Medical malpractice damages appeal dismissed; prescription interruption conditional on merits upheld and case remanded

Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea formulată la data de 25 septembrie 2015, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, înregistrată în urma disjungerii, dispuse la termenul din 8 iunie 2016, pe rolul secţiei a V-a civile a Tribunalului Bucureşti, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Diabetice "Prof. dr. N.C. Paulescu" şi B. la plata sumei de 250.000 euro daune morale, pentru operaţia de amputare a piciorului cauzată de tratamentul greşit aplicat de pârâtul B., a sumei de 13.500 RON daune materiale constând în cheltuieli efectuate cu medicamentele, tratamentele şi intervenţiile chirurgicale, a sumei de 1.200 RON pe lună, din momentul amputării şi până la deces, ca diferenţă între veniturile realizate înainte de amputare şi cele realizate după acest moment, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării cererii şi a lipsei calităţii de reprezentant, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pârâtul a arătat că, în dosarul iniţial nr. x/2015, cererea de despăgubiri a fost formulată la data de 25.09.2015, însă era semnată de avocat fără împuternicire avocaţială. Abia la 21.10.2015, reclamantul a transmis cererea însoţită de împuternicire avocaţială, dată la care se împlinise termenul general de prescripţie.

Pârâtul Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Diabetice "Prof. dr. N.C. Paulescu" a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, cu motivarea că spitalul nu are nicio culpă în acordarea asistenţei medicale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin Sentinţa civilă nr. 65 din 18 ianuarie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Diabetice "Prof. dr. N.C. Paulescu" şi B., a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON, reprezentând onorariu avocat, redus, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către pârâtul B.. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul A..

3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel.

Prin Decizia nr. 118 A din 8 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva Sentinţei civile nr. 65 din 18 ianuarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi boli Diabetice "Prof. Dr. N.C Paulescu" şi B.; a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

3. Cererea de recurs

Împotriva Deciziei nr. 118 A din 8 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 27 martie 2018, a formulat recurs, în termen legal, pârâtul B., astfel cum rezultă din ştampila serviciului registratură aplicată pe cererea de recurs, iar la data de 27 martie 2018 (data expedierii prin poştă, plic, dosar recurs) a declarat recurs, în termen legal, şi pârâtul Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Diabetice "Prof. Dr. N.C. Paulescu"(data expedierii prin poştă, plic, dosar recurs).

1. Recursul declarat de pârâtul B. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., formulând, în esenţă, următoarele critici:

Conform dispoziţiilor art. 2517 C. civ., termenul de prescripţie este de 3 ani, însă în raport de dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. şi data când a avut loc operaţia reclamantului la Spitalul X., respectiv 31.08.2012, termenul de prescripţie s-a împlinit, la 31.08.2015. Acelaşi termen de prescripţie de 3 ani este prevăzut şi în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

Recurentul a susţinut ca fiind greşit şi considerentul instanţei de apel, potrivit căruia, indiferent de momentul la care se raportează împlinirea termenului de prescripţie, respectiv 18.08.2015 - data acţiunii introductive sau 25.09.2015 - data precizării acţiunii, la data de 16.06.2015 cursul prescripţiei s-a întrerupt în condiţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ.

Se arată că reclamantul a formulat mai multe cereri, astfel: la data de 15.07.2014 cererea ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, având ca obiect pretenţii, cerere ce a fost anulată la 24.09.2014; reexaminarea formulată împotriva acestei soluţii fiind, de asemenea, respinsă, ca tardiv formulată, la 14.10.2014; La data de 16.06.2014, reclamantul a formulat cererea ce a format obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, având ca obiect pretenţii; La data de 7.06.2015, la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul a mai formulat o cerere, ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, având ca obiect pretenţii, iar la data de 22.06.2015, instanţa a dispus ca, în temeiul dispoziţiilor înscrise în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor, înaintarea dosarului completului iniţial învestit, iar la data de 24.06.2015, dosarul x/2015 a fost ataşat la dosarul nr. x/2015. Cererea din dosarul nr. x/2015 a fost conexată la dosarul nr. x/2014 a fost anulată.

Consideră că reclamantul nu poate beneficia de dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ., deoarece toate acţiunile formulate de acesta au fost anulate, definitiv, şi nici nu a formulat o nouă cerere în termen de 6 luni de la data anulării cererii, aşa încât nu poate apărea întreruperea termenului de prescripţie. Teza a II-a alin. (2) din art. 2539 C. civ. stipulează două condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a opera întreruperea termenului de prescripţie: noua cerere să fie formulate în termen de 6 luni de la data când hotărârea precedentă a rămas definitivă, iar a doua condiţie constă în aceea că noua cerere trebuie admisă. Aceste condiţii nu sunt întrunite în cauză, astfel încât constatarea instanţei de apel, în sensul întreruperii termenului de prescripţie este nelegală.

2. Recurentul pârât Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Diabetice "Prof. dr. NC. Paulescu", în cuprinsul cererii de recurs, a formulat următoarele critici cu privire la decizia recurată, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.:

În mod corect a reţinut instanţa de fond că acţiunea este prescrisă, în raport de dispoziţiile art. 2517 C. civ. şi art. 677 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, deoarece termenul de prescripţie s-a împlinit la 31.08.2015.

Instanţa de apel a reţinut greşit că termenul de prescripţie s-a întrerupt la 16.06.2015, în raport de dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textul normativ privind întreruperea prescripţiei.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare în privinţa cererilor de recurs formulate de pârâţi solicitând respingerea recursurilor declarate şi menţinerea deciziei instanţei de apel.

Intimaţii-pârâţi B. şi Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Diabetice "Prof. Dr. N.C. Paulescu" au formulat întâmpinare prin care se solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

4. Procedura derulată în recurs

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat la data de 4 septembrie 2018 la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi, constatându-se că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părţile să îşi exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 6 septembrie 2018, raportul asupra admisibilităţii în principiu a fost comunicat părţilor care au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 22 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că cererile de recurs îndeplinesc condiţiile de admisibilitate şi, reţinând dispoziţiile art. 493 alin. (5) şi (6) şi art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursurilor declarate de, fixând termen de judecată la 21 februarie 2019 cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

5. Hotărârea instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile de nelegalitate din cererile de recurs, susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, cererile de recurs formulate de pârâţii B. şi Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Diabetice "Prof. Dr. N.C. Paulescu" pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare şi care vor suplini motivarea deciziei instanţei de apel, astfel:

Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, prin ambele cereri de recurs, au fost formulate critici de nelegalitate în legătură cu modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune din perspectiva aplicării şi interpretări eronate a dispoziţiilor legale referitoare la începutul şi întreruperea cursului prescripţiei extinctive, astfel încât, în examinarea recursurilor formulate, Înalta Curte va răspunde, prin considerente unice, motivelor comune de recurs după cum urmează:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Textul are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la dispoziţiile legale ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greşit.

Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 25 septembrie 2015, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, înregistrată ca urmare a disjungerii dispuse la termenul din 8 iunie 2016, pe rolul secţiei a V-a civile, a Tribunalului Bucureşti, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Diabetice "Prof. dr. N.C. Paulescu" şi B. la plata sumei de 250.000 euro daune morale pentru operaţia de amputare a piciorului cauzată de tratamentul greşit aplicat de pârâtul B., a sumei de 13.500 RON daune materiale constând în cheltuieli efectuate cu medicamentele, tratamentele şi intervenţiile chirurgicale, a sumei de 1200 RON pe lună, din momentul amputării şi până la deces, ca diferenţă între veniturile realizate înainte de amputare şi cele realizate după acest moment, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Faţă de cererea de chemare în judecată care are ca obiect antrenarea răspunderii civile a pârâţilor, pe temei delictual, în faţa primei instanţe pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie care a fost apreciată ca fiind întemeiată, în raport de dispoziţiile art. 2517 C. civ.. Instanţa de fond a reţinut că reclamantul a cunoscut atât prejudiciul, cât şi pe cel răspunzător de acesta cel mai târziu la momentul amputării membrului inferior stâng, deci la data de 31.08.2012, când a avut loc operaţia la Spitalul Cantacuzino. S-a apreciat că la acel moment, reclamantul a avut reprezentarea faptului că nu a fost tratat corect de pârâtul B. şi, din această cauză, rana s-a infectat, fiind necesară amputarea gambei stângi, circumstanţe în raport cu care s-a apreciat că, la data formulării cererii şi depunerii acesteia în dosarul nr. x/2015 (respectiv, 25.09.2015), termenul de prescripţie de 3 ani era împlinit.

Urmare a apelului declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei primei instanţe, prin Decizia civilă nr. 115A din 8 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, fiind reţinut cazul de întrerupere a cursului prescripţiei, înscris în art. 2539 alin. (2) C. civ.. Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat ca fiind greşit stabilit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, deoarece instanţa de fond a prezumat că reclamantul ar fi cunoscut din chiar ziua amputării gambei sale care a fost cauza acestei intervenţii, moment de la care acesta ar fi avut posibilitatea să să cheme în judecată pe cel care singur, sau în cadrul unui lanţ cauzal, a generat efectul negativ reclamat. S-a subliniat şi faptul că, de la momentul internării care a dus la amputarea gambei stângi şi până la data de 18.09.2012, reclamantul s-a aflat internat în spital, fără a i se putea reproşa că a stat în pasivitate sau că nu a efectuat demersuri pentru a stabili existenţa unor culpe medicale în antecedenţa intervenţiei chirurgicale sau cu ocazia acesteia din urmă, pentru ca, în baza cunoaşterii existenţei unui delict civil, să se adreseze instanţei de judecată.

În verificarea soluţiei dată excepţiei prescripţiei, instanţa de apel a mai reţinut că, indiferent de momentul la care se raportează împlinirea termenului de prescripţie (data acţiuni introductive - 18.08.2015 sau data precizării acesteia - 25.09.2015), la data de 16.06.2015 cursul prescripţiei s-a întrerupt, în condiţiile art. 2539 alin. (2) teza a 2-a C. civ.. Astfel, la data de 17.06.2015 reclamantul i-a chemat în judecată pe pârâţii din prezenta cauză, într-o acţiune în răspundere civilă delictuală, care a făcut obiectul dosarului x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cerere care a fost conexată la dosarul nr. x/2015 (primul dosar înregistrat la data de 16.06.2015), ceea ce demonstrează că prescripţia dreptului la acţiune al reclamantului s-a întrerupt.

Prin prezentul recurs, pârâţii au invocat nelegalitatea deciziei instanţei de apel în privinţa modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, formulând critici atât în legătură cu momentul de început a cursului prescripţie, cât şi al reţinerii incidenţei cazului de întrerupere a cursului prescripţiei, prevăzut de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ.

În speţă, Înalta Curte reţine că fapta ilicită reclamantă în cauză pentru antrenarea răspunderii civile delictuale constă în tratamentul greşit aplicat de pârâtul B. care ar fi condus la amputarea gambei stângi a reclamantului, iar acţiunea de faţă, prin care se solicită acordarea de despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciul produs, ca urmare unui fapt ilicit, are ca obiect valorificarea unui drept de creanţă, fiind o acţiune patrimonială prescriptibilă extinctiv, cum corect s-a reţinut de instanţele de fond

a. Referitor la începutul cursului prescripţiei extinctive, art. 2528 alin. (1) C. civ. prevede că, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În cauză, acţiunea reclamantului, ce are ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale, este supusă, sub aspectul începutului cursului prescripţiei extinctive, regulii prevăzute de art. 2528 alin. (1) C. civ., astfel încât momentul naşterii dreptului material la acţiune trebuie stabilit în raport de cele două repere pe care norma legală sus menţionată le impune: unul subiectiv, al cunoaşterii de către reclamant a pagubei şi a celui răspunzător de ea şi, altul, obiectiv (judecătoreşte determinat), al momentului când reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de aceasta.

Prin urmare, în ceea ce priveşte începutul curgerii termenului de prescripţiei, legiuitorul român a legat începutul prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune, iar nu de naşterea dreptului subiectiv material. Astfel, prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe, deci, să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi - în mod obiectiv - dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţie, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Este, însă, posibil ca data naşterii dreptului la acţiune, adică data naşterii dreptului subiectiv sau a unui interes legitim, să nu fie cunoscută imediat de titularul dreptului, după cum se poate întâmpla ca acesta să aibă cunoştinţă de încălcarea dreptului din momentul în care este nerespectat, contestat sau negat, însă se găseşte în imposibilitate fizică, morală sau juridică de a acţiona imediat.

În toate aceste situaţii, ca şi în alte cazuri, începerea prescripţiei extinctive la data naşterii dreptului la acţiune, ar face ca prescripţia să se împlinească înainte ca titularul dreptului subiectiv să aibă posibilitatea efectivă de a acţiona pentru a-şi apăra dreptul său, împrejurare care ar contraveni în mod flagrant principiilor şi raţiunilor care guvernează această materie.

Ca atare, au fost instituite reguli particulare privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune, care să ţină cont de specificul situaţiilor în care se impune a fi examinată problema momentului de la care titularul dreptului la acţiune ar putea, efectiv, să acţioneze, sau, după caz, de necesitatea de a preîntâmpina consecinţele împlinirii termenului de prescripţie în acele situaţii deosebite, când nu se poate vorbi de pasivitate sau neglijenţă care să justifice stingerea, prin prescripţie, a dreptului material la acţiune.

Astfel, în situaţia acţiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripţia nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi - în mod obiectiv - dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Cu toate acestea, soluţia amânării începerii curgerii termenului de prescripţie de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripţie un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituţia prescripţiei extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru reperarea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Prin stabilirea unui moment obiectiv de la care poate începe să curgă termenul de prescripţie pentru tragerea la răspundere în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite, cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligentele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă.

Împrejurarea că legiuitorul a înţeles să stabilească un moment subiectiv, ulterior creării prejudiciului, de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea, impune ca - într-o atare ipoteză - cel păgubit să fie chemat să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului şi a celui care răspunde de acesta în termenul prescris de lege, astfel încât, în caz contrar, să opereze prezumţia de culpă de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Contrar aprecierilor instanţei de fond, relativ la momentul de început a prescripţiei extinctive, potrivit cărora reclamantul ar fi cunoscut chiar din ziua amputării gambei sale care a fost cauza intervenţiei medicale şi persoana care ar fi generat efectul negativ menţionat, instanţa de apel a reţinut, însă, împrejurări care ţin de persoana titularului dreptului la acţiune, care ar fi exclus starea sa de pasivitate în privinţa acelor demersuri necesare pentru a stabili existenţa unor culpe medicale în antecedenţa sau cu ocazia intervenţiei chirurgicale de amputare.

Cu toate acestea, în contextul în care părţile au formulat susţineri diferite în legătură cu momentul de început a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că instanţa de apel a efectuat o aplicare greşită a dispoziţiilor înscrise în art. 2528 alin. (1) C. civ. potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de ea.

Prin urmare, instanţa de apel era ţinută să procedeze la verificarea concretă, a situaţiei reclamantului, din perspectiva incidenţei normei legale referitoare la momentul la care s-a născut dreptul subiectiv la reparaţie şi dreptul la acţiune în răspundere civilă, respectiv a datei de la care se putea exercita acest drept, demers ce implica cunoaşterea de către cel vătămat a acelui minim de elemente şi împrejurări concrete pentru a acţiona, distinct, pentru obligarea la daune morale şi materiale. Aşa fiind, Curtea de apel, în aplicarea dispoziţiilor legii în materia momentului de la care începe să curgă prescripţia, avea de analizat, în raport de elementele situaţiei de fapt existente, data la care reclamantul cunoştea sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

În acest context, întrucât situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită în cauză, este necesar ca, în rejudecare, instanţa de fond să întreprindă verificările necesare şi să administreze, eventual, probatorii suplimentare pentru ca, în reluarea cercetării judecătoreşti, să poată fi corelate faptele imputate pârâţilor cu acţiunile întreprinse de reclamant în vederea reparării pagubei, aspecte care se circumscriu unor elemente de fapt necesare lămuririi chestiunilor de drept invocate în apărare de pârâţi, desigur în cadrul legal oferit de prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ., reţinut corect ca fiind incident în cauză.

2. Relativ la critica recurenţilor-pârâţi care vizează greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor înscrise în art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. referitoare la întreruperea prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, Înalta Curte are în vedere considerentele care succed:

Potrivit art. 2539 alin. (2) C. civ., "prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă".

În legătură cu problema de drept supusă verificării, Înalta Curte reţine următoarele:

- la data de 15.07.2014 se înregistrează pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2014, cererea reclamantului A. privind obligarea pârâţilor B. şi Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Diabetice "Prof. Dr. N.C. Paulescu" la plata de daune materiale şi morale. În privinţa acestei acţiuni, la data de 24.09.2014, Tribunalul Bucureşti a dispus anularea cererii de chemare în judecată, iar cererea de reexaminare formulată în cauză de reclamant a fost respinsă, la data de 14.10.2014, ca tardivă.

- prin cererea formulată la data de 16.06.2015, înregistrată sub nr. x/2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor B. şi Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Diabetice "Prof. Dr. N.C. Paulescu" la plata daunelor materiale şi morale, iar la data de 17.06.2015 se înregistrează, sub nr. x/2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă acţiunea reclamantului A., având ca obiect pretenţii, formulată în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi. La data de 24.06.2015, dosarul nr. x/2015 se conexează la dosarul nr. x/2015 (cel care era mai vechi), în cadrul căruia instanţa a dispus, la 09.07.2015, anularea cererii.

Faţă de succesiunea acestor demersuri judiciare, contrar aprecierilor instanţei de apel relativ la întreruperea cursului prescripţiei, recurenţii au pretins greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor înscrise în art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., întrucât condiţiile obligatorii, prevăzute de textul normativ, nu ar fi întrunite.

Recurenţii au susţinut că a fost reţinut greşit faptul că, la data de 16.06.2015, cursul prescripţiei a fost întrerupt ca urmare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, înregistrată sub nr. x/2015 (ce a fost anulată), deoarece toate cererile precedente ale reclamantului au fost anulate, iar cererea de chemare în judecată, care face obiectul prezentei cauze (nr. 22019/3/2016) a fost înregistrată la data de 08.06.2016, cu depăşirea termenului de 6 luni impus de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ.

Într-adevăr, potrivit susţinerilor recurenţilor, din cuprinsul textului normativ sus evocat rezultă că legiuitorul a instituit două condiţii, obligatorii, pentru întreruperea cursului prescripţiei extinctive, respectiv:

1. noua cerere să fie formulată în termen de 6 luni de la data când hotărârea precedentă a rămas definitivă;

2. noua cerere trebuie să fie admisă.

Relativ la cea dintâi condiţie stipulată de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., dat fiind faptul că rolul termenului de 6 luni este numai acela de a limita în timp perioada în care reclamantul îşi poate exercita dreptul de a reintroduce o nouă cerere de chemare în judecată pe rolul instanţei judecătoreşti, cu beneficiul considerării prescripţiei extinctive întrerupte de la data înregistrării primei cereri, Înalta Curte reţine ca fiind corectă aprecierea instanţei de apel relativ la îndeplinirea primei condiţii pentru întreruperea prescripţiei extinctive.

În cauză, astfel cum reţine şi instanţa de apel, înlăuntrul termenului de 6 luni de la data la care hotărârea judecătorească a rămas definitivă în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a introdus, pe rolul aceleiaşi instanţe, o nouă cerere de chemare în judecată având ca obiect pretenţii formulată împotriva pârâţilor B. şi Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Diabetice "Prof. Dr. N.C. Paulescu", acţiune care face obiectul cauzei de faţă.

În legătură cu efectele juridice pe care le produce această nouă cerere de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că introducerea acestei cereri produce un un efect întreruptiv, provizoriu şi condiţionat, a prescripţiei, iar data întreruperii cursului prescripţiei va fi socotită - cum corect a reţinut şi instanţa de apel - cea a înregistrării pe rolul instanţei judecătoreşti a primei cereri, respectiv data de 16.06.2015, când a fost înregistrată prima cerere, care a fost anulată în cadrul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti.

Cu toate acestea, însă, trebuie avut în vedere că efectul întreruptiv al cursului prescripţiei este produs, conform art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., numai condiţionat de admiterea, prin hotărâre definitivă, a acţiunii introductive ce face obiectul prezentei cauze, împrejurare care nu a avut loc, întrucât nu a fost verificată în cauză de către instanţa de apel.

În atare situaţie, dat fiind faptul că efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive, reglementat de art. 2539 alin. (2) teza a II C. civ., este condiţionat de admiterea celei de a doua cereri, Înalta Curte constată necesar ca, în rejudecare, instanţa de trimitere, învestită cu soluţionarea cauzei pendinte, să procedeze cu prioritate la examinarea şi soluţionarea fondului prezentei cereri faţă de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, procedeu de soluţionare care, într-adevăr, se circumscrie unei situaţii derogatorii de la regula instituită de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia "instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".

Drept consecinţă, procedând, însă, la unirea excepţiei prescripţiei extinctive cu fondul cererii dedusă judecăţii, pe baza probatoriului ce va fi administrat, instanţa de rejudecare urmează a statua în raport de verificarea următoarelor ipoteze:

- dacă din probele administrate în cauză, cu ocazia rejudecării, se va aprecia că cererea de chemare în judecată pendinte este întemeiată, instanţa o va admite şi va respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată (efectul întreruptiv al prescripţiei producându-şi efectele);

- dacă, însă, din materialul probator, va rezulta că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată şi s-ar impune respingerea acesteia, în atare ipoteză, efectul întreruptiv, provizoriu, al prescripţiei extinctive nu va mai opera de la data înregistrării cererii care a fost anulată, astfel încât termenul de prescripţie special se va calcula de la data când acesta a început să curgă, fără a se lua în considerare, ca moment întreruptiv, data înregistrării cererii anulate, ci data înregistrării prezentei cereri de chemare în judecată. În raport de data înregistrării acestei din urmă cereri, instanţa de rejudecare va analiza, în raport cu aceasta, dacă termenul de prescripţie extinctivă era împlinit şi, în caz afirmativ, instanţa va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, sens în care va respinge cererea, ca prescrisă.

În consecinţă, pentru toate considerentele expuse, urmează a se constata, raportat la modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, că soluţia instanţei de apel privind anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe este corectă, însă nu pentru considerentele reţinute prin decizia recurată, ci pentru argumentele arătate în precedent, care vor substitui motivarea hotărârii atacate. Drept urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate de pârâţii B. şi Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Diabetice "Prof. Dr. N.C. Paulescu", urmând însă ca, în rejudecare, instanţa de trimitere să aibă în vedere îndrumările instanţei de recurs, expuse în considerentele prezentei decizii, care reclamă necesitatea verificării unor elemente de fapt, obligatorii, pentru lămurirea chestiunilor de drept invocate în cauză, sub aspectul instituţiei prescripţiei extinctive, spre a da o dezlegare acesteia la cazul concret şi a o fundamenta în mod corespunzător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de pârâţii B. şi Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Diabetice "Prof. Dr. N.C. Paulescu" împotriva deciziei civile nr. 118/A din 8 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2019.

Procesat de GGC - CL