a avut şi nici nu a pretins vreun drept de proprietate).

Or, instanţa de apel a făcut confuzie între centralele de termoficare şi reţelele de termoficare.

Plecând de la această confuzie, instanţa de apel a reţinut că centralele de termoficare ar fi date în domeniul public conform Legii nr. 213/1998. În realitate, însă, Legea nr. 213/1998 include în domeniul public local:,,4. reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente;" (pct. III al Anexei din Legea nr. 213/1998: Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale).

Aşadar, niciunde în economia Legii nr. 213/1998 nu se prevede că centralele de termoficare ar aparţine domeniului public, aşa cum, în mod eronat, a reţinut instanţa de apel.

6. Falsa distincţie dintre Municipiul Iaşi şi organul deliberativ al acestuia - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Consiliul local nu este un terţ care să aibă personalitate juridică proprie, ci este chiar organul deliberativ al Municipiului Iaşi. Hotărârile Consiliului local reprezintă chiar voinţa Municipiului Iaşi.

Astfel, hotărârea pronunţată în apel a creat o falsă distincţie între Municipiul Iaşi (ca proprietar al bunurilor) şi Consiliul local (ca titular al unui drept de administrare). În realitate, există o singură entitate juridică - Municipiul Iaşi, care acţionează prin organul său deliberativ - Consiliul local.

Ca atare, în mod vădit eronat a reţinut instanţa de apel că Consiliul local avea doar un drept de administrare, astfel că, prin H.C.L. nr. 133/2002, nu putea fi transmis un drept de proprietate, această greşeală de judecată atrăgând netemeinicia hotărârii.

7. Hotărârea nu se poate sprijini pe nişte expertize care au rămas în stadiul incipient şi împotriva cărora instanţa a încuviinţat obiecţiuni, însă experţii nu au mai răspuns la obiecţiunile încuviinţate, întrucât nu s-au mai menţinut aceste mijloace de probă - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2012, instanţa de fond a încuviinţat proba cu expertiză topografică şi cea cu expertiză în construcţii, fiind desemnaţi, în acest sens, experţii F. şi D. Aceştia au depus etapizat nişte forme intermediare ale lucrărilor de expertiză dispuse în cauză pentru termocentrala CET I din Iaşi şi pentru termocentrala CET II din localitatea Holboca, împotriva acestor lucrări fiind înregistrate obiecţiuni. Obiecţiunile au fost încuviinţate de instanţa de judecată (Încheierea din 13 noiembrie 2013, Încheierea din 26 martie 2014). Ulterior, cei doi experţi au condiţionat efectuarea lucrărilor dispuse în cauză şi a răspunsului la obiecţiuni de suplimentarea considerabilă a avansului de onorariu, împrejurare care a determinat acordarea, în cauză, a mai multor termene de judecată.

Prin Încheierea din 24 noiembrie 2015, instanţa de fond a invocat, din oficiu, excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului Municipiul Iaşi, prin Primar, şi a antamat discuţii privitoare la oportunitatea continuării efectuării expertizelor de către experţii I.

Prin Încheierea din 24 mai 2016, instanţa de fond a dispus următoarele:

"Constată că nu se mai impune menţinerea dispoziţiei de finalizare a expertizelor de către domnii experţi F. şi D., cărora li se va aduce la cunoştinţă măsura dispusă de instanţă".

Aşadar, lucrările întocmite de către experţii I. nu au mai fost finalizate, administrarea acestor probe fiind sistată după ce instanţa încuviinţase deja obiecţiunile formulate de părţi.

Aşa fiind, în mod eronat, instanţele ierarhic inferioare s-au raportat la aceste expertize ca fiind nişte mijloace de probă corect şi complet administrate, în condiţiile în care, de fapt, chiar Tribunalul a constatat că nu se mai impune administrarea/finalizarea administrării acestor probe. În realitate, aceste lucrări ale experţilor sunt nule, ele nefiind omologate de către instanţa de judecată.

Ulterior, magistratul titular de complet de la Tribunalul Iaşi a fost înlocuit cu un altul, astfel că noul magistrat nu a mai observat că Tribunalul a revenit asupra administrării celor două probe şi, în mod nelegal, în dispozitivul sentinţei pronunţate a făcut trimitere la acestea, a căror administrare fusese sistată chiar din dispoziţia instanţei.

Prin cererea de apel s-a invocat că, în dispozitivul sentinţei pronunţate de Tribunalul Iaşi, se face trimitere la expertize care nu au fost administrate până la capăt, însă instanţa de apel nu a înţeles să cenzureze în niciun fel acest dispozitiv.

Considerentele hotărârii apelate (pag. 20, paragraful 7) creează aparenţa că susţinerile apelantei pârâte au fost înlăturate în lipsa oricăror minime verificări.

Dacă aceste critici ar fi verificate, s-ar fi constatat cu uşurinţă că instanţa de fond acordase mai mult decât s-a cerut, întrucât obiecţiunile pârâtei (încuviinţate de instanţă) vizau tocmai faptul că fuseseră expertizate bunuri care nu se regăseau în petitul acţiunii formulate de Municipiul Iaşi, astfel cum a fost acesta precizat prin notele de şedinţă depuse pentru termenul de judecată din 25 aprilie 2012). Nici aceste aspecte nu au fost analizate sau măcar amintite de către instanţa de apel.

8. Existenţa Contractului de locaţiune nr. x din 10 octombrie 2011 prin care reclamantul Municipiul Iaşi a recunoscut dreptul de proprietate pe care CET SA Iaşi îl are asupra celor două centrale de termoficare, precum şi celelalte recunoaşteri ale dreptului de proprietate exprimate de-a lungul timpului de către Municipiul Iaşi - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Hotărârea pronunţată în apel nu cuprinde motivele pentru care au fost ignorate principalele susţineri ale apelantei pârâte, potrivit cărora dreptul de proprietate al CET SA Iaşi a fost recunoscut, în mod constant, de Municipiul Iaşi, de la înfiinţarea societăţii şi chiar cu o lună înainte de introducerea prezentei acţiuni.

Apelanta pârâtă a invocat în cererea de apel, precum şi în faţa instanţei de fond, faptul că, la nivelul lunii octombrie 2011, reclamantul Municipiul Iaşi a închiriat de la CET SA Iaşi bunurile revendicate în cadrul dosarului pendinte, în preambulul Contractului de locaţiune nr. x/2011 menţionându-se, în mod expres, că acesta se încheie în considerarea calităţii de proprietar pe care CET SA o avea asupra bunurilor. Şi mai surprinzător este că Municipiul Iaşi a închiriat bunurile revendicate cu numai o lună înainte de introducerea acţiunii pendinte, (contractul de locaţiune se regăseşte la dosarul Tribunalului, filele x şi urm.).

Or, dacă Municipiul Iaşi era/se considera proprietar al bunurilor, nu se mai putea justifica preluarea folosinţei bunurilor de la CET Iaşi SA, în baza unui contract de locaţiune şi în schimbul achitării unei chirii lunare.

Instanţa de apel nu motivează de ce a înlăturat aceste susţineri şi nu menţionează nimic despre existenţa contractului de locaţiune invocat de pârâtă şi depus, în probaţiune, în faţa instanţei de fond.

Mai mult, nu a fost vorba despre o recunoaştere izolată a dreptului de proprietate al pârâtei, ci, dimpotrivă, până la introducerea acţiunii pendinte, Municipiul Iaşi a recunoscut, în mod constant, acest drept asupra celor două centrale de termoficare CET I Iaşi şi CET II Holboca, recunoaştere care reiese, fără putinţă de tăgadă, din următoarele împrejurări de fapt:

- Municipiul Iaşi, prin reprezentanţii săi desemnaţi în A.G.A. CET SA Iaşi, a confirmat, periodic, dreptul de proprietate pe care CET SA îl are asupra bunurilor, prin aprobarea situaţiilor financiare anuale întocmite în baza evidenţelor contabile ale pârâtei-reclamante, evidenţe în care bunurile revendicate erau şi sunt înregistrate cu drept de proprietate (anexa 4 a înscrisurilor depuse pentru termenul de judecată din 26 aprilie 2016 - istoric O.N.R.C, din care reiese că, periodic, s-au menţionat hotărâri A.G.A. de aprobare a situaţiilor financiare anuale);

- ulterior înfiinţării CET Iaşi SA, Municipiul Iaşi, în considerarea calităţii sale de unic acţionar, prin intermediul unor A.G.A., a hotărât diminuarea capitalului social cu o serie de bunuri - împrejurare care confirmă că reclamantul recunoştea dreptul de proprietate pe care pârâta îl are asupra bunurilor;

- Municipiul Iaşi a pretins de la CET Iaşi SA impozit pe bunuri şi că este înscris la masa credală cu astfel de sume (tabelele de creanţă ale CET Iaşi SA. şi declaraţiile de creanţă formulate de Municipiul Iaşi, care se regăsesc în dosarul Curţii de Apel Iaşi, filele x şi urm.).

Hotărârea pronunţată în apel nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate aceste susţineri ale pârâtei reclamante, care conturau, în mod evident, că titlul de proprietate al CET Iaşi este mai bine caracterizat şi că a fost recunoscut, în mod constant, de Municipiul Iaşi până la momentul introducerii prezentei acţiuni.

Lipsa oricăror menţiuni cu privire la aceste aspecte imprimă hotărârii recurate un caracter arbitrar.

Mai mult decât atât, chiar existenţa acestor recunoaşteri consfinţeşte buna credinţă a pârâtei CET SA Iaşi, în baza căreia era îndreptăţită să obţină de la reclamant contravaloarea tuturor cheltuielilor făcute de-a lungul timpului asupra bunurilor revendicate. Or, instanţa de apel nu a ţinut seama de recunoaşterile făcute de Municipiu, ci a reţinut, în mod neîntemeiat, că pârâta CET SA Iaşi ar fi fost de rea-credinţă, aspect contrazis de probatoriul administrat în cauză.

9. Criticile privind soluţia de respingere a cererii reconvenţionale au fost înlăturate de instanţa de apel fără un temei legal şi fără a se ţine seama de probatoriul administrat în cauză - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care pârâta CET SA a solicitat, pe cale reconvenţională, obligarea reclamantului Municipiul Iaşi la plata contravalorii bunurilor care au constituit aport la capitalul social, cât şi a despăgubirilor, instanţa de apel a apreciat că ar fi nefondat pe motiv că CET SA Iaşi avea cunoştinţă de regimul juridic al bunurilor aportate, respectiv că aceste bunuri aduse ca şi aport la capitalul social aparţineau domeniului public, reţinându-se, astfel, o pretinsă rea credinţă a pârâtei, care ar data încă de la momentul înfiinţării societăţii.

Aceste considerente ale hotărârii apelate sunt contrazise chiar de materialul probator administrat în cauză.

- În primul rând, bunurile revendicate au fost aduse ca aport la capitalul social al pârâtei CET SA Iaşi odată cu înfiinţarea sa, prin actul constitutiv. Aşadar, nu se pune problema unui act juridic bilateral, în care dobânditorul să fi acţionat cu rea credinţă, ci transferul dreptului de proprietate s-a făcut prin acte juridice unilaterale emise chiar de reclamantul Municipiul Iaşi (H.C.L. nr. 133/2002, H.C.L. nr. 136/2002, H.C.L. nr. 272/2002, actul constitutiv al CET SA); singura parte în privinţa căreia putea şi trebuia să se reţină reaua credinţă putea fi doar emitentul acestor aste juridice unilaterale, întrucât CET SA Iaşi nici nu luase fiinţă la momentul emiterii actelor prin care s-a transferat dreptul de proprietate.

- H.C.L. nr. 133/2002, H.C.L. nr. 136/2002, H.C.L. nr. 272/2002 sunt acte administrative, care au caracter executoriu şi care beneficiază de prezumţia de legalitate - ca atare, cel puţin până la pronunţarea hotărârii de către instanţa de fond, pârâta CET SA Iaşi a avut (şi are în continuare) convingerea rezonabilă că dreptul de proprietate i-a fost transferat în mod legal, urmare a unor hotărâri de consiliu local care nu au fost analizate sau anulate de vreo instanţă de contencios administrativ.

- Actele constitutive ale CET SA Iaşi au trecut prin filtrul de legalitate exercitat de judecătorul delegat de la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Iaşi, la momentul înfiinţării societăţii; dacă actele de înfiinţare ar fi fost nelegale/viciate/nule, înfiinţarea societăţii CET SA Iaşi nici nu ar fi fost posibilă, iar încheierea judecătorului delegat ar fi fost una de respingere.

- Începând cu anul 2002 şi până în luna ianuarie a anului 2012, când a fost introdusă acţiunea pendinte, dreptul de proprietate al CET SA Iaşi asupra bunurilor revendicate a fost recunoscut, în mod constant, de către reclamantul Municipiul Iaşi, care a şi închiriat bunurile de la pârâtă cu numai o lună înainte de introducerea acţiunii în revendicare.

Aşadar, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că pârâta CET SA. Iaşi ar fi fost de rea credinţă şi că nu i s-ar cuveni contravaloarea bunurilor aduse ca şi aport la capitalul social şi de care este acum evinsă.

Însă, independent de buna sau reaua credinţă a societăţii în curs de înfiinţare, obligaţia de vărsare a aportului la capitalul social este clară şi nu comportă discuţii. Aceeaşi obligaţie subzistă şi în ipoteza în care societatea este evinsă, cel care avea obligaţia de a vărsa aportul fiind ţinut să plătească contravaloarea bunurilor de care societatea a fost evinsă. Orice altă soluţie ar conduce la naşterea unor situaţii contrare legii.

Pe această linie de idei, la înfiinţarea societăţii CET SA Iaşi, aceasta a preluat de la fosta "B." atât elemente de activ, cât şi elemente de pasiv. Dacă s-a admite optica îmbrăţişată în hotărârea de apel, că acţionarul poate să revendice doar elementele de activ fără să aducă nimic în loc, atunci ar rezulta că, la înfiinţare, pârâta CET SA Iaşi ar fi dobândit, în capitalul social, exclusiv, elemente de pasiv, deci, ar fi pornit cu un capital social negativ, ceea ce nu este posibil atât din punct de vedere juridic, cât şi din punct de vedere contabil. Or, tocmai acest lucru se întâmplă în prezenta cauză.

Prin urmare, singura soluţie firească şi legală era aceea a admiterii cererii reconvenţionale şi a obligării reclamantului pârât Municipiul Iaşi ca, în calitatea sa de unic acţionar al pârâtei reclamante CET SA Iaşi, să plătească contravaloarea bunurilor de care societatea este evinsă - evinsă chiar de unicul său acţionar.

Nelegalitatea soluţiei pronunţate este evidentă şi în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat, pe cale reconvenţională, obligarea Municipiului Iaşi la plata contravalorii investiţiilor şi lucrărilor de reparaţii efectuate de CET SA Iaşi, de la momentul înfiinţării sale şi până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Instanţa de apel a reţinut că, potrivit expertizei contabile efectuate în cauză, CET SA Iaşi a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli. Cu toate acestea, a apreciat, fără temei, că aceste cheltuieli făcute de CET SA Iaşi ar avea caracterul unor fructe civile, care s-ar cuveni Municipiului Iaşi.

În primul rând, Municipiul Iaşi nu a cerut, prin acţiunea sa în revendicare, şi fructele civile. Or, dacă investiţiile ar avea, într-adevăr, caracterul unor fructe civile, ele nu au fost cerute de reclamant, astfel încât se ajunge la situaţia în care instanţele au dat ceea ce nu s-a cerut.

În al doilea rând, cheltuielile făcute de pârâta CET SA nu pot fi asimilate unor fructe civile. Numai veniturile produse de un bun pot fi asimilate fructelor civile. Or, în cauză, ceea ce pârâta a solicitat au fost cheltuielile efectuate de-a lungul timpului asupra bunurilor revendicate, cheltuieli a căror realitate este atestată chiar în cuprinsul expertizei contabile efectuate în cauză.

Sub un al treilea aspect, a mai reţinut instanţa că nu s-ar fi relevat utilitatea cheltuielilor efectuate cu lucrările de reparaţii, investiţii şi modernizări. Or, utilitatea acestor cheltuieli este una intrinsecă şi reiese chiar din natura lucrărilor efectuate asupra bunurilor, cu acordul prealabil al Municipiului Iaşi, în considerarea calităţii sale de unic acţionar al pârâtei CET SA Iaşi.

Aşadar, în condiţiile în care probatoriul administrat a dovedit temeinicia capătului de cerere privind obligarea reclamantului Municipiul Iaşi la plata contravalorii lucrărilor de investiţii şi reparaţii, demersul pârâtei CET SA Iaşi trebuia să fie admis, fără a se mai face alte nuanţări sau analogii.

10. Creditul B.E.R.D. nu mai putea fi opus pârâtei reclamante în cadrul dosarului pendinte, întrucât acest credit a fost invocat (cu succes, de altfel) într-un alt litigiu purtat între părţi - Dosarul nr. x/2015. În ceea ce priveşte subvenţiile, ele au fost alocate de la bugetul de stat şi nicidecum de la bugetul local - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În perioada în care pârâta CET SA Iaşi a fost operatorul serviciului public de încălzire centralizată din Municipiul Iaşi, reţelele de termoficare/distribuţie au fost date în folosinţa acesteia în baza unui contract de concesionare a serviciului public. Pe perioada de derulare a acestui contract, reţelele de distribuţie au necesitat o serie de reabilitări şi investiţii, drept pentru care societatea CET SA Iaşi a accesat un credit de la Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.). Aşadar, după cum reiese chiar din conţinutul contractului, creditul B.E.R.D. a fost folosit pentru reabilitarea reţelelor de termoficare din domeniul public al Municipiului Iaşi şi nu a fost folosit pentru lucrările efectuate asupra bunurilor revendicate în dosarul pendinte (centralele de termoficare).

Mergând mai departe, CET Iaşi SA a încercat să recupereze, pe cale judiciară, toate sumele pe care le-a investit asupra reţelelor de termoficare (atât cele din creditul B.E.R.D., cât şi din alte fonduri), formându-se, astfel, Dosarul nr. x/2015; demersul pârâtei a fost respins în mod definitiv.

În concluzie, cum creditul B.E.R.D. i-a fost, deja, opus atunci când a solicitat restituirea sumelor investite în reţelele de distribuţie, instanţele respingând pretenţiile respective pe motiv că investiţiile au fost finanţate din creditul B.E.R.D., rezultă că acelaşi credit nu mai poate fi opus de fiecare dată când pârâta reclamantă solicită obligarea Municipiului Iaşi la plata vreunei sume de bani.

În altă ordine de idei, deşi parte dintre rate au fost achitate de Municipiul Iaşi, în calitatea sa de garant, reclamantul şi-a exercitat, deja, dreptul de regres împotriva societăţii CET SA Iaşi, solicitând înscrierea, la masa credală, cu aceste sume. Or, a solicita de la pârâtă sumele şi a primi şi bunurile asupra cărora s-au făcut investiţii cu respectivele fonduri echivalează cu o dublă recuperare a sumelor achitate către B.E.R.D., aspect, în egală măsură, nelegal şi inechitabil.

Se mai reţine că parte din investiţii s-ar fi făcut din surse alocate de Municipiul Iaşi. Nici acest considerent al hotărârii de apel nu este unul întemeiat, întrucât, în realitate, parte din sumele care figurează ca fiind surse ale Municipiului Iaşi reprezintă, de fapt, subvenţii de la bugetul de stat, care au tranzitat doar conturile Municipiului, în calitate de ordonator secundar de credite.

Aşadar, investiţiile a căror contravaloare o solicită pârâta reclamantă au fost finanţate din fonduri proprii (fie obţinute din prestarea serviciului public, fie subvenţii de la bugetul de stat acordate prin lege) - aspecte care reies chiar din expertiza contabilă efectuată în cauză şi omologată de instanţa de judecată, împrejurare în care pretenţiile CET Iaşi SA trebuiau să fie admise.

Cu titlu de concluzie:

În condiţiile în care actul constitutiv al CET Iaşi SA (care constituie şi actul translativ de proprietate) a trecut de filtrul de legalitate exercitat de judecătorul delegat de la Registrul Comerţului, a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, societatea înfiinţată contractând credite, relaţii comerciale, raporturi juridice de muncă, etc. - este mai mult decât evident că negarea valabilităţii acestui act implică o nesiguranţă a circuitului civil, punând sub semnul întrebării orice act încheiat vreodată cu orice societate comercială, dar şi orice încheiere emisă vreodată de vreun judecător delegat de la Registrul Comerţului.

Demersul prezent al Municipiului Iaşi reprezintă o formă evidentă prin care acesta îşi invocă propria turpitudine, iar schimbarea de optică a reclamantului (care, în trecut, recunoştea calitatea de proprietar a CET Iaşi SA) a survenit numai în momentul în care declanşarea procedurii de insolvenţă împotriva societăţii pârâte a fost iminentă.

Este inadmisibil să se reţină că dreptul de proprietate nu s-a transmis niciodată (deci, aportul la capitalul social nu a fost niciodată vărsat) şi, prin aceeaşi sentinţă, să se considere că acţionarul nu trebuie să plătească absolut nicio despăgubire pentru nedepunerea aportului la care s-a obligat. "Neregularităţile" despre care face vorbire instanţa nu constituie altceva decât o veritabilă nulitate a actului de înfiinţare a societăţii - nulitate care a fost invocată chiar de acţionarul Municipiul Iaşi, la mai bine de 10 ani de la înfiinţarea societăţii.

Probatoriul administrat în cauză făcea, pe deplin, dovada că titlul de proprietate al CET SA Iaşi era preferabil, fiind reprezentat de mai multe acte administrative necontestate (O.U.G., H.C.L.), precum şi de un act constitutiv întocmit în baza acestora şi omologat de un judecător delegat al O.R.C. de pe lângă Tribunalul Iaşi, în timp ce titlul de proprietate al reclamantului Municipiul Iaşi era reprezentat de o H.G. şi, oricum, dreptul de proprietate al Municipiului a fost transmis benevol către pârâtă. De asemenea, posesia CET Iaşi SA era mai bine caracterizată, având bunurile în posesie de la momentul înfiinţării (2002) şi până la 1 aprilie 2013, când s-a procedat la denunţarea contractului de locaţiune prin care fusese transmisă folosinţa bunurilor către Municipiul Iaşi. În plus, pârâta CET a întreţinut şi reparat bunurile în toată această perioadă, a achitat impozite pe bunuri şi s-a comportat ca un adevărat proprietar.

II. Recurentul reclamant Municipiul Iaşi a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat de această parte, cu consecinţa schimbării, în parte, a hotărârii instanţei de fond şi a admiterii capătului de cerere privind intabularea, în cărţile funciare, a dreptului de proprietate asupra imobilelor reprezentate de centralele de termoficare CET I şi CET II - Holboca, precum şi de toate instalaţiile aferente acestora, identificate în protocolul de predare - primire a Sucursalei Electrocentrale Iaşi şi/sau rectificarea corespunzătoare a acestora; obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de înscriere a imobilelor în cartea funciară - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După cum s-a statuat şi în doctrina juridică, "este posibil ca, din diverse motive, o înscriere existentă în cartea funciară să nu mai reflecte situaţia juridică reală a imobilului înscris.". În acest sens, potrivit art. 907 alin. (1) C. civ. (legea în vigoare la momentul promovării cererii de chemare în judecată), "Când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia.".

Art. 907 alin. (2) C. civ. defineşte operaţiunea rectificării ca fiind reprezentată de "radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară.". În acest context, în jurisprudenţă s-a reţinut că situaţia juridică reală poate rezulta dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată împotriva titularului înscrierii a cărei rectificare se solicită, prin care a fost admisă acţiunea de fond, aceasta din urmă fiind întemeiată, în esenţă, pe o cauză de ineficacitate a actului juridic.

Potrivit art. 908 alin. (1) pct. 1 C. civ., "Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a fost desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui.".

Cererea de intabulare în cartea funciară sau, după caz, rectificare a unei intabulări existente în cartea funciară presupune o dispută juridică între persoana interesată ce se consideră îndreptăţită să stabilească situaţia juridică reală a dreptului asupra imobilului înscris în cartea funciară (Municipiul Iaşi) şi cel ce se pretinde proprietarul imobilului, respectiv cel ce se găseşte deja înscris.

Potrivit art. 908 alin. (4) C. civ., "Acţiunea poate fi introdusă concomitent sau separat, după ce a fost admisă acţiunea de fond, când este cazul.".

Or, în speţă, Municipiul Iaşi a formulat cererea de înscriere/rectificare a cărţilor funciare aferente imobilelor revendicate concomitent cu acţiunea în revendicare.

Ineficacitatea titlului de proprietate invocat de către intimata pârâtă a fost reţinută atât în considerentele sentinţei pronunţate în primă instanţă, cât şi în cele ale deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Or, constatându-se ineficacitatea titlului de proprietate invocat de către CET Iaşi în cadrul soluţiei pronunţate cu privire la acţiunea în revendicare, pe cale de consecinţă se impunea şi admiterea capătului de cerere subsidiar, respectiv cel privind intabularea în cărţile funciare ale imobilelor revendicate/rectificarea acestora în mod corespunzător, sub aspectul dreptului de proprietate de care beneficiază Municipiul Iaşi. Înainte de admiterea acţiunii în revendicare, orice demers al reclamantului întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 7/1996, cu privire la înscrierea imobilelor în cartea funciară, ar fi putut fi respins.

În concluzie, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente, care permit înscrierea/rectificarea menţiunilor odată cu acţiunea în revendicare, neexistând o altă raţiune pentru care legiuitorul a legiferat această posibilitate prin art. 908 alin. (4) C. civ.

Municipiul Iaşi a formulat întâmpinare la recursul pârâtei reclamante, iar SC CET Iaşi SA a depus note de concluzii la recursul declarat de reclamantul pârât, ambele părţi solicitând, în esenţă, respingerea căii de atac declarate de partea adversă.

Prealabil examinării căilor de atac exercitate, trebuie precizat că se va proceda la verificarea, cu prioritate, a recursului declarat de pârâta reclamantă, întrucât supune dezbaterii soluţia instanţelor asupra acţiunii în revendicare, modalitatea de rezolvare a recursului declarat de reclamantul pârât, care vizează intabularea dreptului de proprietate, în favoarea sa în cărţile funciare/rectificarea acestora referitor la bunurile revendicate, fiind condiţionată de soluţia ce se va da recursului părţii adverse.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta reclamantă este fondat, iar recursul declarat de reclamantul pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

I. Recursul pârâtei reclamante SC CET Iaşi SA.

În finalul căii de atac exercitate, partea sus menţionată a arătat că actul constitutiv al pârâtei reclamante, care constituie şi actul translativ al dreptului de proprietate, a trecut de filtrul judecătorului delegat la Registrul Comerţului Iaşi, a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, negarea valabilităţii sale implicând o nesiguranţă a circuitului civil.

De asemenea, recurentul a mai învederat că titlul său de proprietate este preferabil, fiind reprezentat de mai multe acte administrative necontestate (O.U.G., H.C.L. Iaşi), precum şi de actul constitutiv întocmit în baza acestora, omologat de un judecător delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Iaşi, în timp ce titlul de proprietate invocat de reclamantul pârât îl constituie o hotărâre de Guvern, dreptul de proprietate fiind transmis, în mod benevol, de la Municipiul Iaşi către pârâtă.

Susţinerile evocate au legătură cu soluţia dată acţiunii în revendicare şi vor fi examinate de Înalta Curte din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Conform art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., pentru lămurirea aspectelor de ordin procesual necesare soluţionării cauzei, la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile pe fondul recursurilor, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor chestiuni legate de formularea unei cereri în nulitatea actului constitutiv al societăţii pârâte şi de invocarea de către reclamant a excepţiei de nelegalitate a actelor administrative care au stat la baza aportării imobilelor revendicate la capitalul social al SC CET SA Iaşi. Problemele dezbătute şi punctul de vedere exprimat de recurenţi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la 21 februarie 2019.

Din perspectiva modalităţii învestirii primei instanţe de către reclamantul Municipiul Iaşi, Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie două solicitări ale reclamantului, respectiv cea care se subscrie unei acţiuni în revendicare, privind obligarea pârâtei SC CET SA Iaşi de a-i lăsa, în deplină proprietate şi posesie, imobilele centralele de termoficare CET I - Iaşi şi CET II - Holboca şi instalaţiile aferente, identificate în protocolul de predare-primire a Sucursalei Electrocentrale Iaşi, cea de-a doua pretenţie vizând intabularea în CF, în favoarea unităţii administrativ-teritoriale, a dreptului de proprietate pentru aceste imobile şi/sau rectificarea corespunzătoare de CF.

În motivarea acţiunii, în esenţă, reclamantul a arătat că titlul său de proprietate, respectiv H.G. nr. 104/2002, prin care imobilele sus menţionate au fost transmise în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, este preferabil faţă de titlul de proprietate al pârâtei, constând în H.C.L. Iaşi nr. 133/2002, astfel cum a fost rectificată şi completată prin H.C.L. Iaşi nr. 136/2002, prin care, la momentul constituirii societăţii pârâte, au fost aportate aceste bunuri la capitalul CET Iaşi SA, determinat de împrejurarea că actul de aport, considerat ca act de înstrăinare a bunurilor, este nevalabil, imobilele respective aparţinând domeniului public al Municipiului. Prin urmare, acestea, neputând fi înstrăinate faţă de legislaţia în vigoare, nu puteau fi aportate la capitalul social al pârâtei.

În precizarea acţiunii introductive, depusă de reclamant la 25 aprilie 2012, acesta a menţionat că obiectul acţiunii îl reprezintă două categorii de bunuri, cele indicate în anexa 1, ataşată cererii, care au fost aduse ca aport printr-o operaţiune nulă absolut, şi cele din anexa 2, care nu au fost aduse cu titlu de aport, ci predate doar în folosinţa CET Iaşi şi pentru care aceasta din urmă a înregistrat, în contabilitatea proprie, în mod nelegal, dreptul de proprietate, deşi era un simplu detentor precar.

Aceasta este configurarea cererii de chemare în judecată din perspectiva obiectului cererii, reclamantul neaducând alte precizări sau modificări de acţiune.

În egală măsură, în soluţionarea acţiunii în revendicare, trebuie pornit de la calitatea specială a pârâtei, care a dobândit bunurile în litigiu în baza unui aport în natură adus, la constituirea societăţii, de către singurul ei acţionar, respectiv reclamantul Municipiul Iaşi.

Conform art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în forma în vigoare la data constituirii societăţii, în lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului.

Înmatricularea societăţii presupune un act constitutiv legal întocmit, de care depinde însăşi înfiinţarea acesteia (art. 5 alin. (1) şi (3), art. 35 alin. (2) lit. a) din aceeaşi lege) şi care trebuie să cuprindă, printre altele, capitalul social subscris şi cel vărsat, precum şi valoarea bunurilor constituite ca aport în natură în societate, modul de evaluare şi numărul acţiunilor acordate pentru acestea (art. 8 lit. d) şi e) din Legea nr. 31/1990).

Prin urmare, dobândirea calităţii de proprietar de către societatea pârâtă asupra bunurilor aduse ca aport în natură implică un ansamblu complex de operaţiuni, nelimitându-se la aportarea propriu-zisă, efectuată, conform celor susţinute de reclamant, prin H.C.L. Iaşi nr. 133/2002, rectificată şi completată prin H.C.L. Iaşi nr. 136/2002, ci incluzând şi existenţa unui act de constituire al societăţii, întocmit cu respectarea condiţiilor legale, precum şi parcurgerea procedurii de autorizare a constituirii societăţii şi de dispunere a înmatriculării în registrul comerţului, prin încheierea judecătorului delegat, rămasă definitivă. Aceasta, întrucât, cum s-a arătat deja, modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate de către societatea pârâtă trebuie să vizeze circumstanţele concrete de dobândire, şi anume cu titlu de aport în natură, cu ocazia constituirii societăţii. Mai mult, însăşi existenţa, din punct de vedere juridic, a societăţii, în sensul dobândirii personalităţii juridice, depindea, printre altele, de un act constitutiv legal, inclusiv sub aspectul menţiunilor referitoare la aportul în natură şi la capitalul social.

În speţă, actul constitutiv al CET Iaşi SA, nr. 2114 din 5 iunie 2002, în care se menţionează aportul în natură de către reclamant, în calitate de unic acţionar, al imobilelor revendicate în prezentul dosar, există şi a stat la baza încheierii, rămase definitive, nr. 602 din 26 iunie 2002 a judecătorului delegat al Tribunalului Iaşi la Oficiul Registrului Comerţului, de admitere a cererii de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a societăţii pârâte în registrul comerţului .

Revenind la aspectele de ordin procesual din prezentul litigiu, cererea principală formulată de reclamant o reprezintă cererea în revendicare, fără să existe un capăt de cerere privind nulitatea actului constitutiv al societăţii pârâte, în care au fost menţionate imobilele aduse ca aport în natură, şi care a stat la baza înmatriculării pârâtei în registrul comerţului, moment de la care legiuitorul stabileşte că societatea devine titulara dreptului de proprietate asupra bunurilor aportate.

În acest sens, pe parcursul procesului desfăşurat în faţa primei instanţe, s-au supus dezbaterii limitele de învestire, ocazie cu care Tribunalul, prin încheierea din 17 octombrie 2012, a constatat că obiectul acţiunii îl reprezintă o acţiune în revendicare, nu şi în constatarea nulităţii absolute a actului constitutiv al societăţii pârâte, motiv pentru care a respins cererea pârâtei de disjungere a unui pretins astfel de capăt de cerere şi de suspendare a judecării acţiunii în revendicare în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Niciuna dintre părţile implicate în proces nu a atacat această încheiere odată cu fondul cauzei şi nu a mai supus dezbaterii limitele de învestire sub acest aspect. În consecinţă, problema respectivă, fiind tranşată încă din faza desfăşurată în faţa primei instanţe, nu mai poate face obiect de dezbatere în prezent, stabilindu-se, în mod irevocabil, că cererea de chemare în judecată nu cuprinde şi un capăt privind nulitatea actului constitutiv al societăţii pârâte.

Reclamantul a înţeles să conteste legalitatea doar a actelor administrative prin care imobilele au fost aduse ca aport în societate, nu şi actul constitutiv al societăţii pârâte (fiind necesar să se facă distincţia între actul de aportare - prin H.C.L. Iaşi nr. 133/2002, nr. 136/2002, şi actul constitutiv, în care se face vorbire despre valoarea bunurilor aportate la capitalul social), în contextul expunerii motivelor de fapt şi de drept care, în opinia sa, l-ar conduce la obţinerea unei soluţii favorabile în acţiunea în revendicare.

Această modalitate procesuală prin care reclamantul intenţionează să înlăture, ca nelegale, actele administrative prin care imobilele revendicate au fost aduse ca aport în natură în societatea pârâtă, precum şi efectele acestor acte, este incompatibilă cu poziţia sa procesuală, de reclamant. Totodată, lipsa unei cereri de contestare a actului constitutiv al pârâtei, în care se menţionează aportul în natură a bunurilor revendicate, din perspectivă valorică, determină ca demersul reclamantului, sprijinit, exclusiv, pe formularea acţiunii în revendicare, să nu poată fi soluţionat în sensul intenţionat de această parte.

Astfel, în condiţiile în care ambele părţi se prevalează de titluri valabile, neanulate în cadrul altor proceduri desfăşurate pe cale separată, soluţionarea acţiunii în revendicare se va face pornind de la această premisă, a titlurilor valabile invocate de părţi.

De asemenea, neexistând un capăt de cerere distinct în cadrul prezentei acţiuni promovate de către reclamant, prin care să se conteste toate actele care au condus la transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate către pârâtă (actele administrative de aportare, actul constitutiv al societăţii), judecarea acţiunii în revendicare se va face în aceste limite de învestire şi raportat la aceeaşi premisă menţionată mai sus, a unor titluri valabile.

În ceea ce priveşte contestarea H.C.L. Iaşi, invocate ca acte de aportare a bunurilor revendicate, aceasta a fost concepută de reclamant în fundamentarea acţiunii în revendicare, respectiv ca reprezentând, printre altele, motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată. Or, având în vedere calitatea de reclamant a părţii care a pornit demersul său judiciar, motivele de fapt şi de drept care conduc, în opinia sa, la înlăturarea efectelor respectivelor acte administrative, trebuie să se suprapună unui capăt de cerere distinct prin care să se solicite nulitatea acestor acte. În absenţa unei astfel de cereri, susţinerile respective nu pot fi analizate, întrucât exced limitelor acţiunii în revendicare, care presupune doar compararea titlurilor invocate de părţi, iar nu şi verificarea valabilităţii lor, ipoteza din urmă fiind specifică doar unei acţiuni în nulitate.

Pe de altă parte, raportat la aceeaşi poziţie procesuală de reclamant a Municipiului Iaşi, contestarea actelor administrative nu s-ar fi putut face pe calea excepţiei de nelegalitate, care, în speţă, pe lângă împrejurarea că nu a fost invocată, nici nu ar fi condus la posibilitatea analizării ei. Excepţia de nelegalitate, chiar dacă poate fi invocată din oficiu sau soluţionată la cererea oricărei persoane interesate, reprezintă, în esenţă, o apărare, ipoteza admiterii acestei excepţii conducând la înlăturarea actului, fără să se ţină seama de el în soluţionarea cauzei. Or, apărările nu sunt compatibile cu poziţia procesuală de reclamant şi nu pot servi ca temei juridic al acţiunii în revendicare (unicul, de altfel); în cazul reclamantului, pentru a putea fi examinate, susţinerile respective trebuiau să îmbrace nu forma unor apărări, ci a unor argumente în fapt şi în drept, care să sprijine o cerere în nulitate, expres formulată. Reclamantul nu a formulat o asemenea cerere, astfel încât argumentele sale privind nelegalitatea H.C.L. Iaşi au fost avute în vedere, în mod greşit, de instanţele anterioare.

În plus, cum s-a arătat în precedent, reclamantul nu a înţeles să conteste nici în prezentul dosar, nici pe cale separată şi tot printr-o cerere expresă în acest sens, actul constitutiv al societăţii pârâte, în care s-a menţionat, sub aspect valoric, aportul în natură a bunurilor revendicate şi care interesează capitalul social al societăţii pârâte, privit ca totalitatea aporturilor aduse de asociaţi pentru constituirea şi funcţionarea societăţii, interesând, în cele din urmă, chiar existenţa juridică a CET SA Iaşi.

Recunoaşterea calităţii de proprietar a societăţii asupra bunurilor aduse ca aport în natură are loc de la înmatricularea societăţii, ceea ce presupune un act constitutiv valabil întocmit. Orice aspecte de nelegalitate a actului constitutiv, cum ar fi şi cele privind aportul în natură pentru bunuri care făceau parte, conform susţinerilor reclamantului, din domeniul public şi interzise la înstrăinare, nu pot fi remediate prin intermediul acţiunii în revendicare exercitate de unicul acţionar împotriva societăţii pe care a înfiinţat-o şi, totodată, să se considere, inclusiv de către acţionar, că societatea este legal constituită, ceea ce ar fi implicat legalitatea actului de constituire, inclusiv din perspectiva aportului în natură.

Cu alte cuvinte, nu se poate susţine, în paralel, că o societate, chemată în judecată ca pârâtă, deci, justificând capacitate de folosinţă ca urmare a dobândirii personalităţii juridice în mod legal, chestiune legată inclusiv de aportul în natură, să fie obligată să restituie bunurile aduse ca aport, ceea ce ar fi pus în discuţie chiar constituirea societăţii şi, mai departe, dobândirea personalităţii juridice de către aceasta.

Legiuitorul conferea, la data constituirii societăţii, ca şi ulterior înmatriculării sale, alte posibilităţi pentru înlăturarea eventualelor neregularităţi ce ar fi putut pune în discuţie existenţa sa valabilă, astfel cum poate fi şi cea vizând aportarea unor bunuri ce nu ar fi putut face obiect de înstrăinare.

În acest sens, art. 46 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data constituirii societăţii pârâte, prevedea posibilitatea acţionarului să invoce încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii cu privire la aportul în natură a unor imobile din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, caz în care judecătorul delegat ar fi respins cererea de înmatriculare, cu excepţia cazului în care tot unicul acţionar ar fi înlăturat neregularitatea respectivă, prin modificarea actului constitutiv.

În cazul în care neregularităţile constituirii societăţii ar fi fost constatate după înregistrarea societăţii în registrul comerţului, legea permitea regularizarea societăţii în condiţiile art. 48 din acelaşi act normativ, pusă la dispoziţia oricărei persoane interesate, inclusiv a acţionarului unic.

De asemenea, anumite neregularităţi ale constituirii societăţii constatate după înregistrare pot conduce la nulitatea societăţii însăşi, cum sunt cele menţionate în art. 56 din Legea nr. 31/1990, care se referă, printre altele, la încălcarea dispoziţiilor legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat (lit. g). Or, aportul în natură, avut în vedere la constituirea capitalului social, care, în cazul societăţilor pe acţiuni, ar fi trebuit să nu fie mai mic de 25.000.000 ROL - art. 10 alin. (1), în speţă ar fi fost golit de conţinut de vreme ce bunurile aportate şi revendicate în prezent nu ar fi putut forma obiectul aportului şi, deci, nu ar fi putut sta nici la baza capitalului social subscris şi vărsat de acţionar.

Niciun astfel de demers, dintre cele puse de legiuitor la dispoziţia acţionarului, nu a fost exercitat de reclamant, care, în esenţă, nu a contestat valabilitatea aportării decât prin intermediul acţiunii în revendicare de faţă, într-un cadru procesual care nu-i permite, însă, analiza şi înlăturarea efectelor aportării bunurilor pretins ca făcând parte din domeniul public, pentru argumentele expuse în precedent.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, raportat la criticile formulate de recurenta pârâtă, acestea sunt întemeiate în condiţiile în care instanţa de apel, confirmând soluţia Tribunalului, a pornit de la premisa greşită că poate verifica, în cadrul acţiunii în revendicare, valabilitatea titlului de proprietate invocat de către pârâtă, cu consecinţa înlăturării acestuia şi acordării preferabilităţii titlului de proprietate al reclamantei, constând în H.G. nr. 104/2002.

În realitate, reclamantul a justificat dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate conform H.G. nr. 104/2002, prin care au fost transmise, în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, imobilele din prezentul litigiu, până la momentul la care a pierdut acest drept ca urmare a aportării bunurilor la capitalul societăţii, în baza unor acte necontestate potrivit legii procesuale (H.C.L. Iaşi, actul constitutiv al societăţii pârâte).

De la data înmatriculării sale în registrul comerţului, pârâta a devenit titulara dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în condiţiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin urmare, recurenta pârâtă este singura care are titlu de proprietate asupra bunurilor în discuţie, prin efectul legii şi în baza actului de aportare, precum şi a actului constitutiv, reclamantul pierzând acest drept ca urmare a transmiterii către societatea astfel constituită.

Referitor la precizarea de acţiune, prin care reclamantul a menţionat că o parte din bunurile revendicate nu a fost aportată către pârâtă, ci a fost dată doar în folosinţă, Înalta Curte nu va ţine seama de susţinerile respective, de vreme ce, în soluţionarea cauzei, ambele instanţe de fond au reţinut, în fapt, că toate bunurile revendicate au format obiect al aportului în natură, acţiunea în revendicare fiind admisă de aceste instanţe fără vreo distincţie care să confirme afirmaţiile reclamantului din cererea precizatoare. Or, Înalta Curte nu poate reevalua situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, incompatibilă cu structura actuală a recursului, care permite examinarea doar a motivelor de nelegalitate a hotărârilor, iar nu şi de netemeinicie (urmare a abrogării motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., prin art. I pct. *1111 şi 112 din O.U.G. nr. 138/2000). Fără dubiu, în mod simetric, nici apărările care să pună în discuţie chestiuni de fapt nu pot fi cenzurate în recurs.

În consecinţă, pentru argumentele prezentate, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în opinie majoritară, va admite recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va modifica în parte şi, pentru aceleaşi motive, în baza art. 296 din acelaşi cod, va admite apelul SC CET Iaşi împotriva hotărârii primei instanţe, pe care o va schimba în parte, în sensul că va respinge acţiunea în revendicare formulată de reclamant, nefiind îndeplinite cerinţele art. 563 C. civ.

Raportat la motivele care au condus la soluţia sus-menţionată, Înalta Curte consideră că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurenta pârâtă, care nu mai prezintă relevanţă faţă de aspectele anterior dezbătute.

De asemenea, nu au fost avute în vedere, la soluţionarea recursului, susţinerile recurentei pârâte vizând obligaţia reclamantului de garanţie contra evicţiunii, cu efecte în ceea ce priveşte posibilitatea acestuia de a evinge prin intermediul acţiunii în revendicare, întrucât acestea au fost formulate oral, cu ocazia cuvântului pe fond, deci, cu depăşirea termenului procedural în care puteau fi invocate. Sub acest aspect, mai trebuie menţionat că aserţiuni în legătură cu obligaţia de garanţie contra evicţiunii au fost făcute de pârâta reclamantă doar în contextul criticării soluţiei date cererii reconvenţionale, iar nu şi în cel al soluţiei date acţiunii în revendicare.

Având în vedere că pârâta reclamantă este titulara dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate şi beneficiara tuturor atributelor acestui drept, cererea sa reconvenţională, privind pretenţiile băneşti îndreptate împotriva reclamantului pârât, rămâne fără obiect, urmând a fi respinsă ca atare, fără cercetarea criticilor formulate de recurentă în legătură cu această cerere.

Urmare a soluţiei de respingere a acţiunii, CET Iaşi SA nu mai poate fi considerată parte căzută în pretenţii în sensul art. 274 C. proc. civ., astfel încât dispoziţia din sentinţă, privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, va fi înlăturată.

Recursul reclamantului pârât Municipiul Iaşi, prin Primar, este nefondat şi va fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dar nu pentru considerentele instanţei de apel, ci determinat de împrejurarea că, nejustificând dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate, cu consecinţa respingerii acestei acţiuni, nu poate pretinde intabularea sau rectificarea, în favoarea sa, a cărţilor funciare privind imobilele în litigiu.

Soluţia de respingere a recursului declarat de această parte vizează şi cheltuielile de judecată solicitate în recurs, pe care nu le poate obţine în ipoteza pierderii procesului, raportat la art. 316 cu referire la art. 298 şi 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În opinie majoritară:

Admite recursul declarat de pârâta SC CET SA Iaşi, prin lichidator judiciar Management Reorganizare Lichidare Iaşi S.P.R.L., împotriva Deciziei nr. 759 din 24 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că:

Admite apelul declarat de pârâta SC CET SA Iaşi, prin lichidator judiciar Management Reorganizare Lichidare Iaşi S.P.R.L, împotriva Sentinţei civile nr. 726 din 11 aprilie 2017 a Tribunalului Iaşi, secţia civilă.

Schimbă, în parte, sentinţa atacată, în sensul că:

Respinge acţiunea în revendicare formulată de reclamantul Municipiul Iaşi, prin Primar, ca neîntemeiată.

Respinge cererea reconvenţională formulată de pârâta SC CET SA Iaşi, prin lichidator judiciar Management Reorganizare Lichidare Iaşi S.P.R.L., ca rămasă fără obiect.

Înlătură din sentinţă obligarea pârâtei reclamante SC CET SA Iaşi, prin lichidator judiciar Management Reorganizare Lichidare Iaşi S.P.R.L., la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 946.854 RON către reclamantul pârât Municipiul Iaşi.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Iaşi, prin Primar, împotriva deciziei nr. 759 din 24 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2019.

OPINIE SEPARATĂ:

Contrar opiniei majoritare, apreciez că soluţia care se impunea în cauză era cea de respingere, ca nefondate, a recursurilor declarate de reclamantul Municipiul Iaşi, prin primar şi de pârâta A. SA Iaşi (CET Iaşi), prin lichidator Management Reorganizare Lichidare Iaşi SPRL împotriva Deciziei nr. 758/24 septembrie 2019a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă având în vedere următoarele considerente:

I.Relativ la recursul declarat de pârâta SC CET Iaşi SA:

Prin acţiunea în revendicare, de drept comun, formulată în cauză, Municipiul Iaşi a solicitat obligarea pârâtei CET Iaşi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie bunurile imobile Centrale de termoficare CET I şi CET II - Holboca, precum şi toate instalaţiile şi echipamentele aferente şi, totodată, înscrierea în cărţile funciare ale imobilelor revendicate a dreptului de proprietate în favoarea Municipiului Iaşi. În susţinerea acţiunii sale, reclamantul a invocat, drept titlu de proprietate, H.G. nr. 104/1992.

Prin întâmpinarea formulată, CET Iaşi a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, iar, pe fondul acţiunii în revendicare a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată, pe considerentul că deţine un titlul valabil asupra imobilelor revendicate, reprezentat de H.C.L. nr. 133/2002 şi H.C.L. nr. 272/2002. Totodată, prin cererea reconvenţională a pârâtei-reclamante, CET Iaşi a solicitat obligarea Municipiului laşi la plata contravalorii imobilelor revendicate, plata de daune-interese şi contravaloarea reparaţiilor şi investiţiilor făcute asupra bunurilor revendicate.

Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părţi exhibă un titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu, soluţionarea acţiunii în revendicare constă în compararea titlurilor părţilor, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât CET Iaşi, în soluţionarea acţiunii, instanţa de fond şi de apel au procedat, corect, la examinarea titlurilor pe care părţile şi le-au opus reciproc relativ la bunurile litigioase, ocazie cu care au concluzionat în sensul că dreptul de proprietate al reclamantului Municipiul Iaşi, reprezentat de Hotărârea de Guvern nr. 104/2002, este mai bine caracterizat decât cel exhibat de pârâtă, reprezentat de actele juridice emise/încheiate în legătură cu aceasta.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât a susţinut, în temeiul dispoziţiilor art. 303 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., nelegalitatea deciziei atacate motivat de împrejurarea că instanţa de apel a procedat la soluţionarea cauzei cu depăşirea limitelor învestirii instanţei. S-a pretins că instanţele de fond au apreciat, eronat, că reclamantul Municipiul Iaşi ar fi invocat excepţia de nelegalitate relativ la hotărârile de consiliu local, exhibate de pârâtă în justificarea dreptului său de proprietate asupra imobilelor litigioase. Consideră nelegală decizia atacată şi din perspectiva soluţionării, greşite, a acestei excepţii întrucât, la data formulării acţiunii, art. 4 din Legea nr. 544/2004 prevedea o anumită procedură de soluţionare a excepţiei de nelegalitate, ce nu a fost respectată în cauză.

Criticile recurentului nu sunt întemeiate şi nu pot conduce la modificarea deciziei atacate pentru incidenţa motivelor de nelegalitate evocate.

Contrar susţinerilor formulate de către recurent, instanţele de fond şi apel au soluţionat cauza în limitele învestirii, deoarece soluţionarea acţiunii în revendicare nu a fost realizată ca urmare a formulării şi examinării unei atare excepţii de nelegalitate, fundamentată de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 544/2004.

În cadrul acţiunii în revendicare cu care a fost învestită, instanţa de fond a procedat la examinarea titlului de proprietate al reclamantului Municipiul Iaşi, reprezentat de H.G. nr. 104/2002şi, respectiv, al pârâtei, în funcţie de actele juridice emise în legătură cu aceasta. Raportat la titlul care i-a fost opus în cauză, reclamantul, prin întâmpinarea la cererea reconvenţională formulată de societatea pârâtă, a contestat titlului exhibat de aceasta, sens în care a susţinut nulitatea absolută a titlului prezentat, motivat de faptul că operaţiunea de aportare a bunurilor la capitalul social al societăţii pârâte încalcă regimul juridic al proprietăţii publice. Cum, în cadrul acţiunii în revendicare, pârâta a invocat, la rândul său, un drept de proprietate în legătură cu aceleaşi bunuri, reclamantul are posibilitatea de a combate şi formula apărări în legătură cu dreptul adversarului, revenind instanţei de judecată obligaţia de a evalua, din punct de vedere juridic, susţinerile şi apărările părţilor aflate în conflict şi de a proceda la compararea titlurilor invocate de acestea după regulile acţiunii în revendicare de drept comun.

Raportat la elementele de conţinut ale demersului judiciar declanşat de reclamant, instanţa de fond a analizat acţiunea Municipiului Iaşi în coordonatele ce au fost configurate prin cererea de chemare în judecată şi solicitările referitoare la contestarea dreptului de proprietate, opus în cauză de pârâtă, în raport de apartenenţa bunurilor la domeniul public. Din această perspectivă, instanţa a procedat corect la verificarea regimului juridic al bunurilor revendicate, precum şi a modului de transmitere şi dobândire a proprietăţii de către fiecare dintre părţile litigante, operaţiune necesară în rezolvarea raportului juridic dedus judecăţii.

Cum, în legătură cu bunurile revendicate, susţinerile reclamantului evidenţiază, în mod neechivoc, situaţia contestării existentei în patrimoniul pârâtei a unui drept de proprietate asupra bunurilor revendicate, rezultă că examinarea titlului societăţii pârâte şi a modalităţii de transmitere a bunurilor în patrimoniul acesteia a fost realizată nu din perspectiva incidenţei art. 4 din Legea nr. 544/2004, cum eronat se susţine în cuprinsul cererii de recurs, ci a verificării titlului de proprietate a recurentei, ca o chestiune prejudicială, ce implica examinarea transmiterii dreptului de proprietate asupra bunurilor revendicate - prin aducerea acestora ca aport la capitalul social - din perspectiva susţinerilor formulate de reclamant relativ la încălcarea regimului juridic al proprietăţii publice, verificări care reveneau în competenţa funcţională a instanţei învestită cu soluţionarea acţiunii în revendicare.

În atare situaţie, solicitarea privind contestarea titlului pârâtei, reprezentat de hotărârile de consiliu local prin care s-ar fi derulat operaţiunea de aport a bunurilor revendicate la capitalul social al SC CET Iaşi SA, se circumscrie unei chestiuni prejudiciale în procedura de examinare şi comparare a titlurilor exhibate în cauză. Or, în cauza de faţă, această chestiune prejudicială are o altă cauză juridică decât cea privind invocarea unor nelegalităţi săvârşite, eventual, cu ocazia emiterii hotărârilor de consiliu local şi a actului de constituire a societăţii pârâte în raport cu procedura prevăzută de Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală şi Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, iar această cauză juridică este dată de invocarea prevederilor legale şi constituţionale consacrate de art. 135 din Constituţia României şi Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietăţii publice.

Prin decizia recurată, raportat la criticile evocate în apel, instanţa de prim control judiciar a verificat regimul juridic al bunurilor litigioase şi a titlurilor evocate în cauză, reţinând că imobilele revendicate sunt supuse regimului juridic al proprietăţii publice, operaţiune realizată în considerarea susţinerilor formulate şi precizate de reclamantă care vizau contestarea titlului societăţii pârâte. În acest context, în cadrul acţiunii în revendicare, instanţei i-a revenit obligaţia analizării nu doar a titlului reclamantului, respectiv a existenţei unui drept de proprietate în patrimoniul acestuia, ci şi a titlului opus de pârâtă, contestat în cauză.

Ca atare, nu există temei spre a se reţine că instanţa ar fi soluţionat pricina cu neobservarea limitelor dreptului de dispoziţie al părţilor.

Faptul că instanţa de apel a făcut trimitere şi la un argument suplimentar, de ordin general, în sensul că, apărarea propriului drept poate fi realizat şi pe calea excepţiei de nelegalitate, în temeiul art. 4 din Legea nr. 544/2004, excepţie care poate fi invocată şi în recurs, în conformitate cu statuările instanţei supreme din cuprinsul deciziei nr. 36/2016 pronunţată în soluţionarea unei hotărâri prealabile, nu are semnificaţia depăşirii coordonatelor acţiunii în revendicare cu care instanţa a fost învestită.

Acest considerent al instanţei de apel nu a constituit un argument decisiv, care să reprezinte sprijinul indispensabil al soluţiei dată acţiunii în revendicare, ci un argument, suplimentar, care a adus hotărârii o serie de elemente ce nu au influenţat în niciun fel soluţia adoptată şi nu au produs niciun efect asupra soluţiei cuprinsă în dispozitivul deciziei. Esenţial este că instanţa de apel a verificat regimul juridic al bunurilor revendicate şi a stabilit, în procesul de comparare a titlurilor exhibate de părţi, prevalenţa titlului evocat de reclamantul Municipiul Iaşi care a făcut dovada unui titlu de proprietate ce îşi are izvorul în lege, titlu care este opus pârâtei care, la rându-i, s-a prevalat de un titlu reprezentat de o hotărâre emisă de consiliul local al municipiului.

În atare condiţii, apar ca lipsite de relevanţă juridică şi nu se mai impun a fi analizate susţinerile recurentei referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 544/2004, în raport de conţinutul textului normativ de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, de vreme ce s-a reţinut legalitatea soluţiei instanţelor de fond din perspectiva examinării existenţei unui drept de proprietate în patrimoniul societăţii pârâte, aspect ce impunea clarificarea situaţiei juridice, ca şi chestiune prejudicială, a bunurilor revendicate.

Recurenta a pretins soluţionarea greşită a acţiunii în revendicare, susţinând că aducerea celor două termocentrale, ca aport, la capitalul social al societăţii pârâte se sprijină pe O.U.G. nr. 78/2002, act normativ cu forţă juridică superioară celui de care se prevalează reclamantul.

Contrar susţinerilor recurentei, regimul juridic al centralelor termice şi electrice de termoficare a fost stabilit prin H.G. nr. 104/2002, act normativ în temeiul căruia bunurile au intrat în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, fiind supuse dispoziţiilor art. 135 din Constituţie şi a Legii nr. 213/1998. Or, astfel cum rezultă chiar din titlul actului normativ evocat de recurentă, acesta se referă la asigurarea condiţiilor de funcţionare a centralelor termice şi electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor locale şi judeţene locale, iar faptul că în cuprinsul art. 2 din O.U.G. nr. 78/2002 s-a prevăzut că activele şi pasivele aferente centralelor termice şi electrice de termoficare, înregistrate în evidenţa contabilă la data de 31 mai 2002, se preiau în evidentele contabile ale societăţilor comerciale înregistrate nu imprimă semnificaţia unei modificări a regimului juridic al acestor bunuri. Prin urmare, dat fiind faptul că, la momentul aportării, bunurile erau incluse în domeniul public al Municipiului Iaşi, rezultă că, în lipsa unei proceduri derulate cu respectarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, operaţiunea de aportare nu putea avea ca efect schimbarea regimului juridic al bunurilor.

Or, în privinţa apărărilor pârâtei, axate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 78/2002, instanţa de apel a evocat considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 117/2014, în cuprinsul cărora, într-adevăr, relativ la dispoziţiile articolului unic pct. 1 şi pct. 9 din Legea nr. 643/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2002 privind asigurarea condiţiilor de funcţionare a centralelor termice şi electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor judeţene şi locale instanţa de contencios constituţional a reţinut neconstituţionalitatea acestor dispoziţii în raport cu terminologia, improprie, folosită în cuprinsul textului supus examinării care făcea referire la dreptul de proprietate al comisiilor locale, în loc de dreptul de administrare al acestora, astfel cum era prevăzut, iniţial, în O.U.G. nr. 78/2002. S-a avut în vedere că, intenţia legiuitorului a fost aceea de a preciza că aceste centrale termice şi electrice de termoficare se află în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale şi de a realiza o corelare legislativă cu Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Plecând de la această premisă, evidenţiată în cuprinsul deciziei instanţei de contencios constituţional, relativ la scopul edictării actului normativ sus menţionat, instanţa de apel a reţinut, în raport de succesiunea actelor normative (H.G. nr. 104/2004 şi O.U.G. nr. 78/2002), precum şi acelor administrative analizate, că regimul juridic stabilit bunurilor transmise prin H.G. nr. 104/2002 nu a fost modificat, astfel încât nu se poate susţine că trimiterea instanţei de apel la considerentele deciziei nr. 117/2014 ar fi străină de natura cauzei şi nu ar sprijini soluţia adoptată de instanţă.

Fără a relua prezentarea situaţiei juridice a bunurilor revendicate, detaliată în considerentele hotărârilor atacate, actele normative şi administrative, avute în vedere în etapele anterioare ale procesului, evidenţiază transmiterea fără plată, prin efectul H.G. nr. 104/14 februarie 2002, a A. CET I şi CET II Holboca - Iaşi din domeniul privat al statului şi din patrimoniul Societăţii Comerciale "B." - SA, Sucursala Electrocentrale Iaşi în domeniul public al Municipiului Iaşi şi în administrarea Consiliului Local Iaşi.

Actul normativ exhibat ca titlu de proprietate de reclamant, reprezentat de H.G. nr. 104/2002, conferă efecte juridice privind apartenenţa imobilelor revendicate la domeniul public al Municipiului Iaşi şi, deci, recunoaşterea dreptului de proprietate în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale.

Ulterior efectelor juridice produse de H.G. nr. 104/2002, Consiliul Local al Municipiului Iaşi a adoptat H.C.L. Iaşi nr. 133/2002 privind includerea în domeniul public al Municipiului Iaşi şi administrarea de către Consiliul Local Iaşi a Centralei Electrice de Termoficare Iaşi I şi a Centralei de Termoficare Iaşi II Holboca, conform anexei din H.G. nr. 104/2002, precum şi înfiinţarea societăţii recurente CET Iaşi SA (redenumită prin H.C.L. nr. 136/2002), sub forma juridică a societăţii pe acţiuni, acţionar unic fiind Consiliul Local al Municipiului Iaşi, în scopul realizării de beneficii ca urmare a activităţilor de producere, vânzare, cumpărare, transport, distribuţie şi furnizare de energie termică, prin efectuarea, de acte de comerţ corespunzătoare obiectului de activitate, respectiv producţia, transportul şi distribuţia de energie electrică şi termică, gaze şi apă caldă.

Prin H.C.L. nr. 136 din 29 aprilie 2002 a fost aprobat actul constitutiv şi capitalul social al CET Iaşi, bilanţul contabil încheiat la data de 31 martie 2002 şi constituirea unei comisii de preluare a A. Iaşi I şi II-Holboca, pe bază de protocol încheiat între părţi, conform H.G. nr. 104 din 14 februarie 2002. Ulterior, prin H.C.L. nr. 211 din 24 iunie 2002 a fost aprobat protocolul de preluare a Centralelor Electrice CET I şi CET II, moment la care bunurile respective făceau parte din domeniul public al Municipiului Iaşi.

Prin încheierea nr. 602 din 26 iunie 2002, pronunţată de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului Iaşi, a fost autorizată constituirea şi înmatricularea în Registrul Comerţului a SC A. Iaşi, denumită prescurtat CET Iaşi, având la capitalul social subscris - potrivit actului constitutiv nr. 2114 din 5 iunie 2002 - un aport în natură constând în imobilizări nereevaluate - anexa 1a + Stocuri finanţate cărbune - Anexa 1d (în valoare de 1.270.125.005.846 ROL) şi un capital social vărsat de 1.299.507.000.000 ROL.

Totodată, în cuprinsul Actului constitutiv al societăţii nr. 2114 din 5 iunie 2002 (art. 7 alin. (4), analizat cu ocazia autorizării constituirii şi înmatriculării societăţii, s-a prevăzut că "în capitalul social nu sunt incluse bunuri de natura celor prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie", menţiune prin care s-a stipulat, expres, că realizarea aportului la capitalul social nu putea transmite, în patrimoniul societăţii nou constituite, bunuri aflate în domeniul public.

Contrar susţinerilor recurentei, nu se poate reţine că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998din moment ce, din considerentele hotărârilor atacate, instanţele de fond nu au negat, în genere, posibilitatea ca dreptul de proprietate să fie trecut, în condiţiile legii, din domeniul public în domeniul privat, după caz, şi prin hotărâre a consiliului local.

Într-adevăr, potrivit susţinerilor recurentei, unităţile administrativ - teritoriale (comunele, oraşele, municipiile şi judeţele) sunt, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, iar consiliile locale, consiliile judeţene, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor sunt autorităţile deliberative, potrivit art. 1 alin. (2) lit. d) din acelaşi act normativ. În ceea ce priveşte reprezentarea în cadrul raporturilor juridice, unitatea administrativ-teritorială, în calitatea sa de subiect de drept public titular de patrimoniu, în sensul de drepturi şi obligaţii pe care le exercită în legătură cu bunurile din domeniul său public sau privat, este reprezentată de către consiliul local. Astfel, în calitate de autoritate a administraţiei publice locale, consiliul local exercită atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv comune, oraşe şi municipii.

În considerarea acestor chestiuni de ordin teoretic, aplicând aceste considerente de principiu în cauză, relativ la examinarea regimului juridic al bunurilor revendicate, instanţele de fond au reţinut corect că, la momentul constituirii societăţii recurente, Centralele electrice de termoficare I şi II erau deja transferate prin efectul legii, respectiv H.G. nr. 104/2002 în domeniul public al Municipiului Iaşi şi în administrarea Consiliului local al Municipiului Iaşi.

Cum, la acel moment, bunurile se aflau în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale (ca titular al dreptului de proprietate publică)rezultă că - în lipsa unei hotărâri de consiliu local de trecere a bunurilor din domeniul public în domeniul privat al municipiului - regimul juridic al bunurilor a fost menţinut, acesta neputând fi modificat decât în condiţiile legii. Prin urmare, la momentul constituirii societăţii, contrar susţinerilor recurentei, bunurile nu făceau parte din patrimoniul privat al Municipiului Iaşi, drept pentru care regimul juridic al acestora nu putea fi schimbat prin aportarea lor la capitalul social al societăţii comerciale nou înfiinţate. Drept consecinţă, dat fiind apartenenţa bunurilor la domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, operaţiunea de aportare nu putea avea semnificaţia unui transfer de proprietate, în considerarea caracterului inalienabil al bunurilor supuse regimului juridic al proprietăţii publice, cu toate consecinţele ce decurg din această calificare.

Susţinerea recurentei potrivit căreia, în baza H.C.L. nr. 272/2002, bunurile aduse ca aport la capitalul social făceau parte din domeniul privat al Municipiului Iaşi nu este fondată.

Recurenta s-a prevalat de Hotărârea Consiliului Local nr. 272 din 22 iulie 2002, prin care s-a stabilit apartenenţa reţelelor de termoficare la domeniul public al Municipiului Iaşi, trecerea din domeniul public local în domeniul privat al Municipiului Iaşi a patrimoniului SC CET Iaşi SA (art. 3), cu excepţia reţelelor de termoficare şi constituirea ca aport la capitalul social al SC CET Iaşi SA a bunurilor ce constituie patrimoniul privat al Municipiului Iaşi (art. 4).

Actul juridic sus evocat nu poate primi semnificaţia conferită de recurentă, susţinerile acesteia fiind inconsecvente şi în contradicţie cu apărarea formulată în legătură cu momentul la care operaţiunea de aportare a bunurilor la capitalul social al societăţii pârâte a avut loc, respectiv momentul constituirii şi înmatriculării SC CET Iaşi SA în Registrul Comerţului (conform Încheierii judecătorului delegat nr. 602 din 26 iunie 2002), moment care este amplasat, temporal, anterior emiterii H.C.L. nr. 272/2002. Prin urmare, această din urmă hotărâre nu putea produce vreo modificare relativ la regimul juridic al imobilelor aportate, care se aflau - la momentul constituirii societăţii - în domeniul public al Municipiului Iaşi, conform art. 1 din H.C.L. nr. 133/2002.

Astfel, deşi recurenta a pretins că H.C.L. nr. 133/2002 şi H.C.L. nr. 272/2002 sunt actele administrative individuale care au stat la baza constituirii societăţii şi a dobândirii în patrimoniul societăţii a bunurilor revendicate, ca urmare a aportării bunurilor la capitalul social, din cuprinsul încheierii judecătorului delegat la Oficiul Registrului comerţului, rezultă că autorizarea şi înregistrarea societăţii în Registrul Comerţului a fost fundamentată pe Hotărârile de Consiliu Local nr. 133/2006 şi nr. 136/2006, precum şi actul constitutiv nr. 2114 din 5 iunie 2002, nu şi H.C.L. nr. 272 din 22 iulie 2002, cum eronat susţine recurenta, care a fost adoptat, ulterior, momentului autorizării constituirii şi înmatriculării societăţii, dispusă prin încheierea nr. 602 din 26 iunie 2002.

De altfel, Hotărârea de Consiliu Local nr. 272/2002 nu poate produce efectele juridice pretinse de recurentă, întrucât, pe de o parte, pretinsele operaţiuni efectuate asupra capitalului social (de majorare ori reducere) nu au fost reflectate corespunzător în hotărâri ale organelor sale decizionale şi, ulterior, în amendamente ale actului său constitutiv, menţionate în Registrul Comerţului, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 3 din H.C.L. nr. 272/2002, evocat de recurentă, se referă la trecerea din domeniul public local în domeniul privat al Municipiului Iaşi a patrimoniului CET Iaşi. Or, din moment ce, la data înregistrării şi înmatriculării societăţii recurente - corespunzător Actului său constitutiv nr. 2114 din 5 iunie 2002 - în patrimoniul CET Iaşi nu era inclus dreptul de proprietate asupra A. CET I şi CET II Holboca, întrucât aportarea imobilelor era supusă, prin efectul legii, regimului juridic al proprietăţii publice, şi nu putea avea consecinţa transferului dreptului de proprietate, aspect ce denotă că bunurile respective nu puteau face nici obiectul aplicării art. 3 din H.C.L. nr. 272/2002.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât instanţa de apel nu a observat diferenţa între noţiunea de centrale de termoficare şi cea de reţele de termoficare, sens în care s-a reţinut, eronat, că şi centralele de termoficare ar face parte din domeniul public, când, în realitate, doar reţelele de termoficare sunt incluse în domeniul public, conform dispoziţiilor Legii nr. 213/1998.

Critica recurentei nu poate fi primită, fiind formulată omisso medio, întrucât nu a fost invocată pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, fiind formulată pentru prima dată în recurs, cu referire la judecata în primă instanţă. Astfel, susţinerea recurentei referitoare la confuzia dintre cele două noţiuni, respectiv între centralele de termoficare şi reţelele de termoficare, cu consecinţa reţinerii eronate a regimului juridic al acestora nu poate fi formulată cu ignorarea limitelor efectului devolutiv al apelului şi nu poate fi considerată un motiv de nelegalitate a deciziei recurate, cât timp nu a făcut obiectul unui motiv de apel, care să fi fost analizat de către instanţa de apel, prin decizia atacată.

Printr-o altă critică, care face posibilă încadrarea în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pârâta a susţinut nelegalitatea deciziei atacate motivat de faptul că hotărârea a fost pronunţată pe baza unor mijloace de probă care nu au fost corect şi complet administrate. În esenţă, s-a susţinut că hotărârile instanţelor nu se pot sprijini pe nişte expertize care au rămas la stadiu incipient şi împotriva cărora instanţa a încuviinţat obiecţiuni, însă la care experţii nu au mai răspuns.

Susţinerea recurentei nu este întemeiată şi nu poate conduce la casarea deciziei recurată.

Într-adevăr, pe parcursul soluţionării cauzei la fond, ambele părţi litigante au formulat obiecţiuni la rapoartele de expertiză tehnică în construcţii şi, respectiv, topometrie, întocmite de experţii I., obiecţiuni care vizau identificarea completă a bunurilor care fac parte din Centralele termice şi electrice de termoficare CET I şi CET II - Holboca, precum şi a instalaţiilor şi echipamentelor aferente acestora cuprinse în Protocolul de Predare - primire a Sucursalei Electrocentrale Iaşi, încheiat la data de 29 aprilie 2002. Relativ la aceste aspecte, dat fiind modul în care au fost efectuate expertizele dispuse în cauză, instanţa de fond, la termenul de judecată din 26 martie 2014, a apreciat asupra necesităţii participării, alături de experţii desemnaţi în cauză, şi a unui expert în specialitatea energetică. Sub acest aspect, instanţa a arătat că măsura dispusă nu constituie încuviinţarea unei probe noi, ci reprezintă aceeaşi probă, însă cu participarea unui astfel de specialist, pentru o corectă şi completă individualizare a bunurilor litigioase, sens în care a desemnat, pentru efectuarea lucrării, pe expertul E.. În ceea ce priveşte obiecţiunile formulate la rapoartele de expertiză în construcţii şi, respectiv, topometrie, instanţa a dispus prorogarea analizării acestora după finalizarea expertizei termoenergetice care avea inclus, în obiectivele sale, şi efectuarea operaţiunilor de identificare completă a bunurilor cuprinse în protocolul de predare-primire din29 aprilie 2002. Ulterior depunerii acestui raport de specialitate, dar şi a răspunsurilor expertului la obiecţiunile formulate în cauză, instanţa de fond a constatat, la termenul de judecată din 21 martie 2017 că lucrarea este completă şi identifică bunurile menţionate în petitul cererii de chemare în judecată, astfel încât, în virtutea dreptului său de apreciere, conferit de art. 167 C. proc. civ., raportat la toate probele administrate în cauză, a reţinut că nu mai este util a se răspunde la obiecţiuni sau a se dispune o nouă expertiză tehnică în construcţii şi, respectiv, topografie.

Prin urmare, măsura desemnării unui expert în specialitatea termoenergetică nu a avut semnificaţia încuviinţării unei probe noi, astfel cum s-a reţinut în cuprinsul încheierii de şedinţă din 26 martie 2014, fiind aceeaşi probă, însă cu participarea unui astfel de specialist, desemnat pentru o corectă şi completă individualizare a bunurilor litigioase, obiectiv stabilit cu acelaşi scop şi finalitate, ca şi obiecţiunile formulate la expertizele sus menţionate, respectiv acela de a identifica bunurile litigioase care constituie Centralele electrice de termoficare CET I şi CET II.

Or, în contextul în care instanţa de fond s-a considerat lămurită şi a validat, în raport de ultima expertiză, şi celelalte rapoarte efectuate în cursul cercetării judecătoreşti, lucrări de specialitate care cuprindeau elementele de identificare ale bunurilor revendicate, recurenta nu poate pretinde că hotărârea pronunţată în cauză s-a bazat pe nişte rapoarte de expertiză incomplet administrate. Pe cale de consecinţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nefiind în prezenţa unui act de procedură îndeplinit cu neobservarea formelor legale de procedură care să fi cauzat părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată pe altă cale decât prin anularea actului procedural respectiv.

De altfel, în calea de atac devolutivă a apelului, la solicitarea apelantei-pârâte, instanţa putea să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, dar şi să încuviinţeze refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă şi să administreze probe noi, propuse în condiţiile art. 292 C. proc. civ.. Or, în cadrul apelului declarat, în raport de criticile formulate, pârâta nu a solicitat readministrarea probatoriile necesare stabilirii situaţiei de fapt relativ la identificarea bunurilor revendicate, astfel încât, în circumstanţele expuse, nu mai are posibilitatea de a mai invoca, în calea extraordinară de atac a recursului, împrejurarea că experţii nu ar fi lămurit complet identificarea bunurilor litigioase.

Relativ la alegaţiile recurentei, inserate în cuprinsul cererii de recurs, prin care a semnalat conduita reclamantei manifestată în legătură cu dreptul său de proprietate asupra bunurilor revendicate, aspect desprins şi din perfectarea, cu doar o lună înainte de data introducerii acţiunii de faţă, a contractului de locaţiune nr. x/2011, Înalta Curte reţine că aceste susţineri sunt lipsite de fundament juridic faţă de dovada dreptului de proprietate prezentat de reclamant în susţinerea acţiunii în revendicare, aducând în discuţie chestiuni care vizează aspecte de netemeinicie şi nu de legalitate care nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii sale reconvenţionale, recurenta SC CET SA a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât soluţia pronunţată este lipsită de temei legal şi contrară probelor administrate.

Pe cale reconvenţională, recurenta-pârâtă a solicitat obligarea reclamantului Municipiul Iaşi la plata contravalorii bunurilor aportate la capitalul social, a daunelor interese şi a contravalorii reparaţiilor şi investiţiilor efectuate asupra bunurilor revendicate. Cererea privind plata contravalorii bunurilor revendicate, cât şi a despăgubirilor a fost justificată pe obligaţia de garanţie a acţionarului care aportează un bun la capitalul social al unei societăţi comerciale.

Fără a relua considerentele avute în vedere la examinarea legalităţii soluţiei pronunţată în privinţa acţiunii în revendicare, se impune a sublinia concluzia că, la momentul constituirii societăţii pârâte, bunurile litigioase se aflau în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, astfel încât operaţiunea de aportare a acestora la capitalul social al societăţii pârâte nu a determinat vreo schimbarea regimului juridic al bunurilor şi nici transferul dreptului de proprietate în patrimoniul societăţii nou înfiinţate.

Relativ la constituirea capitalului social, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 31/1009 prevede că "aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic. Ele sunt admise la toate formele de societate şi sunt vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare". Drept urmare, capitalul social reprezintă expresia valorică a aporturilor, având o semnificaţie contabilă, iar aportul în natură poate consta în transmiterea către societate fie a dreptului de proprietate, fie a dreptului de folosinţă, fie a dreptului de uzufruct.

Chiar dacă din actul constitutiv al societăţii pârâte şi H.C.L. nr. 133/2002 nu rezultă cu ce titlu bunurile au fost aduse ca aport în societate de către acţionarul unic Municipiul Iaşi, contrar susţinerilor recurentei, art. 65 din Legea nr. 31/1990 potrivit căruia "în lipsă de stipulaţie contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului", nu îşi găseşte aplicabilitatea.

Esenţial este că, la momentul aportării, bunurile erau supuse regimului juridic al proprietăţii publice, dovadă fiind faptul că la momentul înfiinţării şi înregistrării societăţii pârâte, în cuprinsul actului său constitutiv (art. 7 alin. (4) s-a menţionat că atare bunuri nu pot fi incluse în patrimoniul societăţii. În aceste condiţii şi în lipsa unei hotărâri a consiliului local care să dispună, anterior momentului constituirii societăţii, trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, operaţiunea de aportare nu putea avea finalitatea pretinsă de recurentă, respectiv transferul către societate a dreptului de proprietate, acesta continuând să existe în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale. Cu toate acestea, nu poate fi contestat faptul că cele două Centrale de electrice de termoficare CET I şi CET II Holboca, cuprinzând întreaga infrastructură destinată sistemului de alimentare centralizată cu energie termică a localităţii, au fost predate în folosinţă pârâtei. Or, punerea la dispoziţie şi predarea efectivă a bunurilor stabilite ca făcând obiectul aportului nu poate materializa decât transmiterea unui drept de folosinţă şi nu a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor către societatea nou înfiinţată. Cum operaţiunea de aportare, ce a avut loc la momentul înfiinţării societăţii pârâte, a fost realizată prin predarea efectivă a bunurilor, în sensul îndeplinirii obligaţiei de transferare a "dreptului corespunzător", în sensul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 este exclusă producerea vreunui prejudiciu "pentru punerea la dispoziţie cu întârziere a bunurilor care au fost stabilite ca făcând obiectul aportului", cum eronat a pretins recurenta.

Nelegalitatea deciziei recurate a fost invocată şi în privinţa modului de soluţionare a capătului de cerere prin care s-a solicitat, pe cale reconvenţională, obligarea Municipiului Iaşi la plata contravalorii investiţiilor şi lucrărilor de reparaţii efectuate asupra bunurilor revendicate. Recurenta a susţinut stabilirea eronată a naturii juridice (de fructe civile) a cheltuielilor efectuate, cu titlu de investiţii şi lucrări de reparaţii, în privinţa bunurilor revendicate.

Critica recurentei nu poate fi primită.

Astfel, din situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, urmare a examinării materialului probator administrat în cauză, rezultă că valoarea investiţiilor efectuate asupra bunurilor litigioase se cifrează la 270.220.944,77 RON (286.098.593,22 RON, actualizat). Relativ la provenienţa resurselor alocate acestor investiţii, din expertiza contabilă efectuală în cauză, instanţele de fond reţin că, finanţarea acestor investiţii provin, în parte, din surse financiare proprii ale societăţii recurente, iar alte sume au fost alocate de reclamantul Municipiul Iaşi, în scopul realizării de investiţii.

Prin decizia atacată s-a reţinut că bunurile litigioase, aflate în domeniul public al Municipiului Iaşi, au făcut obiectul protocolului de predare-primire din data de 29 aprilie 2002,fiind puse la dispoziţia societăţii pârâte CET Iaşi şi utilizate de către aceasta în scopul obţinerii de surse proprii de venituri prin valorificarea acestor bunuri, specifice administrării şi exploatării serviciului public de producţie, transport şi distribuţie a energiei termice în Municipiul Iaşi.

Într-adevăr, potrivit susţinerii recurentei, fructele civile sunt veniturile pe care proprietarul le poate obţine din folosinţa bunului său de către o altă persoană, însă în contextul circumstanţial care conturează provenienţa surselor financiare proprii ale societăţii-pârâte, rezultă fără echivoc că sursa investiţiilor pretinse de aceasta, respectiv sursele financiare proprii obţinute - în desfăşurarea obiectului său de activitate - ca venituri, din folosirea, utilizarea şi exploatarea bunurilor aflate în proprietatea reclamantului, au caracterul unor fructe civile şi nu, cum eronat pretinde recurenta, că respectivele cheltuieli efectuate cu titlu de investiţii ar avea caracterul unor fructe civile.

Susţinerile recurentei prin care contestă aprecierea dată de instanţa de apel cu privire la nedovedirea împrejurării legate de utilitatea cheltuielilor pretins realizate cu lucrările de reparaţii, investiţii şi modernizări se circumscriu unor aspecte care nu pot fi cenzurate în această etapă procesuală, întrucât nu vizează legalitatea deciziei atacate, ci temeinicia hotărârii referitoare la modul în care instanţa de apel a interpretat şi a valorificat probele administrate în cauză şi a stabilit situaţia de fapt. Or, aceste chestiuni nu pot fi supuse cenzurii în recurs, faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., care stipulează în sensul că se poate cere casarea sau modificarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate. Pentru aceleaşi considerente nici susţinerea recurentei privind creditul provenit de la Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) nu va putea face obiect de analiză în recurs, întrucât excede argumentelor instanţei de apel şi tinde la stabilirea unei alte situaţii de fapt.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, evocată de recurentă, în concluziile orale cu ocazia dezbaterilor în fond, la termenul din 21 februarie 2019, acest aspect, deşi constituie un motiv de ordine publică, nu va face obiectul de analiză în recurs, întrucât aceasta a format obiect de verificare în faţa instanţei de fond, precum şi în faza apelului, Curtea de Apel Bacău reţinând, ca şi instanţa de fond, caracterul neîntemeiat al excepţiei. S-a avut în vedere că obligaţia de garanţie pentru evicţiune ce revine înstrăinătorului, nu conduce la paralizarea acţiunii acestuia în revendicarea bunului înstrăinat. Astfel, instanţa de apel a constatat caracterul admisibil al acţiunii în revendicare, fiind apreciat faptul că obligaţia de garanţie contra evicţiunii, la rândul acesteia, poate fi valorificată de către dobânditorul evins, doar după soluţionarea acţiunii în revendicare, deoarece până în acel moment nu poate fi ridicat aspectul referitor la evicţiune.

Pârâta SC CET Iaşi SA deşi a formulat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Bacău, aceasta nu a formulat, prin cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, critici de nelegalitate în privinţa modului de soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, astfel încât decizia instanţei de apel a intrat în puterea lucrului judecat potrivit art. 1201 cu referire la art. 1200 pct. 4 şi 1202 alin. (1) C. civ.

Recurenta a adus în discuţie aspectul referitor la modul de soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate abia în cuprinsul concluziilor orale şi scrise, depuse la dosar, înlăuntrul termenului de amânare a pronunţării.

Nu se poate susţine că soluţia dată excepţiei de inadmisibilitate ar fi fost invocată în cuprinsul motivului nr. IX de recurs, astfel cum, eronat, se susţine în nota de concluzii scrise, deoarece respectivul motiv de nelegalitate la care face trimitere recurenta vizează exclusiv critica referitoare la soluţia, de respingere, a pretenţiilor din cuprinsul cererii reconvenţionale.

Pentru aceleaşi considerente nu va fi examinată nici susţinerea privind modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, invocată abia în cuprinsul aceloraşi concluzii scrise, depuse la dosar după închiderea dezbaterilor.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active, deşi constituie un motiv de ordine publică, a fost examinată şi soluţionată de instanţa de fond şi apel. Or, numai printr-un motiv de nelegalitate, invocat în termenul procedural, soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active putea fi contestată în cauză. Nu se poate susţine că aspectul referitor la modul de soluţionare a acestei excepţii ar fi fost invocat în cuprinsul motivului nr. VI din cererea de recurs, cum eronat se arată în notele de concluzii scrise, întrucât respectivul motiv de recurs la care se face trimitere se referă la nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul delimitării prerogativelor legale între Municipiul Iaşi şi organul său deliberativ.

Faţă de considerentele prezentate, întrucât nu se poate reţine incidenţa vreunuia dintre motivele de nelegalitate înscrise în dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., raportat la criticile formulate de recurenta-pârâtă, consider că soluţia care se impunea în cauză era cea de respingere, ca nefondat, a recursului declarat de pârâta SC CET SA Iaşi împotriva deciziei civile nr. 759/24 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

II. Recursul declarat de reclamantul Municipiul Iaşi împotriva aceleiaşi decizii se impune a fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a susţinut nelegalitatea deciziei atacate în ceea ce priveşte modul de soluţionare a capătului de cerere privind înscrierea imobilelor în cartea funciară. Sub acest aspect, a pretins incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel ar fi efectuat o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor înscrise în art. 907 şi 908 C. civ.

Critica recurentului nu poate fi primită.

În primul rând, relativ la legea aplicabilă în materie de carte funciară, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, în raport de dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia "dispoziţiile art. 876-915 din C. civ. privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciara se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ..".

Astfel, verificarea legalităţii hotărârii recurate va fi realizată din perspectiva modului de aplicare şi interpretarea a dispoziţiilor Legii nr. 7/1996 relativ la înscrierea drepturilor în cartea funciară şi nu a dispoziţiilor C. civ., invocate eronat în cererea de recurs, întrucât înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse anterior intrării în vigoare a C. civ. din 2009 vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârşirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt solicitate/efectuate după data intrării în vigoare a C. civ. din 2009, astfel cum se stipulează în cuprinsul art. 77 din Legea nr. 71/2011.

În al doilea rând, relativ la soluţia dată cererii de înscriere a bunurilor revendicate în cartea funciară, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut corect incidenţa dispoziţiilor art. 28 alin. 1şi alin. (5) coroborat cu art. 31 ale Legii nr. 7/1996 care instituie parcurgerea unei anumite proceduri relativ solicitarea privind intabularea în cărţile funciare şi/sau rectificarea corespunzătoare a acestora.

Reclamantul a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, intabularea în cartea funciară (şi nu rectificarea, cum eronat se pretinde în recurs) a dreptului de proprietate relativ la bunurile imobile, respectiv a A. CET I şi CET II Holboca, precum şi a instalaţiilor aferente, ce au fost identificate prin protocolul de predare-primire a Sucursalei Electrocentrale din 29 aprilie 2002. Cum actul juridic invocat de către Municipiul Iaşi ca titlu de proprietate, respectiv H.G. nr. 104/2002, solicitarea reclamantului-recurent este supusă, cum corect s-a reţinut prin decizia recurată, dispoziţiilor Legii nr. 7/1996 care instituie obligaţia parcurgerii procedurii de înscriere în faţa oficiului teritorial de cadastru şi de carte funciară. Or, urmând această procedură, în caz de respingere a cererii de înscriere, partea are posibilitatea de a formula cerere de reexaminare ce se soluţionează de registratorul şef din cadrul oficiului teritorial în raza căruia se afla imobilul. De asemenea, în conformitate cu art. 31 alin. (3) din actul normativ sus menţionat, împotriva încheierii registratorului-şef, partea interesată are posibilitatea de a formula plângere, ocazie cu care oficiul teritorial este obligat să înainteze plângerea judecătoriei în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul, însoţită de dosarul încheierii şi copia cărţii funciare.

Reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii legale, respectiv a faptului că s-a adresat, iniţial, Oficiului de Carte Funciară pentru înscrierea menţiunilor referitoare la dreptul său de proprietate, conform dispoziţiilor art. 28 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 7/1996, situaţie în care, în ipoteza în care cererea sa ar fi fost respinsă, putea exercita căile legale de atac. Astfel, doar în cazul în care încheierea de respingere a înscrierii era atacată cu plângere, instanţa de judecată, învestită cu soluţionarea acesteia, era îndrituită a verifica, în cadrul acestui tip de litigii, legalitatea şi temeinicia operaţiunilor efectuate de registratorul de carte funciară la momentul emiterii încheierii atacate.

Cum dispoziţiile legale sus menţionate au fost corect aplicate şi interpretate de instanţa de apel, rezultă că recursul reclamantului Municipiul Iaşi se vădeşte a fi nefondat şi se impunea a fi respins, conform art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Procesat de GGC - LM