In-kind restitution of expropriated arable land assigned to County Court via negative conflict resolution

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. x/2017, la data 30 iulie 2017, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Comisia Locală de Fond Funciar, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ca, prin hotărârea ce se va pronunţa:

1. Să se constate calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului la restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 7.801 mp teren arabil situat în Timişoara, pentru care reclamantul a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza în baza Legii nr. 247/2005;

2. Să se dispună: în principal, restituirea în natură, către reclamant, a suprafeţei de 7.801 mp teren arabil situat în Timişoara, pentru care reclamantul a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza în baza Legii nr. 247/2005 sau acordarea către reclamant a măsurilor reparatorii în echivalent (compensarea cu bunuri sau prin puncte), pentru suprafaţa de 7.801 mp teren arabil situat în Timişoara, pentru care reclamantul a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza în baza Legii nr. 247/2005; în subsidiar, să se dispună obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea unei decizii de restituire în natură, către reclamant, a suprafeţei de 7.801 mp teren arabil situat în Timişoara, pentru care reclamantul a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza în baza Legii nr. 247/2005 sau de acordare de măsuri compensatorii, conform Legii nr. 165/2013, către reclamant pentru suprafaţa de 7.801 mp teren arabil situat în Timişoara, pentru care reclamantul a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza în baza Legii nr. 247/2005.

În baza art. 453 din C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a menţionat că a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 247/2005, înregistrată la Primăria Municipiului Timişoara sub nr. x din 11 august 2005 pentru suprafaţa de 7.801 mp teren arabil situat în Timişoara, expropriată de Statul Român în anul 1949. Această cerere a rămas nesoluţionată

În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi ale Legii nr. 165/2013.

Prin Sentinţa civilă nr. 43/PI din 23 ianuarie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2017, de Tribunalul Timiş, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timiş.

Tribunalul Timiş a reţinut că, în speţă, reclamantul a solicitat restituirea terenului în natură sau prin echivalent, teren pentru care a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 247/2007, situaţie în care competentă în primă instanţă este judecătoria, în temeiul normelor speciale de competenţă reglementate prin art. 64 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia a II-a civilă sub nr. x/2017.

Prin Sentinţa nr. 5050 din 17 mai 2018, Judecătoria Timiş, secţia a II-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Pentru a decide astfel, Judecătoria Timişoara a reţinut că reclamantul a solicitat, în subsidiar, să se dispună obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea, în favoarea sa, a unei decizii de restituire în natură a suprafeţei de 7.801 mp teren arabil situat în Timişoara, pentru care a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza în baza Legii nr. 247/2005 sau de acordare de măsuri compensatorii, conform Legii nr. 165/2013, pentru această suprafaţă de teren.

Cu privire la această cerere subsidiară, instanţa a reţinut că soluţionarea ei este de competenţa exclusivă a Tribunalului Bucureşti, în raport de art. 33, art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin Decizia nr. 833/2015, Curtea Constituţională statuând că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale.

A reţinut totodată că această cerere, chiar dacă este formulată în subsidiar, este o cerere principală întrucât nu se încadrează în niciuna dintre categoriile prevăzute de art. 30 alin. (4), (5) şi (6) C. proc. civ. şi că, în acest context, devin incidente dispoziţiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.

Având în vedere considerentele expuse, Judecătoria Timişoara a conchis că Tribunalului Bucureşti îi aparţine competenţa de soluţionare a acţiunii reclamantului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2018.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, astfel învestit, prin Sentinţa nr. 1454 din 30 august 2018, la rândul său, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara şi, constatând ivit conflictul de competenţă l-a înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 133 şi art. 135 C. proc. civ., spre soluţionare.

Pentru a decide astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanţei să constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a suprafeţei de teren arabil de 7801 mp situat în Timişoara ori la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru această suprafaţă şi, în consecinţă, să dispună restituirea în natură a terenului sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Instanţa a apreciat că acesta e capătul de cerere principal care atrage competenţa exclusivă a Judecătoriei Timişoara.

Astfel, conform art. 53 din Legea nr. 18/1991, contestaţiile împotriva deciziilor emise de comisiile judeţene în aplicarea legilor fondului funciar se soluţionează de judecătoria în a cărei rază teritorială e situat terenul.

Fiind o competenţă materială reglementată de o normă specială, soluţionarea acţiunilor prin care se solicită instanţelor să se pronunţe direct asupra dreptului pretins în temeiul legilor fondului funciar, revine, de asemenea judecătoriei. Legea nr. 165/2013 nu a modificat textul de lege special ce reglementează competenţa materială a judecătoriei în soluţionarea în primă instanţă a cererilor de reconstituire/constituire în natură a dreptului de proprietate asupra terenurilor solicitate în temeiul Legii nr. 18/1991 sau de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.

Cum capătul de cerere principal este soluţionarea pe fond a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, competenţa exclusivă în soluţionarea acţiunii reclamantului aparţine Judecătoriei Timişoara, în a cărei rază teritorială se află terenul a cărui restituire o solicită reclamantul.

Capătul de cerere prin care se solicită obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea deciziei de restituire în natură/acordare măsuri reparatorii are natura juridică a unui capăt de cerere accesoriu capătului de cerere principal iar aprecierea că, în orice condiţii de formulare a unei cereri în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, este atrasă competenţa tribunalului prevăzută de art. 35 al Legii nr. 165/2013, este lipsită de temei.

Înalta Curte, cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui soluţionare a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara pentru considerentele care succed.

Prin acţiunea în legătură cu soluţionarea căreia s-a ivit conflictul de competenţă, reclamantul A. a solicitat, în principal, să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a terenului arabil în suprafaţă de 7.801 mp situat în Timişoara, pentru care a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 247/2005 sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea unei decizii de restituire în natură a terenului menţionat sau de acordare de măsuri compensatorii, conform Legii nr. 165/2013.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că a formulat, în temeiul Titlului VI al Legii nr. 247/2005, cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului arabil în suprafaţă de 7.801 mp, situat în Timişoara, expropriat de statul român în anul 1949, cerere înregistrată la Primăria municipiului Timişoara, care însă nu a fost soluţionată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâţii Municipiul Timişoara prin primar, Consiliul local al municipiului Timişoara şi Comisia locală de fond funciar Timişoara au arătat că, în urma analizării de către Comisia municipală de fond funciar la data de 22 februarie 2006, cererea reclamantului a fost respinsă, întrucât nu au fost anexate toate înscrisurile prevăzute de art. 11 şi art. 39 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 90/2005, cu modificările şi completările ulterioare. S-a mai arătat că, ulterior, reclamantul a formulat contestaţie înregistrată sub nr. x din 4 noiembrie 2008 la Primăria municipiului Timişoara care, împreună cu dosarul administrativ a fost înaintată, spre soluţionare, Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Timiş - Instituţia Prefectului judeţul Timiş .

Prin Hotărârea nr. 1/105 din 7 mai 2009, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Timiş a respins contestaţia cu motivarea că A. nu a făcut dovada cetăţeniei române .

Din actele dosarului reiese că împotriva acestei hotărâri reclamantul a formulat contestaţie înregistrată la Primăria Timişoara .

Din petitul acţiunii şi din motivele de fapt şi de drept, reiese că reclamantul a învestit instanţa cu soluţionarea unei acţiuni al cărei capăt principal de cerere îşi are sorgintea în legislaţia fondului funciar, întemeiat în drept pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005.

Astfel, cauza acţiunii asupra căreia instanţa a fost chemată, în principal, să se pronunţe - prin cauza acţiunii înţelegându-se scopul spre care se îndreaptă voinţa celui care reclamă sau se apără, scop explicat prin împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze -, este aceea ca instanţa să dispună restituirea în natură a terenului arabil în suprafaţă de 7.801 mp situat în Timişoara, sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, demersul judiciar al reclamantului fiind motivat de nesoluţionarea pe fond a cererii sale de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului menţionat, cerere pe care a formulat-o în temeiul Legii nr. 247/2005.

Or, dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 18/1991, instituie o normă imperativă, de competenţă materială exclusivă, atribuind competenţa de soluţionare a cererilor din materia fondului funciar, judecătoriei în a cărei rază teritorială este situat terenul ce face obiectul dreptului de proprietate pretins.

Chiar dacă reclamantul a formulat şi un capăt de cerere subsidiar, invocând dispoziţiile Legii nr. 165/2013, această împrejurare nu este de natură să schimbe obiectul, temeiul şi cauza juridică a capătului de cerere principal, care este o cerere de fond funciar, ce trebuie soluţionată în cadrul procesual reglementat de Legea nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare.

Cu privire la cererea subsidiară formulată de reclamant, pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI), prin întâmpinare, a invocat, printre altele, excepţia prematurităţii cererii de obligare a sa la emiterea unei decizii de restituire în natură, motivat de faptul că, în urma verificărilor efectuate la Secretariatul Comisiei Naţionale a rezultat că reclamantul nu figurează în evidenţele instituţiei cu un dosar privind acordarea de despăgubiri, potrivit legislaţiei fondului funciar şi că, în speţă, procedura de emitere a deciziei de către CNCI nu poate fi parcursă, întrucât dosarul cuprinzând propunerea de acordare a despăgubirilor pe numele reclamantului nu a fost înaintat de comisia judeţeană de fond funciar, nefiind parcurse procedurile şi etapele prevăzute de Legea nr. 165/2013 .

Astfel, în soluţionarea capătului de cerere principal din materia fondului funciar nu pot fi invocate dispoziţiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ. pentru a fi atrasă o altă competenţă decât cea a Judecătoriei Timişoara care, în raport de art. 53 din Legea nr. 18/1991, este instanţa competentă material să se pronunţe, în primă instanţă, prioritar, asupra capătului de cerere principal formulat de reclamant.

Cu privire la cererea formulată în subsidiar, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 165/2013, se reţin următoarele:

Măsurile reparatorii reglementate de art. 1 din Legea nr. 165/2013 sunt restituirea în natură sau, în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent. Acestea din urmă pot fi compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în capitolul III.

Stabilirea şi acordarea măsurilor reparatorii se fac de către structurile specializate, cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii, enumerate la art. 3 pct. 4 lit. a) - g) din lege. Aceste "entităţi învestite de lege" dispun măsuri în situaţia în care au fost sesizate cu cereri formulate în temeiul actelor normative reparatorii anterioare Legii nr. 165/2013.

Potrivit art. 16 din Legea nr. 165/2013, "Cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor învestite de lege se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7)."

Conform art. 17 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 165/2013 "În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Naţională, care funcţionează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru şi are, în principal, următoarele atribuţii: validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii (lit. a); dispune emiterea deciziilor de compensare a imobilelor (lit. b) (...)" iar potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 "În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entităţile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naţionale deciziile care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii acestora şi documentele care atestă situaţia juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcţii demolate."

Dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi b), şi art. 21 - 26 din Legea nr. 165/2013, se referă la deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii iar cum, în speţă, nu s-a făcut dovada existenţei unei asemenea decizii, invocarea incidenţei art. 35 al Legii nr. 165/2013, pentru atragerea competenţei Tribunalului Bucureşti în soluţionarea atât a cererii formulate în principal, în materia fondului funciar, cât şi a cererii subsidiare nu se justifică, astfel că nu poate opera o prorogare legală de competenţă, care să aibă drept consecinţă încălcarea normelor imperative ce reglementează competenţa materială.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Comisia Locală de Fond Funciar, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în favoarea Judecătoriei Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara-Consiliul Local al Municipiului Timişoara-Comisia Locală de Fond Funciar, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM