In-kind restitution blocked under Law 10/2001 due to structural modifications; appeal dismissed and municipal dispositions partially upheld

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 22 august 2011, reclamanta Asociaţia Handicapaţilor Fizic Lugoj a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Lugoj prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Lugoj prin Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 reprezentată prin Primar, Instituţia Prefectului Judeţului Timiş prin Prefect şi A. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa

- să dispună anularea Dispoziţiei nr. 716 din 21 iulie 2011 de modificare şi completare a Dispoziţiei nr. 859 din 9 aprilie 2009 (ambele emise de Primarul Municipiului Lugoj) privind restituirea în natură a imobilului construcţie şi teren situat în Municipiul Lugoj, str. x;

- să constate că în mod greşit imobilul a fost retrocedat pârâtului A., acesta nefiind proprietarul de drept al imobilului;

- să constate că reclamanta a construit corpul de clădire numit "Pavilion cazare" şi a efectuat lucrări structurale şi de adăugire la imobilul iniţial;

- să dispună intabularea imobilului "Pavilion cazare" nou construit în favoarea sa.

Reclamanta a solicitat ca, în cazul în care cererea de anulare a celor două dispoziţii va fi respinsă, pârâtul A. să fie obligat să îi restituie contravaloarea investiţiilor efectuate, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânzile legale aferente de la data prezentei cereri şi până la restituirea efectivă.

La termenul de judecată din data de 9 ianuarie 2012, reclamanta a precizat acţiunea formulată, arătând că solicită:

- constatarea nulităţii absolute (de drept comun) a prevederilor punct. 1 art. 1 şi punct IV art. 4 din Dispoziţia nr. 716 din 21 iulie 2011 de modificare şi completare a Dispoziţiei nr. 859 din 9 aprilie 2009 emisă de Primarul Municipiului Lugoj privind restituirea în natură a imobilului construcţie şi teren situat în municipiul Lugoj, str. x şi, implicit, a Procesului-verbal de predare-primire ce s-a încheiat sau se va încheia potrivit punct 1. art. 1 alin. (3) din dispoziţia menţionată, ca fiind dat cu încălcarea prevederilor legale;

- să se constate că reclamanta a construit corpul de clădire numit "Pavilion cazare" şi să se dispună intabularea imobilului nou construit în favoarea reclamantei, dezmembrarea acestui teren din terenul total de 6.654 mp şi notarea unui drept de servitute de trecere în favoarea parcelei pe care este situată această construcţie

- să se constate că reclamanta a efectuat lucrări structurale şi de adăugire la imobilul iniţial ce face obiectul punct. 1 art. 1 din Dispoziţia nr. 716 din 21 iulie 2011

- să se constate că în mod greşit imobilul descris în punct. 1 art. 1 din Dispoziţia nr. 716 din 21 iulie 2011 a fost retrocedat pârâtului A.

- să se constate că patrimoniul reclamantei s-a micşorat cu o valoare echivalentă ca mărime care se regăseşte în patrimoniul pârâtului A.

- în subsidiar, în cazul în care cererea de anulare a celor două dispoziţii va fi respinsă, pârâtul A. să fie obligat să îi restituie reclamantei contravaloarea investiţiilor efectuate, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânzile legale aferente de la data prezentei cereri şi până la restituirea efectivă.

Prin încheierea de şedinţă de la termenul din data de 8 martie 2012, instanţa a respins excepţiile necompetenţei materiale, a netimbrării şi a tardivităţii formulării contestaţiei şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Instituţiei Prefectului.

Prin Sentinţa civilă nr. 1239/PI din 26 aprilie 2012, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea reclamantei, a dispus anularea Dispoziţiilor nr. 859 din 9 aprilie 2009 şi nr. 716 din 21 iulie 2011 emise de Primarul Municipiului Lugoj şi a respins în rest acţiunea.

Prima instanţă a reţinut că, prin Dispoziţia nr. 1164 din 9 iunie 2003, Primarul Municipiului Lugoj a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent către pârâtul A., apreciind că imobilul solicitat, situat în Lugoj, str. x, înscris în CF x LR nr. top x, compus din casă şi teren în suprafaţă de 4.748 mp, intră sub incidenţa art. 16 din Legea nr. 10/2001 (în forma atunci în vigoare), astfel că nu poate fi restituit în natură.

Intrând în circuitul civil la data comunicării către notificator, dispoziţia nu mai putea fi revocată, singura posibilitate fiind cea a atacării ei cu contestaţie în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (cale care nu a fost urmată de notificator).

Celelalte pretenţii ale reclamantei au fost respinse, tribunalul având în vedere următoarele argumente:

Ca urmare a anulării dispoziţiilor prin care fusese retrocedat în natură, imobilul în discuţie a revenit în patrimoniul statului. Reclamantei i-a fost atribuit terenul în litigiu tocmai în vederea edificării unor construcţii asupra cărora a dobândit un drept de administrare, context în care petitul vizând constatarea edificării construcţiilor apare ca fiind redundant. Construcţiile edificate nu pot fi intabulate fără a se stabili regimul juridic al terenului aferent. Or, reclamanta a fixat cadrul procesual raportat la petitul iniţial şi la subiecţii din Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu care nu poate să-şi valorifice pretenţiile de faţă, care par a tinde la recunoaşterea unui drept de superficie; oricum, un asemenea demers ar fi şi prematur, câtă vreme proprietarul terenului nu a invocat principiul "superficio solo cedit".

Pârâţii A. şi Consiliul Local al Municipiului Lugoj şi Primăria Municipiului Lugoj au declarat recursuri (calificate de instanţă ca fiind apeluri) împotriva Sentinţei civile nr. 1239/PI din 26 aprilie 2012 a Tribunalului Timiş, iar prin Decizia civilă nr. 154 din 26 septembrie 2012, Curtea de Apel Timişoara a respins apelurile formulate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 2117 din 10 aprilie 2013, a admis recursurile declarate de pârâţii A., Primăria Municipiului Lugoj şi Consiliul Local al Municipiului Lugoj, a casat decizia şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/2011*, instanţă care, prin Decizia nr. 158/A din 24 octombrie 2013, a respins ambele apeluri declarate de pârâţi împotriva Sentinţei civile nr. 1239/PI din 26 aprilie 2012 a Tribunalului Timiş.

Pârâţii au declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, iar prin Decizia civilă nr. 1606 din 28 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile formulate, a casat decizia recurată, şi a trimis din nou cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Cauza a fost reînregistrată sub nr. x/2011 la Curtea de Apel Timişoara, instanţă care, prin Decizia civilă nr. 43 din 14 martie 2016, a admis apelurile pârâţilor şi a anulat Sentinţa civilă nr. 1239/PI din 26 aprilie 2012 a Tribunalului Timiş.

Evocând fondul, instanţa de apel, a admis în parte contestaţia reclamantei şi a anulat în parte art. 1 al Dispoziţiei nr. 716 din 20 iulie 2011 emisă de Primarul Municipiului Lugoj prin care s-a modificat şi completat art. 1 al Dispoziţiei nr. 859 din 9 aprilie 2009 emisă de acelaşi primar, în sensul că a respins cererea pârâtului A. de restituire în natură a imobilului situat în Lugoj, str. x, înscris în CF x Lugojul Român (unde a fost transcris din CF nr. x Lugojul Român) nr. top x-1948/1 compus din casă veche (intabulată) şi construcţii noi edificate de asociaţia reclamantă (neintabulate) şi teren de 3.813 mp.

A respins celelalte cereri ale reclamantei şi a menţinut dispoziţia în privinţa restituirii diferenţei de teren intravilan şi a terenului extravilan ce i se cuvin pârâtului A.

Urmare a cererii de îndreptare a erorilor materiale formulată de reclamantă şi admisă în parte, prin încheierea din data de 7 iunie 2016, instanţa de apel a dispus complinirea omisiunilor din hotărâre, dispunând că se va menţiona:

"Respinge cererea pârâtului A. de restituire în natură a imobilului aflat în administrarea operativă directă şi folosinţa reclamantei Asociaţia Handicapaţilor Fizic Lugoj, situat administrativ în Lugoj, str. x, înscris în CF x Lugojul Român (unde a fost înscris din CF x Lugojul Român), nr. top. x - menţionat în dispoziţiile atacate, emise de Primarul Municipiului Lugoj ca fiind evidenţiat în CF x Lugojul Român, nr. top. x - 1946 -, compus din casă veche (neintabulată) şi construcţii noi edificate de asociaţia reclamantă (neevidenţiate în CF) şi teren de 3813 mp.".

Toate părţile au declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel. Pârâţii au declarat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 7 iunie 2016.

Prin Decizia nr. 2134 din 9 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile, a casat decizia şi încheierea recurate şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/2011.

Prin Decizia nr. 57 din 5 aprilie 2018 (ale cărei erori materiale au fost îndreptate din oficiu prin încheierea din data de 7 mai 2018), Curtea de Apel Timişoara a admis apelurile declarate de pârâţii A., Consiliul Local al Municipiului Lugoj şi Primăria Municipiului Lugoj reprezentantă prin Primar împotriva Sentinţei civile nr. 1239/PI din 26 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş şi a schimbat în parte sentinţa apelată.

A admis în parte contestaţia formulată de reclamanta Asociaţia Handicapaţilor Fizic Lugoj şi a anulat în parte art. I al Dispoziţiei nr. 716 din 20 iulie 2011 emisă de Primarul Municipiului Lugoj prin care s-a modificat şi completat art. 1 al Dispoziţiei nr. 859 din 9 aprilie 2009 emisă de acelaşi primar, în sensul că a respins cererea pârâtului A. de restituire în natură a imobilelor construcţii aflate pe terenul în suprafaţă de 6.654 mp, situate administrativ în municipiul Lugoj, str. x, înscris în CF nr. vechi 4001 Lugojul Român, (unde a fost transcris din CF nr. x Lugojul Român), CF nou 401312 Lugoj, nr. top. x-1946, astfel cum au fost identificate prin expertiza topografică realizată de expert B., compuse din:

- casă veche (intabulată) cu descrierea în dispoziţia atacată "casă nr. 1105", identificată drept corpul A în anexa 49 din raportul de expertiză tehnică în construcţii realizată de expert C., în suprafaţă iniţială de 258,79 mp şi actuală de 223,67 mp, iar în planşele 1 - 3 din raportul de expertiză topografică realizată de expert B. identificată cu C1 (imobil pentru care Primăria municipiului Lugoj va propune despăgubiri prin echivalent);

- construcţii noi edificate de asociaţia reclamantă, identificate în anexa 49 din raportul de expertiză tehnică în construcţii realizată de expert C. drept: corp "Extindere propusă" în vecinătatea corpului A, în suprafaţă de 75 mp, corp B în suprafaţă de 39,13 mp, anexă în apropierea corpului B în suprafaţă 30,94 mp, corp C în suprafaţă de 135,81 mp, iar în planşele 1 - 3 din raportul de expertiză topografică realizată de expert B. identificate ca fiind " C5 extindere", "C 3-anexe-C4", "C2 construcţie nouă", acesta din urmă situat pe nr. top. x-1946 şi în parte pe nr. top. x.

A menţinut în rest dispoziţia atacată şi hotărârea primei instanţe.

A obligat pe intimata reclamantă la plata de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă şi apel: către apelantul pârât A., suma de 2.500 RON şi către apelanţii pârâţi Consiliul Local al Municipiului Lugoj şi Primăria Municipiului Lugoj prin Primar, suma de 1.000 RON.

A obligat pe pârâtul apelant A. la plata sumei de 1.250 RON către expert C. şi de 1.000 RON domnului expert B..

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Pentru termenul de judecată din data de 9 ianuarie 2012, reclamanta şi-a precizat acţiunea, însă prin decizia civilă nr. 1606 din 28 mai 2014 (a doua decizie de casare), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit irevocabil că această cerere a fost tardiv formulată.

Prin sentinţa apelată, Tribunalul Timiş a anulat dispoziţiile emise în baza Legii nr. 10/2001 şi a respins celelalte pretenţii ale reclamantei. Hotărârea astfel pronunţată a fost apelată doar de pârâţi, nu şi de reclamantă.

Prin deciziile de casare s-a dispus cu caracter obligatoriu:

- efectuarea unei expertize tehnice în raport de care să se determine dacă reclamanta justifică interesul în promovarea acţiunii în nulitate (Decizia nr. 1606 din 28 mai 2014 a Înaltei Curţi);

- analizarea (şi a) cauzei de nulitate invocată de reclamantă privitoare la lipsa calităţii pârâtului A. de proprietar al imobilului restituit prin dispoziţia atacată (Decizia nr. 2134 din 9 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi);

- examinarea pretenţiilor reclamantei prin raportare la prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001 (toate cele trei decizii de casare) deoarece reclamanta pretinde că a edificat un pavilion care a fost greşit restituit împreună cu terenul (Decizia nr. 2117 din 10 aprilie 2013 a Înaltei Curţi) şi pentru că este necesară stabilirea persoanei căreia reclamanta îi poate opune pretenţia sa referitoare la modificări structurale ale construcţiei (Decizia nr. 2134 din 9 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi);

Instanţa a mai reţinut că solicitarea reclamantei de constatare a calităţii sale de constructor al noului edificat a fost respinsă de tribunal cu motivarea că o asemenea constatare este inutilă câtă vreme terenul i-a fost atribuit tocmai în vederea edificării construcţiilor, iar cererea de înscriere în cartea funciară în favoarea sa a construcţiei noi a fost, de asemenea, respinsă (soluţii necontestate în apel).

În consecinţă, curtea de apel a menţinut sentinţa sub aspectul respingerii cererii de înscriere în cartea funciară şi nu a examinat calitatea reclamantei de constructor al pavilionului ca petit de sine stătător, ci ca premisă a verificării existenţei interesului reclamantei în promovarea acţiunii şi a temeiniciei susţinerilor sale vizând greşita aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 privind restituirea în natură a imobilului către notificator.

Sub aspectul interesului, reclamanta a susţinut că a modificat esenţial vechea construcţie (restituită notificatorului), că a edificat un corp nou de clădire (pavilionul) pe terenul care, ulterior, a fost restituit şi că lucrările au fost realizate cu fonduri procurate personal.

Prin decizia anterior pronunţată, curtea de apel a validat concluziile expertului constructor potrivit cărora construcţia restituită prin Dispoziţia nr. 716 din 20 iulie 2011 (corpul A în planul de situaţie) fusese propusă spre demolare anterior atribuirii către reclamantă în 1991, când imobilul era atât de deteriorat încât valoarea sa era practic sub zero şi că aceasta a fost extinsă şi modificată de reclamantă, la fel şi pe cele potrivit cărora în curtea imobilului au fost adăugate de asociaţie construcţii noi, inclusiv pavilionul de cazare.

Curtea de apel a constatat că validarea de către instanţă a acestor constatări nu a fost contestată de pârâţi pe calea recursului, instanţa de recurs nu a dispus înlăturarea expertizei în construcţii astfel întocmită (ci efectuarea uneia topografice în vederea stabilirii cu exactitate în teren a construcţiilor identificare de expert) şi nici în rejudecare nu s-a susţinut contrariul. Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a efectuat lucrări la construcţia iniţială şi a edificat noi construcţii.

Pe de altă parte, potrivit concluziilor (necontestate) ale expertizei topografice întocmită în apel, atât clădirea primită în administrare de reclamantă (C1) cât şi pavilionul edificat de aceasta (C2) sunt amplasate pe parcela nr. top. x-1946 restituită pârâtului A. Rezultă că reclamanta este îndreptăţită să invoce în favoarea sa prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (avute în vedere de instanţele de casare) norme care, în asemenea situaţie, nu permit restituirea în natură a construcţiilor (ci doar acordarea de măsuri în echivalent) şi are, deci, interesul să solicite anularea dispoziţiilor prin care, în opinia sa, restituirea s-a dispus în mod nelegal şi a prejudiciat-o.

Reţinând interesul reclamantei de a solicita anularea dispoziţiilor, instanţa a procedat, conform celor dispuse prin decizia de casare, la verificarea susţinerilor acesteia referitoare la lipsa dreptului de proprietate al persoanei pe numele căreia s-a dispus retrocedarea în baza Legii nr. 10/2001 (pârâtul A.).

Astfel, instanţa de apel a reţinut că pârâtului i s-a restituit în natură atât terenul intravilan de 6.654 mp înscris în CF nr. x LR, nr. top. x-1946, cât şi construcţia veche "casa nr. 1105" aici edificată.

În ceea ce priveşte terenul, curtea de apel a constatat că, dincolo de împrejurarea că reclamanta nu a invocat că acesta ar fi făcut obiect al propriului drept de proprietate şi că restituirea în baza Legii nr. 10/2001 s-ar fi dispus cu încălcarea acestui drept, din coroborarea conţinutului notificării cu actele de stare civilă, cu înscrierile de carte funciară, cu concluziile raportului de expertiză topografică şi cu răspunsul la obiecţiunile reclamantei rezultă că terenul solicitat prin notificare a fost preluat de la familia pârâtului.

În consecinţă, contrar susţinerilor reclamantei, terenul în litigiu şi restituit pârâtului în procedura Legii nr. 10/2001 este cel care a aparţinut autorului pârâtului (D.) şi care a făcut obiect al notificării.

În ceea ce priveşte situaţia construcţiilor, instanţa a constatat pentru considerentele arătate cu ocazia examinării situaţiei terenului solicitat spre restituire, că imobilul "casa cu nr. 1105", indicat în notificare, a aparţinut familiei pârâtului A., contrar susţinerilor reclamantei.

Pe terenul restituit pârâtului apelant se află:

1. casa veche (intabulată) cu descrierea în dispoziţia atacată "casă nr. 1105", identificată drept corpul A în anexa 49 din raportul de expertiză tehnică în construcţii realizată de expertul C., în suprafaţă iniţială de 258,79 mp şi actuală de 223,67 mp şi C1 în planşele 1 - 3 din raportul de expertiză topografică întocmit de expert B.;

2. construcţii noi identificate drept corp "Extindere propusă" în vecinătatea corpului A, în suprafaţă de 75 mp, corp B în suprafaţă de 39,13 mp, anexă în apropierea corpului B în suprafaţă 30,94 mp, corp C în suprafaţă de 135,81 mp. în anexa 49 din raportul de expertiză tehnică în construcţii întocmit de expert C. şi "C5 extindere", "C3-anexe-C4", "C2 construcţie nouă" în planşele 1 - 3 din raportul de expertiză topografică realizată de expert B..

Dintre corpurile noi, cel identificat ca fiind corp C (expertiza Marincaş), respectiv "C2 construcţie nouă" (expertiza E.) este situat pe terenul restituit (nr. top. x-1946) şi în parte pe cel cu nr. top. x (teren ce nu face obiect al litigiului).

Examinând regimul construcţiilor, instanţa a reţinut, pe de o parte, că prin prima decizie de casare, Înalta Curte a stabilit că trebuie verificate condiţiile impuse de art. 19 din Legea nr. 10/2001 şi că, dispunând prin Decizia de casare nr. 2134 din 9 noiembrie 2016, ca în rejudecare să fie analizată incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 (respectiv cui i se poate opune efectuarea modificărilor aduse construcţiei iniţiale şi construirea corpurilor noi de clădire), instanţa de recurs a avut în vedere lucrările realizate de reclamantă pe terenul restituit pârâtului ca pe un ansamblu ce trebuie examinat din perspectiva acestei norme.

Pe de altă parte, pe parcursul procesului, reclamanta a susţinut în mod constant că toate lucrările efectuate (modificări şi edificări) au fost destinate desfăşurării propriei activităţi în realizarea scopului pentru care a fost înfiinţată (şi pentru care a şi obţinut fonduri private). Aceste susţineri nu au fost contestate de pârâţi şi sunt confirmate şi de concluziile expertului constructor.

Având în vedere aceste argumente, instanţa a reţinut că edificatele noi realizate de reclamantă pe terenul notificatorului nu au natura unor corpuri suplimentare de sine stătătoare în sensul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după cum nici construcţia iniţială nu are o asemenea natură, ci toate formează împreună un ansamblu de clădiri destinat realizării aceluiaşi scop final. Scoaterea din acest ansamblu a vreuneia dintre construcţii ar afecta în mod evident şi esenţial activitatea reclamantei.

Chiar dacă strict din punct de vedere constructiv fiecare dintre corpurile de clădire de pe teren este de sine-stătător, ele nu au o utilizare independentă din punct de vedere funcţional, fiecare fiind destinat desfăşurării uneia dintre procedurile specifice activităţii de protezare şi recuperare.

Pârâţii apelanţi nu au contestat nici existenţa şi nici edificarea de către reclamantă, pe cheltuiala sa, a construcţiilor noi.

Cu privire la construcţia veche descrisă în dispoziţia atacată ca fiind "casă nr. 1105", expertul constructor a constatat, pe de o parte, că suprafaţa iniţială a acesteia a fost de 258,79 mp, iar în prezent (efect al lucrărilor reclamantei) este de 559,89 mp, ceea ce reprezintă o mărire cu 216% a suprafeţei iniţiale - procent superior celui de 100% avut în vedere de art. 19 alin. (1) - şi, pe de altă parte, că la data predării către reclamantă, casa veche era atât de deteriorată încât fusese propusă pentru casare şi demolare. Prin urmare, a apreciat valoarea acestui imobil notificat ca fiind sub zero, inclusiv în situaţia în care din cheltuielile de demolare s-ar fi dedus valoarea elementelor recuperabile.

Aceste constatări ale expertului au fost contestate de apelantul A.. Instanţa a considerat că susţinerile pârâtului sunt nefondate deoarece construcţiile există ca ansamblu şi nu ca elemente de sine - stătătoare. Corpul de clădire "C2 construcţie nouă" (identic cu corp C în expertiza în construcţii) este amplasat parţial pe terenul restituit pârâtului şi tot pe acest teren sunt edificate de reclamantă şi celelalte părţi de construcţie. Chiar dacă prin alin. (1) al art. 2 din Dispoziţia nr. 859 din 9 aprilie 2009, emitentul a dispus că suprafaţa de 170 mp teren pe care reclamanta a edificat construcţia nouă este şi rămâne în proprietatea Statului Român, acest articol (având trei alineate) a fost modificat prin Dispoziţia nr. 716 din 20 iulie 2011. În forma sa finală, acest articol (având un singur alineat) constată că reclamanta a edificat construcţia nouă pe terenul restituit notificatorului, fiind, deci, înlăturată în tot menţiunea iniţială (invocată de pârât) potrivit căreia terenul pe care a fost amplasată construcţia rămânea în proprietatea statului.

În plus, deşi pe terenul în suprafaţă totală de 6.654 mp, restituit prin ultima dispoziţie, reclamanta a edificat construcţiile noi mai sus-arătate, dispunând restituirea terenului şi a construcţiei "casa cu nr. 1105", singura referire pe care emitentul dispoziţiei de restituire o face la acestea este exclusiv cea de constatare a existenţei unei singure construcţii edificată de asociaţia reclamantă.

Or, potrivit răspunsului expertului constructor la obiecţiuni, deşi în cartea funciară a imobilului teren şi construcţie avându-l ca proprietar tabular pe pârâtul A. (CF x fost CF x) este evidenţiat un singur edificat, planul de situaţie - parte a documentaţiei avizată de OCPI - cuprinde şi clădirea nou construită de reclamantă (pavilion de cazare) care nu este evidenţiată în cartea funciară, omisiunile fiind cauzate de lipsa unei documentaţii cadastrale corect întocmită. Faţă de această situaţie, expertul a apreciat că înscrierea pârâtului ca proprietar tabular al terenului are ca efect şi înscrierea pe numele său, în aceeaşi calitate, a construcţiilor noi, această calitate rezultând inclusiv din Certificatul fiscal nr. 33960 din 19 mai 2009 eliberat de Primăria Lugoj.

Având în vedere că prin obiecţiunile formulate, apelantul A. nu a contestat validitatea înscrisurilor invocate de expert, nici concluziile acestuia privind erorile cuprinse în înscrisuri şi nici consecinţa acestor erori asupra stabilirii persoanei proprietarului noilor construcţii, curtea de apel concluzionează că apelantul notificator a avut reprezentarea faptului că noile construcţii formează împreună cu cea iniţială, modificată de reclamantă, un tot unitar destinat activităţii de protezare şi recuperare.

Instanţa a mai constatat că, prin notificare, apelantul a solicitat restituirea imobilului teren "cu casă, trecut în proprietatea statului în baza HCM nr. 308/1953, şi în care funcţionează reclamanta".

Or, deşi la momentul notificării (şi la cel al emiterii dispoziţiilor de restituire) în cartea funciară era înscrisă o singură construcţie, asociaţia reclamantă efectuase deja lucrările de modificare şi construire şi funcţiona deja în clădirile existente pe teren. Prin urmare, imobilul în care funcţionează reclamanta, solicitat prin notificare în modalitatea arătată, este reprezentat de unitatea funcţională formată din construcţia iniţială şi cele realizate de reclamantă şi, faţă de prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi restituit în natură, contrar celor dispuse prin dispoziţiile emise în baza Legii nr. 10/2001.

În consecinţă, curtea de apel a apreciat că nu sunt fondate criticile apelanţilor vizând anularea dispoziţiilor în partea privind restituirea în natură a construcţiei şi în cea (subsecventă restituirii) referitoare la obligaţia notificatorului de păstrare a destinaţiei imobilului şi la predarea către acesta a imobilului (art. I al Dispoziţiei nr. 716 din 20 iulie 2011 prin care s-a modificat şi completat art. 1 al Dispoziţiei nr. 859 din 9 aprilie 2009).

În baza aceloraşi prevederi şi faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, având în vedere necesitatea reparării prejudiciului cauzat prin preluarea construcţiei ce nu mai poate fi restituită în natură, instanţa de apel a considerat că pârâtul apelant A. este îndreptăţit la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Cum calitatea procesuală pasivă a pârâţilor a fost reţinută irevocabil prin decizia de casare, obligaţia de a propune aceste măsuri revine pârâtei Primăria Municipiului Lugoj care va proceda în acest sens prin primar, date fiind atribuţiile ce îi revin acestuia în cadrul structurii funcţionale a primăriei.

Instanţa de apel a mai reţinut că prin acelaşi art. I al Dispoziţiei nr. 716 din 20 iulie 2011 a fost modificat art. 1 din Dispoziţia nr. 859 din 9 aprilie 2009, astfel că menţiunile de aici referitoare la alte suprafeţe de teren au fost înlăturate şi nu mai produc vreun efect, consecinţa fiind aceea că pârâtul notificat a dispus ca măsură reparatorie restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 6.654 mp având nr. top, 1945 - 1946 înscris iniţial în CF nr. x Lugojul Român, transcris în CF nr. vechi 4001 Lugojul Român şi apoi în CF nou 401312 Lugoj (unde este evidenţiat şi în prezent).

Instanţa a menţinut măsura astfel dispusă (admiţând sub acest aspect apelurile pârâţilor) având în vedere că terenul a fost preluat de la familia notificatorului, iar acesta este îndreptăţit la restituire faţă de prevederile art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de împrejurarea că reclamanta nu a avut în proprietate terenul şi de faptul că dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (din perspectiva cărora a fost examinată situaţia imobilului, conform celor dispuse prin deciziile de casare) opresc restituirea în natură către notificator doar a construcţiilor, nu şi a terenului pe care acestea sunt amplasate şi care a fost preluat abuziv.

Articolul II al Dispoziţiei nr. 716 din 20 iulie 2011 a modificat în tot art. 2 al Dispoziţiei nr. 859 din 9 aprilie 2009, astfel că soluţia finală dată notificării prin acest articol este cea a constatării edificării de către reclamantă a unei construcţii pe terenul retrocedat. Cum această constatare nu a fost contestată, sentinţa primei instanţe a fost schimbată în sensul menţinerii dispoziţiilor atacate sub acest aspect.

Articolul III al Dispoziţiei nr. 716 din 20 iulie 2011 a modificat în tot art. 3 al Dispoziţiei nr. 859 din 9 aprilie 2009, iar instanţa de apel a schimbat soluţia tribunalului de anulare (şi) sub acest aspect al dispoziţiilor în sensul menţinerii acestui articol întrucât vizează un teren situat în extravilan. În plus, o eventuală restituire a acestuia în temeiul legilor fondului funciar nu o afectează în nici un fel pe reclamantă, ea neavând interesul să conteste sub acest aspect dispoziţiile primarului.

Aceeaşi soluţie de schimbare a hotărârii primei instanţe şi de menţinere a dispoziţiilor pârâtului emitent a fost dată în apel şi punctului IV al Dispoziţiei nr. 716 din 20 iulie 2011 care elimină pct. 4 al Dispoziţiei nr. 859 din 9 aprilie 2009 şi prin care se stabileşte că Dispoziţia nr. 1164 din 9 iunie 2003 privind oferta de acordare de despăgubiri băneşti pentru casa cu destinaţia de locuinţă şi terenul aferent din str. x îşi încetează efectele. Aceasta pentru că notificatorul apelant este îndreptăţit la restituirea în natură (şi) a acestui teren, astfel că nu mai poate pretinde reparaţii în echivalent pentru acelaşi imobil, iar pentru construcţie, măsurile reparatorii nu vor consta în despăgubiri băneşti, ci în măsurile reparatorii prin echivalent avute în vedere de Legea nr. 165/2013.

Prin Decizia nr. 133 din 20 septembrie 2018, Curtea de Apel Timişoara a respins cererea formulată de reclamanta Asociaţia Handicapaţilor Fizic Lugoj de îndreptare, lămurire şi completare a Deciziei civile nr. 57 din 5 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

I. Împotriva Deciziei civile nr. 57 din 5 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs reclamanta Asociaţia Handicapaţilor Fizic Lugoj şi pârâţii Consiliul Local al Municipiului Lugoj şi Primăria Municipiului Lugoj prin Primar.

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta Asociaţia Handicapaţilor Fizic Lugoj, Înalta Curte constată următoarele:

Conform art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit dovezii de îndeplinire a procedurii de comunicare, aflată la dosarul instanţei de apel, Decizia civilă nr. 57 din 5 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a fost comunicată reclamantei la data de 09 mai 2018, iar recursul împotriva acestei decizii a fost formulat la data de 18 octombrie 2018 - data ştampilei aflate pe plic, dosarul Înaltei Curţi, cu depăşirea termenului legal prevăzut de dispoziţiile art. 301 C. proc. civ.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 301 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca tardiv recursul declarat în cauză de reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 57 din 5 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

2. Prin recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 57 din 5 aprilie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Lugoj şi Primăria Municipiului Lugoj prin Primar au formulat următoarele critici, pe care le-au încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.:

a. În mod greşit au fost respinse excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Consiliului Local al Municipiului Lugoj şi excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Lugoj, raportat la prevederile Legii nr. 215/2001 şi la art. 41 alin. (1) C. proc. civ. Consiliul local este o autoritate publică deliberativă, fără personalitate juridică, iar primăria este doar o denumire a unei structuri funcţionale, care nu are personalitate juridică şi, prin urmare, nici calitate procesuală activă sau pasivă.

b. Prin Decizia de casare nr. 1606 din 28 mai 2014 a Înaltei Curţi s-a reţinut tardivitatea cererii precizatoare, ceea ce înseamnă că verificarea legalităţii dispoziţiei contestate trebuie să se facă doar în limita solicitărilor din acţiunea introductivă, adică prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu şi prin raportare la temeiurile de drept comun, invocate prin precizarea de acţiune.

Odată ce s-a stabilit cadrul procesual, în sensul că verificarea legalităţii dispoziţiei contestate nu poate avea loc decât în sfera de reglementare a legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, înseamnă că şi verificarea calităţii procesuale active a reclamantei nu putea excede acestor reglementări.

Recurenţii susţin că ipoteza la care face referire instanţa de apel în ceea ce priveşte invocarea art. 19 din Legea nr. 10/2001 în justificarea calităţii procesuale active a reclamantei nu este prevăzută de legiuitor în textul respectiv. Prin interpretarea dată, instanţa de apel adaugă la lege şi încalcă principii de drept, legate de regulile de interpretare a unei norme.

Prin urmare, susţin recurenţii, Decizia civilă nr. 57 din 5 aprilie 2018 a Curţii de Apel Timişoara este nelegală, deoarece Legea nr. 10/2001 nu a prevăzut dreptul terţilor de a contesta o dispoziţie de restituire în natură, care după ce a devenit definitivă în sensul Legii nr. 10/2001, a produs efecte, intrând în circuitul civil, ca urmare a intabulării în cartea funciară a persoanei îndreptăţite, pârâtul A..

c. Recurenţii arată că nelegalitatea deciziei recurate derivă şi din modul în care este formulat dispozitivul acesteia, şi care, în opina lor, este imposibil de adus la îndeplinire.

Astfel, restituirea în natură a imobilului notificat de A., asupra căruia se poartă prezentul litigiu, s-a realizat iniţial prin Dispoziţia nr. 859 din 9 aprilie 2009, care ulterior a fost modificată prin Dispoziţia nr. 716 din 20 iulie 2011, ambele emise de Primarul Municipiului Lugoj, doar în ceea ce priveşte alte imobile decât cel revendicat de către intimata-reclamantă. Prin modalitatea în care se soluţionează apelul, se ajunge în situaţia în care, în prezent, există Dispoziţia nr. 859 din 9 aprilie 2009 prin care se restituie în natură imobilul, asupra căreia instanţa de judecată nu a intervenit, şi care rămâne valabilă şi produce efecte juridice prin intabularea imobilului în cartea funciară, şi Dispoziţia nr. 716 din 20 iulie 2011 al cărei art. I este anulat în parte de către instanţă, fără a exista o obligaţie de emitere a unei noi dispoziţii în acest sens, care să conducă implicit şi la modificarea Dispoziţiei nr. 859 din 9 aprilie 2009.

Recurenţii mai arată că dezlegările cuprinse în Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii nu sunt aplicabile în cauză, deoarece calitatea de reclamant în această cauză nu o are persoana îndreptăţită la măsurile reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001 şi nici nu se solicită restituirea în natură a imobilului.

d. Nu poate fi menţinută concluzia instanţei de apel în sensul că toate clădirile formează un ansamblu destinat realizării aceluiaşi scop final, deoarece legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea analizării condiţiilor de restituire în natură a unui imobil raportat la destinaţia şi modul de utilizare a acestuia la momentul soluţionării notificării şi nici nu a fost produsă vreo probă în acest sens. Nici expertul în construcţii, nici cel topografic, nu pot certifica nici destinaţia imobilelor din punct de vedere funcţional şi nici dacă activitatea prestată ar mai putea fi continuată în condiţiile restituirii în natură a construcţiei vechi.

e. Modul de calcul al procentului privind suprafaţa desfăşurată a construcţiilor noi este greşit interpretat în cauză, deoarece prin dispoziţia contestată se restituie în natură doar casa veche, nu şi clădirile noi construite. În această situaţie nu se poate analiza procentul final prin adăugarea la suprafaţa iniţială şi a celei noi construite, deoarece pentru aceasta din urmă s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei. Prevederea de la art. 19 din Legea nr. 10/2001 este de strictă interpretare, în prezenta cauză fiind incidente dispoziţiile alin. (2) din acest articol.

Recursul nu este fondat.

Deşi recurenta indică în cuprinsul cererii, prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., niciuna din criticile pe care le formulează nu poate fi circumscrisă acestui motiv de recurs. Hotărârea pronunţată de curtea de apel nu s-a întemeiat pe interpretarea unui act juridic care, greşită fiind, a determinat schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic respectiv. Prin urmare, Înalta Curte nu este legal învestită cu exercitarea controlului judiciar de legalitate asupra deciziei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

a. Prin Decizia de casare nr. 2134 din 9 noiembrie 2016, pronunţată în finalizarea celui de-al treilea ciclu procesual, Înalta Curte, analizând motivele de recurs formulate de Consiliul Local al Municipiului Lugoj şi Primăria Municipiului Lugoj, a arătat că nu sunt întemeiate criticile referitoare la lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a acestor părţi.

Dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Faţă de conţinutul acestor prevederi legale, problema de drept dezlegată prin decizia de casare cu privire la capacitatea procesuală de folosinţă a Consiliului Local al Municipiului Lugoj şi a Primăriei Municipiului Lugoj nu mai putea fi reanalizată de instanţa de apel, nu putea primi o dezlegare diferită în rejudecarea cauzei şi, pe cale de consecinţă, nu mai putea fi nici reiterată în cadrul motivelor de recurs formulate împotriva hotărârii pronunţate după rejudecarea pricinii.

Prin urmare, în mod corect, respectând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a soluţionat apelul cu care a fost învestită, pornind de la dezlegările obligatorii cuprinse în decizia de casare pronunţată de instanţa de recurs.

b. Aceleaşi considerente sunt valabile şi cu privire la critica formulată de recurenţi în legătură cu lipsa calităţii procesual active a reclamantei.

Prin aceeaşi decizie de casare, Înalta Curte a tranşat această problemă, stabilind în mod irevocabil şi obligatoriu pentru instanţa de rejudecare, faţă de prevederile art. 315 C. proc. civ., că reclamanta are calitate procesuală activă în cauză. Legitimarea procesuală activă a reclamantei rezultă, astfel cum s-a stabilit prin decizia Înaltei Curţi, tocmai din calificarea dată de instanţe actului atacat, ca fiind unul de natură civilă şi care, prin efectele sale poate prejudicia un terţ. Pentru că nu a fost parte în procedura Legii nr. 10/2001, reclamantei nu-i este deschisă calea contestaţiei reglementate de art. 26 din acest act normativ, ci calea dreptului comun, a acţiunii în nulitate. Negarea posibilităţii terţului de a se adresa instanţei de judecată atunci când un act juridic la emiterea căruia nu a participat aduce atingere drepturilor sale legitime ar însemna o îngrădire nepermisă - din punct de vedere constituţional (art. 21) şi din punct de vedere al Convenţiei europene (art. 6) - a accesului la justiţie.

Faţă de aceste dezlegări cuprinse în considerentele deciziei de casare şi de prevederile art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate primi criticile formulate prin motivele de recurs vizând calitatea procesuală activă a reclamantei.

c. Nu este întemeiată nici critica prin care se susţine nelegalitatea deciziei recurate derivată din imposibilitatea de aducere la îndeplinire a dispozitivului.

Sub acest aspect, recurenţii susţin că dezlegările cuprinse în decizia pronunţată de instanţa de apel fac ca, în prezent, să existe atât Dispoziţia nr. 859 din 9 aprilie 2009 prin care se restituie în natură imobilul, asupra căreia instanţa de judecată nu a intervenit, cât şi Dispoziţia nr. 716 din 20 iulie 2011 al cărei art. I este anulat în parte de către instanţă, fără a exista o obligaţie de emitere a unei noi dispoziţii în acest sens, care să conducă implicit şi la modificarea Dispoziţiei nr. 859 din 9 aprilie 2009.

Contrar celor susţinute de recurenţi, Înalta Curte constată că menţiunile cuprinse în dispozitivul deciziei sunt explicitate în considerentele hotărârii şi permit aducerea la îndeplinire a dezlegărilor date de instanţa de apel.

Astfel, curtea de apel a arătat clar în considerentele deciziei faptul că prin art. I al Dispoziţiei nr. 716 din 20 iulie 2011 a fost modificat art. 1 din Dispoziţia nr. 859 din 9 aprilie 2009. Prin urmare, prin Dispoziţia nr. 716 din 20 iulie 2011 menţiunile referitoare la alte suprafeţe de teren au fost înlăturate şi nu mai produc vreun efect, iar în ceea ce priveşte terenul în litigiu, s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 6.654 mp având nr. top. x-1946 înscris iniţial în CF nr. x Lugojul Român, transcris în CF nr. vechi 4001 Lugojul Român şi apoi în CF nou 401312 Lugoj (unde este evidenţiat şi în prezent).

Aceste considerente susţin şi explică măsura cuprinsă în dispozitiv în sensul respingerii cererii pârâtului de restituire în natură a imobilelor construcţii aflate pe terenul în suprafaţă de 6.654 mp şi de menţinere a Dispoziţiei nr. 716 din 20 iulie 2011 sub aspectul restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 6.654 mp având nr. top. x-1946 înscris iniţial în CF nr. x Lugojul Român, transcris în CF nr. vechi 4001 Lugojul Român şi apoi în CF nou 401312 Lugoj.

Instanţa a arătat că menţine măsura astfel dispusă deoarece terenul a fost preluat de la familia notificatorului, iar acesta este îndreptăţit la restituire faţă de prevederile art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi de împrejurarea că reclamanta nu a avut în proprietate terenul. În plus, a arătat curtea de apel, dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 împiedică restituirea în natură către notificator doar a construcţiilor, nu şi a terenului pe care acestea sunt amplasate şi care a fost preluat abuziv.

În ceea ce priveşte celelalte articole ale Dispoziţiei nr. 716 din 20 iulie 2011, instanţa a arătat că art. II al Dispoziţiei nr. 716 din 20 iulie 2011 a modificat în tot art. 2 al Dispoziţia nr. 859 din 9 aprilie 2009, astfel că soluţia finală dată notificării prin acest articol este cea a constatării edificării de către reclamantă a unei construcţii pe terenul retrocedat, şi a schimbat sentinţa tribunalului în sensul menţinerii dispoziţiilor atacate sub acest aspect.

Cu privire la articolul III al Dispoziţiei nr. 716 din 20 iulie 2011, curtea de apel a arătat că acest articol a modificat în tot art. 3 al Dispoziţiei nr. 859 din 9 aprilie 2009, şi a schimbat soluţia tribunalului, în sensul menţinerii acestui articol întrucât vizează un teren situat în extravilan. Aceeaşi soluţie de schimbare a hotărârii primei instanţe şi de menţinere a dispoziţiilor pârâtului emitent a fost dată şi punctului IV al Dispoziţiei nr. 716 din 20 iulie 2011 care elimină pct. 4 al Dispoziţiei nr. 859 din 9 aprilie 2009 şi prin care se stabileşte că Dispoziţia nr. 1164 din 9 iunie 2003 privind oferta de acordare de despăgubiri băneşti pentru casa cu destinaţia de locuinţă şi terenul aferent din str. x îşi încetează efectele. Curtea de apel a motivat această soluţie prin faptul că notificatorul este îndreptăţit la restituirea în natură (şi) a acestui teren, astfel că nu mai poate pretinde reparaţii în echivalent pentru acelaşi imobil, iar pentru construcţie, măsurile reparatorii nu vor consta în despăgubiri băneşti, ci în măsurile reparatorii prin echivalent avute în vedere de Legea nr. 165/2013.

În consecinţă, curtea de apel a arătat în ce constau efectele Dispoziţiei nr. 716 din 20 iulie 2011, care sunt limitele în care aceasta a modificat Dispoziţia nr. 859 din 9 aprilie 2009 şi, totodată, limitele în care instanţa a păstrat Dispoziţia nr. 716 din 20 iulie 2011.

Faţă de aceste precizări, nu se poate susţine, aşa cum pretind recurenţii că, în prezent, sub aspectul măsurilor reparatorii sau al bunurilor anumite dispoziţii se suprapun.

Înalta Curte nu va analiza susţinerile recurenţilor referitoare la dezlegările cuprinse în Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, deoarece cererea de recurs cuprinde doar o redare a considerentelor acestei decizii şi afirmaţia că ea nu este aplicabilă în cauză, ceea ce nu poate constitui o critică de nelegalitate, în sensul prevederilor art. 304 C. proc. civ.

d. Recurenţii susţin nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul dezlegărilor date în legătură cu măsurile reparatorii ce pot fi acordate cu privire la construcţii, arătând că este greşită concluzia instanţei de apel în sensul că toate clădirile formează un ansamblu destinat realizării aceluiaşi scop final, deoarece legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea analizării condiţiilor de restituire în natură a unui imobil raportat la destinaţia şi modul de utilizare a acestuia.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că edificatele noi realizate de reclamantă pe terenul notificatorului nu au natura unor corpuri suplimentare de sine stătătoare în sensul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după cum nici construcţia iniţială nu are o asemenea natură, ci toate formează împreună un ansamblu de clădiri destinat realizării aceluiaşi scop final. Scoaterea din acest ansamblu a vreuneia dintre construcţii ar afecta în mod evident şi esenţial activitatea reclamantei.

Pentru a concluziona în acest sens, instanţa de apel a apreciat că, prin Decizia de casare nr. 2134 din 9 noiembrie 2016, Înalta Curte, dispunând ca în rejudecare să fie analizată incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 (respectiv cui i se poate opune efectuarea modificărilor aduse construcţiei iniţiale şi construirea corpurilor noi de clădire), a avut în vedere lucrările realizate de reclamantă pe terenul restituit pârâtului ca pe un ansamblu ce trebuie examinat din perspectiva acestei norme.

Or, prin motivele de recurs, recurenţii nu formulează critici cu privire la premisa avută în vedere de curtea de apel, respectiv nu critică modul în care instanţa de apel a făcut interpretarea şi aplicarea art. 315 C. proc. civ. sub aspectul dezlegărilor date de Înalta Curte în ceea ce priveşte art. 19 din Legea nr. 10/2001. Câtă vreme nu au susţinut că interpretarea dată de instanţa de apel dezlegărilor cuprinse în Decizia de casare nr. 2134 din 9 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi este greşită din perspectiva art. 315 C. proc. civ. raportat art. 19 din Legea nr. 10/2001, recurenţii nu pot pretinde aplicarea greşită a normelor din legea specială, deoarece aplicarea acestor norme a fost făcută de curtea de apel în acord cu interpretarea pe care instanţa, în rejudecare, a dat-o dezlegărilor cuprinse în decizia de casare menţionată.

Susţinerile recurenţilor în sensul că experţii nu pot certifica nici destinaţia imobilelor din punct de vedere funcţional şi nici dacă activitatea prestată ar mai putea fi continuată în condiţiile restituirii în natură a construcţiei vechi urmează a fi înlăturate în analiza recursului, deoarece ele vizează probele administrate. Cenzurarea modului în care instanţa de apel a interpretat dovezile administrate nu se poate realiza pe calea recursului, această cale de atac fiind destinată exclusiv verificării modului în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză.

e. Toate susţinerile recurenţilor referitoare la modul de calcul al procentului privind suprafaţa desfăşurată a construcţiilor noi nu constituie critici de nelegalitate care să poată fi circumscrise vreunuia din motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci reprezintă susţineri care vizează temeinicia deciziei recurate şi care, din acest motiv, nu pot fi analizate.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Lugoj şi Primăria Municipiului Lugoj prin Primar împotriva Deciziei civile nr. 57 din 5 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

II. În cuprinsul cererii de recurs formulată de reclamanta Asociaţia Handicapaţilor Fizic Lugoj se menţionează că recursul este declarat atât împotriva Deciziei civile nr. 57 din 5 aprilie 2018, cât şi împotriva Deciziei civile nr. 133 din 20 septembrie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara.

Înalta Curte urmează a constată nul recursul declarat de reclamanta Asociaţia Handicapaţilor Fizic Lugoj împotriva Deciziei civile nr. 133 din 20 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă. Prin această decizie a fost respinsă cererea reclamantei de îndreptare, lămurire şi completare a Deciziei civile nr. 57 din 5 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, instanţa de apel apreciind că această cerere nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 281, art. *2821 şi art. *2822 C. proc. civ., toate susţinerile reclamantei din cuprinsul cererii putând fi formulate prin intermediul căilor de atac.

Or, prin cererea de recurs, reclamanta nu critică modul de interpretare şi aplicarea a dispoziţiilor art. 281, art. *2821 şi art. *2822 C. proc. civ. care au dus la dezlegarea dată de Curtea de Apel Timişoara prin Decizia civilă nr. 133 din 20 septembrie 2018, ci formulează exclusiv critici raportate la Decizia civilă nr. 57 din 5 aprilie 2018 a aceleiaşi instanţe. Prin urmare, menţionarea Deciziei civile nr. 133 din 20 septembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara în cuprinsul cereri de recurs formulată de reclamantă este pur formală, şi, pe cale de consecinţă, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantă împotriva acestei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta Asociaţia Handicapaţilor Fizic Lugoj împotriva Deciziei civile nr. 57 din 5 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Constată nul recursul declarat de reclamanta Asociaţia Handicapaţilor Fizic Lugoj împotriva Deciziei civile nr. 133 din 20 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Lugoj şi Primăria Municipiului Lugoj prin Primar împotriva Deciziei civile nr. 57 din 5 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2019.

Procesat de GGC - LM