Jurisdiction to assess admissibility of constitutional unconstitutionality referrals in pending appeals; incompetence of remanding court to rule on incidental procedural matters

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, precizată, înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtelor Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti la plata sumei de 17.998 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat şi cheltuieli de transport efectuate în cadrul Dosarului nr. x/100/2013 al Tribunalului Maramureş, precum şi cheltuielile de judecată ocazionate cu soluţionarea acţiunii.

Prin Sentinţa civilă nr. 6612 din 7 iunie 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, instanţa a admis în parte cererea reclamantei, dispunând obligarea pârâtelor la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faza judecăţii în primă instanţă în Dosarul nr. x/2013, respingând capătul de cerere constând în obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în Dosarul nr. x/2017.

Prin Decizia nr. 4297/A din 13 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei menţionate; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 355 RON taxă de timbru fond plus 1.500 RON onorariu avocat fond; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 1.000 RON onorariu avocat parţial apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. şi pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş.

Prin Adresa nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti a înaintat cererile de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Curţii de Apel Bucureşti.

Prin Decizia nr. 292 din 13 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă sub nr. x/2017.

Prin rezoluţia instanţei a fost fixat termen la 3 octombrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor.

La data de 25.09.2018, reclamanta A. a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ. cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţie, respectiv a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017.

Prin rezoluţia instanţei, s-a dispus formarea Dosarului asociat x/2017, având ca obiect cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată.

Prin Decizia nr. 3348 din 3 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamanta A. şi de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş împotriva Deciziei nr. 4297 A din 13 decembrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Prin încheierea de la aceeaşi dată - 3 octombrie 2018 -, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a reţinut următoarele:

Formularea excepţiei de neconstituţionalitate obligă instanţa în faţa căreia aceasta este ridicată să verifice strict îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege şi, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei.

Cum condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una din condiţii nu este îndeplinită, instanţa va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În cauză, petenta invocă neconstituţionalitatea unor texte (art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, art. 483 alin. (2) C. proc. civ.) care ar pune în discuţie admisibilitatea căii de atac declarate.

Separat de împrejurarea că respectivele texte nu ar putea face obiectul controlului de constituţionalitate, (în contextul în care unul dintre ele a fost deja declarat neconstituţional iar celălalt nu este încă în vigoare), Înalta Curte a constatat lipsa de legătură cu soluţionarea cauzei în această etapă procesuală.

Astfel, ceea ce s-a pus în dezbaterea părţilor a fost competenţa materială a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, aspect care nu poate fi influenţat în soluţionarea lui de textele de lege indicate ca neconstituţionale.

În consecinţă, lipsind legătura cu soluţionarea pricinii, pe aspectul vizând competenţa, care s-a impus în mod prioritar analizei, s-a constatat că lipseşte una dintre condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 pentru a face admisibilă sesizarea Curţii Constituţionale.

Ca atare, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva încheierii din 3 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 3 şi pct. 8 C. proc. civ. .

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că, deşi Înalta Curte a fixat termen la 3 octombrie 2018, strict pentru discutarea competenţei sale în soluţionarea recursurilor ce fac obiectul Dosarului nr. x/2017, declinându-şi competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, în mod nelegal, a reţinut spre soluţionare cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în acest dosar, pe care a respins-o, ca inadmisibilă.

Recurenta-reclamantă a susţinut că atâta timp cât Înalta Curte nu era competentă să soluţioneze recursul declarat împotriva Deciziei nr. 4297A din 13 decembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, aceasta nu era competentă să dispună nici cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată. Cum Înalta Curte s-a pronunţat cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, rezultă că aceasta a încălcat normele de competenţă de ordine publică, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că încheierea recurată este nelegală sub aspectul respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, întrucât în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii dintr-o lege, respectiv dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi dispoziţiile art. 483 alin. (2) noul C. proc. civ.

Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii care au legătură cu soluţionarea cauzei, punându-se în discuţie constituţionalitatea dispoziţiilor legale care reglementează chiar admisibilitatea căii de atac a recursului formulată în prezenta cauză, soluţia Curţii Constituţionale fiind determinantă în acţiunea cu care reclamanta a învestit instanţa.

Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii care nu au fost declarate anterior ca fiind neconstituţionale, întrucât, după pronunţarea Deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018 de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra interpretării date dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi dispoziţiilor art. 483 alin. (2) noul C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, excepţia de neconstituţionalitate este invocată în cursul unui proces judiciar, de una dintre părţile procesului, în faţa unei instanţe judecătoreşti şi este motivată.

Având în vedere faptul că, în dezvoltarea motivelor de neconstituţionalitate, s-a solicitat declararea neconstituţionalităţii unei dispoziţii legislative într-o anumită interpretare, s-a arătat de către recurenta-reclamantă că, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a considerat admisibile şi a soluţionat pe fond, uneori prin admitere, excepţii de neconstituţionalitate prin care se solicită declararea neconstituţionalităţii unei anumite dispoziţii legislative, într-o anumită interpretare a acesteia (Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014). Nu este vorba, prin urmare, nici de o cerere de interpretare a normelor legislative, (atribut al instanţelor judecătoreşti), nici de o excepţie de neconstituţionalitate care ar purta asupra mai multor texte legislative, dintre care fiecare, luat izolat, să fie constituţional, dar interpretarea lor cumulată să ducă la o soluţie legislativă neconstituţională, deci excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă şi sub acest aspect.

Completarea motivelor de recurs depusă de recurenta-reclamantă, după comunicarea încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, s-a constituit într-o detaliere a motivelor de recurs deja expuse.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate şi trimiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate la Curtea de Apel Bucureşti, instanţa competentă să soluţioneze recursul în legătură cu care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. În subsidiar, a solicitat casarea încheierii recurate şi admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate.

Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele care succed.

Cu privire la criticile recurentei-reclamantă ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 3 C. proc. civ., se reţin următoarele:

Conform art. 488 pct. 3 C. proc. civ. casarea hotărârii poate fi cerută când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Potrivit art. 130 alin. (1) C. proc. civ., "Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii.", iar, conform alin. (2), "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii."

În acelaşi sens, conform art. 123 alin. (1) C. proc. civ., "cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia celor prevăzute la art. 120".

În speţă, aşa cum reiese din expunerea rezumativă a lucrărilor cauzei, Înalta Curte, în Dosarul nr. x/2017, a fixat termen la 3 octombrie 2018, exclusiv în vederea discutării excepţiei necompetenţei materiale în soluţionarea recursurilor declarate împotriva Deciziei nr. 4297/A din 13 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

La acelaşi termen, 3 octombrie 2018, s-a luat în dezbatere şi cererea formulată de recurenta-reclamantă A., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ. cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţie, respectiv a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, excepţie ce a fost invocată în Dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curţi şi care a fost înregistrată sub nr. de Dosar asociat x/2017

Deşi în Dosarul nr. x/2017, în care erau înregistrate cererile de recurs ale părţilor în litigiu, Înalta Curte, verificându-şi competenţa materială, conform art. 131 C. proc. civ., a declinat competenţa de judecare a recursurilor în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă ierarhic superioară tribunalului care a pronunţat decizia recurată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamantă în cauză a fost reţinută spre soluţionare - cerere ce constituia obiect al dosarului asociat - a fost respinsă, ca inadmisibilă, cu motivarea că lipseşte legătura cu soluţionarea pricinii pe aspectul vizând competenţa, care s-a impus în mod prioritar analizei, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru a face admisibilă sesizarea Curţii Constituţionale.

E adevărat că, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 republicată, "sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere (...)" şi că "dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale (...)", însă constatarea legăturii excepţiei ce priveşte neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare cu soluţionarea cauzei nu o poate face decât instanţa competentă să judece respectiva cauză.

Astfel, doar instanţa legal învestită cu judecarea pricinii poate dispune, în cadrul procesual reglementat de art. 29 al Legii nr. 47/1992, cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a textelor legale incidente în judecarea acelei pricini (legi, ordonanţe sau dispoziţii din acestea).

Referitor la examinarea legăturii cu cauza, se apreciază că aceasta trebuie făcută, în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Or, instanţa care constată că nu este competentă să soluţioneze cauza cu care a fost învestită, este evident că nu poate aprecia nici cu privire la îndeplinirea cerinţelor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în legătură cu respectiva cauză, cererea de sesizare fiind un incident procedural care nu poate fi analizat distinct de acea pricină, cu atât mai mult cu cât, în speţă, era în dezbatere excepţia necompetenţei în judecarea recursurilor.

Chiar dacă nici instanţa din oficiu, nici partea interesată nu au invocat, în mod formal, şi în dosarul asociat, excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, în condiţiile art. 130 C. proc. civ., nu se poate reţine, cu temei, că Înalta Curte "şi-a câştigat" competenţa de a soluţiona acest incident procedural, în contextul în care, în raport de dispoziţiile art. 131 C. proc. civ., în dosarul în care s-a formulat cererea de sesizare, părţile au fost citate pentru primul termen de judecată în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor în legătură cu care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate, termenul de judecată fiind acelaşi cu cel stabilit pentru examinarea cererii de sesizare.

Întrucât Înalta Curte a constatat că este necompetentă, în condiţiile art. 130 şi art. 131 C. proc. civ., să soluţioneze recursurile declarate împotriva Deciziei nr. 4297 A din 13 decembrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, declinându-şi competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, pe cale de consecinţă, aceeaşi soluţie se impunea şi cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în legătură cu judecarea recursurilor, întrucât nu poate fi admisibil ca o instanţă să fie necompetentă pentru soluţionarea recursului, dar să rămână competentă în soluţionarea unei cereri cu caracter incidental, cum este cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate.

Astfel, "necesităţile" de ordin administrativ, constând în crearea unor dosare asociate, nu pot determina scindarea normelor de competenţă şi nu se poate admite teza că, neinvocând necompetenţa materială, atunci când i s-a acordat cuvântul pentru a pune concluzii pe cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, necompetenţa nu mai poate fi invocată pe calea recursului, câtă vreme partea fusese citată pentru discutarea excepţiei de necompetenţă materială şi acest aspect a fost invocat şi discutat prioritar în soluţionarea recursului.

Cum Înalta Curte a procedat la soluţionarea unui incident procedural, după ce constatase că este necompetentă în soluţionarea recursului, în care acest incident a fost invocat, se poate reţine că, în cauză, pentru temeiurile arătate, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care determină per se casarea încheierii atacate, astfel că nu se mai impune analizarea criticilor pe care recurenta-reclamantă le-a întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi cu privire la care Înalta Curte apreciază că se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât ceea ce susţine recurenta-reclamantă a fi fost încălcate, prin pronunţarea soluţiei în examinarea cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, sunt normele de procedură statuate de Legea nr. 47/1992, prin art. 29, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nefiind vorba de încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material reglementată de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa încheierea recurată şi va trimite cererea formulată de reclamanta A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi art. 483 alin. (2) C. proc. civ., spre competentă soluţionare, Curţii de Apel Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate, admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Încheierii din 3 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în Dosarul nr. x/2017.

Casează încheierea recurată şi trimite cererea formulată de reclamanta A., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi art. 483 alin. (2) C. proc. civ., spre competentă soluţionare, Curţii de Apel Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2018.

Opinia separată a d-nei judecător B.

Consider că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Analiza recursului formulat, prin raportare la motivele de recurs invocate, nu poate conduce, în ceea ce mă priveşte, decât la o soluţie de respingere a căii de atac declarate împotriva Încheierii din 3 octombrie 2018, pronunţată în Dosar nr. x/2017, de respingere, ca inadmisibilă, a solicitării de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Criticând încheierea menţionată, recurenta a invocat, în esenţă, nelegalitatea acesteia ca fiind dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe (art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.) şi întrucât a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., casarea hotărârii poate fi cerută "3). când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii".

De asemenea, în conformitate cu art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe", iar potrivit art. 482 "Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţă de apel", în măsura în care nu sunt potrivnice celor regăsite în capitolul dedicat căii de atac a apelului. În mod similar, art. 494 C. proc. civ. stabileşte că dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în secţiunea dedicată recursului.

Astfel fiind, se reţine că recurenta nu este în măsură să se prevaleze de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. pentru a critica încheierea atacată sub motivul pronunţării sale cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, respectiv a Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă în favoarea căreia, la acelaşi termen de judecată, Înalta Curte a stabilit şi declinat competenţa de soluţionare a judecăţii recursului în dosarul de fond.

Aceasta întrucât, precum rezultă din textul de lege, temei al motivului său de recurs, pentru ca nelegalitatea constând în pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe să poată conduce la soluţia casării acesteia, trebuie ca aspectul încălcării competenţei să fi fost invocat în condiţiile legii, condiţie ce nu se regăseşte în cauza de faţă.

În alte cuvinte, în noua reglementare procesual civilă, conturată prin dispoziţiile art. 129 - 132 C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., un caz de nesocotire a competenţei de ordine publică a unei alte instanţe, cum se reclamă prin actualul recurs, nu mai poate fi invocat direct în calea de atac, fie acesta apelul ori recursul, dacă mai înainte el nu a fost sesizat de cel interesat "în condiţiile legii".

Aceasta înseamnă, în circumstanţele procesuale ale litigiului de faţă şi în termenii art. 130 alin. (2), art. 482 şi art. 494 din C. proc. civ., că pentru a avea deschisă calea criticării încheierii atacate pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta era datoare să invoce aspectul încălcării de către Înalta Curte a competenţei materiale a altei instanţe în soluţionarea sesizării sale vizând excepţia de neconstituţionalitate pe care o invocase, chiar în faţa acestei instanţe, care, cum ea singură afirmă, fixase un termen la 3.10.2018 şi dispusese citarea părţilor în vederea discutării propriei competenţe în soluţionarea recursului ce-i fusese deferit spre judecată.

Contrar acestei conduite procesuale, de care era ţinută în puterea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., aplicate în corelare cu cele ale art. 482 şi 494 din acelaşi Cod (pentru a-şi deschide calea recursului întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.), recurenta - cea care, citată fiind de Înalta Curte pentru termenul din 3 octombrie 2018 în vederea discutării necompetenţei în judecarea recursului, trimite instanţei la 25 septembrie 2018 o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de constituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi a art. 483 alin. (2) C. proc. civ. în interpretarea dată prin Decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept - nu numai că nu semnalează aspectul necompetenţei materiale a Înaltei Curţi în analizarea sesizării cu excepţia de neconstituţionalitate, dar acceptă să discute sesizarea sa şi pune concluzii asupra acesteia chiar la termenul de judecată din 3 octombrie 2018.

Procedând astfel, se înţelege că recurenta a renunţat la a se prevala de aspectul necompetenţei materiale a instanţei pe care singură a învestit-o cu sesizarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Cum necompetenţa în soluţionarea sesizării nu a fost invocată nici de către instanţă, din oficiu, la termenul din 3 octombrie 2018, consecinţa este aceea că Înalta Curte a devenit astfel competentă în analizarea chestiunii incidentale, cu pierderea corelativă a posibilităţii şi dreptului recurentei de a mai critica încheierea pronunţată, sub motivul legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., ca fiind nelegală pentru pronunţarea sa cu încălcarea competenţei de ordine publică a unei alte instanţe (în speţă, a Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia s-a stabilit la acelaşi termen, în mod definitiv, competenţa de judecată a recursului şi în favoarea căreia s-a declinat cauza).

Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, prin care a fost criticată cenzurarea admisibilităţii sesizării vizând excepţia de neconstituţionalitate realizată de Înalta Curte prin încheierea atacată, se reţine că deşi partea a indicat ca temei al motivului său norma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., trebuie reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, condiţiile de admisibilitate instituite prin dispoziţiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, în virtutea cărora instanţa ordinară în faţa căreia se ridică o excepţie de neconstituţionalitate acţionează ca un filtru al trimiterilor către Curtea Constituţională, sunt norme de procedură. Astfel fiind, analiza instanţei care nu se circumscrie dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, nu generează o soluţie "dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", ci, eventual o soluţie prin care instanţa poate fi criticată pentru încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Cenzurând, în acest cadru legal, soluţia instanţei asupra admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentă, se reţine că aceasta se înscrie în condiţiile de legalitate instituite prin dispoziţiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Aceasta întrucât, motivul determinat care a impus soluţia de respingere ca inadmisibilă a sesizării, reţinut de instanţa ce a pronunţat încheierea din 3 octombrie 2018, a fost cel al lipsei de legătură cu cauza a excepţiei invocate (care viza norme legale ce guvernează admisibilitatea recursului), în etapa procesuală parcursă în faţa acestei instanţe, rezumată la stabilirea competenţei materiale în soluţionarea căii de atac declarată de parte.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti trebuie să privească neconstituţionalitate unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii de lege sau de ordonanţă în vigoare, care să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului.

Condiţia de admisibilitate a legăturii excepţiei de neconstituţionalitate invocată cu soluţionarea cauzei deschide calea ridicării unor astfel de excepţii în orice etapă a soluţionării procesului şi în orice procedură care ţine de cercetarea acestuia, fie ea şi una incidentală.

Chiar dacă condiţia este una largă, permisivă, ea nu poate fi extinsă într-atât cât să fie văzută, aşa cum susţine recurenta, ca vizând legătura cu soluţionarea cauzei în ansamblul său, iar nu la un anumit moment procesual, respectiv cel al invocării sale, cum se înţelege că a fost analizată de instanţă.

Ca orice instrument procesual, şi excepţia de neconstituţionalitate se subsumează condiţiilor generale ale "acţiunii în procesul civil", fiind şi în cazul său subînţeleasă necesitatea îndeplinirii condiţiei existenţei unui interes, care să fie şi actual pentru utilizarea sa. Spre exemplu, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a unui text de lege ce reglementează regimul juridic al ajutorului public judiciar, virtual incident şi procesului reclamantului, dar a cărui aplicare acesta (încă) nu a solicitat-o în cazul său concret, este fără legătură cu cauza. În mod similar, excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentă şi care viza norme legale ori dezlegări cu aceeaşi valoare (Decizia nr. 52/2017 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) care dau regimul admisibilităţii căii de atac iniţiate de aceasta pe fondul litigiului, este fără legătură cu cauza, în etapa soluţionării acesteia (de către instanţa învestită cu sesizarea excepţiei de neconstituţionalitatea) exclusiv sub aspectul verificării competenţei sale de judecare a procesului.

Chiar dacă, precum susţine recurenta, argumentul instanţei reţinut în respingerea sesizării sale, confirmă critica sa vizând încălcarea competenţei de ordine publică a Înaltei Curţi în soluţionarea/analizarea sesizării, recurenta a pierdut dreptul de a se prevala de acest argument prin neridicarea excepţiei de necompetenţă "în condiţiile legii", adică la primul termene de judecată la care părţile au fost citate în faţa instanţei de recurs, care funcţionează ca primă instanţă în ceea ce priveşte sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate.

În considerarea tuturor acestor argumente, soluţia recursului declarat nu putea fi, în opinia mea, decât aceea a respingerii sale, ca nefondat.

Procesat de GGC - LM