Recursul respins ca nefondat: contestarea inadmisibilității cererii de intervenție în dosarul de exploatare fără drept a brevetelor de invenție

Prin cererea, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 30 iunie 2009, sub nr. x/2009, reclamantul A., în calitate de moştenitor acceptant al succesiunii tatălui său B., a solicitat obligarea pârâtei SC C. SA la plata de daune pentru exploatarea fără drept, în perioada 1 martie 1949 - 18 noiembrie 1958 de către societăţile în a căror drepturi şi obligaţii a succedat pârâta a obiectului Brevetului de Invenţie nr. x şi a Brevetului de Invenţie de Perfecţionare nr. 33743/1945.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 4, art. *41, art. 14 şi art. 15 din O.U.G. nr. 100/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 214/2008 şi art. 11 din Legea asupra brevetelor de invenţiune din 1906.

La data de 13 iunie 2018, D. a formulat cerere de intervenţie în nume propriu, prin care a solicitat obligarea pârâtului A. la plata unui procent de 12% din drepturile patrimoniale izvorâte din proprietatea intelectuală a inventatorului A., datorate de Statul Român, drepturi ce rezultă din brevetele de invenţie menţionate în cauză şi legate, în particular, de brevetul de invenţie nr. x din data de 21 decembrie 1937 emis de Statele Unite al Americii.

Titularul cererii de intervenţie a invocat finanţarea efectuată de E., autorul său, a acţiunii de recuperare a sumelor reprezentând drepturi de autor din Brevetul de Invenţie nr. x/1937 şi Convenţia încheiată între inventatorul dr. ing. A. şi dipl. ing. F., în nume propriu şi ca reprezentant al grupului G..

În ceea ce priveşte calitatea sa procesuală activă, a precizat că este fiul moştenitor al tatălui său E., astfel cum rezultă din Contractul de căsătorie şi moştenire nr. 2412/80 din data de 19 decembrie 1980, potrivit căruia tatăl său şi-a numit cei doi fii ca moştenitori unici, în cotă egală.

A mai menţionat că, potrivit art. 17 din Convenţia menţionată, toate drepturile ce izvorăsc din aceasta se transmit moştenitorilor, astfel încât este îndreptăţit să solicite suma care i s-ar cuveni tatălui său, cu titluri de despăgubiri ce rezultă din Convenţie.

În susţinerea admisibilităţii cererii de intervenţie, considerând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea în principiu a cererii, a arătat că interesul său este determinat, întrucât prin recuperarea sumei ce reprezintă contravaloarea drepturilor de autor ce îi revin pârâtului A., în calitate de moştenitor al dr. A., este îndreptăţit să solicite suma corespunzătoare conform Convenţiei.

A apreciat că interesul său este unul legitim, având în vedere că are o creanţă, stipulată într-un act încheiat în formă autentică şi, de asemenea, interesul său este născut şi actual pentru că recuperarea drepturilor de autor ce rezultă din brevetul de invenţie îl îndreptăţeşte să solicite drepturile care i se cuvin în baza aceleiaşi Convenţii.

Cererea de intervenţie a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 49 şi art. 50 C. proc. civ., art. 969 şi art. 970 C. civ. de la 1864.

Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin încheierea de şedinţă din data de 21 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2009, a respins în principiu cererea de intervenţie în interes propriu ca inadmisibilă.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut dispoziţiile art. 49 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., faţă de care, pentru a fi admisibilă cererea de intervenţie în interes propriu, intervenientul principal trebuie să invoce un drept propriu asupra bunului ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, tinzând să câştige pentru sine bunul litigios, cererea fiind formulată împotriva tuturor părţilor din proces, reclamant şi pârâţi în susţinerea şi recunoaşterea pretenţiei proprii.

Totodată, tribunalul a constatat că, deşi nu este necesar să existe identitate între dreptul pretins de terţ şi dreptul ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, între cele două drepturi trebuie să existe o strânsă legătură, deci o legătură suficientă, care să justifice judecarea împreună a celor două cereri.

Sub acest aspect prima instanţă a reţinut că între cele două drepturi nu există o astfel de conexiune, neexistând, de asemenea, niciun risc să se ajungă la pronunţarea a două hotărârii contradictorii în situaţia declanşării de către terţ a unui proces separat, astfel că a respins cererea de intervenţie ca inadmisibilă.

Împotriva acestei încheieri a formulat apel titularul cererii de intervenţie D., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 12 octombrie 2018, sub nr. x/2018.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul a susţinut că menţiunea primei instanţe în sensul că împotriva încheierii din data de 21 iunie 2018 se poate formula calea de atac numai odată cu fondul reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului la apărare şi acces liber la justiţie, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

A apreciat că împiedicarea sa de a-şi exercita în timp util drepturile procesuale în faţa unei instanţe din România şi punerea în situaţia de a aştepta în mod pasiv soluţionarea unei cauze pe fond, în care are atât un drept, cât şi un interes, reprezintă o veritabilă încălcare a dreptului la apărare consacrat şi apărat de normele legale europene.

Apelantul a subliniat faptul că, potrivit normelor procedurale din România, judecata în primă instanţă are o importanţă deosebită datorită faptului că la fond se administrează probatoriul şi se iau măsuri care nu mai sunt admisibile în căile de atac.

A arătat că însuşi legiuitorul român a corectat în noul C. proc. civ. inconvenientul privind calea de atac, aspect reglementat într-o manieră desuetă şi contrară normelor europene de C. proc. civ. de la 1865, şi a prevăzut la art. 64 alin. (4) din noul C. proc. civ. că încheierea de admitere în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu se poate ataca numai odată cu fondul, însă în ceea ce priveşte încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie, aceasta poate fi atacată în termen de 5 zile de la pronunţare.

Totodată, a susţinut că, tocmai pentru garantarea dreptului la apărare a intervenientului, legiuitorul român a prevăzut în noul C. proc. civ. că judecarea cererii principale se suspendă până la soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie.

A apreciat că cererea sa de intervenţie este admisibilă, fiind în strânsă legătură cu cererea principală ce face obiectul prezentei cauze, iar instanţa de fond a respins în mod nelegal cererea care a fost introdusă înainte de închiderea dezbaterilor, în conformitate cu prevederile legale.

Astfel, a precizat că, prin cererea ce face obiectul prezentului dosar, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor să îi achite cu titlu de daune sumele datorate pentru exploatarea fără drept a obiectului brevetelor de invenţie care au fost acordate tatălui său, dr. A. Temeiul de drept al pretenţiilor sale este reprezentat de O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, astfel cum aceasta a fost modificată de Legea nr. 214/2008.

Apelantul a susţinut că actele normative indicate mai sus i-au creat reclamantului cadrul legal necesar pentru a solicita drepturile care i se cuveneau tatălui său, după ce acesta însuşi a făcut demersuri încă din anii 1960 în vederea recuperării acestor drepturi.

A menţionat că, în contextul recuperării drepturilor de autor, a fost încheiată Convenţia între dr. A. şi tatăl apelantului, E., reprezentant de F., în calitate de reprezentant al grupului G., convenţie din care izvorăşte dreptul său de a primi 12% din drepturile patrimoniale ce rezultă din brevetele de invenţie menţionate în cauza ce face obiectul prezentului dosar şi legate, în particular, de Brevetul de invenţie nr. x din data de 21 decembrie 1937 emis de Statele Unite al Americii.

În consecinţă, apelantul a solicitat instanţei să constate că cererea sa are o strânsă legătura cu pretenţia ce face obiectul prezentei cauze şi să dispună admiterea în principiu a cererii de intervenţie.

A precizat că dovada că tatăl apelantului, finanţatorul E., este, de fapt, reprezentat în Convenţie de grupul german G., rezultă atât din declaraţia doamnei H., soţia dr. A., şi a lui I., dar şi din cărţile scrise de J., cărţi care au fost publicate chiar de editura deţinută de reclamantul A.

A arătat că a solicitat instanţei de fond să îi admită proba cu audierea celor 2 martori menţionaţi anterior, iar lipsa posibilităţii de a administra un probatoriu care să îi permită să dovedească atât calitatea sa procesuală, dar şi temeinicia pretenţiilor, transformă cererea de intervenţie într-un act pur formal, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la apărare, încălcându-se astfel prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea, a apreciat că, prin înscrisurile ataşate cererii de intervenţie, a dovedit atât faptul că este succesor în drepturi al tatălui defunct E., dar şi că, în calitate de succesor al acestuia, are atât dreptul, cât şi interesul de a interveni în prezenta cauză pentru a-şi valorifica drepturile patrimoniale ce rezultă din Convenţie.

A considerat că neacordarea posibilităţii legale de a recupera sumele datorate tatălui său, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, drept garantat atât de Constituţia României la art. 44, cât şi prin art. 1 Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin notele scrise depuse la data de 10 octombrie 2018, apelantul a completat cererea iniţială de apel, dezvoltând argumente referitoare la excepţia nulităţii "declaraţiei" reclamantului A. autentificate sub nr. x din data de 14 aprilie 1981, prin care acesta a acceptat pur şi simplu succesiunea tatălui său, declarând în fals că nu există alţi moştenitori, deşi avea cunoştinţă despre existenţa fraţilor şi a soţiei supravieţuitoare.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1576A din data de 11 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, a respins apelul declarat de apelantul-intervenient D. împotriva încheierii din data de 21 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2009, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, şi C. SA şi cu intimatul-reclamant A., ca inadmisibil. A obligat pe apelantul-intervenient să plătească intimatului-reclamant suma de 1000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel, examinând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii cererii de apel, invocată de intimatul-reclamant A. şi de către intimata-pârâtă C. SA, a reţinut că, faţă de data sesizării instanţei - 30 iunie 2009 - şi având în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., legea procedurală aplicabilă judecăţii pendinte este vechiul C. proc. civ., cum în mod corect au arătat părţile.

Prin urmare, a apreciat că regimul juridic al cererii de intervenţie formulate în cauză este cuprins în art. 49 şi următoarele C. proc. civ. de la 1865, dispoziţiile relevante fiind cele ale art. 52 alin. (1) ("După ascultarea părţilor şi a celui care intervine, instanţa va hotărî asupra încuviinţării în principiu a intervenţiei") şi ale alin. (2) al textului ("Încheierea nu se poate ataca decât odată cu fondul").

Totodată, instanţa de apel a reţinut şi prevederile art. 268 alin. (1) - (3) C. proc. civ. de la 1865 (ce permit calificarea hotărârii atacate în cauză ca o încheiere premergătoare), din coroborarea cărora cu cele ale art. 282 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865 rezultând că şi norma generală referitoare la calea de atac a apelului conduce la aceeaşi concluzie, a deschiderii dreptului la apel împotriva încheierii doar odată apelul asupra fondului.

În consecinţă, a constatat că în mod corect au arătat intimaţii că încheierea prin care tribunalul a respins, ca inadmisibilă în principiu, cererea de intervenţie putea fi atacată cu apel de cei interesaţi numai odată cu declararea apelului asupra fondului, astfel încât în acest stadiu procedural apelul declarat nu poate fi primit.

În privinţa argumentelor apelantului ce dezvoltă principiul general al dreptului de acces la instanţă, reglementat de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instanţa de apel a reţinut că soluţia de a da dreptul la apel numai odată cu dreptul de apel împotriva hotărârii prin care se soluţionează cauza pe fond nu constituie o încălcare a acestuia şi nici nu lipseşte apelantul de garanţiile specifice.

Astfel, pe de-o parte calea de atac este deschisă celui care intervine, doar că la un alt moment procesual decât cel de faţă, iar stabilirea unei atare condiţii (atacarea încheierii doar odată cu fondul) nu lipseşte partea de dreptul de a deduce judecăţii la instanţa de control nemulţumirile sale cu privire la soluţia pronunţată de prima instanţă.

Pe de altă parte, analizând argumentul apelantului în sensul că, prin împiedicarea sa de a participa la acest proces, se va găsi în imposibilitate de a administra probatoriul adecvat în vederea dovedirii pretenţiilor sale, curtea de apel a constatat că în cauză cererea de intervenţie a avut caracter principal, ceea ce semnifică posibilitatea titularului de a formula pretenţia pe cale separată, în contradictoriu cu una sau mai multe dintre părţile procesului de faţă, fără a se identifica vreun motiv pentru care în acel cadru procesual nu se va putea prevala de toate argumentele şi probele pe care intenţiona a le administra în cauza de faţă.

Totodată, a reţinut că nu pot fi analizate, în aceste coordonate, motivele de nelegalitate şi netemeinicie formulate prin memoriul de apel, completate ulterior. De asemenea, nu au a primi soluţie nici celelalte apărări ale intimaţilor, referitoare la nulitatea cererii de apel, respectiv la inadmisibilitatea motivului de apel suplimentar.

Reţinând chitanţa aflată la dosarul de apel (dovada onorariului avocaţial aferent apelului) şi în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., a obligat apelantul-intervenient la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs intervenientul D., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Printr-o primă critică adusă hotărârii recurate, recurentul-intervenient a susţinut prejudicierea sa din perspectiva accesului la un grad de jurisdicţie.

A arătat că principiul organizării justiţie pe sistemul dublului grad de jurisdicţie presupune ca o hotărâre judecătorească să poată fi supusă controlului judiciar la o instanţă superioară, pentru a se înlătura eventualele erori de judecată săvârşite de instanţa ierarhic inferioară, în acest sens, instanţele fiind grupate astfel încât un proces judecat într-o instanţă să poată ajunge apoi în faţa unei instanţe superioare.

Recurentul-intervenient a susţinut că judecata în fond presupune o cercetare a cauzei atât din punct de vedere al legalităţii, al normelor de drept aplicabile, cât şi din punct de vedere al temeiniciei, aprecierii probelor administrate în cauză, astfel că o pricină poate fi judecată în fond de două ori - în primă instanţă şi în apel.

A doua critică a recurentului-intervenient vizează posibilitatea atacării încheierii de şedinţă din data de 21 iunie 2018 numai odată cu fondul, aspect care, în opinia acestuia, reprezintă o încălcare a dreptului la apărare şi a accesului la justiţie aşa cum sunt consacrate de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

A apreciat că împiedicarea părţii de a-şi exercita drepturile procesuale în faţa unei instanţe din România şi punerea în situaţia de a aştepta în mod pasiv la soluţionarea unei cauze pe fond în care partea are atât un drept, cât şi un interes, reprezintă o veritabilă încălcare a dreptului la apărare consacrat şi apărat de normele legale europene.

Totodată, a învederat că acest inconvenient a fost remediat prin dispoziţiile noului C. proc. civ., care, la art. 64 alin. (4), prevede că încheierea de admitere în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu se poate ataca numai odată cu fondul, însă încheierea de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile de la pronunţare.

Recurentul-intervenient a mai susţinut şi că, din analiza pe fond a cererii de intervenţie, rezultă că a fost făcută dovada existenţei unui drept în raport cu părţile din dosar.

În dezvoltarea celui de al treilea motiv de recurs, recurentul-intervenient a criticat soluţia instanţei de apel din perspectiva prevalenţei dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în raport de dispoziţiile prevăzute de art. 52 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865.

A arătat că, potrivit art. 20 din Constituţia României (Tratatele internaţionale privind drepturile omului), "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".

Astfel, a considerat că imposibilitatea aderării sale la cauza ce se judecă în fond la Tribunalul Bucureşti reprezintă o neacordare a posibilităţii legale de a recupera pretenţiile aşa cum acestea au fost formulate prin cererea de intervenţie în interes propriu şi, totodată, o încălcare a dreptului de proprietate garantat atât de Constituţia României, cât şi de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

A mai susţinut şi că lipsa posibilităţii de a administra un probatoriu care să permită părţii să dovedească calitatea procesuală, dar şi temeinicia pretenţiilor sunt de natură a zădărnici un demers legal pornit în vederea apărării drepturilor şi intereselor acesteia.

Faţă de cele arătate prin dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-intervenient a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei pronunţate de curtea de apel, admiterea apelului, cu consecinţa admiterii cererii de intervenţie în cauză.

În termen legal, intimata-pârâtă C. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată, şi menţinerea hotărârii Curţii de Apel Bucureşti ca fiind legală şi temeinică.

A apreciat că, deşi recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., aceste temeiuri nu sunt aplicabile în prezenta cauză, criticile recurentului-intervenient neîncadrându-se în sfera motivelor de recurs invocate.

În esenţă, a susţinut că sunt nefondate atât critica privind prejudicierea recurentului-intervenient pentru lipsirea acestuia de un grad de jurisdicţie, cât şi cea vizând încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului de acces la justiţie, consacrate de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prevalenţa acestor dispoziţii ale Convenţie în raport cu cele ale art. 52 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Excepţia lipsei de interes este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, care, în caz de admitere, face de prisos cercetarea pe fond a cererii, motiv pentru care, având în vedere dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa are obligaţia să se pronunţe cu prioritate asupra acesteia.

Astfel, interesul, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană, pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare, iar în doctrină s-a statuat că interesul trebuie să fie legitim, respectiv corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale; actual, respectiv să existe la momentul la care a fost formulată cererea şi, nu în ultimul rând, direct şi personal, respectiv să aparţină celui care a formulat cererea.

Interesul procesual este o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, în timp ce apelul şi/sau recursul sunt forme de manifestare a acţiunii civile ce presupun exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac şi se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege, prin care se urmăreşte protecţia unui drept subiectiv ori a unui interes legitim şi pentru a căror realizare recurgerea la instanţă este obligatorie.

Ca atare, interesul procesual actual, legitim şi personal este o condiţie de exerciţiu ce trebuie să se justifice în fiecare etapă procesuală, aşadar, şi în recurs.

În speţă, excepţia lipsei de interes a fost invocată prin raportare la împrejurarea că dosarul în care a fost pronunţată încheierea de respingere, în principiu, a cererii de intervenţie a fost soluţionat, iar recurentul-intervenient nu ar mai avea un interes în prezentul recurs, întrucât poate ataca încheierea de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie, odată cu hotărârea pronunţată asupra fondului de Tribunalul Bucureşti.

Condiţiile vizând interesul - născut, actual, personal şi direct - se referă la existenţa interesului în momentul exercitării dreptului la acţiune, în sensul că neexercitarea acestui drept ar presupune un prejudiciu pentru persoana care omite să-l exercite şi respectiv la folosul practic urmărit al celui ce recurge la această formă procedurală.

Înalta Curte reţine că obiectul prezentei căi de atac îl reprezintă hotărârea curţii de apel, iar interesul recurentului-intervenient trebuie apreciat prin raportare la această hotărâre, decizie faţă de care partea şi-a exprimat nemulţumirea, fiind lipsit de relevanţă împrejurarea că acesta, pentru a-şi atinge scopul de a interveni în proces, poate ataca, la acest moment, încheierea de respingere a cererii de intervenţie odată cu sentinţa pronunţată de tribunal, în condiţiile în care, prin prezentul recurs, recurentul-intervenient urmăreşte înlăturarea soluţiei instanţei de apel.

Pe de altă parte, la momentul formulării recursului (8 februarie 2019), cauza aflată pe rolul Tribunalului Bucureşti nu era soluţionată (sentinţa dată de instanţa de fond fiind pronunţată la data de 14 februarie 2019, la acest moment fiind în curs de redactare), astfel că, cerinţa existenţei interesului în momentul exercitării căii de atac este pe deplin îndeplinită.

Prin urmare, faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes în promovarea prezentului recurs.

Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul-intervenient a criticat hotărârea pronunţată de către curtea de apel, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în esenţă, susţinând prejudicierea sa prin lipsirea de un grad de jurisdicţie şi prin încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului de acces la justiţie, recunoscute de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prin aplicarea greşită a art. 52 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care trebuiau aplicate cu prioritate normele internaţionale.

Deşi, recurentul-intervenient a susţinut incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., acesta nu a formulat critici care să poată fi încadrate în ipotezele avute în vedere de pct. 7 şi 8 ale normei menţionate, partea neinvocând lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea sau că aceasta ar cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi nici că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin urmare, faţă de cele arătate de către recurentul-intervenient în susţinerea recursului, Înalta Curte va analiza prezenta cale de atac din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prima critică adusă de către recurentul-intervenient hotărârii instanţei de apel vizează prejudicierea acestuia ca urmare a lipsirii de un grad de jurisdicţie.

Dispoziţiile art. 52 alin. (2) C. proc. civ., text reţinut de către instanţa de apel la pronunţarea soluţiei de respingere, ca inadmisibil, a apelului, prevăd că hotărârea prin care instanţa hotărăşte asupra încuviinţării în principiu a intervenţie nu se poate ataca decât odată cu fondul.

Astfel, prevederile legale evocate nu suprimă dreptul de exercitare a căii de atac, ci doar statuează asupra momentului la care partea poate uza de acest drept.

În atare condiţii, chiar dacă exercitarea dreptului recurentului-intervenient este supusă unei condiţii privind situarea în timp a demarării demersului judiciar, nu se poate reţine că, prin aplicarea dispoziţiilor legale evocate, acesta a fost lipsit de o cale de atac, partea având deschisă calea de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea sa de intervenţie şi putând supune cenzurii instanţei de control judiciar soluţia pronunţată în faza procesuală a fondului.

Prin cea de a doua critică formulată, recurentul-intervenient a susţinut că posibilitatea atacării încheierii din data de 21 iunie 2018 numai odată cu fondul reprezintă o încălcare a dreptului la apărare şi a dreptului de acces la justiţie, astfel cum acesta sunt consacrate de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Conform art. 6 paragraful 1 din Convenţie "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa".

Dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţie reglementează dreptul la un proces echitabil, cu componenta dreptului de acces la un tribunal, drept care aparţine oricărei persoane care consideră ilegală o ingerinţă în exercitarea drepturilor sale cu caracter civil şi se plânge de faptul că nu a avut posibilitatea să supună o asemenea ingerinţă unui tribunal ce răspunde exigenţelor impuse de acest text.

Dreptul la un proces echitabil presupune şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare. În sens material, acest drept include toate drepturile şi garanţiile procesuale care asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele.

Din perspectiva normei convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, dreptul de acces la un tribunal trebuie interpretat în lumina principiului preeminenţei dreptului, care presupune existenţa unei căi legale efective care să permită oricărui justiţiabil revendicarea drepturilor civile, întrucât drepturile civile protejate trebuie să fie "concrete şi efective" şi nu "teoretice şi iluzorii" (Cauza Virgil Ionescu împotriva României, hotărârea din 28 iunie 2005, paragraful 44), cerinţa efectivităţii impunând ca un individ să se bucure de o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale (Cauza Canete de Goni împotriva Spaniei, hotărârea din 15 octombrie 2002, paragraful 34).

Instanţa europeană a acceptat că dreptul de acces la instanţă nu are un caracter absolut, fiind recunoscută existenţa unor limitări, întrucât, prin însăşi natura lui, acesta necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această privinţă de o anumită marjă de apreciere (Cauza Golden împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, hotărârea din 21 februarie 1975, paragraful 38; Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 28 mai 1985, paragraful 57). Aceste limitări nu pot însă să restrângă accesul liber la o instanţă într-o asemenea măsură încât să fie afectată însăşi esenţa dreptului (Cauza Fălie împotriva României, hotărârea din 19 mai 2015, paragraful 19) şi nu sunt în acord cu art. 6 paragraful 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un "scop legitim" şi dacă există un "raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit" (Cauza Osman împotriva Regatului Unital Marii Britanii şi Irlandei de Nord, hotărârea din 28 octombrie 1998, paragraful 147).

În ceea ce priveşte posibilitatea atacării hotărârii prin care instanţa s-a pronunţat asupra încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie, dispoziţiile art. 52 alin. (2) C. proc. civ. recunosc deschisă calea de atac împotriva acestei încheieri, singura limitare a dreptului părţii vizând doar momentul la care acest drept poate fi exercitat, astfel că nu se poate reţine că este afectată însăşi esenţa dreptului părţii de a se adresa instanţei de control judiciar.

Totodată, nu sunt fondate nici susţinerile recurentul-intervenient potrivit cărora împiedicarea sa de a-şi exercita în timp util drepturile procesuale reprezintă o încălcare a dreptului la apărare, astfel cum acesta este consacrat de art. 6 al Convenţiei.

În cauză, solicitând obligarea pârâtului A. la plata unui procent din drepturile patrimoniale izvorâte din proprietatea intelectuală a inventatorului A., recurentul-intervenient a formulat o cerere de intervenţie în nume propriu, astfel că, dat fiind caracterul principal al cererii de intervenţie, nimic nu îl împiedică pe recurentul-intervenient să se adreseze instanţei pe cale separată, iar în cadrul acelui demers să formuleze toate susţinerile, să propună şi să administreze toate probele de care ar fi putu uza în prezentul litigiu.

Pentru acelaşi motiv, se reţine caracterul nefondat şi al susţinerilor recurentului-intervenient potrivit cărora imposibilitatea de a interveni în judecata ce se poartă în faţa Tribunalului Bucureşti reprezintă o neacordare a posibilităţii legale de a recupera pretenţiile aşa cum acestea au fost formulate prin cerere de intervenţie în interes propriu şi o încălcare a dreptului său de proprietate garantat atât de Constituţia României, cât şi de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Recurentul-intervenient a criticat hotărârea instanţei de apel şi prin prisma prevalenţei dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în raport de prevederile art. 52 alin. (2) C. proc. civ., făcând trimitere la cele statuate de art. 20 din Constituţia României.

Potrivit alin. (2) al normei constituţionale invocate de către recurentul-intervenient, "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".

Prin urmare, ipoteza aplicării prioritare a reglementărilor Convenţiei este aceea a existenţei unei neconcordante între acestea şi dreptul intern, împrejurare care nu se verifică în prezenta cauză, întrucât prevederile legislaţiei naţionale incidente în speţă, în acord cu cele ale Convenţiei, garantează dreptul de acces la un tribunal, limitarea adusă prin dispoziţiile art. 52 alin. (2) C. proc. civ. dreptului de exercitare a căii de atac fiind una permisă şi conformă cu cerinţa respectării dreptului la un proces echitabil al părţii, astfel cum s-a arătat în cele ce precedă.

Astfel, cum în cauză calea de atac a fost declarat anterior pronunţării sentinţei instanţe de fond, instanţa de apel a respins în mod legal, ca inadmisibil, apelul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 52 alin. (2) C. proc. civ., prevederi care nu sunt în contradicţie cu garanţiile stipulate de art. 6 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a căror unică interpretare este aceea că încheierea prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie poată fi atacată numai odată cu hotărârea pronunţată asupra fondului litigiului.

Faţă de cele anterior reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes în promovarea recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul D. împotriva Deciziei nr. 1576A din data de 11 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2019.

Procesat de GGC - LM