Negative competence conflict over bank credit contract disputes: specialized section jurisdiction determined by dispute nature under Art. 226(1) Law 71/2011

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secţia civilă la data de 10 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta SC A. SC Miercurea-Ciuc, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, a solicitat instanţei ca, prin sentinţa civilă pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la contravaloarea în RON a sumei de 51.342 EUR, la cursul de schimb de 4.2433/EUR, reprezentând plată nedatorată ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale din Contractul de credit nr. x din 28 februarie 2008, încheiat între părţi, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că între aceasta şi pârâta SC B. SA a intervenit Contractul de credit x din 28 februarie 2008 având ca obiect acordarea unui credit de 122.596 CHF pe o perioadă de 180 luni, cu ultimă dată de rambursare 27 februarie 2023.

Reclamanta a arătat că a achitat la timp toate ratele, inclusiv dobânzile, în ultimii ani plătind şi anticipat. La acest contract s-a încheiat numai un singur Act Adiţional nr. 2 din data de 8 aprilie 2016 având ca obiect valoarea dobânzii, a comisioanelor şi a termenului de scadenţa pentru suma de 14.394,38 CHF rămas de rambursat.

Reclamanta a susţinut că pârâta, la calcularea ratelor lunare nu a luat în vedere mai multe aspecte şi din acest motiv a fost nevoită să plătească sume exagerate, nefiind respectate clauzele contractuale din contractul de credit privind nivelul dobânzii şi dreptul băncii de a modifica oricând rata dobânzii; clauza care prevede o dobândă majorată la o rată egală cu suma dintre dobânda prevăzută la par. 2.4.1 şi o marjă de 5 puncte procentuale; clauza privind comisionul de administrare, comisionul de acordare, comisionul de modificare şi comision de rambursare anticipată; clauza privind obligaţia de a plăti băncii rate egale (principal şi dobândă) şi comisionul de administrare.

Totodată, reclamanta a menţionat faptul că pe parcursul derulării contractului banca a modificat de mai multe ori dobânda fără să fie notificată sau fără să încheie un act adiţional în acest sens.

A mai arătat că o altă neconcordanţă în contractul de credit se referă la actul adiţional în care se menţionează că până la data de 15 martie 2017 a rămas de rambursat suma de 14.394,38 CHF, pe când pe graficul de rambursare emis pe 8 aprilie 2016 la sold final apare suma de 13.322.52 CHF.

Reclamanta a mai susţinut că, datorită faptului că banca a modificat unilateral, pe parcursul derulării contractului, de mai multe ori, a plătit până în prezent cca. 55.000 CHF cu titlu de dobândă în loc de 14.500 cum era iniţial, raportat la dobânda stabilită prin contract.

În cea ce priveşte comisionul de rambursare anticipată şi penalizarea de rambursare anticipată, reclamanta a susţinut că şi acestea au fost calculate în mod abuziv, ca şi alte comisioane.

Reclamanta a mai susţinut că a achitat până în prezent cu titlu de comisioane circa 9.000 CHF, deşi comisioanele de rambursare anticipată sunt interzise prin lege şi că la plata anticipată a creditului nici rata soldului nu a fost calculată/recalculată în mod corect raportat la suma/rata achitată anticipat.

Reclamanta a susţinut că, datorită neconcordanţelor dintre contractul semnat între părţi şi calculul eronat al ratelor lunare, a achitat suma de 185.000 CHF în loc de 122.596 CHF şi cu plată anticipată, înainte de termenul de 27 martie 2023.

Reclamanta a arătat că, atâta timp cât nu a avut cunoştinţă despre modificările propuse de bancă, nu putea opera modificarea clauzelor contractuale şi nici nu avea cum să notifice banca în 60 zile de la intrarea în vigoare a legii, cât timp nu cunoştea aceste modificări. În aceste condiţii, perceperea unui comision de administrare în locul comisionului de risc, contravine prevederilor legale mai sus arătate. Nici comisionul de risc nu se mai putea percepe de către bancă, deoarece este un comision perceput în pofida legii. Pentru a opera modificarea comisionului din risc în cel de administrare trebuia să se realizeze voinţa juridică de a contracta. Nefiind realizată voinţă juridică a ambelor părţi, modificarea contractuală nu poate opera, iar cu privire la comisionul de risc şi de administrare, reclamanta a susţinut că reprezintă o încălcare gravă a principiului consensualismului prevăzută în legea civilă română şi consacrată expres în art. 969 C. civ., în special în materia contractelor de credit, cu privire la comisioanele bancare, fiind nesocotite normele care interesează ordinea publică la încheierea contractului de credit.

În drept, reclamanta a invocat art. 992 din C. civ. de la 1864.

Prin Sentinţa nr. 2478 din 20 decembrie 2017, Tribunalul Harghita, secţia Civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta B. SA, şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamantei SC A. SC privind pretenţiile solicitate pentru perioada anterioară datei de 10 martie 2014, ca fiind prescrise.

A respins, în rest, acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei tribunalului reclamanta SC A. SC Miercurea-Ciuc a declarat apel, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea hotărârii instanţei de fond în sensul admiterii în parte a acţiunii şi obligării pârâtei la plata sumei de 5.360,06 CHF, reprezentând plată nedatorată, imputată în plus faţă de soldul creditului, precum şi la plata sumei de 4.455,18 CHF, reprezentând plată nedatorată imputată asupra dobânzii achitate în ultimii trei ani dinaintea înregistrării acţiunii la Tribunalul Harghita (10 martie 2014 - 10 martie 2017), precum şi cheltuieli de judecată.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 177/A din 8 mai 2018, a declinat în favoarea secţiei I Civile a Curţii de Apel Târgu Mureş competenţa de soluţionare a apelului declarat de reclamanta SC A. SC împotriva Sentinţei civile nr. 2478 din 20 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia civilă în Dosarul nr. x/2017.

La termenul de judecată din 5 mai 2018 instanţa Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II- civilă, de contencios administrativ şi fiscal a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale a secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal şi, analizând-o, a constatat că este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Litigiul soluţionat prin sentinţa atacată este civil, reclamantul solicitând obligarea pârâtului la plata unei sume afirmativ nedatorate ca urmare a nerespectării de către pârâtă a clauzelor unui contract de credit.

Prin art. 3 alin. (1) din C. civ. se prevede expres că dispoziţiile acestuia "se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil", iar prin Legea nr. 71/2011 a fost abrogat vechiul Codul comercial.

În consecinţă, stabilirea competenţei materiale procesuale în soluţionarea apelului urmează a se realiza ţinând seama de dispoziţiile art. 226 alin. (1) şi ale art. 228 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, astfel cum acestea au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18/2016, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul următor:

"Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare".

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor procedurale în vigoare, criteriile de determinare a competenţei materiale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenţiei şi, de asemenea, că interpretarea în sens contrar, de calificare a litigiilor nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din C. proc. civ. (par. 165, 173).

Ca atare, luând în considerare această decizie, pentru stabilirea competenţei este necesar să se determine natura şi obiectul prezentei cauze, fiind evident, totodată, că aceasta nu se încadrează între cele enumerate de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Or, ţinând seama de obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, în speţă este vorba de o cauză de natură civilă, în pretenţii, întemeiată pe plata nedatorată.

Cauza păstrează aceeaşi natură şi în apel, care se impune a fi soluţionat tot de instanţa civilă. Din această perspectivă, stabilirea competenţei instanţei de apel prin raportare la calitatea de profesionist a părţilor ar fi lipsită de suport juridic prin prisma prevederilor legale menţionate mai sus.

S-a apreciat, pentru considerentele expuse, că îi revine secţiei I civile a Curţii de Apel Târgu Mureş competenţa de soluţionare a apelului, motiv pentru care, în baza dispoziţiilor art. 132 şi art. 136 alin. (1) din C. proc. civ. raportate la cele ale art. 226 alin. (1) şi art. 227 din Legea nr. 71/2011, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa în favoarea acesteia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă sub nr. x/2017* .

Prin Decizia nr. 286/A din 13 septembrie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, la rândul său, a declinat în favoarea secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Târgu Mureş, competenţa de soluţionare a apelului declarat de reclamanta SC A. SC împotriva Sentinţei civile nr. 2478 din 20 decembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. x/2017.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă între cele două secţii.

A dispus suspendarea judecăţii apelului şi înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a decide astfel, instanţa Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a avut în vedere următoarele considerente:

Obiectul acţiunii îl reprezintă constatarea caracterului nelegal al unor clauze din contractul de credit încheiat de reclamantă cu societatea bancară pârâtă şi obligarea acesteia la restituirea sumelor achitate în temeiul dispoziţiilor contractuale declarate nule sau cu nerespectarea clauzelor invocate ca fiind nelegale.

Potrivit Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi ale art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, text conform căruia, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc;

b) cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;

c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;

d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.

Instanţa Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a reţinut că, prin Decizia nr. 18/2016, s-a statuat că nu se poate avea în vedere, la stabilirea competenţei instanţelor, doar calitatea de profesionist a părţilor, datorită concepţiei moniste a C. civ. actual. Astfel, în actuala ordine de drept civil, distincţia între profesionişti şi neprofesionişti din perspectiva competenţei instanţelor de judecată nu mai este acceptabilă, devenind artificială, în lipsa vreunei dispoziţii legale care să dea litigiile civile în competenţa unei instanţe ori a alteia, în funcţie de calitatea persoanei.

De asemenea, prin aceeaşi decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, actualmente, stabilirea competenţei materiale procesuale a tribunalelor specializate şi a secţiilor similare din cadrul instanţelor de judecată se poate face în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Prin urmare, în cuprinsul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 au fost enumerate doar exemplificativ, iar nu limitativ, cauzele de competenţa tribunalelor ori secţiilor specializate, ceea ce înseamnă că în competenţa acestora intră şi alte litigii decât cele enumerate de textul de lege evocat, prin Decizia nr. 18/2016 stabilindu-se că revine judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate, şi de a aprecia asupra competenţei materiale procesuale proprii în soluţionarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit.

În acest sens, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a avut în vedere dispoziţiile art. 3 din C. civ., care stabilesc trăsăturile esenţiale ale profesionistului, în sensul că sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere, iar o atare operaţiune este reprezentată de exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

Plecând de la acest text de lege, cu precădere de la alin. (2) - (3) evocate şi trecând prin enumerarea făcută de legiuitor în cuprinsul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, secţia I civilă a Curţii de Apel Târgu Mureş a constatat că elementul care uneşte toţi termenii enumerării respective este reprezentat de acele litigii care, prin obiectul sau natura lor, vizează aspecte ale creării, modificării, desfiinţării, încetării şi realizării obiectului de activitate al profesionistului, pentru că acesta este genul cel mai apropiat ce poate fi identificat şi care să includă toate categoriile de cereri pe care legiuitorul le-a redat cu titlu exemplificativ în prevederea legală analizată. Este vorba, aşadar, despre litigii care vizează exploatarea unei întreprinderi, cu tot ceea ce implică aceasta, respectiv crearea, modificarea, desfiinţarea şi realizarea scopului pentru care a fost constituită, desfăşurarea efectivă a activităţii sale.

Or, litigiile în care sunt chemate în judecată societăţi bancare şi în care se solicită anularea unor clauze pretins nelegale inserate în convenţiile de credit şi restituirea sumelor achitate în baza clauzelor declarate nule, precum şi cauza dedusă judecăţii în primă instanţă, sunt litigii decurgând din exploatarea întreprinderii profesionistului-societate de creditare.

În plus, trebuie avut în vedere şi faptul că, inclusiv societatea-reclamantă a încheiat contractul de credit în discuţie cu scopul finanţării achiziţiei unui imobil destinat desfăşurării activităţii sale economice, constituind în prezent chiar sediul său social, necesar realizării scopului pentru care a fost înfiinţată.

Prin urmare, constatând că litigiul din speţă vizează raportul juridic stabilit între doi profesionişti, în temeiul unui contract ce se circumscrie activităţii economice a fiecăruia dintre ei, decurgând din exploatarea propriilor întreprinderi, secţia I civilă a Curţii de Apel Târgu Mureş a apreciat că îi revine secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, din cadrul aceleiaşi instanţe, competenţa de soluţionare a apelului declarat în cauză, ca secţie specializată în soluţionarea proceselor de natura şi genul celor arătate cu titlu exemplificativ de art. 226 din Legea nr. 71/2011, obiectul litigiului încadrându-se în prevederile normei legale evocate.

Totodată, în acord cu prevederile art. 136 alin. (1) şi (2), raportat la art. 133, art. 134 şi art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între cele două secţii şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2017*.

Înalta Curte, legal învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, în temeiul art. 136 alin. (1) şi (2), raportat la art. 133, art. 134 şi art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Târgu Mureş, pentru considerentele care succed.

În speţă, aşa cum reiese din expunerea lucrărilor cauzei, conflictul negativ de competenţă s-a ivit ca urmare a faptului că atât secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal cât şi secţia I Civilă din cadrul Curţii de Apel Târgu Mureş şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a apelului declarat împotriva unei hotărâri pronunţate în primă instanţă de secţia civilă a Tribunalului Harghita, fiecare din cele două secţii dând o calificare diferită naturii şi obiectului acţiunii cu care reclamanta a învestit instanţa, prin interpretarea şi aplicarea aceloraşi texte de lege.

Astfel, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Târgu Mureş, a apreciat, din perspectiva dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi ale art. 228 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, astfel cum acestea au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18/2016, pronunţată în recursul în interesul legii, că acţiunea reclamantei nu se încadrează între cele enumerate de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, fiind vorba de o cauză de natură civilă, în pretenţii, întemeiată pe plata nedatorată, cauză care-şi păstrează aceeaşi natură şi în apel, impunându-se a fi soluţionată tot de instanţa civilă.

La rândul său, invocând aceleaşi texte de lege şi aceeaşi decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii- Decizia nr. 18/2016 -, secţia I civilă a Curţii de Apel Târgu Mureş a apreciat că litigiile în care sunt chemate în judecată societăţi bancare, prin care se solicită anularea unor clauze pretins nelegale inserate în convenţiile de credit şi restituirea sumelor achitate în baza clauzelor declarate nule sunt litigii decurgând din exploatarea întreprinderii profesionistului-societate de creditare, iar în speţă litigiul vizează raportul juridic stabilit între doi profesionişti, decurgând din exploatarea propriilor întreprinderi, reclamanta încheind contractul de credit cu scopul de a achiziţiona un imobil destinat desfăşurării activităţii sale economice.

Cu privire la problema de drept referitoare la competenţa funcţională a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj, Mureş) în soluţionarea litigiilor cu profesionişti, altele decât cele la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare, competenţă determinată exclusiv de calitatea de profesionist (fost comerciant) a părţilor procesului civil, în raport şi cu prevederile art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, ţinând seama de lipsa unui criteriu legal pentru atribuirea competenţei în aceste litigii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, a pronunţat Decizia nr. 18/2016.

Prin această decizie, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare a stabilit:

"Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare."

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a statuat, având în vedere dispoziţiile art. 3 din C. civ. şi art. 8 din Legea nr. 71/2011, că toţi profesioniştii, indiferent de statutul lor juridic (întreprinzător, persoană fizică sau juridică, ce desfăşoară o activitate organizată, cu sau fără caracter lucrativ, indiferent că este vorba despre regii autonome, societăţi, companii naţionale, asociaţii, fundaţii, societăţi agricole, liber-profesionişti ori societăţi profesioniste), sunt supuşi regulilor de drept civil, şi nu unor reguli speciale.

S-a reţinut că art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată (aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu modificările şi completările ulterioare), prevăd expres că, în cadrul curţilor de apel şi în cadrul tribunalelor funcţionează "secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor".

În mod asemănător, dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc drept criterii în funcţie de care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii obiectul şi natura acestora, prezentând o enumerare exemplificativă a patru categorii de litigii, textul neindicând in terminis, în afară de natura şi obiectul litigiului, alte criterii în funcţie de care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate ori, după caz, tribunale specializate.

Înalta Curte a reţinut că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, pentru determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate, trebuie să se ţină seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare şi că revine în acest scop judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate, şi de a aprecia asupra competenţei materiale procesuale proprii în soluţionarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit. A mai statuat Înalta Curte că instanţele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din C. proc. civ., conform cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

Potrivit art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. "Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc;

b) cererile în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;

c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;

d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare."

Cum în cauza dedusă judecăţii distincţia între profesionişti şi neprofesionişti nu mai este relevantă pentru stabilirea competenţei instanţelor, în considerarea Deciziei nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recursul în interesul legii, cum nu există depusă la dosar o hotărâre a colegiului de conducere al instanţei în cadrul căreia funcţionează secţiile aflate în conflict, prin care să fie atribuite unei anumite secţii din cadrul Curţii de Apel Târgu Mureş cauze de natura celei deduse judecăţii, Înalta Curte apreciază că îi revine primei instanţe învestite cu judecarea apelului competenţa de soluţionare a acestuia.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a apelului declarat de reclamanta SC A. SC împotriva Sentinţei civile nr. 2478 din 20 decembrie 2017 a Tribunalului Harghita, secţia civilă, în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a apelului declarat de reclamanta SC A. SC împotriva Sentinţei civile nr. 2478 din 20 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. x/2017, în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM