Civil claim against auto insurer for moral damages: interruption of prescription by civil party status in criminal proceedings and Art. 6 ECHR

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 20 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. SA, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 350.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat de accidentul rutier a cărui victimă a fost, precum şi la plata cheltuielilor de judecata ocazionate, în cuantum de 4.000 RON.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 11 septembrie 2006, în jurul orelor 18:30, împreună cu numita C., a mers să ia apă de la pompa instalată pe str. x, din Bârlad. La întoarcerea către casă, s-au oprit pentru a se odihni, lângă gardul unui imobil de la intersecţia str. x cu str. x, moment în care un autovehicul care circula cu viteză mare, a părăsit carosabilul, a pătruns pe aleea pe care se aflau şi a lovit-o pe reclamantă, strivind-o între autovehicul şi gardul imobilului. Din acel moment şi-a pierdut cunoştinţa şi nu îşi mai aminteşte nimic despre accident. S-a trezit la Spitalul din Bârlad, unde a fost internată pentru a i se acorda îngrijiri medicale. Ulterior, a aflat de la organele de cercetare penală că cel care a lovit-o a părăsit locul accidentului şi nu a putut fi identificat.

Accidentul rutier în care a fost grav vătămată, a făcut obiectul de cercetare al Dosarului penal nr. x/2006, dosar penal care a fost clasat prin Ordonanţa din 15 decembrie 2015, dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bârlad.

Reclamanta a arătat că s-a constituit parte civilă în dosarul penal încă din data de 20 februarie 2007, dată la care a solicitat o despăgubire în cuantum de un miliard de RON, aşa cum este reiese din declaraţia dată în faţa organelor de cercetare penală, ataşată acţiunii iar curgerea termenului de prescripţie s-a întrerupt până la finalizarea dosarului penal, un nou termen de prescripţie începând să curgă de la data la care i-a fost comunicată ordonanţa de clasare din 15 decembrie 2015 dată în Dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bârlad.

A arătat că pentru autoturismul implicat în accidentul de circulaţie exista o poliţă de asigurare RCA, valabil încheiată la data producerii accidentului, poliţă emisă de B. SA, aşa după cum reiese şi din rezultatul interogării efectuate pe pagina oficială a Autorităţii de Supraveghere Financiară.

A mai arătat că, urmare a accidentului de circulaţie a cărui victimă a fost, a suferit leziuni traumatice grave, aşa după cum reiese şi din Raportul de expertiză medico-legală, prin care s-a stabilit un număr de 230-235 de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare. A arătat că starea sa de sănătate este în continuare grav alterată, ca urmare a leziunilor pe care le-a suferit în accident, motiv pentru care solicită efectuarea unei noi expertize medico-legale prin care să se constate, printre altele, şi dacă a rămas cu infirmitate.

Reclamanta a arătat că, fiind grav vătămată, înţelege să solicite despăgubiri morale de la pârâtă - asigurătorul de răspundere civilă, în cuantum de 350.000 Euro, reprezentând preţul durerilor fizice (pretium doloris), dar şi trauma psihică ce i-a fost produsă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 30, art. 194 C. proc. civ. art. 49 - 51, art. 54 - 55, art. 57 din Legea 136/1995; art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

La data de 27 septembrie 2016, Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad a comunicat instanţei, în copie certificată, Dosarul nr. x/2006 în care s-au efectuat cercetări privind partea vătămată A. .

La data de 18 octombrie 2016, reclamanta A. a formulat cerere de chemare în garanţie a Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea chematului în garanţie la plata către reclamantă a sumei de 350.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat, precum şi obligarea chematului în garanţie la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 72 şi următoarele C. proc. civ., art. 25 şi urm. din Legea 32/2000 privind activitatea de asigurare şi reasigurare; art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin încheierea de şedinţă din 30 ianuarie 2017, instanţa a respins cererea de chemare în garanţie formulată de reclamanta A. ca inadmisibilă, pentru considerentele reţinute în cuprinsul încheierii de la acel termen .

Prin Sentinţa nr. 686 din 28 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta B. SA, ca neîntemeiată.

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta B. SA.

A respins acţiunea reclamantei, ca prescrisă.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, faţă de data săvârşirii faptei ilicite - 11 septembrie 2006 - sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958.

Prin cererea de chemare în judecată se solicită plata anumitor sume de bani, reprezentând daune morale, astfel că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune este termenul de drept comun, de 3 ani, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit cărora prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente - alternative - de la care prescripţia extinctivă poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea, fie momentul obiectiv (judecătoreşte determinat) al datei la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

De îndată ce sunt întrunite cerinţele legale pentru naşterea răspunderii - prejudiciu, faptă ilicită săvârşită, în principiu, cu vinovăţie şi raport de cauzalitate între cele două elemente - un drept la reparaţie există, desigur încă nedesăvârşit, deoarece întinderea prejudiciului, ca şi modalitatea de reparare a lui nu sunt încă certe şi cunoscute. Acest drept născut de la data faptei păgubitoare se desăvârşeşte ulterior, prin concretizarea obligaţiei corelative, fie prin învoiala părţilor, fie prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

În speţă, termenul de prescripţie al dreptului material împotriva societăţii de asigurare a început să curgă cel mai târziu la data de 20 februarie 2007 (data declaraţiei reclamantei de la dosar), din cuprinsul căreia rezultă clar faptul că aceasta a cunoscut numărul autoturismului care a accidentat-o şi persoana căreia îi aparţinea aceasta.

Cum cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 20 aprilie 2016, aceasta nu a fost exercitată în cadrul termenului de prescripţie prevăzut de lege, fiind prescrisă.

Termenul de prescripţie nu a fost nici suspendat, nici întrerupt. Astfel, nu s-a probat, prin niciun mijloc de probă admisibil în cauză în condiţiile art. 249 C. proc. civ., incidenţa vreunuia dintre motivele de suspendare sau întrerupere ale termenului de prescripţie, expres şi limitativ prevăzute de art. 13, 14 şi 16 din Decretul nr. 167/1958.

Reclamanta a susţinut că termenul de prescripţie s-a întrerupt până la finalizarea dosarului penal or, faţă de cadrul legislativ incident, spre deosebire de noul C. pen., nu există un astfel de caz de întrerupere, susţinere nu poate fi primită nici prin raportare la cadrul procesual stabilit de reclamantă prin acţiune. Reclamanta invocă că un nou termen de prescripţie a început să curgă de la data comunicării ordonanţei de clasare, respectiv februarie 2016.

Or, stabilirea autorului nu prezintă relevanţă sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune în contradictoriu cu asigurătorul, în condiţiile în care partea a cunoscut de la început atât autoturismul care a lovit-o, cât şi proprietarul acestuia.

În plus, prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu stipulează ca pentru începerea curgerii termenului de prescripţie să se pronunţe o hotărâre penală de condamnare a persoanei care a produs prejudiciul sau care răspunde de repararea acestuia.

Faţă de aceste considerente expuse, tribunalul a apreciat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este întemeiată şi a respins acţiunea reclamantei, ca prescrisă.

Împotriva sentinţei menţionate, reclamanta a declarat apel, în motivarea căruia a susţinut următoarele:

Instanţa de fond în mod greşit a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, fără a lua în considerare cererea de constituire ca parte civilă.

Astfel, la aproximativ cinci luni de la vătămarea suferită, respectiv în data de 20 februarie 2007, a dat o declaraţie în faţa organelor de cercetare, declaraţie în care este menţionat faptul că solicită despăgubiri materiale şi morale, în cuantum de un miliard, pentru prejudiciul cauzat.

Vătămarea corporală din culpă a făcut obiectul de cercetare al Dosarului penal nr. x/2006, dosar care a fost clasat prin ordonanţa din 15 decembrie 2015 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bârlad, cu motivarea că a intervenit prescripţia răspunderii penale, latura civilă rămânând nesoluţionată.

După clasarea cauzei penale şi comunicarea ordonanţei din 15 decembrie 2015, a formulat prezenta acţiune în despăgubiri la data de 20 aprilie 2016, acţiune pe care instanţa de fond a respins-o ca fiind prescrisă.

Potrivit art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la data accidentului rutier, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată.

Or, o astfel de acţiune civilă ataşată penalului este o veritabilă acţiune civilă.

vechiul C. proc. pen., în vigoare la data producerii accidentului, prevedea la art. 14 că acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. Art. 14 alin. (2) prevedea că acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale, în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.

În această situaţie, un nou termen de prescripţie a început să curgă în cauza de faţă, la data la care i-a fost comunicată ordonanţa de clasare, respectiv februarie 2016.

La scurt timp de la comunicarea ordonanţei de clasare, respectiv în data de 20 aprilie 2016 a formulat acţiunea civilă, fiind singura cale rămasă în vederea acoperirii prejudiciului ce i-a fost cauzat, astfel încât nu i se poate reproşa că a stat în pasivitate.

Prin Decizia nr. 2247 A din 7 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 686 din 28 februarie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Acţiunea exercitată în cauză este îndreptată împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto, în temeiul art. 49 şi următoarele din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite.

În conformitate cu art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.

În cauza de faţă, reclamanta a cunoscut numărul de înmatriculare a autovehiculului implicat în accident şi persoana proprietarului acestuia încă de la data de 20 februarie 2007, astfel că avea toate informaţiile pentru identificarea şi acţionarea în judecată a asigurătorului de răspundere civilă auto la care era asigurat autovehiculul.

Prin urmare, în raport de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, acesta este momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă pentru exercitarea dreptului la acţiune împotriva pârâtei asigurător.

Reclamanta a susţinut ca incidentă cauza de întrerupere a termenului de prescripţie prevăzută la art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, respectiv faptul că prin declaraţia dată în faţa organului de urmărire penală la data de 20 februarie 2007 s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Această susţinere însă este lipsită de interes practic, căci atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel apreciază că începutul cursului prescripţiei este reprezentat de această dată.

Instanţa de apel a apreciat că exercitarea acţiunii civile în procesul penal echivalează cu introducerea unei cereri de chemare în judecată şi poate constitui o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie, dar în privinţa persoanei sau persoanelor a căror răspundere priveşte procesul penal.

Or, prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanta nu a solicitat atragerea răspunderii civile a persoanei vizate de urmărirea penală, ci pe cea a asigurătorului.

Această persoană nici nu a fost identificată de organele de urmărire penală, astfel că, prin raportare la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie al acţiunii împotriva sa nici nu a început să curgă.

Sub aspectul cursului prescripţiei acţiunii exercitate în cauză nu are relevanţă începerea urmăririi penale in rem sau împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului şi nici că procesul penal a încetat, urmare a intervenirii prescripţiei penale abia la data de 15 decembrie 2015.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs şi, invocând în drept dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel şi a sentinţei tribunalului şi trimiterea cauzei la tribunal pentru judecarea pricinii pe fond.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă, în esenţă, a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit norma juridică ce reglementează prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune în ce priveşte pe pârâtă, respectiv art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, întrucât cel care a comis fapta nu a fost cunoscut de persoana vătămată iar dacă prescripţia a început să curgă, aceasta a fost întreruptă până la comunicarea ordonanţei de clasare, deoarece reclamanta - persoană vătămată a fost împiedicată să facă demersuri împotriva asigurătorului în intervalul de timp cât au avut loc cercetările penale, bazându-se pe faptul că organul de urmărire penală va întreprinde tot ce e necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, chiar dacă prescripţia extinctivă ar fi început să curgă în cazul asigurătorului de la data de 20 februarie 2007, cum a reţinut instanţa de apel, aceasta s-a întrerupt în aceeaşi zi, prin constituirea sa, ca parte civilă în dosarul penal, atât în ceea ce priveşte pe autorul faptei cât şi pe asigurător - parte responsabil civilmente, concluzie ce rezidă din interpretarea art. 14 alin. (1) C. proc. pen. (1968) întrucât în cazurile în care există parte responsabilă civilmente, cum sunt accidentele auto, constituirea de parte civilă atrăgea implicit în proces şi partea responsabilă civilmente, fără să fie nevoie de o specificare neechivocă.

Recurenta-reclamantă a conchis că prescripţia dreptului material la acţiune în ce o priveşte pe pârâta B. SA, nu a început încă să curgă, întrucât, ca parte vătămată, nu a cunoscut pe cel care a comis fapta sau, dacă prescripţia a început să curgă, astfel cum a reţinut instanţa de apel, aceasta s-a întrerupt până la comunicarea ordonanţei de clasare, deoarece, reclamanta - persoană vătămată a fost împiedicată să facă demersuri împotriva asigurătorului în acest interval de timp, bazându-se pe faptul că organul de urmărire penală va întreprinde tot ce este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Recurenta-reclamantă a susţinut că a depus toate diligenţele necesare şi a fost de bună credinţă iar prin respingerea acţiunii, ca prescrisă i-a fost încălcat dreptul recunoscut de art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevede că orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, iar efectivitatea dreptului de a i se adresa unei instanţe în cazul său nu funcţionează în condiţiile în care s-a constituit parte civilă în dosarul penal, iar organul de urmărire penală, lăsând dosarul în nelucrare, i-a restricţionat dreptul de a se adresa unei alte instanţe pentru obţinerea despăgubirilor.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei la tribunal în vederea soluţionării pe fond a cauzei, conform art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele care succed.

Din actele şi lucrările cauzei reiese că reclamanta A. a fost, la data de 11 septembrie 2006, victima unui accident rutier produs de un autor necunoscut, cu un autoturism furat, accidentul soldându-se cu leziuni traumatice grave ale reclamantei (traumatisme cranio-cerebrale, fracturi ale antebraţului, de bazin, toracic, fracturi costale şi insuficienţă respiratorie acută), care au necesitat 230 - 235 de zile de îngrijiri medicale, conform raportului de expertiză medico-legală depus la dosar.

Urmare a accidentului rutier suferit de partea vătămată A., a fost întocmit Dosarul penal nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bârlad, prin Rezoluţia din 31 octombrie 2007 dispunându-se începerea urmăririi penale in rem pentru infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) C. proc. pen.

Prin Declaraţia din 20 februarie 2007, dată în Dosarul penal nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bârlad, victima A. s-a constituit parte civilă .

Dosarul penal a fost depus, în copie certificată, la Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, conform celor dispuse de această instanţă prin încheierea din 6 septembrie 2016 .

Prin Ordonanţa de clasare din 15 decembrie 2015 dată în Dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bârlad s-a dispus clasarea cauzei, constatându-se că, din actele de cercetare efectuate, nu a putut fi identificat autorul infracţiunii şi că ultimul act de procedură a fost Încheiat la 31 octombrie 2007 astfel că, intervenind prescripţia răspunderii penale la data de 31 octombrie 2015, răspunderea penală este înlăturată.

La data de 18 aprilie 2016 (data poştei), A. a formulat acţiune civilă împotriva pârâtei B. SA, în temeiul art. 49 - 51, art. 55, art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 350.000 euro cu titlu de despăgubiri morale reprezentând preţul durerilor fizice (pretium dolores) şi trauma psihică ce i-a fost produsă prin provocarea accidentului de către autorul rămas necunoscut, cu autoturismul furat, asigurat prin poliţa de asigurare RCA emisă de pârâtă.

Acţiunea reclamantei a fost respinsă, ca prescrisă, de instanţa de fond, soluţie menţinută de instanţa de apel, cu motivarea că începutul prescripţiei extinctive se calculează de la data de 20 februarie 2007, data când reclamanta s-a constituit parte civilă în procesul penal, din cuprinsul declaraţiei reieşind că aceasta a cunoscut numărul autoturismului care a accidentat-o şi persoana căreia îi aparţinea, aceasta având toate informaţiile pentru identificarea şi acţionarea în judecată a asigurătorului de răspundere civilă auto la care era asigurat autovehiculul, neavând relevanţă începerea urmăririi penale in rem sau împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului şi nici că procesul penal a încetat, urmare a intervenirii prescripţiei penale abia la data de 15 decembrie 2015.

Critica de nelegalitate a deciziei instanţei de apel formulată de recurenta-reclamantă vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la determinarea momentului începerii cursului prescripţiei extinctive în cazul acţiunii civile, din perspectiva dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, conform cărora "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea", critică pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind fondată.

Potrivit art. 14 alin. 1şi 2 C. proc. pen. (1968) " Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă."

Conform art. 15 din acelaşi cod "Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi persoanei responsabile civilmente.

Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare."

Art. 16 din acelaşi prevede că "Introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc, la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare."

Persoana responsabilă civilmente este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune, fiind chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului (art. 24 alin. (3) C. proc. pen. -1968).

Potrivit art. 19 C. proc. pen. (1968) "Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune.

Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

De asemenea, poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă.

Persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă."

Conform art. 20 alin. (1) din acelaşi cod "Persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile, dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă."

Din punct de vedere substanţial, obiectul acţiunii civile îl formează exercitarea dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, iar, sub aspect procesual, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale

Exerciţiul acţiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracţiunii, de a valorifica toate elementele strânse de procuror în acuzare, precum şi întreg cadrul procesual al procesului penal, pentru a-şi satisface interesele de ordin civil - morale sau patrimoniale - afectate de comiterea infracţiunii.

Acţiunea civilă alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal constituie latura civilă a acestui proces şi are ca temei fapta ilicită, întrucât temeiul acţiunii penale este un fapt ilicit, iar acest temei limitează şi temeiul acţiunii civile.

Persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanşează acţiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acţiunea civilă alăturată acţiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilităţii.

Persoana vătămată hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului limită prevăzut de C. proc. pen.

În speţă, reclamanta A. (parte vătămată) s-a constituit parte civilă în Dosarul penal nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bârlad, dosar care a fost clasat conform ordonanţei de clasare din 15 decembrie 2015, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale a autorului infracţiunii, rămas neidentificat.

După comunicarea ordonanţei de clasare, având în vedere că nu a fost soluţionată acţiunea civilă în procesul penal şi că a devenit astfel incident art. 20 C. proc. civ., reclamanta a formulat, la data de 18 aprilie 2016, acţiunea civilă prin care a solicitat, de la persoana responsabilă civilmente, daune pentru prejudiciul cauzat ca urmare a accidentului rutier a cărui victimă a fost, învestind instanţa civilă cu soluţionarea acesteia.

Înalta Curte constată că succesiunea logică a demersurilor judiciare ale reclamantei-parte vătămată îşi are originea în particularităţile faptei ilicite a cărei victimă a fost - accident rutier produs cu un autoturism furat, de un autor rămas neidentificat în urma cercetărilor penale - şi este validată de concluzia care se desprinde inclusiv din interpretarea dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România conform cărora "(...) în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi."

Or, citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului nu se putea realiza, în speţă, decât după identificarea acesteia ca urmare a cercetărilor penale efectuate de organele judiciare în cadrul dosarului penal, fiind larg acceptat faptul că circumstanţele producerii unui accident de maşină sunt elucidate de poliţie în contextul anchetei penale, opţiunea reclamantei pentru constituirea ca parte civilă în dosarul penal fiind justificată întru totul în atari circumstanţe.

Nu se poate reţine că exercitarea acţiunii civile în procesul penal nu reprezintă un caz de întrerupere a prescripţiei, întrucât o asemenea interpretare ar contraveni dispoziţiilor art. 20 alin. (1) C. proc. pen. (1968) care prevede posibilitatea sesizării instanţei civile în cazul în care instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în procesul penal, fără a distinge cu privire la motivele care au determinat această soluţie.

Prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive, a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziţia părţii vătămate care, în procesul penal se constitui e parte civilă, cu respectarea dispoziţiilor legii penale.

Este de netăgăduit că reprezintă un caz de întrerupere a termenului de prescripţie ipoteza exercitării acţiunii civile în procesul penal finalizat cu o hotărâre definitivă prin care s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, ca urmare a încetării procesului penal în cazurile prevăzute de lege, de vreme ce persoana prejudiciată prin fapta ilicită şi-a manifestat voinţa de a-şi recupera prejudiciul prin constituirea ca parte civilă şi, fără o atitudine culpabilă din partea sa (soluţia pe latura penală a cauzei intervenind ca urmare a prescripţiei răspunderii penale a autorului faptei ilicite), se află în situaţia în care procesul penal a încetat, iar pretenţiile sale nu au primit nicio rezolvare pe fond.

Cu alte cuvinte, partea vătămată care uzează de posibilitatea oferită de dreptul intern de a se constitui parte civilă în procesul penal, are, astfel, speranţa legitimă că instanţa va statua şi asupra cererii de reparare a prejudiciului.

Într-un asemenea caz, tocmai pentru a nu fi în situaţia ca demersul său pe latură civilă să devină ineficient ca urmare a hotărârii date în penal, legiuitorul a prevăzut, pentru ipoteza lăsării nesoluţionate a acţiunii civile, ca persoana ce se consideră prejudiciată să poată sesiza instanţa civilă. Aceasta şi în considerarea caracterului definitiv al dreptului de opţiune al persoanei vătămate, care presupune că, odată aleasă calea instanţei civile sau a celei penale, persoana vătămată nu poate, în principiu, renunţa la ea, pentru a urma pe cea pentru care nu optase iniţial, sub sancţiunea pierderii dreptului de a obţine repararea prejudiciului.

În situaţia în care, însă, cum s-a arătat deja, fără vina părţii, latura civilă rămâne nesoluţionată este firesc ca legea să-i confere acesteia dreptul de a părăsi procesul penal, sesizând instanţa civilă, în caz contrar, ajungându-se la încălcarea dreptului de acces la justiţie, reglementat de art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Anagnostopoulos c. Greciei că, în situaţia în care sistemul intern oferă o cale de atac justiţiabililor, statul are obligaţia să se asigure că aceştia se bucură de garanţiile fundamentale prevăzute în articolul 6 paragr. 1 din Convenţie.

În cauze similare (vezi Atanasova, Dinchev şi Tonchev c. Bulgariei) Curtea, constatând că pretenţiile civile ale reclamanţilor, constituiţi parte civilă într-o procedură penală, nu fuseseră examinate din cauza închiderii acelor dosare penale ca rezultat al intervenţiei termenului de prescriere, a statuat că reclamanţii nu se bucuraseră de acces efectiv la justiţie şi acest lucru nu putea fi atenuat de faptul că aveau posibilitatea de a introduce o acţiune civilă separată.

Într-o hotărâre recentă - Hotărârea din 14 iunie 2016 pronunţată în cauza Dragomir împotriva României (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că întârzierile succesive şi nejustificate din cadrul anchetei penale declanşate pentru a clarifica circumstanţele producerii accidentului rutier asupra părţii vătămate, care se constituise parte civilă, s-a datorat autorităţilor şi au avut ca rezultat împiedicarea examinării pretenţiilor civile formulate de partea vătămată în cadrul procesului penal.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai statuat că, odată ce a optat pentru această cale procedurală, reclamanta era îndreptăţită să obţină o examinare a pretenţiilor sale şi nu era obligată să formuleze, în sensul art. 35 paragr. 1 din Convenţie, o altă acţiune în reparaţie disponibilă în dreptul naţional, reclamanta acţionând adecvat când a ales să urmeze calea prevăzută de C. proc. pen.. În plus, a constatat că, chiar dacă ar fi fost intentată de la început o acţiune civilă, aceasta ar fi fost suspendată până la finalizarea anchetei penale.

Curtea a conchis că reclamanta nu a beneficiat de un drept efectiv de acces la o instanţă pentru examinarea pretenţiilor sale civile şi că, astfel, a fost încălcat art. 6 paragr. 1 di Convenţie sub aspectul nerespectării dreptului reclamantei la o instanţă.

Înalta Curte, faţă de circumstanţele expuse, reţine că în cazul în care demersul civil exercitat în procesul penal este nerezolvat, conform unei hotărâri definitive de nesoluţionare a acţiunii civile pronunţate de instanţa penală, este fără dubiu că termenul de prescripţie pentru acţiunea formulată la instanţa civilă să trebuie să fie calculat în raport de momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în procesul penal, pe latură civilă.

Astfel, termenul general de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale prin care a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă, atât pentru ipoteza în care procesul penal a început chiar de la momentul comiterii faptei ilicite şi cel răspunzător de pagubă este cunoscut, cât şi pentru cazul în care procesul penal a fost demarat mai târziu, situaţie în care are loc o întrerupere a termenului de prescripţie, cu consecinţa curgerii unui nou termen de la momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunţate de instanţa penală, prin care a acţiunea civilă a rămas nesoluţionată.

Având în vedere că, în speţă, reclamanta s-a constituit parte civilă în Dosarul penal nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bârlad, cu respectarea dispoziţiilor legii penale, după cum rezultă din declaraţia sa din 20 februarie 2007, şi cum, prin ordonanţa de clasare din 31 octombrie 2015, s-a dispus clasarea cauzei privind săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. comisă asupra persoanei vătămate A., ca urmare a intervenirii prescripţiei penale (constatându-se că ultimul act de procedură a fost întocmit la data de 31 octombrie 2007), se poate reţine că abia după data comunicării soluţiei de clasare a cauzei (respectiv data de 10 februarie 2016 - Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, soluţie ce a fost dată cu drept de a formula plângere în termen de 20 de zile de la comunicare) şi astfel, a rămânerii laturii civile nesoluţionate, reclamanta a putut acţiona separat de procedura penală pentru care optase, prioritar şi sesiza astfel, instanţa civilă.

Din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie şi a temeiurilor arătate, se poate reţine că, în situaţia în care legislaţia internă pune la dispoziţia părţilor în litigiu o cale procedurală, precum acţiunea civilă în cadrul procesului penal, statul în cauză trebuie să se asigure că acestea beneficiază de garanţiile fundamentale de reglementate de articolul 6 parag. 1 din Convenţie, iar atunci când încetarea anchetei penale şi neexaminarea pretenţiilor părţii civile sunt cauzate de întârzierea excesivă a procedurii care a determinat împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea cercetată, se poate constata că este încălcat articolul 6 parag. 1 din Convenţie.

În cauză, reclamanta s-a constituit parte civilă în cadrul procedurii penale declanşate de organele de cercetare ca urmare a producerii accidentului de maşină şi s-a prevalat de posibilitatea oferită de lege pentru a face acest demers, având aşteptarea legitimă că pretenţiile sale vor fi examinate. Cu toate acestea, pretenţiile sale civile nu au fost soluţionate de autorităţi timp de 8 ani de zile, când parchetul a constatat împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale cu privire la infracţiunea aflată în cercetare şi a decis să înceteze ancheta penală, ultimul act de procedură fiind întocmit la data de 31 octombrie 2007.

Pentru temeiurile expuse, Înalta Curte constată că, la data de 18 aprilie 2016 (data poştei), când reclamanta a formulat acţiunea civilă, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune civilă al reclamantei nu era împlinit, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune fiind greşit admisă.

Înalta Curte, constatând că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu greşita aplicare a normelor legale atunci când a reţinut că acţiunea civilă a reclamantei este prescrisă faţă de pârâta-parte responsabilă civilmente, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta A., va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 2247 A din 7 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM