RCA insurance liability: proportionality of moral damages for fatal accident victims and impact of concurrent negligence on compensation quantum

Asupra recursului de faţă, văzând şi dispoziţiile art. 499 C. proc. civ. constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 10 noiembrie 2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare C. prin D. şi intervenientul forţat E., obligarea pârâtei la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale şi daune morale în cuantum de 1.500.000 euro pentru fiecare dintre cei doi reclamanţi.

Prin Sentinţa civilă nr. 2636 din 26 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi a fost obligată pârâta SC C. prin D. la plata sumei de câte 25.000 euro către reclamanţi, respingând petitul referitor la daunele materiale, ca neîntemeiat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la data de 20 noiembrie 2014, conducătorul auto E. a fost implicat într-un accident rutier soldat cu decesul numitului F., biciclist care se deplasa din sens opus, mergând pe banda sa de circulaţie.

În cauză a fost întocmit dosarul penal nr. x/2015 pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Roşiorii de Vede, care a fost soluţionat definitiv, prin condamnarea inculpatului E. la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă.

Tribunalul a reţinut, în raport de art. 28 din Norma nr. 14/2011, că autoturismul implicat în accident era asigurat RCA la data producerii accidentului la societatea pârâtă, aceasta având obligaţia să despăgubească partea prejudiciată în urma evenimentului rutier în baza dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Totodată, a constatat că, în înţelesul art. 1390 şi 1391 alin. (2) C. civ., reclamanţii au calitatea de persoane prejudiciate, în calitatea acestora de copii ai victimei decedate, în speţă fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Cu privire la capătul de cerere referitor la daunele materiale, tribunalul a constatat că acesta nu a fost dovedit, din probatoriul administrat nerezultând ce cheltuieli au fost efectuate cu ocazia înmormântării.

Cât priveşte capătul de cerere privind daunele morale, tribunalul a apreciat că este necesară acordarea unor compensări băneşti pentru suferinţele psihice cauzate reclamanţilor prin decesul tatălui lor, în sumă de 25.000 euro pentru fiecare reclamant, în echivalent în RON la data plăţii.

Împotriva acestei sentinţe atât reclamanţii, cât şi pârâta au formulat apel.

Prin Decizia civilă nr. 1537 din data de 28 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanţii reclamanţi, a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată, în parte, sentinţa apelată în sensul că a fost obligată pârâta la plata a câte 15.000 euro (în RON la cursul BNR din ziua plăţii) către fiecare dintre reclamanţi, cu titlu de daune morale. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

În motivare, s-a reţinut că situaţia de fapt a fost corect reţinută, şi, în raport de art. 28 din Ordinul nr. 14/2011 şi de probele din dosar, că în cauză este incident alin. (2) al art. 28 din Ordinul nr. 14/2011, la stabilirea daunelor morale urmând a fi avută în vedere culpa comună a victimei.

Cât priveşte critica apelanţilor reclamanţi cu privire la daunele materiale, instanţa de apel a reţinut că aceasta este nefondată, câtă vreme apelanţii reclamanţi nu au depus nici un document justificativ cu privire la cheltuielile efectuate pentru înmormântarea victimei şi pomenirea acesteia conform datinilor.

Referitor la daunele morale acordate de prima instanţă, curtea a reţinut că atât reclamanţii au criticat cuantumul acestora, apreciind că au fost excesiv reduse, cât şi pârâta, aceasta apreciind că daunele morale au fost acordate într-un cuantum excesiv având în vedere culpa concurentă a victimei.

Instanţa de apel a mai reţinut că, la stabilirea daunelor morale trebuie avută în vedere legislaţia şi jurisprudenţa din România, că în lipsa unei dispoziţii legale care să reglementeze expres această materie, este greu de făcut o cuantificare exactă a prejudiciului moral, urmând a fi avute în vedere circumstanţele concrete ale fiecărei cauze. Totuşi, la stabilirea daunelor morale trebuie avut în vedere principiul echităţii şi proporţionalităţii în sensul existenţei unui just echilibru între prejudiciul suferit şi despăgubirea acordată.

Faţă de aceste considerente, instanţa de apel a apreciat că suma de câte 15.000 euro daune morale este suficientă pentru fiecare reclamant.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii G. şi B. au formulat recurs criticând hotărârea instanţei de apel din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, reclamanţii au susţinut că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii în ce priveşte respingerea apelului, în condiţiile în care pe de-o parte, s-a reţinut legătura de afectivitate între reclamanţi şi defunct, care s-ar fi circumscris unei majorări a daunelor morale, iar pe de altă parte, a fost redus cuantumul acestor.

Totodată, reclamanţii au arătat că în condiţiile în care s-a procedat la reducerea daunelor morale, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 1385 alin. (1) C. civ., care consacră repararea integrală a prejudiciului, în condiţiile în care a fost redus cuantumul daunelor morale.

Reclamanţii au mai arătat că instanţa de apel a încălcat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu referire la cauza Tolstoy Miloslavsky contra Regatului Unit prin care s-a statuat că "despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse." Or, în acest context, se arată că daunele morale acordate nu reprezintă un raport rezonabil cu atingerea gravă ce le-a fost adusă ca urmare a pierderii vieţii tatălui lor în condiţii tragice, violente.

Au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe care are posibilitatea procedurală de a devolua fondul cauzei.

Dosarul de recurs a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi repartizat completului C5 la data de 14 septembrie 2018.

La data de 29 octombrie 2018 a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care a fost comunicat părţilor prin rezoluţia din data de 8 noiembrie 2018. Părţile nu au depus punct de vedere la raport.

În raport de dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., constatând împlinit termenul pentru depunerea punctelor de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (7) din acelaşi act normativ, completul de filtru, prin încheierea din 17 ianuarie 2019, a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii B. şi G. împotriva Deciziei civile nr. 1537 din data de 28 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, fixând termen de judecată la data de 7 martie 2019.

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de reclamanţi din perspectiva existenţei unor elemente contradictorii în considerentele hotărârii, Înalta Curte reţine că este nefondat din perspectiva următoarelor considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe cate se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispoziţiilor legale enunţate pot fi: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia,l ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Astfel, analizând hotărârea instanţei de apel din perspectiva celor expuse, raportat la susţinerile reclamanţilor, Înalta Curte constată că susţinerile reclamanţilor legate de existenţa unor elemente contradictorii nu se încadrează în niciuna din ipotezele enunţate, cu atât mai mult cu cât argumentele reclamanţilor ce vizează reducerea daunelor morale, sunt susţinute din perspectiva greşitei interpretări a dispoziţiilor art. 1385 alin. (1) C. civ.

Cum în hotărârea recurată nu există neconcordanţă între considerente şi soluţia pronunţată, precum şi în condiţiile în care aşa cum s-a arătat deja, argumentele reclamanţilor ce vizează reducerea daunelor morale sunt dezvoltate din perspectiva greşitei interpretări a dispoziţiilor art. 1385 alin. (1) C. civ., Înalta Curte reţine că susţinerile reclamanţilor în ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut a de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de reclamanţi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1385 C. civ., ca urmare a reducerii cuantumului daunelor morale de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că şi acest motiv de recurs este nefondat din perspectiva următoarelor considerente: Este real că dispoziţiile art. 1385 C. civ., prevăd că "prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel", însă în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de terţa persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieţii de victima accidentului şi altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia.

Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat, sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile reclamanţilor ce vizează motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, a avut în vedere atât dispoziţiile art. 1385 C. civ., precum şi principiul echităţii şi al proporţionalităţii, în sensul existenţei unui just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată, ce au fost raportate şi la cupla concurentă a victimei în producerea accidentului.

Sub acest aspect în mod legal şi corect a reţinut instanţa de apel, că într-adevăr nu există vreo sumă de bani care să poată compensa decesul unei persoane, că în raport de circumstanţele producerii accidentului, prin despăgubirea morală acordată se urmăreşte atenuarea efectelor pierderii unei persoane atât de dragi şi acordarea posibilităţii de refacere a reclamanţilor, în limite rezonabile.

Faţă de cele expuse, cum niciuna din criticile reclamanţilor nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a se respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B. şi G., împotriva Deciziei civile nr. 1537 din data de 28 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Văzând dispoziţiile art. 451 C. proc. civ., precum şi înscrisurile aflate la filele x, Înalta Curte urmează a dispune obligarea reclamanţilor la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă Societatea de Asigurare C. prin mandatar D., reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi G. împotriva Deciziei civile nr. 1537 din data de 28 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenţii reclamanţi la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă Societatea de Asigurare C. prin mandatar D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 martie 2019.

Procesat de GGC - CL