Passive procedural standing for industrial property claims under the abuse interpretation of OUG 100/2005 and exclusion of pre-1950 inventor reparation law

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 3 februarie 2015, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata sumei de 2.780.316 sau 1.657.368 RON (cum va reieşi din dezbateri) sumă ce i se cuvine, ca soluţie alternativă tacită, pe baza Deciziei nr. 2369/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La data de 19 august 2016, reclamantul a depus la dosar, în temeiul art. 204 C. proc. civ., cerere precizatoare, în sensul că solicită introducerea în cauză în calitate de pârâţi a Statului Român prin Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului, Statului Român prin Ministerul Energiei, Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Mediului de Afaceri, solicitând obligarea Statului Român la acordarea de daune morale în cuantum de 500.000 RON pentru prejudiciile morale suferite de inventator datorita refuzului susţinut al Statului Român de acordare a recompensei cuvenite inventatorului de aproape 50 de ani; cu cheltuieli de judecată.

La data de 18 octombrie 2016 reclamantul A. a formulat precizări prin care a arătat că renunţă la cererea de acordare a daunelor morale; renunţă la orice fel de cheltuieli de judecată; revendică plata diferenţei de recompensă ce i se cuvine ca urmare a folosinţei de către Statul Român, în cel de-al doilea an de aplicare a invenţiei cu brevet şi certificat de autor nr. x, invenţia având titlul: Dispozitiv pentru devierea sondelor la forajul cu turbina; revendică daune materiale ca echivalent al recompensei (dreptul bănesc) ce îi revenea prin generalizarea aplicării invenţiei pe întreg teritoriul naţional, în cel de al treilea an de folosinţă a invenţiei; solicită acordarea de dobândă legală cumulată, conform unei practici generale şi solicită actualizarea debitului, pe baza indicilor de inflaţie stabiliţi în acord cu salariul mediu brut pe economie, de către Institutul Naţional de Statistică; solicită efectuarea unei expertize de către Institutul de Petrol şi Gaze din Ploieşti, unde se găsesc specialişti de cea mai înaltă clasă; solicită dreptul de a depune orice alte dovezi scrise, în afară de cele din dosar, în vederea convingerii instanţei asupra dreptului şi în vederea susţinerii expertizei şi a precizat că, după cele stabilite de acesta, diferenţa de recompensă pentru anul 2 de folosinţă a invenţiei este de 44.730 de RON, diferenţa pentru anul 3 de folosinţă este de 328.356 de RON (1970); revendicarea actualizată nu o poate preciza, deoarece depinde de modul de aplicare a dobânzii şi de alte criterii pe care le poate utiliza expertul şi, totodată, a arătat că îşi restrânge acţiunea, rămânând ca debitor unic Statul Român, prin Ministerul Economiei, în calitate de succesor în drepturi a Ministerului Petrolului.

Prin încheierea din data de 27 decembrie 2016 tribunalul a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 republicată, constatând excepţia ca fiind inadmisibilă.

În motivarea încheierii s-a susţinut în esenţă că reclamantul a reluat în prezenta cauză, faţă de noii pârâţi chemaţi în judecată şi prin raportare la considerentele instanţei de recurs din Decizia nr. 2369 din 25 septembrie 2014 pronunţată în dosarul nr. x/2014, aceleaşi pretenţii întemeiate pe aceeaşi motivare de fapt şi de drept, că prin Decizia nr. 2369 din 25 septembrie 2014, irevocabilă, s-a apreciat cu putere de lucru judecat că dispoziţiile aplicabile în cauză sunt cele ale O.U.G. nr. 100/2005 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 214/2008. În consecinţă s-a reţinut că prevederile art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 nu au relevanţă în speţă.

Prin Sentinţa civilă nr. 351 din 14 martie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, Statul Român prin Ministerul Energiei, Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Mediului de Afaceri, Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, Ministerul Energiei, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Apelul formulat de reclamantul A. a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 236A din 28 februarie 2018.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A..

Reclamantul arată că înţelege să invoce cu titlu de excepţie procedurală, ce ar atrage nulitatea de drept a deciziei atacate, faptul că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, susţinând că aceasta se bazează exclusiv pe legea reparatorie nr. 214/2008, care nu se referă la invenţiile protejate prin certificat de autor sau certificat de inventator, ci la drepturile inventatorilor posesori de brevete acordate sub protecţia legii brevetului din anul 1906.

Considerentele care privesc Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţine reclamantul, nu au valoare juridică, deoarece aceasta se sprijină, ca şi decizia Curţii de Apel Bucureşti, tot pe Legea nr. 214/2008 - lege străină de natura cauzei.

Se arată că eliminarea din considerente a art. 2 din O.U.G. nr. 100/2005, care permite repararea daunelor pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, reprezintă o eroare, un abandon de la logica juridică, posibil un fals prin omisiune, iar acea reglementare clară este ocultată în mod nefiresc prin invocarea Legii nr. 214/2008, care priveşte pe inventatorii posesori de brevete anterioare anului 1950.

În considerentele deciziei recurate s-a reţinut faptul că lipsa legitimării pasive a statului român a fost statuată cu caracter irevocabil prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce recurentul susţine că reprezintă o gravă eroare, având în vedere că Înalta Curte a respins acţiunea îndreptată împotriva Statului român prin Ministerul Finanţelor Publice fără identificarea debitorului legal.

Se mai arată că reprezintă mai mult decât o eroare faptul că prin decizia recurată s-a reţinut ca neadevărată afirmaţia în sensul că Ministerul Finanţelor a sugerat că plata ar urma să se facă de către Ministerul Economiei.

Recurentul critică considerentele deciziei atacate, despre care arată că se explică prin aplicarea unei legi străine de natura cauzei, anume Legea nr. 214/2018.

Cu titlu de excepţie, recurentul arată că invocă nulitatea de drept a deciziei, cu referire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (republicare 2014), învederând că Tribunalul Bucureşti a respins această excepţie în mod abuziv, urmare a mai multor iregularităţi, unele de esenţă penală.

Învederează că la data de 14 decembrie 2016 s-a dispus în şedinţă publică trimiterea excepţiei de neconstituţionalitate la Ministerul Economiei, pentru formularea unui punct de vedere, conform principiului contradictorialităţii şi s-a dispus amânarea pentru data de 21 februarie 2017. Se susţine că instanţa a falsificat încheierea de şedinţă şi a consemnat că s-a dispus amânarea pentru data de 21 decembrie 2016. Se arată că la data de 21 decembrie 2016 cauza s-a judecat nelegal, fără prezenţa recurentului, dispunându-se amânarea pentru data de 27 decembrie 2016 când, în mod nelegal, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cu nerespectarea principilor fundamentale ale procesului civil, fiind afectat şi dreptul de a formula în termen legal recurs. Recurentul învederează că Tribunalul Bucureşti i-a trimis CD-ul, pe care apare informaţia că s-a operat o modificare la 17 mai 2017. Se arată că a fost ştearsă partea finală cu amânarea în februarie 2017. După două cereri şi o plângere la Consiliul Superior al Magistraturii Tribunalul Bucureşti a refuzat să-i trimită copia notelor de şedinţă, despre care se arată că în mod sigur nu concordă cu încheierea din 14 decembrie 2016. Recurentul susţine că este de presupus că s-a consemnat corect la şedinţa din 14 decembrie 2016 şi nu au fost modificate însemnările, presupunând că de aceea nu i-au fost trimise, iar o trimitere tardivă nu mai prezintă încredere. Recurentul arată că aspectele de natură penală au fost sesizate, însă instanţa nu le-a analizat, ceea ce atrage nulitatea de drept a hotărârii.

Prin punctul de vedere înregistrat la data de 27 decembrie 2018, recurentul a arătat că instanţa de apel nu a analizat motivele de nelegalitate în legătură cu respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 şi a refuzat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel încât această obligaţie ar reveni Înaltei Curţi, ca un act reparatoriu în această fază procesuală.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine că hotărârea atacată ar cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât pe de o parte, s-ar baza exclusiv pe Legea reparatorie nr. 214/2008, care nu s-ar referi la invenţiile protejate prin certificat de autor sau certificat de inventator, ci la drepturile inventatorilor posesori de brevete acordate sub protecţia legii brevetului din anul 1906, iar pe de altă parte, pe considerentele din Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care s-ar sprijini tot pe Legea nr. 214/2008.

Natura litigiului se determină prin raportare la motivele de fapt calificate juridic, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, iar nu prin raportare la faptul dacă, aşa cum a fost formulată, cererea este întemeiată sau nu ori părţile au sau nu calitate procesuală.

Or, aşa cum au reţinut instanţele de fond (prima instanţă şi cea de apel) în motivarea pretenţiilor sale din cadrul acestei cereri de chemare în judecată reclamantul a invocat anumite considerente, aşa cum au fost înţelese de acesta, din Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În cadrul litigiului în care a fost pronunţată Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că temeiul acelei cereri este reprezentat de dispoziţiile O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 214/2008, care prin art. I pct. 2 introduce la art. 4 o nouă literă, lit. c).

În virtutea acestui temei s-a reţinut că această cerere de chemare în judecată nu este prescrisă prin raportare la prevederile art. II pct. 2 din Legea nr. 214/2008.

De asemenea, s-a reţinut în considerentele deciziei Înaltei Curţi, menţionate anterior, că Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, prin art. 66 alin. (2) (în prezent art. 68) a instituit o normă reparatorie pentru inventatori în sensul că "Drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor negocia între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia. În aceste cazuri, negocierea va începe de la drepturile băneşti maxime cuvenite inventatorului, prevăzute de legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet, dar că acţiunea iniţiată de reclamant în temeiul acestei legi, având drept obiect acordarea recompensei cuvenite urmare a recunoaşterii calităţii sale de autor a invenţiilor protejate prin brevetele de invenţie nr. x şi y, a fost respinsă ca prescrisă, în cadrul unui litigiu anterior.

Astfel, tocmai pentru că s-a întemeiat pe prevederile Legii nr. 214/2008, iar nu ale art. 68 din Legea nr. 64/1991, prin Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie această cerere de chemare în judecată nu a fost considerată prescrisă.

Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel în mod greşit ar fi eliminat din considerente art. 2 din O.U.G. nr. 100/2005, care ar permite repararea daunelor pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, spre deosebire de Legea nr. 214/2008, care i-ar privi pe inventatorii posesori de brevete anterioare anului 1950.

Instanţa de apel a răspuns motivului de apel prin care se invoca acest aspect astfel:

"Apelantul-reclamant arată că dreptul său de a introduce o acţiune reparatorie pentru orice fapte de încălcare a drepturilor posesorului de brevet este prevăzut în art. 2 al O.U.G. nr. 100/2005.

Potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială:

(1) Fără a aduce atingere mijloacelor mai favorabile titularilor de drepturi prevăzute în legislaţia comunitară sau naţională, măsurile, procedurile şi repararea daunelor prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, aşa cum sunt prevăzute prin legislaţia comunitară şi/sau naţională.

(2) Prezenta ordonanţă de urgenţă nu afectează obligaţiile decurgând din convenţiile, tratatele şi acordurile la care România este parte şi, în special, cele decurgând din Acordul TRIPS, inclusiv cele referitoare la procedurile penale şi sancţiunile aplicabile.

(3) De asemenea, nu sunt afectate dispoziţiile de drept comun şi nici dispoziţiile legilor speciale referitoare la procedurile penale sau sancţiunile aplicabile în caz de încălcare a drepturilor de proprietate industrială protejate.

Critica nu este întemeiată deoarece, aşa cum s-a reţinut în cele ce preced, motivul pentru care tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive constă în aceea că reclamantul nu a demonstrat, deşi sarcina dovedirii legitimării pasive îi aparţine, că pârâţii chemaţi în judecată au săvârşit vreo faptă de încălcare a dreptului său de proprietate industrială."

Art. 2 al O.U.G. nr. 100/2005 invocat de către recurent nu reglementează, cum susţine recurentul "dreptul la repararea daunelor pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială".

Prin dispoziţiile generale conţinute în art. 2 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială se delimitează domeniul de aplicare al ordonanţei, reglementându-se expres ce dispoziţii legale nu sunt afectate/nu li se aduce atingere prin normele juridice din această ordonanţă.

Potrivit alin. (1) al art. 2 din O.U.G. nr. 100/2005, la care recurentul a făcut trimitere implicit, "fără a aduce atingere mijloacelor mai favorabile titularilor de drepturi prevăzute în legislaţia comunitară sau naţională, măsurile, procedurile şi repararea daunelor prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, aşa cum sunt prevăzute prin legislaţia comunitară şi/sau naţională".

Recurentul susţine că, întrucât în acest alineat se menţionează că ordonanţa de urgenţă se aplică pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, trebuie să se înţeleagă că s-a introdus o reglementare nouă care ar conferi dreptul la despăgubiri şi persoanelor care au calitatea de autori ai invenţiilor deşi nu sunt titulari ai brevetului de invenţie, pentru invenţiile realizate înainte de anul 1989.

Făcând această afirmaţie recurentul a ignorat teza finală a acestui alineat. Astfel, potrivit acestei norme, ordonanţă de urgenţă se aplică pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, aşa cum sunt prevăzute prin legislaţia comunitară şi/sau naţională".

Ca atare, ca regulă generală, regimul juridic aplicabil drepturilor de proprietate industrială şi obligaţiilor corelative, la care se referă O.U.G. nr. 100/2005, trebuie să fie prevăzut prin legislaţia comunitară şi/sau naţională, dacă nu sunt reglementate expres reguli speciale, precum cele din art. 4 alin. (1) lit. c) şi art. II din Legea nr. 214/2008.

În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a reţinut irelevanţa art. 2 al O.U.G. nr. 100/2005 sub aspectul regimului juridic aplicabil faptei de încălcare a dreptului de proprietate industrială al recurentului.

În ceea ce priveşte criticile legate de soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive sunt de reţinut următoarele.

Aşa cum se constată în decizia atacată, prin sentinţa apelată tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 şi a Legii nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005, art. II pct. 2, a reţinut calitatea reclamantului de autor al invenţiilor protejate sub brevetele de invenţie nr. x/1966 - Dispozitiv pentru devierea sondelor la forajul cu turbină şi nr. x/1970 - Dispozitiv pentru devierea sondelor; ai căror titulari au fost Ministerul Petrolului, respectiv Grupul Industrial pentru Foraj şi Extracţia Ţiţeiului.

Pe plan procesual pasiv, tribunalul a reţinut că are această calitate acea persoana fizică sau juridică ce a exploatat invenţia în mod abuziv, fără acordul celor doi titulari menţionaţi mai sus, sau care a încălcat prin orice faptă drepturile acestora.

Recurentului i se pare ilogică această afirmaţie prin raportare la situaţia de fapt pretinsă de acesta prin cererea de chemare în judecată, fără să ia în considerare faptul că instanţele de fond au stabilit cine ar trebui să aibă această calitate, şi anume "acea persoana fizică sau juridică ce a exploatat invenţia în mod abuziv, fără acordul celor doi titulari menţionaţi mai sus, sau care a încălcat prin orice faptă drepturile acestora" prin raportare la art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005.

Interpretarea acestor prevederi legale sub acest aspect nu a fost criticată în recurs, şi de altfel nici în apel.

Prin interpretarea prevederile art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 instanţele de fond au reţinut că are calitate procesuală pasivă în cauză acea persoana fizică sau juridică ce a exploatat invenţia în mod abuziv, fără acordul celor doi titulari de brevet, sau care a încălcat prin orice faptă drepturile acestora.

Pentru a se ajunge la concluzia că vreunul dintre pârâţii indicaţi în cererea de chemare în judecată are calitate procesuală pasivă recurentul trebuia să facă dovada identităţii dintre cel puţin unul dintre aceştia şi persoana fizică sau juridică ce a exploatat invenţia în mod abuziv, fără acordul celor doi titulari de brevet, sau care a încălcat prin orice faptă drepturile acestora, conform interpretării art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005.

Recurentul susţine că reprezintă o eroare reţinerea din considerentele deciziei recurate a faptului că lipsa legitimării pasive a statului român a fost statuată cu caracter irevocabil prin Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât în acea decizie nu s-ar fi identificat debitorul legal.

Or, aşa cum a reţinut instanţa de apel debitorul legal a fost identificat, şi anume persoana care a exploatat invenţia în mod abuziv, fără consimţământul titularului.

Astfel, sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Prin respectiva hotărâre judecătorească, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a modificat în parte Decizia civilă nr. 61A/2014 a Curţii de apel Oradea, în sensul că a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte Sentinţa civilă nr. 175C/2013 a Tribunalului Bihor în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive. În considerente, s-a arătat că dispoziţiile legale reţinute de instanţa de apel nu acordă calitate procesuală pasivă statului român, faţă de conţinutul Legii nr. 214/2008, din analiza condiţiilor prevăzute de acest act normativ reţinându-se că nu este îndeplinită condiţia identităţii între pârâtul chemat în judecată şi persoana care a exploatat invenţia în mod abuziv, fără consimţământul titularului, deoarece nu statul român a exploatat abuziv invenţia."

Recurentul a mai susţinut că în mod eronat prin decizia recurată s-a reţinut ca neadevărată afirmaţia în sensul că Ministerul Finanţelor ar fi sugerat în litigiul anterior, soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2369 din 25 septembrie 2014, că plata ar urma să se facă de către Ministerului Economiei.

Instanţa de apel a reţinut ca neîntemeiată această susţinere prin raportare la considerentele reţinute de către ICCJ pentru a constata lipsa calităţii procesuale a cauzei, citate mai sus.

Într-adevăr, stabilirea calităţii procesuale pasive este o problemă de dovadă a identităţii dintre pârâtul indicat prin cererea de chemare în judecată şi cel care se încadrează în ipoteza legii ca având această calitate, fiind nerelevant pentru acest demers faptul că un pârât afirmă despre o altă persoană că ar avea această calitate.

În ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se critică considerentele instanţei de apel referitoare la criticile din apel ce vizau încheierea prin care a fost respinsă ca inadmisibilă de către tribunal cererea sa de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 şi faptul că instanţa de apel nu ar fi considerat că se impune efectuarea acestei sesizări în apel, sunt de reţinut următoarele.

Se va răspunde tot aici şi celor menţionate în punctul de vedere al recurentului, înregistrat la data de 27 decembrie 2018, în sensul că ar reveni Înaltei Curţi, ca un act reparatoriu în această fază procesuală, obligaţia de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

Sub aspectul menţionat anterior, considerentele instanţei de apel au fost următoarele:

"Obiectul apelului de faţă îl reprezintă verificarea legalităţii şi temeiniciei Sentinţei civile nr. 351/2017, conform cererii de apel formulată de apelantul-reclamant A. şi dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ.

Încheierea pronunţată de tribunal în data de 27 decembrie 2016 - de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 - este supusă unei căi de atac distincte de calea de atac prevăzută pentru soluţiile pronunţate în primă instanţă.

Încheierea din data de 27 decembrie 2016 nu are regimul juridic al unei încheieri premergătoare, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ. (respectiv apel doar odată cu fondul), ci este supusă regimului special reglementat de Legea nr. 47/1992, termenul de declarare a căii de atac împotriva încheierii de respingere curgând de la pronunţare, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale."

Instanţa de apel nu a analizat în mod justificat criticile reclamantului ce vizau această încheiere, considerând că potrivit legii încheierea din data de 27 decembrie 2016 nu are regimul juridic al unei încheieri premergătoare, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ. (şi anume apel doar odată cu fondul), ci este supusă regimului special reglementat de Legea nr. 47/1992, termenul de declarare a căii de atac împotriva încheierii de respingere curgând de la pronunţare, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Ca atare, instanţa de apel nu s-a considerat legal învestită cu o astfel de cale de atac, considerând că prin neatacare cu calea de atac specială prevăzută de lege şi în termenul special prevăzut de lege această încheiere, prin care s-a reţinut că art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 nu are legătură cu soluţionarea prezentei cauze, a devenit definitivă.

Atâta timp cât nu a ajuns la concluzia, în urma analizării motivelor de apel, că prima instanţă de fond a făcut o greşită calificare a cauzei juridice a cererii, că temeiul de drept invocat de către reclamant ar fi altul, şi anume art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, neschimbându-se situaţia juridică avută în vedere de către prima instanţă când a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a acestui text de lege nu se impunea ca instanţa de apel să analizeze din nou admisibilitatea excepţiei.

Acesta este motivul pentru care nu se impunea nici în recurs pronunţarea din nou asupra acestei problemei de drept a admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 şi nici analizarea criticilor ce vizează nelegalitatea încheierii pronunţată de tribunal în data de 27 decembrie 2016 - de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

Aceste critici, inclusiv cele legate de eventuala afectare a dreptul de a formula în termen legal recurs, puteau fi invocate numai în cadrul căii de atac speciale prevăzute de lege pentru atacarea acestui tip de încheieri.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 236A din data de 28 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 martie 2019.

Procesat de GGC - CL