Motor insurance moral damages: inapplicability of statutory delay penalties to non-material prejudice

Analizând recursul, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Hotărârile instanţei de apel

Prin Decizia nr. 1890 din 10 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis apelul pârâtei A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 5572 din 12 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantei B. suma de 20.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR la data efectivă a plăţii - cu titlu de daune morale .

Prin aceeaşi decizie, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului C. suma de 10.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR la data efectivă a plăţii - cu titlu de daune morale, iar reclamantului D. suma de 10.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR la data efectivă a plăţii - cu titlu de daune morale.

Totodată, a fost respins ca nefondat apelul reclamanţilor B., C. şi D. împotriva aceleiaşi hotărâri, celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate fiind menţinute.

Prin Decizia nr. 357 din data de 14 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de completare a Deciziei civile nr. 1890 din 10 noiembrie 2017 pronunţată de aceeaşi instanţă, formulată de petenţii B., C. şi D.

2. Recursurile

2.1. Motive

Împotriva ambelor decizii ale instanţei de apel, reclamanţii C. şi D. au declarat recurs.

1. Decizia nr. 1890 din 10 noiembrie 2017 este nelegală în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4, 7 şi 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011. Mai mult, instanţa de apel nu s-a pronunţat deloc asupra acestui capăt de cerere.

Instanţa de apel era obligată să constate că intimatei îi revenea obligaţia legală de a proceda la plata despăgubirilor conform pretenţiilor de despăgubire formulate în cererea de despăgubire în urma producerii evenimentului asigurat.

Consecinţa expirării termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat este faptul că sumele solicitate prin cererea de despăgubire devin certe, lichide şi exigibile începând cu data de 22 februarie 2013, iar asigurătorul este pus de drept în întârziere. Începând cu data de 22 februarie 2013 se aplică o penalizare de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere până la data plăţii efective a despăgubirilor cuvenite.

În al doilea rând, hotărârea este nelegală întrucât a încălcat prevederile art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 pentru că nu a stabilit despăgubirile morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Instanţa a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 162/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti stabilind că Ordinul CSA nr. 14/2011 nu are caracter obligatoriu pentru instanţe, fiind elaborat de un organism care nu are putere de legiferare. Procedând astfel, curtea de apel s-a transformat în legiuitor care a abrogat dispoziţii legale cu caracter normativ.

Criteriile de stabilire a daunelor morale nu au fost analizate în mod concret de instanţa de apel.

Instanţa a încălcat prevederile art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 14/2011. Instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a adăugat la lege, asigurătorul putând stabili cuantumul daunelor morale. Art. 37 nu realizează nicio distincţie între daunele materiale şi daunele morale, în sensul că penalităţile de întârziere s-ar acorda doar pentru o categorie de daune.

2. Decizia nr. 357/2018 este nelegală, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Instanţa a făcut o confuzie nepermisă între normele de drept aplicabile, cu privire la care susţine că s-a pronunţat. Instanţa a ignorat dispoziţiile de drept material prevăzute de art. 36 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Instanţa a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive străine de cele invocate prin cererea completatoare.

2.2. Analiza recursurilor

Recursurile sunt neîntemeiate şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:

Înainte de toate, se constată că atât prin motivele de recurs relative la Decizia nr. 1890/2017, cât şi prin cele vizând recursul împotriva Deciziei nr. 357/2018 sunt formulate critici privitoare la nelegalitatea hotărârilor atrasă de greşita interpretare a unor norme din Ordinul CSA nr. 14/2011, respectiv art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) şi art. 37. Drept consecinţă, legalitatea ambelor hotărâri, din această perspectivă, va fi analizată în cadrul unor considerente unice.

Criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a arătat în mod corect, raportat la situaţia de fapt din speţă, şi care nu a fost contestată, precum şi la limitele criticilor formulate prin cererea de apel a reclamanţilor - care vizează, în realitate, daunele morale -, faptul că prevederile sus-menţionate sunt incidente numai despăgubirilor materiale, iar nu şi celor morale, care nu pot fi acordate de societăţile de asigurare în urma parcurgerii procedurii instituite prin art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011, emis pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în temeiul art. 53 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

Aceasta deoarece, criteriile de cuantificare a prejudiciului moral diferă de cele impuse asigurătorului pentru a formula oferta de despăgubire pentru acoperirea prejudiciului material, la dispoziţia asigurătorului nefiind decât cele din urmă. Din art. 36 alin. (1) şi (3) al Ordinului CSA nr. 14/2011 rezultă că asigurătorul poate să formuleze oferta de despăgubire, fără să facă propriile investigaţii privind producerea accidentului, atunci când accidentul a făcut obiectul unor cercetări efectuate de autorităţile publice, respectiv poate desfăşura investigaţii privind producerea accidentului în condiţiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autorităţile publice. Or, investigaţiile pe care le poate întreprinde asigurătorul, pentru a putea formula oferta de despăgubire, nu figurează printre criteriile cu care operează instanţele judecătoreşti pentru determinarea cuantumului daunelor morale, în aşa fel încât să se poată admite că prevederile art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011 ar fi aplicabile şi despăgubirilor morale.

Mai mult, din art. 44 din Ordin rezultă că stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună - constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competenţe să constate accidentele de vehicule, înştiinţare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă - rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit. Cum nici în faţa instanţei de judecată persoana vătămată nu face dovada prejudiciului de natură morală încercat prin suferinţa provocată de accidentul produs de persoana asigurată, ci instanţa este cea care face aprecieri pornind, practic, de la premisa suferinţelor de natură morală încercate, cu atât mai mult persoana păgubită nu ar putea face o asemenea dovadă în faţa societăţii de asigurare, pentru ca aceasta să-i acorde şi despăgubiri de natură nepatrimonială.

În consecinţă, Înalta Curte constată faptul că instanţa de apel a interpretat corect prevederile art. 36 din Ordin şi a stabilit că societatea de asigurare nu putea să facă persoanelor prejudiciate prin producerea riscului asigurat decât o ofertă de despăgubire pentru acoperirea prejudiciului material. Pe cale de consecinţă, s-a stabilit corect că nici dispoziţiile art. 37 din Ordin nu-şi găsesc aplicare în legătură cu daunele morale.

Nu sunt întemeiate nici criticile întemeiate pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Decizia nr. 357/2018 cuprinzând considerente clare prin care s-a răspuns cererii de completare a Deciziei nr. 1890/2017, astfel încât respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Instanţa a arătat că cererea de completare este neîntemeiată, pentru că prin decizia menţionată a fost respinsă şi analizată pretenţia având ca temei de drept dispoziţiile art. 36 alin. (2) şi art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

În aceste condiţii, apreciind că soluţia dată cererii de completare este corectă, Înalta Curte nu va primi nici critica în sensul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii în legătură cu capătul de cerere privitor la neaplicarea prevederilor art. 36 alin. (2), coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011. Instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestei cereri şi a făcut-o cu interpretarea corespunzătoare a textelor invocate de către reclamanţi.

În acelaşi context, nu este întemeiată nici critica fundamentată pe dispoziţiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ. Stabilind că prevederile art. 36 şi 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu se aplică decât despăgubirilor materiale, instanţa nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi nici nu a adăugat la lege, aşa cum susţin recurenţii, ci a ajuns la o anumită concluzie urmare a raţionamentului de interpretare a textelor de lege invocate de către recurenţi. Or, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti presupune că instanţa judecătorească săvârşeşte acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, în afara autorităţii judecătoreşti.

În fine, nu sunt întemeiate nici criticile vizând nerespectarea prevederilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011 în determinarea cuantumului daunelor morale.

Înalta Curte a reţinut că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de terţa persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieţii de victima accidentului şi altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

În speţă, verificând considerentele Deciziei nr. 1890/2017 Înalta Curte a constatat că, pentru a face aprecieri asupra cuantumului daunelor morale, instanţa de apel s-a raportat la toate aspectele menţionate anterior, şi care s-au impus deja cu valoare de principiu în practica instanţelor.

Astfel, instanţa de apel a examinat şi criteriul jurisprudenţial şi a arătat că nu poate ţine cont exclusiv de jurisprudenţa depusă de către apelanţi, în condiţiile în care aceasta este relevantă doar din perspectiva cuantumului mărit al daunelor morale. Înalta Curte nu consideră că modul în care s-a raportat instanţa de apel la acest criteriu este eronat, în condiţiile în care, jurisprudenţa fiind extrem de neunitară, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, ea trebuie să aibă numai un caracter orientativ pentru instanţe. Un argument suplimentar în susţinerea acestei aprecieri poate fi dedus din faptul că fiecare parte angrenată într-un litigiu de natura celui pendinte are interes să depună jurisprudenţa care interesează pentru susţinerea propriului punct de vedere. În consecinţă, instanţa nu este obligată să acorde despăgubiri morale în cuantumul ce apare în hotărârile judecătoreşti depuse la dosar, ci singura ei obligaţie este să ţină cont de criteriile cristalizate în jurisprudenţă pentru a putea fi cuantificate daunele morale.

Având în vedere toate aceste aspecte, coroborat cu împrejurarea că situaţia de fapt legată de condiţiile producerii accidentului a rămas neschimbată, iar legislaţia nu cuprinde criterii concrete de evaluare a daunelor morale, Înalta Curte a considerat că instanţa de apel a respectat cerinţele art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011 în determinarea cuantumului daunelor morale.

Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondate ambele recursuri, cu consecinţa rămânerii definitive a hotărârii recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D. şi C. împotriva Deciziei civile nr. 1890 din 10 noiembrie 2017 şi a Deciziei civile nr. 357 din 14 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2019.

Procesat de GGC - GV