Insurer wins tort-claim appeal; future prosthetics award quashed and remanded for 1864 Civil Code application.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C. SA, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 3.399.389,54 RON reprezentând contravaloarea protezelor şi a consumabilelor pe durata estimativă a vieţii reclamantului. În esenţă, reclamantul a arătat că a fost victima accidentului rutier produs din culpa pârâtului B. la data de 12.09.2009, între localităţile Viişoara şi Pietreni, pe DN3, la km 218, accident în urma căruia a rămas cu infirmitate fizică permanentă ca urmare a pierderii membrului inferior stâng.

Prin Sentinţa civilă nr. 7860 din 12 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B., şi SC C. SA, în calitate de corespondent al asiguratorului RCA din Republica Bulgaria - Societatea de Asigurare D.. A fost obligată pârâta SC C. SA la plata către reclamant a sumei de 3.399.389,54 RON reprezentând daune materiale. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC C. SA, invocând critici de nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 979 din 2 mai 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins apelul declarat de pârâta SC C. SA, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C. SA, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 21 septembrie 2018, cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor, cu menţiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 zile de la comunicare.

La data de 23 octombrie 2018, intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată celorlalte părţi, care nu au depus răspuns la întâmpinare.

Pe baza raportului întocmit în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 31 ianuarie 2019 Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen la data de 7 martie 2019, cu citarea părţilor, pentru judecarea pe fond a căii de atac.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, pârâta a susţinut următoarele:

1. Prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

Cu privire la acest motiv de recurs, pârâta a susţinut că, în raport de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel era obligată să analizeze toate motivele de apel invocate şi să se pronunţe asupra temeiniciei acestora, arătând atât argumentele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor.

În speţă, instanţa a omis să se pronunţe asupra unor motive de apel, lipsind astfel apelanta de eficienţa caii de atac, câtă vreme a analizat selectiv argumentele de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii atacate. Acest fapt este de natură să conducă la nulitatea hotărârii, conform art. 175 C. proc. civ. raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel formulate, respectiv asupra motivelor 3, 4, 7 şi 8, fapt ce atrage nulitatea hotărârii atacate.

2. Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta a susţinut că prin apelul formulat a arătat că în mod injust s-a acordat o sumă globală în temeiul art. 1386 - 1387 din noul C. civ., întrucât în speţa nu se regăseşte ipoteza acestor texte, care se referă la prestaţiile periodice datorate în cazul vătămărilor corporale, ca urmare a pierderii sau nerealizării câştigului din muncă.

Or, instanţa de apel a afirmat că este neîntemeiată aceasta critică, dar nu a motivat în niciun fel respingerea acesteia, ci s-a limitat să enunţe dispoziţiile art. 1386 şi 1387 C. civ., fără a analiza incidenţa acestora în cadrul litigiului şi nici modul în care aplicarea acestor texte ar duce la soluţia de respingere a motivului de apel formulat.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel nu a arătat ce a avut în vedere când a respins motivul de apel referitor la art. 1386 - 1397 din noul C. civ.

În plus, consideră recurenta-pârâtă, menţionarea integrală a celor două texte legale creează confuzie cu privire la considerentele avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei, întrucât textele legale se referă la mai multe categorii de prejudicii.

3. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În referire la acest motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că în mod nelegal atât instanţa de apel, cât şi cea de fond şi-au întemeiat întreaga motivare pe dispoziţiile noului C. civ., în condiţiile în care inclusiv reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1084 C. civ. din 1864.

În opinia recurentei, litigiul este supus C. civ. din 1864, în vigoare la data producerii accidentului, în raport cu prevederile art. 3 şi 5 din Legea nr. 71/2011, iar legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii nu prevedea posibilitatea acordării unei sume globale pentru prejudicii viitoare.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar aplica legea civilă nouă, recurenta-pârâtă a susţinut că prejudiciul cuantificat la suma de 3.339.389,54 RON nu întruneşte condiţia de a exista, de a fi cert şi neîndoielnic, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1381 alin. (1) şi art. 1385 alin. (2) şi (3) din C. civ., motiv pentru care nu poate face obiectul reparaţiei, ca element al răspunderii civile delictuale.

Examinând decizia civilă recurată în raport cu motivele de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Prima critică a recurentei, în cadrul cărei se susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel formulate, se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme în dezvoltarea acestui motiv de recurs se invocă nesocotirea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă considerentele pe baza cărora instanţa a ajuns la concluzia din dispozitiv.

Examinând această critică, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Textul legal evocat instituie obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, ceea ce presupune expunerea raţionamentului logico-juridic, clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept, care a fundamentat soluţia adoptată.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

În speţă, în motivarea apelului, pârâta a invocat faptul că nu este ţinută a-l despăgubi pe reclamant decât pentru prejudiciul material nesusceptibil a fi suportat din fondurile de asigurări sociale, astfel cum rezultă din prevederile art. 49 alin. (1) lit. d) din Norma dată în aplicarea Ordinului CSA 20/2008. Apelanta a susţinut că, potrivit acestor norme, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale a unor persoane se au în vedere următoarele: eventualele cheltuieli prilejuite de accident-cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare.

Apelanta a mai arăta că, potrivit art. 11 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea persoanelor cu handicap, "în vederea asigurării asistentei de recuperare/reabilitare, persoanele cu handicap au dreptul la dispozitive medicale gratuite în ambulatoriu", astfel încât protezele solicitate de reclamant pot fi procurate gratuit din fondul de asigurări sociale.

Instanţa de apel a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă, fără a examina această critică şi fără a expune argumentele de fapt şi de drept pe baza cărora s-a înlăturat această apărare în raport cu pretenţiile formulate prin acţiune, apărare care tinde la diminuarea sau chiar la înlăturarea răspunderii patrimoniale.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă şi inteligibilă, să nu se rezume la o însuşire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Faptul că decizia pronunţată în apel nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care s-a înlăturat una dintre criticile din apel care era relevantă pentru soluţionarea cauzei, instanţa de apel respingând apelul ca nefondat, din perspectiva tuturor motivelor de apel, împiedică efectuarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs sub aspectul caracterului fondat al respectivei critici, ceea ce atrage casarea hotărârii recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat nici pe motivele de apel 4, 7 şi 8, este nefondată, deoarece din lecturarea considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanţa a analizat acele aspectele invocate de apelanta pârâtă care erau susceptibile a fi calificate ca veritabile critici de nelegalitate sau de netemeinicie.

Astfel, în cadrul motivului numerotat de apelantă ca fiind nr. 4, s-a susţinut că "prima instanţă nu a analizat argumentele invocate de reclamant, fapt ce a dus la calificarea greşită a pretenţiilor acestuia". S-a mai arătat că "instanţa de fond a considerat că reclamantul a formulat o cerere de acordare a unei sume globale, ceea ce nu corespunde realităţii întrucât pentru a vorbi despre o suma globală trebuie să existe un drept şi o cerere privind prestaţii periodice. Or, reclamantul nu a solicitat prestaţii periodice, ci contravaloarea a 15 proteze, 210 seturi de creme şi 38 linere siliconice, despre care susţine că ar urma să fie utilizate pe o perioada de 49 de ani. Reclamantul a solicitat contravaloarea tuturor acestor proteze argumentând că necesitatea unei proteze până la sfârşitul vieţii este certă, ca urmare a amputării membrului inferior, astfel încât la fel de certă este cheltuiala cu montarea respectivelor proteze şi că ar fi împovărător pentru el să formuleze acţiune în justiţie după fiecare nouă montare de proteză".

În motivul de apel numerotat de apelant ca fiind nr. 7 s-a susţinut că "reclamantul a solicitat acordarea contravalorii tuturor protezelor posibile pentru o perioadă de 49 de ani motivat de faptul că i s-ar crea o sarcina disproporţionată dacă ar trebui să promoveze o cerere de chemare în judecată la fiecare 5 - 7 ani, adică de fiecare dată când ar proceda la schimbarea protezei. Or, acest argument nu este întemeiat. Regula în materie civilă este că obligaţiile trebuie executate de bunăvoie, la simpla cerere a creditorului; nu trebuie prezumat că debitorul nu-şi va îndeplini obligaţiile ce-i incumba. De altfel, contravaloarea primei proteze a fost achitată prin buna înţelegere de către asigurător".

Apelanta a arătat că "necesitatea schimbării protezei la 5 - 7 ani nu este un fapt cert (în condiţiile în care documentul emis de E. arată că durata medie de utilizare a protezelor variază între 10 şi 12 ani jumătate, în funcţie de modul de utilizare şi întreţinere, după cum nu există niciun argument care să sprijine ipoteza duratei de viaţa a reclamantului - până la vârsta de 88 de ani = 39 + 49 (reclamantul avea 39 de ani la data întocmirii documentului de către E., document în care se face vorbire despre o perioadă de utilizare a protezelor de 49 de ani.

În fine, în ceea ce priveşte motivul de apel nr. 8, s-a arătat că "instanţa de fond nu a avut în vedere situaţia medicală concretă a reclamantului, astfel cum rezultă din singurul document de la dosar referitor la acest aspect - fişa de examinare întocmită de dr. F. de la Spitalul Foişor. Acest medic l-a examinat pe reclamant şi a constatat că avea o proteză nouă, montată din luna august 2015 (dată la care a fost promovată cererea de chemare în judecată). De asemenea, medicul a constatat că reclamantul este perfect adaptat cu acest tip de proteză şi recomandă ca şi pe viitor să se utilizeze acelaşi model. În aceste condiţii, suma acordată ca despăgubire trebuia să reprezinte costul acestui tip de proteză, iar nu costul unor proteze ipotetice, care nu corespund nevoilor reale ale reclamantului. În plus, câtă vreme reclamantul are o proteză nouă, nu este necesară schimbarea sa prin achiziţionarea uneia noi şi nu se poate vorbi despre existenţa unui prejudiciu".

Înalta Curte constată că aspectele invocate de apelantul-pârât, anterior redate, nu constituie motive de apel distincte, ci argumente în susţinerea motivului de netemeinicie susţinut în apel, vizând caracterul cert al prejudiciului şi nedovedirea întinderii acestuia de către reclamant. Asupra acestui motiv de apel instanţa de apel s-a pronunţat, reţinând că: sub aspectul obiectului şi calificării acţiunii, reclamantul a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 3.399.389,54 RON cu titlu de echivalent al prejudiciului viitor constând în contravaloarea unei proteze şi a consumabilelor aferente pentru utilizarea ei pe toată durata vieţii; că pierderea membrului inferior drept este definitivă, iar pretenţiile solicitate constau în diminuarea patrimoniului reclamantului prin achiziţionarea unor proteze care să suplinească, într-o oarecare măsură, pierderea piciorului şi care să-i permită desfăşurarea unor activităţi cotidiene în regim de cvasinormalitate; că s-ar crea pentru reclamant o sarcină disproporţionată să promoveze de fiecare dată, la un interval de 5-7 ani un nou proces prin care să solicite contravaloarea protezei. Sub aspectul dovedirii temeiniciei pretenţiilor, instanţa de apel a reţinut că, neexistând experţi autorizaţi care să fie consultaţi în cauză, Tribunalul a procedat corect, în condiţiile art. 330 alin. (3) C. proc. civ., la solicitarea opiniei unui reputat medic ortoped - Dr. G., care, prin opinia sa, a confirmat întru totul cele consemnate de E. Romania, iar apelanta reclamantă nu a propus probe prin care să facă dovada contrară, deşi avea posibilitatea de a solicita o expertiză contrarie, sau de a administra alte probe de natură a combate conţinutul înscrisului întocmit de E. România şi opinia expertului Dr. G..

În raport cu aceste considerente, cuprinse în hotărârea recurată, nu se poate reţine critica recurentei referitoare la nemotivarea deciziei din apel pe aspectele anterior redate.

Înalta Curte constată, însă, că este întemeiată critica, încadrabilă tot în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel nu a motivat respingerea motivului de apel privind neincidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1386 şi art. 1387 din C. civ.

Apelanta pârâtă a susţinut în apel că în mod nelegal prima instanţă a acordat reclamantului o sumă globală, în temeiul art. 1386 şi art. 1387 C. civ., întrucât în speţă nu se regăseşte ipoteza acestor texte, care se referă la prestaţiile periodice datorate în cazul vătămărilor corporale, ca urmare a pierderii sau nerealizării câştigului din muncă.

Instanţa de apel a înlăturat această critică adusă sentinţei tribunalului, dar nu a motivat în niciun fel respingerea acesteia, ci s-a limitat să enunţe dispoziţiile art. 1386 şi art. 1387 C. civ., fără a analiza în concret critica de nelegalitate invocată.

Redarea integrală a celor două articole din C. civ. nu poate ţine loc de considerente, întrucât, aşa cum s-a reţinut în practica instanţei supreme, "obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conţinutul lor sunt susceptibile să influenţeze soluţia".

În speţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a înlăturat motivat susţinerea apelantei pârâte, referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 1386 şi art. 1387 C. civ., fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Însă, înainte de a valorifica în plan procesual constatarea privind nepronunţarea de către instanţa de apel asupra criticii privind aplicarea greşită a prevederilor art. 1386 şi art. 1387 C. civ. din 2009, Înalta Curte apreciază că este prioritar a se examina critica de nelegalitate privind legea civilă aplicabilă litigiului, deoarece, în măsura în care se constată că raportul juridic dedus judecăţii nu este guvernat de legea civilă nouă, ci de C. civ. din 1848, soluţionarea problemei de drept referitoare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de C. civ. din 2009 pentru acordarea despăgubirii pentru prejudiciul viitor în prezenta cauză devine inutilă.

În acest sens, Înalta Curte constată că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căruia se susţine că legea civilă aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii este C. civ. din 1864.

Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1084 C. civ. din 1864, legea în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite care constituie izvorul obligaţiei de despăgubire, însă, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut incidenţa dispoziţiilor noului C. civ. din 2009, motivându-şi soluţia pe dispoziţiile art. 27 alin. (6) din noul C. proc. pen., care prevăd posibilitatea introducerii unei noi acţiuni civile după soluţionarea procesului penal, pentru prejudicii născute sau descoperite după constituirea ca parte civilă în procesul penal. S-a reţinut de către instanţa de apel că prejudiciile invocate în speţă au fost descoperite ulterior rămânerii definitive a Sentinţei penale nr. 1935/P/2010 a Judecătoriei Medgidia şi s-a apreciat că legea civilă aplicabilă este legea în vigoare la data descoperirii prejudiciului.

Această concluzie este greşită, deoarece art. 27 din noul C. proc. pen. nu are caracterul unei norme tranzitorii şi nu reglementează modul de aplicare a legii civile în timp, ci prevede condiţiile în care poate fi exercitată acţiunea civilă în faţa instanţei civile.

În contextul intrării în vigoare a noului C. civ., textul legal care guvernează aplicarea în timp a legii civile în materia răspunderii civile delictuale este art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia: "Obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor."

În speţă, fapta ilicită care a produs prejudiciul pretins a fi reparat a fost săvârşită la data de 12 septembrie 2009, când a avut loc accidentul de circulaţie, iar Legea nr. 287/2009 privind C. civ. a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, astfel că prezentul litigiu intră sub incidenţa C. civ. din 1864, care este legea în vigoare la data producerii evenimentului rutier.

Prin urmare în mod greşit instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor C. civ. din 2009, hotărârea fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii.

Faţă de aceste considerente, constatând că sunt întrunite motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, urmând ca, în rejudecare, să fie avute în vedere dispoziţiile care reglementează prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, cuprinse în C. civ. din 1864.

Instanţa de apel se va pronunţa, în rejudecare, şi asupra criticii din apel întemeiate pe dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. d) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pusă în aplicare prin Ordinul nr. 20/2008 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi art. 11 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea persoanelor cu handicap, precum şi asupra celorlalte critici referitoare la certitudinea şi întinderea prejudiciului, invocate în apel şi reluate în memoriul de recurs, care se impun a fi reanalizate, conform art. 501 alin. (3) C. proc. civ., ca efect al casării totale a deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 979 din 2 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauze, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 martie 2019.

Procesat de GGC - CL