Intervener's appeal against evidentiary ruling in restitution case held inadmissible as final decision not subject to appeal on points of law

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 ianuarie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bucureşti, reprezentată prin Primarul General, restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. x, liber de orice sarcini, obligarea pârâtei la plata sumei de 500 RON pe zi, reprezentând daune pentru lipsa de folosinţă a imobilului, de la data înregistrării cererii până la punerea efectivă în posesie şi acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la aplicarea prevederilor art. 26 alin. (3) din actul normativ menţionat.

La data de 12 septembrie 2017, petenta B. a formulat cerere de intervenţie, prin care a solicitat: 1) respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., admiterea cererii de intervenţie şi obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bucureşti să soluţioneze notificarea nr. x din 16 martie 2001, formulată în Dosarul nr. x (notificarea nr. x din 15 martie 2001, care formează Dosarul nr. x) promovată în baza Legii nr. 10/2001, precum şi emiterea deciziei privind restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 800 mp şi construcţia existentă pe acesta; 2) obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bucureşti la restituirea în natură a imobilului menţionat.

Prin încheierea din data de 28.11.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea de intervenţie principală formulată de către B., în contradictoriu cu A. şi Municipiul Bucureşti, ca inadmisibilă şi a stabilit termen la data de 16.01.2018, cu citarea părţilor.

Împotriva încheierii din data de 28.11.2017 a formulat apel intervenienta B., arătând că prin aceasta s-a respins ca inadmisibilă cererea sa de intervenţie în nume propriu, motivată pe lipsa dreptului propriu faţă de moştenirea testamentară lăsată de C., calificând-o pe aceasta ca o persoană străină de moştenire.

Prin Decizia civilă nr. 304 A din 23.03.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-intervenientă B. împotriva încheierii din data de 28.11.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2017.

Pe rolul aceleiaşi instanţe a fost înregistrată cererea de completare a dispozitivului Deciziei nr. 304 A din 23.03.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, formulată de intervenienta B.

Prin încheierea din 11.09.2018, această instanţă a amânat pronunţarea la 25.09.2018, asupra probei cu înscrisurile depuse de apelanta-intervenientă, cât şi asupra cererii vizând aplicarea procedurii defăimării/înscrierii în fals, cu ansamblul aspectelor arondate ei, iar la termenul din 25.09.2018 instanţa, în aceeaşi compunere şi pentru aceleaşi motive a amânat pronunţarea la 02.10.2018, data la care s-a admis proba cu înscrisuri, propusă de apelanta-intervenientă, în dovedirea caracterului fals al delegaţiei menţionate.

Împotriva încheierii din 25.09.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de amânare a pronunţării asupra probei cu înscrisuri, cât şi asupra cererii vizând aplicarea procedurii defăimării/înscrierii în fals, a declarat apel intervenienta B., nemotivat.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, fiind recalificată calea de atac, iar prin raport s-a apreciat că recursul nu este admisibil.

La data de 14 ianuarie 2019, Completul de filtru C4, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părţile să îşi exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

Părţile litigante nu au înţeles să depună puncte de vedere la raport.

Constatându-se încheiată această etapă a procedurii de filtru, dosarul a fost înaintat completului de judecată în vederea stabilirii termenului pentru soluţionarea căii de atac.

S-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 21 martie 2019, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părţilor.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prin încheierea atacată, din 25.09.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a amânat pronunţarea asupra probei cu înscrisuri, cât şi asupra cererii vizând aplicarea procedurii defăimării/înscrierii în fals, la data de 02.10.2018, într-un litigiu având ca obiect Legea nr. 10/2001, temeiul de drept al cererii de chemare în judecată fiind art. 26 alin. (3) din acest act normativ.

Dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, au următorul conţinut:

"Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel."

După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aceste prevederi trebuie însă coroborate cu dispoziţiile alin. (1) şi (2) ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României nr. 365 din 30 mai 2012, care prevăd următoarele:

"(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară."

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale sus menţionate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în materia Legii nr. 10/2001 este apelul.

În conformitate cu prevederile art. 235 C. proc. civ., toate încheierile care preced hotărârea şi au ca scop să pregătească soluţionarea pricinii sunt încheieri premergătoare. Unele dintre acestea pot conţine dispoziţii pur premergătoare (încheieri preparatorii), care nu leagă instanţa sau, dimpotrivă, pot conţine soluţionări parţiale ale unor aspecte ale litigiului care leagă instanţa (încheieri interlocutorii), în sensul că ea nu mai poate reveni asupra celor hotărâte. Consecinţa acestor reglementări constă în faptul că încheierile premergătoare, indiferent de felul lor, nu pot fi atacate decât odată cu fondul, făcând corp comun cu hotărârea finală şi, prin urmare, vor fi supuse căii de atac numai odată cu aceasta.

Cum decizia dată în soluţionarea unui apel, pronunţată într-o cauză având ca obiect Legea nr. 10/2001 [art. 26 alin. (3)], nu este supusă recursului, nici încheierea atacată nu este susceptibilă de această cale de atac.

Pentru argumentele expuse, din coroborarea prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. cu cele ale art. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin art. XII din Legea nr. 202/2010, cu referire la art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a C. proc. civ., rezultă că hotărârea recurată este definitivă, nefiind supusă prin lege cenzurii căii de atac a recursului.

Legalitatea căilor de atac, prevăzută expres de dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta. Aşa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de intervenienta B. împotriva încheierii din 25 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2019.

Procesat de GGC - GV