Liability for land registry error: breaking the causal link via prior nullity and purchaser's bad faith

Prin Sentinţa civilă nr. 616/F din 21 decembrie 2016 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în Dosar nr. x/2013, s-au respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud.

S-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud.

Reclamanţii A. şi B. au fost obligaţi, în solidar, să plătească pârâtului Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud suma de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a reţinut următoarele:

Analizând cu prioritate excepţiile invocate, tribunalul a apreciat că acestea nu sunt întemeiate.

Operaţiunea de radiere efectuată de pârât care stă la baza prejudiciului solicitat a fi reparat a avut loc la data de 7 ianuarie, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., fiind astfel incidente prevederile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii de carte funciară, respectiv dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938.

Conform art. 41 al acestui decret, "cel păgubit, prin orice vină săvârşită în ţinerea cărţii funciare, va putea cere despăgubire statului, dacă paguba n-a putut fi înlăturată, în tot sau în parte, prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege".

Acţiunea în despăgubire împotriva statului se va prescrie prin şase luni, socotite din ziua în care cel păgubit a cunoscut faptul păgubitor şi, în orice caz, prin patru ani de la data când instanţa de carte funciară a dat încheierea prin care s-a pricinuit paguba.

Prescripţia va fi suspendată prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege".

Dispoziţiile acestui decret au fost abrogate expres prin art. 230 lit. g) din noul C. civ.

Prin art. 72 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut că dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938 îşi încetează aplicabilitatea la data finalizării lucrărilor de cadastru general şi a registrelor de publicitate imobiliară pe întregul teritoriu al unei unităţi administrativ-teritoriale.

Cum pe raza municipiului Bistriţa nu s-au finalizat lucrările de cadastru, conform Adresei nr. x/2016, Decretul-lege nr. 115/1938 nu poate fi considerat abrogat prin Legea nr. 7/1996.

În acelaşi sens, la data efectuării operaţiunii de radiere a notării procesului, obiect al Dosarului nr. x/2007, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară era instituţie publică, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, actualmente Ministerul Afacerilor Interne.

Se constată, aşadar, că dispoziţiile art. 41 din Decretul-lege nr. 115/1938 s-au adoptat într-o perioadă în care activitatea de publicitate imobiliară revenea judecătorului de carte funciară, respectiv notarului de stat, care nu aveau încheiat contract de muncă cu angajatorul, răspunderea delictuală a acestora fiind una specială, subsidiară. În aceste condiţii, pornindu-se de la considerentul că activitatea judiciară fiind un serviciu pe care îl asigură statul, răspunderea pentru activitatea judecătorului de carte funciară revenea statului.

Întrucât la nivelul anului 2008, când s-a efectuat operaţiunea pretins vătămătoare, activitatea de publicitate imobiliară se realiza de o instituţie publică distinctă de instanţa de judecată, ce nu implica efectuarea vreunui act de judecător, dispoziţiile art. 41 din Decretul-lege nr. 115/1938 trebuie considerate căzute în desuetudine, o formă de abrogare tacită a reglementării, constând în imposibilitatea aplicării unor norme, deoarece nu există situaţiile pentru care ele au fost create.

Aceste reglementări nu pot fi considerate de tribunal, în condiţiile evoluţiei legislative, ca normă specială, care să împiedice promovarea unei acţiuni de drept comun întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului îndreptată împotriva persoanei care are calitate de comitent, fiind angajator al funcţionarului care a efectuat operaţiunea de carte funciară.

Ca atare, lipsa calităţii procesuale a pârâtului nu poate fi reţinută.

Pentru considerentele mai sus relevate, reţinându-se inaplicabilitatea în prezent a prevederilor art. 41 din Decretul-lege nr. 115/1938, nu poate fi reţinută nici incidenţa termenului de prescripţie de 6 luni, respectiv de 4 ani.

Termenul de prescripţie este cel general, prevăzut de art. 2517 din noul C. civ., ce curge, conform art. 2528 din noul C. civ., de la data la care reclamanţii au pierdut irevocabil dreptul de proprietate asupra terenului, respectiv de la data de 2 februarie 2012, data respingerii de către Curtea de Apel Cluj a recursului declarat în Dosarul nr. x/2010.

Raportat la această dată, acţiunea este promovată în termenul legal.

Analizând actele şi lucrările dosarului pe fondul dreptului dedus judecăţii, tribunalul a reţinut că prezenta acţiune se întemeiază, conform acţiunii şi precizării depuse de reclamanţi la data de 15 septembrie 2015 pe dispoziţiile art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3), art. 1169, art. 1199 C. civ. 1864.

Se invocă, aşadar, răspunderea civilă delictuală a pârâtului, în calitate de comitent, pentru fapta ilicită şi prejudiciabilă a prepusului său, funcţionar care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, a radiat la data de 7 ianuarie 2008, menţiunea de la B27 din coala de carte funciară nr. x Bistriţa menţiune ce viza notarea procesului, obiect al Dosarului nr. x/2007.

Pentru antrenarea acestei răspunderi civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unui prejudiciu cert şi nereparat; existenţa faptei ilicite; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat; existenţa raportului de prepuşenie;

comiterea faptei de prepus în funcţiile încredinţate de comitent.

Referitor la aceste condiţii, tribunalul a reţinut că, în virtutea raporturilor de muncă dintre pârât, angajator şi funcţionarul care a efectuat operaţiunea de radiere, angajat, ce presupune subordonare, putere de direcţie, coordonare şi control, pârâtul are calitate de comitent, între acesta şi angajatul său existând raport de prepuşenie, raport necontestat în cauză, prezumţia existenţei raportului de prepuşenie, dedusă din existenţa contractului de muncă nefiind răsturnată de pârât printr-o probă contrarie.

Operaţiunea de radiere din 7 ianuarie 2008 s-a efectuat de angajatul pârâtului în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, în cadrul normal al funcţiei încredinţate, în limitele scopului în vederea căruia i-au fost conferite atribuţiile, fapt necontestat în cauză.

Conform menţiunii din cartea funciară de la B28, această operaţiune s-a realizat în temeiul Sentinţei civile nr. 323/2006, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în Dosarul nr. x/2005.

Într-adevăr, nici în cuprinsul Sentinţei civile nr. 323/2006 şi nici în cel al deciziilor pronunţate în apel şi recurs în Dosarul nr. x/2006 nu este înscrisă vreo dispoziţie de radiere a procesului notat.

Totodată, Încheierea nr. 148/2008 în baza căreia s-a efectuat radierea nu cuprinde o asemenea dispoziţie, încheierea fiind emisă în baza cererii de înscriere a dreptului de proprietate recunoscut prin Sentinţa civilă nr. 323/2006.

Se reţine, aşadar, că operaţiunea de radiere a notării efectuate sub B27, fără a se înscrie menţiunea de la B27 în noua carte funciară x Bistriţa s-a realizat din neglijenţa sau imprudenţa funcţionarului însărcinat cu efectuarea operaţiunii de înscriere a dreptului de proprietate dobândit în baza Sentinţei civile nr. 323/2006.

Ca urmare a constatării nulităţii Contractului autentic de vânzare-cumpărare nr. 1366 din 24 iulie 2008, încheiat între numita C., în prezent decedată, şi reclamantul A., căsătorit, nulitate dispusă prin Sentinţa civilă nr. 5133/2011, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în Dosarul nr. x/2010, definitivă şi irevocabilă prin respingerea căilor de atac la data de 2 februarie 2012, reclamanţii au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului pentru care au plătit vânzătoarei preţul de 120.000 euro, preţ nerecuperat de la aceasta şi nici de la moştenitorii ei, prejudiciul suferit de reclamanţii fiind cert şi nereparat.

Din examinarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea actului autentic de vânzare-cumpărare, tribunalul a reţinut că nu este îndeplinită, în cauză cerinţa existenţei raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită de radiere a notării şi prejudiciul suferit de reclamanţi.

Pentru antrenarea răspunderii nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de altă persoană, ci este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă şi nu alta a provocat acel prejudiciu.

Reclamanţii au invocat faptul că, în condiţiile în care ar fi avut cunoştinţă de notarea respectivă, nu ar fi achiziţionat imobilul.

În analiza factorilor care au determinat pierderea proprietăţii, tribunalul a pornit de la faptul că actul autentic de vânzare-cumpărare s-a încheiat la data de 24 iulie 2008, dată la care menţiunea de sub B27 din CF x Bistriţa era radiată din 7 ianuarie 2008.

În cadrul Dosarului nr. x/2010, în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 5133/2011, de constatare a nulităţii actului autentic de vânzare-cumpărare, opozabilă reclamanţilor care au fost părţi, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că reclamanţii au fost de rea-credinţă la momentul încheierii actului, întrucât nu au verificat situaţia juridică a terenului, nedepunând diligenţele minime cerute unui bun proprietar, instanţa reţinând ignoranţa lor în aflarea adevăratei stări de drept şi de fapt a terenului cumpărat.

Astfel, în considerentele Deciziei nr. 89/A/2011, prin care s-a soluţionat apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţe civile nr. 5133/2011, s-a statuat că pentru ca un subdobânditor să fie de bună-credinţă nu este suficient ca acesta să se fi încrezut în realitatea falsă a situaţiei aparente, ci este necesar ca această credinţă să fie scuzabilă, lipsită de orice culpă, dedusă din precauţiile pe care şi le-ar fi luat orice om rezonabil, din diligenţele apte a confirma existenţa în condiţii ireproşabile a dreptului celui de la care achiziţionează.

Prin decizia amintită s-a evidenţiat că, deşi la 7 ianuarie 2008 s-a radiat notarea de la x din CF x Bistriţa, înainte de încheierea Contractului autentic nr. 1366 din 24 iulie 2008, în situaţia în care reclamanţii ar fi fost interesaţi în mod real de starea proprietăţii pe care au înţeles să o achiziţioneze, ar fi putut lesne observa, prin consultarea colii de carte funciară, că radierea este greşită, întrucât s-a bazat pe existenţa Sentinţei nr. 323/2006, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în Dosarul nr. x/2005, şi nu pe soluţionarea diferendului, obiect al Dosarului notat nr. x/2007, al aceleiaşi judecătorii.

Această împrejurare obliga reclamanţii să verifice dosarul instanţei, ocazie cu care ar fi putut constata că, în Dosarul nr. x/2007, se judeca cererea numitelor D., E., F. şi G. împotriva numitelor H. şi C. de constatare a nulităţii absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 2000, vizând terenul pe care reclamanţii l-au achiziţionat.

Antecontractul supus cercetării judecătoreşti constituia prima verigă din şirul înstrăinărilor ulterioare, de soarta căreia depindeau subdobândirile.

O asemenea verificare a fost apreciată că nedepăşind limitele normalei diligenţe pe care trebuiau să o depună reclamanţii.

Totodată, prin Decizia nr. 89/A/2011, instanţa de apel a reţinut şi faptul că reclamanţii nu s-au preocupat de starea de fapt a terenului, aceştia pretinzând că vânzătoarea C. exercita dreptul de proprietate în mod public.

În realitate, în Dosarul nr. x/2007, în care reclamantul A. a fost parte, s-a dovedit că, începând cu data de 17 aprilie 2003 terenul a fost folosit de numita I., o altă subdobânditoare în lanţul înstrăinărilor, că C. a recunoscut calitatea de proprietar a I.

Aşadar, în condiţiile în care anterior încheierii actului autentic reclamanţii s-ar fi deplasat la teren, ar fi putut constata că acesta este în folosinţa altei persoane decât vânzătorul şi pornind de la această constatare, putea proceda la efectuarea de verificări suplimentare.

Tribunalul a constatat că, şi în condiţiile efectuării greşite a operaţiunii de radiere, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Sentinţa civilă nr. 5133/2011), care se bucură de atributul autorităţii de lucru judecat atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi considerentele care îl susţin, s-a reţinut reaua - credinţă a reclamanţilor, pe considerentul că nu au efectuat toate verificările pe care trebuie să le facă un om diligent, anterior încheierii actului păgubitor.

În aceste condiţii, raportul de cauzalitate dintre fapta funcţionarului de carte funciară de a radia notarea de sub B27 şi prejudiciul suferit de reclamanţi prin pierderea preţului contractual este exclus, fapta angajatului pârâtului nefiind producătoare a prejudiciului, cât timp, existând în cartea funciară notat un proces, chiar dacă notarea era radiată, se impuneau a se depune diligenţe pentru cunoaşterea hotărârii pronunţate în acel dosar, pentru cunoaşterea stării de fapt concrete a terenului.

Diligenţa rezonabilă manifestată la cumpărarea unui imobil nu înseamnă că radierea unei notări exonerează viitorul cumpărător de obligaţia de a efectua verificări privitor la situaţia de fapt şi de drept a imobilului, în condiţiile în care cartea funciară furnizează date privitoare la anumite litigii existente cu privire la acel bun.

În baza considerentelor relevate şi a textelor legale invocate, tribunalul a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârât, iar, pe fond a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamanţi.

În baza art. 274, 276 C. proc. civ., văzând limitele în care reclamanţii sunt în culpă procesuală, în condiţiile respingerii excepţiilor invocate de pârâţi, interesul lor comun şi raporturile dintre aceştia, reţinând că în acest cadru procesual reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată, tribunalul a obligat reclamanţii, în solidar, să plătească pârâtului suma de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariul de avocat, justificat cu chitanţele nr. 96/2016 şi nr. 121/2016 depuse la dosar.

Din totalul cheltuielilor de judecată efectuate în cauză de pârât, de 400 RON, reprezentând onorariu de avocat, suma de 100 RON a fost apreciată ca fiind aferentă apărărilor formulate pe excepţiile invocate, excepţii respinse de instanţă, pârâtul pierzând procesul."

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud (OCPI).

Prin apelul declarat în cauză, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud (OCPI) a solicitat admiterea apelului cu menţinerea dispoziţiei de respingere a acţiunii introductive; admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) din vechiul C. civ. - iar, în subsidiar, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a O.C.P.I. Bistriţa-Năsăud şi a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Prin apelul propriu, reclamanţii A. şi B. au arătat că hotărârea apelată este nelegală şi netemeinică, solicitând admiterea acţiunii formulate în cauză.

Prin Decizia civilă nr. 233/A din 13 aprilie 2017 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în Dosar nr. x/2013, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii A. şi B., precum şi apelul declarat de pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud (OCPI), împotriva Sentinţei civile nr. 616/F din 21 decembrie 2016 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în Dosar nr. x/2013, care a fost menţinută în întregime.

Prin Decizia nr. 694 din 28 februarie 2018 pronunţată în Dosar nr. x/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud.

A admis recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva Deciziei nr. 233/A/2017 din 13 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în considerentele deciziei sale următoarele:

Excepţia nulităţii recursului este nefondată, pentru următoarele considerente.

Termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. constituie termenul de drept comun în materie de recurs, iar acesta curge de la comunicarea hotărârii.

În privinţa punctului de pornire al termenului, acesta curge de la comunicarea hotărârii, iar situaţiile derogatorii de la dreptul comun sunt expres prevăzute de cod.

C. proc. civ. face o aplicare a principiului echipolenţei actelor de procedură şi în materie de recurs, prin trimitere la dispoziţiile art. 284 alin. (2) - (4) C. proc. civ., însă numai în ce priveşte termenul pentru declararea recursului.

Potrivit art. 303 alin. (2) C. proc. civ., termenul pentru depunerea motivelor de recurs se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

Termenul pentru depunerea motivelor de recurs este unul distinct de termenul pentru declararea recursului şi acesta curge întotdeauna de la data comunicării hotărârii.

Susţinerea excepţiei nulităţii recursului din perspectiva imposibilităţii încadrării în drept a motivelor de recurs, aşa cum au fost dezvoltate şi argumentate este nefondată, motivele putând fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Recursul a fost considerat fondat pentru următoarele considerente:

Pentru a putea da loc răspunderii civile delictuale, fapta producătoare de prejudiciu trebuie să fie cauza daunei provocate altuia.

Adevărul acestei legături cauzale este axiomatic şi este evident că legiuitorul nici nu mai trebuia să îl mai afirme, el impunându-se ca o necesitate logică. Totuşi, o face, atât prin art. 998 C. civ., când vorbeşte de fapta omului care "cauzează altuia prejudiciu", cât şi prin textul art. 1086 C. civ., care arată, în mod indirect, că trebuie să fie o relaţie de cauzalitate între faptă şi prejudiciu:

"daunele interese trebuie să cuprindă ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei".

Relaţia de cauzalitate face ca raportul de la cauză la efect să fie necesar atât în privinţa răspunderii contractuale, cât şi a celei delictuale.

Dovada cauzalităţii nu este întotdeauna uşor de administrat, şi anume în toate cazurile în care legătura de cauzalitate nu este evidentă, ori de câte ori ea nu rezultă din simpla stabilire a faptei şi a prejudiciului.

Asemenea dificultăţi se întâlnesc îndeosebi în cazul în care unele aspecte ale prejudiciului se ivesc succesiv sau când paguba nu se produce nemijlocit, ci prin intervenţia unor fapte intermediare ori nu se poate individualiza autorul prejudiciului dintre toţi cei susceptibili, în egală măsură, să fi săvârşit fapta păgubitoare.

În fapt, poate exista o înlănţuire universală, o interacţiune a tuturor fenomenelor care sunt întotdeauna rezultatul unui complex de împrejurări din nesfârşitul lanţ cauzal, - un singur raport în care, unul sau mai multe fapte, dintre toate cele anterioare, constituie cauza prejudiciului suferit.

Raportul de cauzalitate este unul specific, dat fiind că rezultatul păgubitor al unei fapte poate fi obţinut ca urmare a concursului unei pluralităţi de factori sau de evenimente.

Numeroase criterii au fost propuse pentru determinarea faptului cauzal, fiind emise mai multe teorii; teoria echivalenţei condiţiilor; teoria cauzei proxime; teoria cauzei eficiente.

Constituie sarcina instanţei de judecată, în exercitarea rolului activ, să stabilească în mod obiectiv, de la caz la caz, dacă există sau nu un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul a cărui reparare se reclamă, dacă prejudiciul constituie, în realitate, consecinţa directă şi necesară a faptei săvârşite.

În acest sens trebuie să se discearnă, dintre împrejurările care au precedat prejudiciul, fapta sau faptele care au determinat, cu necesitate, producerea lui - în mod exclusiv sau în concurs, concomitent sau succesiv, în chip principal sau numai secundar - de cele care nu au făcut decât să ofere posibilitatea sau prilejul realizării rezultatului păgubitor.

În această privinţă, principiul care trebuie aplicat este, deci, că pagubele sunt consecinţa directă şi necesară a faptei ilicite, în măsura în care între ele şi această faptă se poate, în mod obiectiv, stabili raportul de la cauză la efect, a unui raport care există, material, în afara conştiinţei oamenilor şi independent de ea.

Raportul cauzal există nu numai în cazul în care rezultatul este consecinţa activităţii materiale, nemijlocite a autorului, dar şi atunci când el numai a contribuit cu intenţie sau culpa gravă la producerea lui de către o persoană care a acţionat fără vină.

Ori de câte ori relaţia cauzală nu există între faptă şi prejudiciu, urmarea culpei victimei, respectiv responsabilitatea civilă nu poate fi angajată.

În cauză, instanţa a reţinut că nu se poate constata un raport de cauzalitate între fapta funcţionarului de carte funciară şi prejudiciul suferit de reclamanţi, întrucât, în considerarea celor statuate irevocabil de către instanţele judecătoreşti în Dosarul civil nr. x/2010 al Judecătoriei Bistriţa, chiar dacă funcţionarul nu ar fi greşit şi nu ar fi procedat la radierea notării procesului, tot ar fi fost pronunţată soluţia de desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare din anul 2008, întrucât el a fost încheiat în perioada cât publicitatea cărţii funciare era suspendată şi sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Cele statuate de către instanţă privind inexistenţa unui raport cauzal între fapta funcţionarului public şi prejudiciu au la bază un material probator incomplet analizat şi respectiv o motivare străină de natura şi obiectul judecăţii cauzei în apel.

Instanţa fiind sesizată cu o acţiune în răspundere civilă delictuală nu a analizat în niciun fel dacă fapta proprie a funcţionarului public, (constatată ca faptă ilicită), se înscrie în lanţul cauzal al producerii prejudiciului; dacă această faptă ilicită a fost prin ea însăşi consecinţa directă şi necesară a producerii prejudiciului sau a venit în concurs (concomitent sau succesiv; principal sau secundar) cu atitudinea subiectivă a reclamanţilor-recurenţi la încheierea contractului.

Instanţele de fond nu au analizat fapta funcţionarului public din perspectiva efectelor pe care aceasta le-a produs sau era aptă să le producă în concurs cu celelalte fapte şi împrejurări ulterioare.

S-a analizat temeinicia cererii numai prin raportare la cele statuate în celelalte litigii, care au avut ca obiect constatarea nulităţii unor acte juridice încheiate în timp, între părţi, şi în care a reţinut instanţa că s-a stabilit reaua-credinţă a recurenţilor-reclamanţi.

Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că instanţa de fond a statuat asupra inexistenţei raportului de cauzalitate prin raportare şi la dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Din motivarea hotărârii instanţei de fond nu rezultă că aceasta s-a raportat la aceste dispoziţii când a reţinut culpa exclusivă a reclamanţilor în producerea prejudiciului.

Instanţa a reţinut doar existenţa relei - credinţe la încheierea contractului, prin raportare la hotărârea primei instanţe în soluţionarea litigiului pe fondul pretenţiilor dintre părţi, fără să aibă în vedere şi considerentele hotărârilor pronunţate în apel şi recurs, privind cauza de nulitate a contractului încheiat de reclamanţi.

Având în vedere aceste considerente se impune ca, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., să se admită recursul, să se caseze decizia şi să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare.

Critica privind existenţa unei stări de incompatibilitate a doi membri ai completului de judecată şi faţă de care instanţa nu s-ar fi pronunţat este nefondată.

Motivele de recuzare şi abţinere au un caracter limitativ şi ele nu pot fi extinse prin analogie şi la alte situaţii decât cele expres prevăzute de lege.

Normele procedurale privitoare la incompatibilitate sunt de ordine publică, iar soluţionarea cauzei de un judecător incompatibil afectează valabilitatea hotărârii pronunţate în aceste condiţii.

Nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la recuzare şi numai în situaţia în care partea interesată a formulat cerere de recuzare în termen legal, iar instanţa a respins-o şi judecătorul respectiv a participat la soluţionarea cauzei poate constitui motiv de recurs.

În cauză, recurenţii nu au formulat cerere de recuzare a celor doi membri ai completului de judecată şi nici nu s-au formulat cereri de abţinere, astfel că instanţa nu a fost învestită cu cereri de recuzare sau de abţinere, nefiind obligată a se pronunţa.

Pe fond, se constată că nu a existat o stare de incompatibilitate a celor doi membri ai completului de judecată, aceştia soluţionând o contestaţie în anulare fondată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi nepronunţând o hotărâre pe fond în cauza respectivă care, eventual, să le afecteze imparţialitatea.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj sub nr. x/2013*.

Prin Decizia nr. 127/A din 5 septembrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii A. şi B., de pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud, împotriva Sentinţei civile nr. 616/F din 21 decembrie 2016 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în Dosar nr. x/2013.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut următoarele:

Potrivit îndrumarului deciziei de casare, obligatoriu pentru instanţa de rejudecare, în virtutea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cauza trebuie analizată din prisma art. 998 C. civ. şi art. 1086 C. civ., stabilindu-se că "sarcina instanţei de judecată, în exercitarea rolului activ, este să stabilească în mod obiectiv, de la caz la caz, dacă există sau nu un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul a cărui reparare se reclamă, dacă prejudiciul constituie, în realitate, consecinţa directă şi necesară a faptei săvârşite."

S-a mai reţinut de către instanţa supremă că nu s-a analizat în niciun fel dacă fapta proprie a funcţionarului public, ca pretinsă faptă ilicită, se înscrie în lanţul cauzal al producerii prejudiciului şi dacă această faptă ilicită a fost prin ea însăşi consecinţa directă şi necesară a producerii prejudiciului sau a venit în concurs cu atitudinea subiectivă a reclamanţilor.

La termenul de judecată din 27 iunie 2018, instanţa de rejudecare a pus în discuţia reprezentantei reclamanţilor apelanţi temeiul juridic în baza căruia instanţa de rejudecare este obligată să rejudece cauza, potrivit îndrumarului deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât în considerentele deciziei de casare se face referire expresă la dispoziţiile art. 998 şi art. 1086 vechiul C. civ.

Reprezentanta reclamanţilor apelanţi a precizat că, într-adevăr, în decizia de casare se indică în mod expres dispoziţiile art. 998 şi art. 1086 din vechiul C. civ., opinând că în raport de aceste limite trebuie rejudecată cauza.

Prin urmare, în rejudecare, acţiunea reclamanţilor trebuie analizată prin prisma condiţiilor generale privind angajarea răspunderii civile delictuale.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este instituită prin art. 998 şi art. 999 C. civ., care constituie, de altfel, temeiul pentru stabilirea condiţiilor generale ale răspunderii.

Astfel, potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara, iar, conform art. 999 C. civ., omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.

Art. 1086 vechiul C. civ. prevede că, chiar în cazul când neexecutarea obligaţiei rezultă din dolul debitorului, daunele interese nu trebuie să cuprindă decât aceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.

Din prevederile legale menţionate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiţii, şi anume: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei, celui care a cauzat prejudiciu, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Astfel, nu se poate vorbi despre o răspundere civilă delictuală, dacă nu s-a produs un prejudiciu, o pagubă, prejudiciul ca element esenţial al răspunderii delictuale constând în "rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană".

Doctrina de specialitate a subliniat constant faptul că despăgubirea care se acordă în cazul răspunderii civile delictuale este întotdeauna patrimonială, chiar dacă prin aceasta se tinde la repararea unor prejudicii fără caracter patrimonial, denumite tradiţional daune morale.

Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, se cer a fi întrunite cumulativ unele condiţii, şi anume: să fie cert, adică să fie sigur atât în privinţa existenţei sale, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare, şi să nu fi fost încă reparat, dat fiind că, în cazul răspunderii civile delictuale, repararea prejudiciului are drept scop înlăturarea integrală a efectelor faptei ilicite, iar nicidecum această reparare nu poate constitui o sursă de dobândire a unor venituri suplimentare, în plus faţă de paguba suferită.

Pentru obligarea la plata despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită.

În mod obişnuit, fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind "orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane".

Noţiunea de faptă ilicită este privită în practica judecătorească în mod extensiv, în sensul că se reţine răspunderea civilă delictuală nu numai atunci când s-a adus atingere unui drept subiectiv - stricto sensu -, dar şi atunci când au fost prejudiciate anumite interese ale anumitor persoane.

Atunci când se examinează în concret existenţa unei fapte ilicite, ca element al răspunderii civile delictuale, se are în vedere obiectivarea, manifestarea exterioară a unei atitudini de conştiinţă şi voinţă a unei anumite persoane, neinteresând aici atitudinea subiectivă a persoanei faţă de fapta sa ori, mai ales, faţă de urmările acestei fapte.

Există anumite situaţii în care, deşi fapta săvârşită provoacă un prejudiciu altei persoane, răspunderea civilă delictuală nu este angajată, întrucât caracterul ilicit al faptei este înlăturat de existenţa unor cauze şi anume, legitima apărare, starea de necesitate, forţa majoră sau cazul fortuit, îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege ori a ordinului superiorului, exercitarea unei drept subiectiv, consimţământul victimei.

Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane în temeiul răspunderii civile delictuale, nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar să se stabilească nu un raport de cauzalitate în general, ci raportul de cauzalitate specific dintre acţiunea sau inacţiunea omenească cu caracter ilicit şi prejudiciu, fără a ignora ori subaprecia cauzele de ordin fizic, biologic, medical, tehnic, etc., care pot să explice, sub aspectul cauzalităţii naturale, producerea unui anumit efect păgubitor.

Determinarea raportului de cauzalitate este delicat de făcut, însă, aşa cum s-a arătat în doctrina de specialitate, cel mai bun sistem pentru determinarea acestui raport de cauzalitate este acela al cauzalităţii necesare care, porneşte de la definiţia categoriei de cauză, ca fiind acel fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar, putând fi considerate drept cauză a prejudiciului numai acele fapte care au o legătură absolut necesară cu efectul produs.

Pentru ca răspunderea civilă delictuală a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este absolut necesar ca acea faptă să îi fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o.

Vinovăţia, aşa cum a fost definită în doctrina de specialitate reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite, sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă de fapta şi urmările acesteia, ea presupunând, ca antecedent, un proces psihic complex, de conştiinţă şi de voinţă, proces care se sfârşeşte prin a se manifesta în exterior, a se obiectiva sub forma acţiunii ori inacţiunii ilicite.

În plus, este necesar ca vinovăţia, în oricare din formele ei, intenţie directă sau indirectă, culpă directă ori indirectă, neglijenţă sau imprudenţă, să fie în corelaţie cu fapta ilicită şi cu raportul de cauzalitate.

Există anumite împrejurări care înlătură vinovăţia autorului pretinsei fapte ilicite, respectiv, cazul fortuit, forţa majoră, etc.

Concluzionând, dacă toate aceste condiţii sunt cumulativ întrunite şi nu este prezent niciun caz exonerator de răspundere, atunci este posibilă angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în condiţiile prescrise de art. 998 vechiul C. civ.

Aplicând, în concret, la cauza pendinte, condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a lucrătorului de carte funciară, Curtea a constatat că în cauză, acestea nu au fost dovedite.

Pentru o mai bună înţelegere a considerentelor pentru care Curtea a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a lucrătorului de carte funciară, în condiţiile prescrise de art. 998 vechiul C. civ., s-a făcut o scurtă expunere a stării de fapt.

În CF nr. x Bistriţa, prin încheierea de CF nr. x/2007 s-a notat procesul cu privire la imobilul cu nr. ser. A+17, nr. top x.

Prin Încheierea de CF nr. x/2008, numita H. şi-a înscris în CF nr. x Bistriţa dreptul de proprietate asupra nr. top x, în baza Sentinţei civile nr. 323 din 8 februarie 2006 a Judecătoriei Bistriţa, pronunţată în Dosar nr. x/2005, prin care s-a constat valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 2000, iar C. şi-a înscris dreptul de proprietate în baza Contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 417 din 14 martie 2007.

Prin Sentinţa civilă nr. 5115 din 24 decembrie 2008, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în Dosar nr. x/2007, s-a constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 2000, încheiat între J. şi H..

Prin Sentinţa civilă nr. 5133 din 27 mai 2011, pronunţată de Judecătoria Bistriţa, în dosar nr. x/2010, la cererea moştenitoarelor promitentei vânzătoare J., au fost desfiinţate toate actele juridice ulterioare, respectiv, contractul de cesiune de drepturi litigioase nr. 417 din 14 martie 2007, încheiat între H. şi C., mama sa şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 24 iulie 2008 între C. şi reclamantul A.

Anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare între C. - devenită proprietară în baza contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 417 din 14 martie 2007, încheiat cu H. -, în CF nr. x era notat procesul intentat de C. împotriva lui K., în baza acţiunii înregistrată la Judecătoria Bistriţa sub nr. x din 4 iulie 2008.

În CF nr. x Bistriţa şi în CF nr. x Bistriţa erau notate o serie de acţiuni civile cu privire la imobilul în cauză.

În Dosarul civil nr. x/2010, în care s-a pronunţat soluţie definitivă, prin Decizia civilă nr. 89/A din 10 noiembrie 2011 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a considerat că reclamantul A. a fost de bună credinţă la data cumpărării.

Prin Sentinţa civilă nr. 2683 din 8 mai 2009 a Judecătoriei Bistriţa şi prin Decizia civilă nr. 42/A din 20 mai 2010 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, ambele pronunţate în Dosar civil nr. x/2007, a fost soluţionată acţiunea înregistrată la 11 iunie 2007, în care A. a avut calitatea de pârât, reţinându-se de către instanţele de judecată, pe baza declaraţiilor martorilor L. şi M. că o altă persoană, respectiv, I., avea posesia terenului de 2.200 mp, aceasta comportându-se, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre C. şi A., ca şi proprietar al terenului, I. cumpărând terenul de la H., la 17 aprilie 2003, prin Antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x din 17 aprilie 2003.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24 iulie 2008, A., căsătorit, a cumpărat de la vânzătoarea C. terenul în suprafaţă de 2.200 mp, din Municipiul Bistriţa, pentru preţul de 120.000 Euro, din care s-a achitat un avans de 30.000 Euro, iar diferenţa de preţ de 90.000 Euro urma să fie achitată până la data de 25 august 2008, fiind garantată cu un drept de ipotecă înscris în CF nr. x Bistriţa, nr. top x.

Prin Sentinţa civilă nr. 2683 din 8 mai 2009, pronunţată în Dosar civil nr. x/190 din 11 iunie 2007, s-a respins cererea formulată de reclamanta I., împotriva pârâţilor C. şi A., pentru constatare nulitate Contract de cesiune nr. x/2007, constatare nulitate Contract de vânzare-cumpărare nr. x/2008 şi restabilire situaţie anterioară de CF - faţă de C. şi A. acţiunea fiind extinsă la data de 2 februarie 2008 -, statuându-se în considerentele acestei sentinţe că A. nu a fost de bună credinţă la data cumpărării, conform art. 1898 alin. (2) vechiul C. civ., pentru că sub B27 în CF nr. x Bistriţa, prin Încheierea de CF nr. x/2007, a fost notat procesul reclamantelor împotriva lui H. şi C., obiect al Dosarului nr. x/2007, în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 5115/2008 a Judecătoriei Bistriţa.

Din actele care au stat la baza emiterii Încheierilor de CF nr. x.798 din 24 octombrie 2007 şi nr. 148/2008, rezultă următoarele:

Prin încheierea de CF nr. x/2007, s-a notat în CF nr. x Bistriţa, nr. top x procesul intentat de D. ş.a. (moştenitoarele lui J.), împotriva lui H. şi C., înregistrat sub nr. x din 12 octombrie 2002 la Judecătoria Bistriţa.

Prin încheierea de CF nr. x/2008 s-a intabulat în CF nr. x Bistriţa, nr. top x, dreptul de proprietate al lui C. în baza Sentinţei civile nr. 323 din 8 februarie 2006 a Judecătoriei Bistriţa, pronunţată în Dosar nr. x/2005, prin care s-a constatat valabilitatea Antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21 decembrie 2000, încheiat între vânzătoarea J. şi cumpărătoarea H., iar, apoi, a făcut obiectul contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat cu C., obiectul cesiunii fiind "totalitatea drepturilor litigioase ce fac obiectul Dosarului nr. x/2006".

Prin Decizia civilă nr. 39/A din 3 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în Dosar civil nr. x/2006 (nr. vechi 1302/C/2006), a fost menţinută Sentinţa civilă nr. 323 din 8 februarie 2006 a Judecătoriei Bistriţa, pronunţată în Dosar nr. x/2005, decizie menţinută de Curtea de Apel Cluj prin Decizia civilă nr. 1843/R din 24 septembrie 2007, acest dosar având ca obiect acţiunea promovată de reclamanta H., în contradictoriu cu pârâta J., pentru constatare dobândire drept de proprietate de către N., în baza Legii nr. 18/1991 şi valorificarea antecontract de vânzare-cumpărare încheiat la 21 decembrie 2000.

Din copia colii funciare nr. x Bistriţa, depusă în extenso la dosar fond, vol. II, rezultă faptul că asupra imobilului cu nr. ser. A+17, nr. top x, teren în suprafaţă de 17.371 mp, apare sub B27 notat, cu încheierea de CF nr. x/2007, Procesul nr. 6508/190 din 23 octombrie 2007; totodată, apare menţiunea "radiat B30".

Sub B28, cu Încheierea de CF nr. x/2008, se notează intabularea Sentinţei civile nr. 323/2006, pronunţată în Dosar nr. x/2005, în sensul că imobilul de sub A+17 se parcelează în nr. top nou 6446/2/2/2/2/2/2/2/2, în suprafaţă de 2.200 mp, care se transcrie în CF nr. x, în favoarea lui H., iar nr. top nou 6446/2/2/2/2/2/2/2/1, în suprafaţă de 15.171 mp, se reînscrie în CF nr. x în favoarea vechiului proprietar.

Sub B26 apare notat Recursul civil nr. 1318/112 din 18 iunie 2006 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, cu privire la imobilul cu nr. ser. A+16.

Totodată, se radiază notările de sub B26 şi B27, deşi, cel puţin la acel moment, nu se impunea radierea notării de sub B27 a acţiunii obiect al Dosarului nr. x/2007.

Prin Sentinţa civilă nr. 5115 din 24 decembrie 2008, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în Dosar nr. x/2007, rămasă definitivă prin Decizia nr. 61/A din 4 iunie 2009 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 2000, autentificat sub nr. 1624, încheiat între J. şi H..

Prin urmare, cel puţin la nivel teoretic, abia la data de 4 iunie 2009, când hotărârea din dosar x/2007 a rămas definitivă, se putea, eventual, radia din CF notarea de sub B27.

Or, notarea a fost radiată de asistent registrator O., prin încheierea de CF nr. x/2008.

Chiar dacă s-ar admite ipoteza că această notare s-a săvârşit din eroarea registratorului de carte funciară, totuşi, este de remarcat împrejurarea că, dată fiind multitudinea de procese derulate cu privire la imobilul în litigiu, coroborat cu multitudinea de acţiuni notate în cartea funciară cu privire la acelaşi imobil, această eroare nu constituie prin sine însăşi fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu direct şi nemijlocit în sarcina reclamanţilor.

Nu se poate reţine existenţa unui raport de cauzalitate între această radiere a notării de sub B27 şi pierderea de către reclamanţi a preţului vânzării stabilit prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24 iulie 2008.

Şi aceasta pentru că, dacă ar fi manifestat suficientă diligenţă, la o simplă consultare a cărţii funciare 1829 Bistriţa şi 17368 Bistriţa, reclamanţii ar fi putut constata cu uşurinţă că, în cartea funciară, au fost notate mai multe procese cu privire la acelaşi imobil.

Pierderea de către reclamanţi a preţului vânzării a fost determinată de faptul că în procesele anterioare derulării litigiului obiect al Dosarului civil nr. x/2007 - conform circumstanţierii stării de fapt mai sus expuse -, s-a constatat nulitatea absolută a tuturor actelor prin care imobilul a fost dobândit de către H. şi C.

Cu alte cuvinte, desfiinţarea titlului reclamanţilor a fost efectul juridic firesc al desfiinţării actelor dobânditorilor anteriori, în virtutea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

Prin urmare, chiar dacă se admite că a existat o neglijenţă, o eroare a registratorului de carte funciară, această neglijenţă nu este în niciun caz cauza care a determinat prejudiciul suportat de reclamanţi prin pierderea preţului.

Nu există nici un raport de cauzalitate între această neglijenţă a registratorului de CF şi desfiinţarea contractului reclamanţilor, ci, aşa cum s-a arătat mai sus, desfiinţarea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24 iulie 2008 a fost determinată de aplicarea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, principiu în virtutea căruia, desfiinţarea dreptului transmiţătorului atrage şi desfiinţarea dreptului dobânditorului.

Pe de altă parte, nu este de ignorat faptul că, în Dosarul nr. x/2010, în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 5133/2011, opozabilă reclamanţilor, care au fost părţi în acel dosar, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că reclamanţii au fost de rea-credinţă la momentul încheierii actului, întrucât nu au verificat situaţia juridică a terenului, nedepunând diligenţele minime cerute unui bun proprietar.

Mai mult, în Dosarul nr. x/2007, în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 2683 din 8 mai 2009, s-a reţinut că o altă persoană, respectiv I., avea posesia terenului de 2.200 mp, aceasta comportându-se ca şi proprietar al terenului.

Independent de faptul că notarea de sub B27 ar fi fost sau nu radiată din CF, reclamanţii trebuiau să manifeste mai multe diligenţe, dată fiind situaţia juridică extrem de complicată a imobilului în litigiu.

Nu este suficient să te încrezi şi să te raportezi la o notare din cartea funciară sau la radierea unei notări din CF atunci când cumperi un imobil, ci diligenţa minimă rezonabilă pe care trebuie să o manifeste un potenţial cumpărător impune obligaţia de a efectua minime verificări privitoare la starea de fapt şi de drept a imobilului, în condiţiile în care notările din CF furnizează doar date schematice privitoare la anumite litigii existente sau care au existat cu privire la un imobil.

Prin urmare, Curtea a apreciat că nu există nici un raport de cauzalitate între radierea notării de sub B27 şi pretinsul prejudiciu suferit de reclamanţi prin pierderea preţului vânzării, astfel încât, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale întemeiate pe art. 998 vechiul C. civ., rap. la art. 1086 vechiul C. civ.

Reclamanţii aveau posibilitatea, conferită de art. 1337 şi următoarele vechiul C. civ., de a se îndrepta cu o acţiune în răspundere pentru evicţiune împotriva vânzătoarei C., pentru a-şi recupera atât preţul vânzării, cât şi eventualele daune suferite ca urmare a evicţiunii sale, ştiut fiind că, potrivit art. 1350 vechiul C. civ., chestiunile de daune interese ce ar rezulta din neexecutarea vinderii şi care nu sunt prevăzute aici se vor decide după regulile generale ale convenţiilor.

În ceea ce priveşte apelul Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud, şi care în principal viza solicitarea de respingere a acţiunii întemeiată pe art. 1000 alin. (3) vechiul C. civ., fie ca inadmisibilă, fie ca prescrisă, fie ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, Curtea a constatat că, în raport de îndrumarul deciziei de casare, prin care s-au fixat limitele rejudecării, prin raportare la art. 998 şi art. 1086 vechiul C. civ., nu mai comportă nici un fel de analiză, întrucât, prin aceasta, nu s-a impus instanţei de rejudecare să analizeze acţiunea reclamanţilor şi prin prisma art. 1000 alin. (3) vechiul C. civ., astfel încât acesta apare ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând modificarea deciziei atacate, admiterea apelului şi, în consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecata având ca obiect răspundere civilă delictuală; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că decizia recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

1. Argumentele instanţei de rejudecare se bazează pe reaprecierea unor elemente intrate deja în puterea de lucru judecat, aplicând astfel nelegal dispoziţiile art. 315 (1) C. proc. civ.

Conform îndrumarului Deciziei nr. 694 din 28 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte, instanţa de apel, trebuia să analizeze cauza strict din punct de vedere al raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul reclamat.

Instanţa, în rejudecare, reia, totuşi, în dispozitivul hotărârii, concluzii privind celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 C. civ. Astfel, instanţa reia unele concluzii doctrinare şi emite opinii cu privire la vinovăţie (reluând idei legate de buna sau reaua-credinţă a reclamantului A.), desigur, sub motivarea efectuării unui scurt istoric al speţei.

De asemenea urmează a se observa că instanţa, în rejudecare, analizează fapta ilicită a funcţionarului public care a efectuat radierea, deşi acest lucru s-a stabilit deja şi acest aspect nu a fost avut în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanţele de fond şi apel din prezenta cauză au constatat că toate condiţiile răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în ceea ce priveşte OCPI Bistriţa-Năsăud, mai puţin legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs. Având în vedere că intimata nu a formulat recurs împotriva soluţiei iniţiale din apel, reclamantul apreciază că îndeplinirea condiţiilor raportului de prepuşenie, a faptei ilicite, a vinovăţiei şi a prejudiciului reprezintă aspecte tranşate cu putere de lucru judecat. De aceea, îndrumarul instanţei supreme s-a referit doar la analiza raportului de cauzalitate.

Toate aceste reaprecieri ale stării de fapt conjugate nu au făcut decât să trimită instanţa spre o concluzie total greşită.

2. Instanţa de apel a interpretat greşit succesiunea evenimentelor şi succesiunea notărilor în C.F. x Bistriţa

În aprecierea raportului de cauzalitate, s-a statuat de către instanţa de apel că pierderea de către reclamanţi a preţului vânzării a fost determinată de faptul că, în procesele anterioare derulării litigiului, s-a constatat nulitatea absolută a tuturor actelor prin care imobilul a fost dobândit de către H. şi C.; multitudinea de procese derulate cu privire la imobilul în litigiu, coroborat cu multitudinea de acţiuni notate în cartea funciară; eroarea registratorului nu constituie prin sine însăşi fapta ilicită.

Ceea ce se arată de fapt este că recurenţii au fost lipsiţi de diligenţă în neverificarea acelor procese notate în C.F. Rezultă, aşadar, că instanţa a pierdut succesiunea logică a evenimentelor şi a notărilor în C.F., întrucât, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre A. şi C., ceea ce era notat în C.F. x era doar litigiul din ds. x/190/2008, dintre C. şi K., radiat ulterior ca urmare a revocării schimbului, cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară şi declaraţiei de renunţare/radiere dată de către Târnovan.

Practic, aspectul determinant de care trebuia să se ţină cont era acela că, în prealabil încheierii convenţiei de vânzare-cumpărare, s-a obţinut un extras de carte funciară de la OCPI Bistriţa-Năsăud, dar şi un certificat de atestare fiscală, ambele statuând calitatea de proprietar a numitei C. asupra imobilului în discuţie.

Niciunul din litigiile menţionate de către instanţa de apel nu era notat în c.f. x Bistriţa, c.f. în care era evidenţiat imobilul în discuţie. Astfel, promisiunea de vânzare - cumpărare, încheiată în anul 2003 cu numita I., obiect al ds. x/190/2007, nu îi conferea acesteia drept proprietate, ci un drept de creanţă, astfel că, indiferent de susţinerile intimatei, motivul pierderii dreptului de proprietate s-a datorat desfiinţării titlului vânzătoarei C., urmare a admiterii acţiunii a cărei notare a fost radiată din culpa funcţionarului pârâtei. Prin urmare, la momentului contractării, reclamanţii au depus bune diligenţe, s-au deplasat la teren şi au constatat folosinţa faptică a terenului în persoanei numitei C.. Aceasta, plus verificările pe care le-au efectuat la CF nr. x Bistriţa, au condus spre concluzia că terenul era liber de sarcini, iar vânzătorul era proprietarul terenului.

Instanţa de control judiciar urmează să aibă în vedere rolul pe care publicitatea imobiliară îl are în formarea convingerii terţilor cu privire la situaţia juridică a imobilelor înregistrate în cartea funciară. Astfel, cartea funciară dovedeşte existenţa dreptului real înscris în folosul persoanei care a dobândit sau constituit cu bună-credinţă un drept real imobiliar, cât timp nu se dovedeşte contrariul.

După cum s-a învederat până acum, recurenţii au cercetat, atât în fapt, la locul imobilului, cât şi prin demersuri administrative (obţinerea unui extras de cont şi a unui certificat de atestare fiscală) situaţia juridică a imobilului, concluzia fiind aceea că numita C. este proprietar, conform cărţii funciare, şi exercită posesia în fapt a imobilului. Oricum, chiar dacă recurenţii ar fi constatat că vânzătoarea imobilului nu ar fi exercitat posesia în fapt a imobilului, această împrejurare nu ar fi fost suficient de temeinică pentru negarea efectului de opozabilitate al cărţii funciare, având în vedere că posesia în fapt se poate realiza nu numai de către proprietar, ci şi de către un uzufructuar sau un chiriaş.

În acest context, recurenţii şi-au întemeiat decizia de a cumpăra imobilul în discuţie nu doar pe conţinutul cărţii funciare (astfel cum s-a detaliat mai sus), ci şi prin alte modalităţi - niciuna fiind de natură a le aduce suspiciuni cu privire la realitatea celor notate în C.F.

Instanţa de apel, în mod greşit afirmă că nu au depus suficiente diligenţe pentru a face verificări în cartea funciară a imobilului, respectiv CF x şi CF x, ocazie cu care ar fi putut constata, la o simplă consultare, că au fost notate mai multe procese cu privire la imobil. Or, instanţa pierde din vedere un aspect esenţial, şi anume acela că nu au crezut în cartea funciară a imobilului, respectiv c.f. x, în care figura, la momentul respectiv, înscris imobilul.

Diligenţele suficiente la care face referire instanţa nu trebuie a fi unele excesive, respectiv nu impun a verifica şi c.f.-urile anterioare din care s-a desprins imobilul sau în care a fost intabulat imobilul iniţial şi urmărirea tuturor notărilor, radierilor şi dezmembrărilor imobilului iniţial. Diligenţele minime impun a verifica situaţia de carte funciară a imobilului supus vânzării şi nu alte c.f-uri, întrucât, şi în sarcina notarilor publici, subzistă obligaţia de a solicita doar acel extras C.F., şi nu întreaga succesiune a operaţiunilor ce au avut loc cu privire la un imobil, evidenţiate în c.f-urile din care s-a dezmembrat.

Se arată că imobilul obiect al contractului de vânzare cumpărare era înscris la momentul vânzării în c.f. x Bistriţa, şi nu în c.f. x Bistriţa. Or, a pune în sarcina recurenţilor obligaţia de a face diligenţe mai mult decât este stabilit chiar şi în sarcina notarului public, care intră în sfera profesioniştilor, apare ca fiind o obligaţie excesivă.

Din cronologia evenimentelor, atestate de înscrisuri notariale, deci cu dată certă, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare între recurenţi şi numita Târnovan, vânzătorul era proprietarul tabular al imobilului, în cartea funciară a imobilului nu era notată nicio interdicţie de înstrăinare, iar aceştia nu cunoşteau şi nu puteau cunoaşte, făcând minime diligenţe, că înstrăinarea este susceptibilă de anulare.

De altfel, legea nu conţine o definiţie normativă a sintagmei minimă diligenţă, iar, în atare condiţii, în baza unui principiu din Legea tehnicii legislative nr. 24/2000, se poate conchide că sensul sintagmei este cel din limbajul comun - osteneală, promptitudinea pe care o persoană trebuie să o exercite pentru a atinge o finalitate, un scop anume. În doctrină, s-a arătat că, pentru a nu afecta normala derulare a contractului şi nici echilibrul prestaţiilor, această sârguinţă trebuie să fie minimală.

Este evident că aceste minime diligenţe nu trebuie confundate cu excesul de zel, prin demersurile repetate de a se asigura că nu va trebui să suporte vreun prejudiciu sau prin cheltuieli excesive transformând o obligaţie de minimă diligenţă într-o obligaţie excesivă.

Cu toate acestea, reclamanţii nu şi-ar fi putut asuma o împrejurare despre care nu aveau cum să ia cunoştinţă, respectiv existenţa unui alt litigiu. Despre notarea ds. x/190/2007 au luat cunoştinţă ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv odată cu ds. x/190/2010, prin care s-a solicitat, printre altele, desfiinţarea contractului de vânzare, ocazie cu care au observat, că la data de 15 octombrie 2007 prin Încheierea nr. 32798 din 15 octombrie 2007, a fost notat în C.F. x Bistriţa, ds. x/190/2007, cu privire la imobilul cu nr. serial A+17, nr. topo x, iar prin încheierea nr. 148 din data de 17 ianuarie 2008, această notare a fost radiată din conţinutul cărţii funciare 1829, prin fapta ilicită, comisă cu vinovăţie, a prepusului intimatei, după cum s-a reţinut cu putere de lucru judecat.

De altfel, şi instanţa de apel a reţinut că, cel puţin la nivel teoretic, notarea de sub x din c.f. x se putea face doar la data de 4 iunie 2009, când hotărârea din dosar a rămas definitivă. Instanţa de apel însă nu a analizat şi nici nu a făcut vreo referire la faptul că, odată cu întabularea titlului lui C., prin înfiinţarea unei noi cărţi funciare, respectiv c.f. x Bistriţa, toate sarcinile notate în c.f. x Bistriţa se impuneau potrivit dispoziţiilor legale, să urmeze imobilul dezmembrat, aspect care a fost confirmat chiar şi de către intimată, prin răspunsul la interogatoriu. Or, prepusul intimatei, nu numai că nu a preluat notările din c.f. x, dar a şi radiat acele notări, fără a avea vreo justificare legală sau convenţională (a se vedea în acest sens încheierea c.f. x/2008).

Este evident că, la momentul încheierii contractului, reclamanţii recurenţi au verificat C.F. x Bistriţa, asumându-se situaţia litigiul notat sub B4, respectiv ds. x/190/2008, proces care a fost radiat ca urmare a declaraţiei de renunţare dată de Târnovan şi autentificată sub nr. x/2008. Chiar şi prin verificarea in extenso a cărţii funciare 17368 Bistriţa, notarea ds. x/190/2007 nu putea fi observată, ea neexistând, din cauza erorii funcţionarului.

Instanţa, în analiza diligenţelor făcute de către un cumpărător, trebuia să analizeze dacă reclamanţii trebuiau să verifice întreg istoricul imobilului sau doar c.f.-ul în care era înscris acesta. Este evident că, de vreme ce legea impune notarului public să încheie acte de transfer al proprietăţii doar în baza unui c.f. al imobilului, şi nu în baza unei cărţi funciare in extenso, care să arate istoricul acestuia, apare greşită reţinerea instanţei cu privire la suficientele diligenţe privind situaţia juridică a imobilului, astfel cum aceasta a fost prezentată în cuprinsul cărţii funciare. Prin urmare, eroarea registratorului de carte funciară, constând în radierea eronată a litigiului nr. x/190/2007, este cauza unică pentru care în cuprinsul cărţii funciare nu era menţionat litigiul de natură să conducă la pierderea dreptului de proprietate al reclamanţilor.

Cu privire la analiza legăturii de cauzalitate, atât literatura de specialitate, cât şi practica judiciară sunt favorabile sistemului unităţii indivizibile dintre cauze şi condiţiile cauzale. În fundamentarea acestui sistem s-a pornit de la ideea justă, potrivit căreia:

"în stabilirea raportului de cauzalitate, trebuie avut în vedere că fenomenul-cauză nu acţionează singur şi izolat, ci în anumite condiţii externe care, fără a produce efectul păgubitor, au favorizat totuşi producerea acestui efect, înlesnind naşterea procesului cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea lui sau agravându-i rezultatele negative; (...) din punct de vedere al răspunderii juridice, asemenea condiţii exterioare, care au contribuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor, alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia asemenea condiţii dobândesc şi ele, prin interacţiune cu cauza, caracter cauza."

Or, instanţa de apel, a reţinut în mod eronat că pierderea de către reclamanţi a preţului vânzării a fost determinată de faptul că, în procesele anterioare derulării litigiului obiect al ds. x/190/2007, conform circumstanţierii de mai sus, s-a constatat nulitatea absolută a tuturor actelor prin care imobilul a fost dobândit de către C. Motivul pentru care reclamanţii au pierdut dreptul de proprietate şi inclusiv preţul imobilului a fost tocmai Sentinţa 5115 din 24 decembrie 2008, pronunţată în ds. x/190/2007, şi nu existenţa unor procese anterioare acestuia.

Prin urmare, instanţa de apel a omis să observe că, în lanţul cauzal al evenimentelor, tocmai soluţia pronunţată în ds. x/190/2007, a cărei notare din C.F. a fost radiată, a dus la desfiinţarea titlului reclamanţilor, ca urmare a desfiinţării actelor dobânditorilor anteriori.

Instanţa de apel, în rejudecare, a făcut o analiză sumară a legăturii de cauzalitate dintre fapta funcţionarului şi prejudiciu, preluând argumentele instanţei de apel din primul ciclu procesual, reţinând în mod greşit reaua-credinţă a reclamanţilor la momentul încheierii contractului, aspect reţinut în ds. x/190/2010.

3. Prejudiciul s-a produs la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar nu la momentul desfiinţării acestuia.

Instanţa de apel a apreciat în mod eronat că "pierderea de către reclamanţi a preţului vânzării a fost determinată de faptul că în procesele anterioare derulării litigiului, obiect al Dosarului nr. x/2007 (...), s-a constatat nulitatea absolută a tuturor actelor prin care imobilul a fost dobândit de către H. şi C.".

Conform raţionamentului expus în decizia recurată, paguba suferită de către reclamanţi s-a născut la momentul desfiinţării actului de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului, ca urmare a constatării nulităţii titlului autorului lor.

Or, instanţa de recurs urmează să aibă în vedere că, în realitate, prejudiciul patrimonial al reclamanţilor s-a produs la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar nu la momentul constatării nulităţii absolute a acestui act.

În acest sens, prezintă relevanţă efectul principal pe care îl produce constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, acela că actul este considerat a nu fi fost încheiat niciodată. Prin urmare, constatarea nulităţii absolute a actului de dobândire a dreptului de proprietate a autoarei lor, C., are drept efect inexistenţa dreptului de proprietate în patrimoniul acesteia, prin raportare la orice reper temporal, inclusiv la momentul vânzării către reclamanţi a imobilului.

Astfel, împrejurarea că, la data de 24 iulie 2008, când reclamanţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu autoarea C., aceasta nu era, în realitate, proprietara imobilului, conduce la concluzia că, la acel moment, s-a produs un prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor, egal cu preţul plătit pentru imobil, respectiv 120.000 Euro.

Mergând mai departe pe linia lanţului cauzal, din argumentele expuse pe larg în cuprinsul actelor de procedură, aspect care nu a fost negat de nicio instanţă care a judecat prezentul litigiu, este de reţinut că unul dintre factorii determinanţi pentru care reclamanţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu C., pentru preţul convenit, este acela că, la momentul perfectării contractului, în cartea funciară, nu existau notate sarcini privind eventuale litigii care puteau conduce la evingerea reclamanţilor.

Inexistenţa acestor sarcini este rezultatul direct al faptei ilicite a registratorului de carte funciară de radiere nejustificată a litigiului care a condus la desfiinţarea titlului autoarei lor, comisă cu vinovăţie, după cum s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat.

În concluzie, coroborând aspectele expuse, fapta ilicită a prepusului intimatei OCPI Bistriţa-Năsăud a cauzat în mod direct şi necesar prejudicierea acestora cu suma de 120.000 euro, prejudiciu izvorât din încheierea Contractului de vânzare-cumpărare din 24 iulie 2018.

4. Instanţa de apel a apreciat nelegal cu privire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Argumentaţia realizată de instanţa de apel în rejudecare este reprezentată şi de preluarea anumitor considerente ale Sentinţei civile nr. 5133 din 27 mai 2011, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în Dosarul nr. x/2010, în aplicarea efectului pozitiv al lucrului judecat.

Mai exact, în viziunea instanţei de apel, prin sentinţa menţionată, rămasă definitivă prin respingerea căilor de atac, s-a statuat cu putere de lucru judecat reaua-credinţă a reclamantului A., la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din data de 24 iulie 2008 cu numita C., ce a avut ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 2.200 mp. Aspectele reţinute de Judecătoria Bistriţa în sentinţa menţionată sunt reiterate de către instanţa de apel în demontarea condiţiei legăturii de cauzalitate - condiţie esenţială pentru atragerea răspunderii delictuale a intimatei OCPI Bistriţa-Năsăud în prezenta cauză.

Instanţa de apel a apreciat în mod eronat că acele considerente ar fi dobândit autoritate de lucru judecat, prin prisma împrejurării că susţin dispozitivul Sentinţei nr. 5133 din 27 mai 2011 a Judecătoriei Bistriţa. Or, aceste considerente nu sunt decisive/decizorii, nefiind esenţiale pentru soluţia instanţei şi nu au fost preluate de către instanţele de control judiciar.

Din analiza considerentelor Sentinţei civile nr. 5133 din 27 mai 2011, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosarul nr. x/2010, reiese că aspectul bunei sau relei-credinţe a reclamantului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu este decisiv pentru pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii în rectificarea C.F.

Astfel, instanţa urmează să observe că aspectul decisiv în virtutea căruia a fost admisă acţiunea în rectificarea C.F. a imobilului este acela că reclamantul A. şi-ar fi asumat riscul admiterii unei astfel de acţiuni, încheind contractul de vânzare-cumpărare în interiorul perioadei de 3 ani în care principiul publicităţii imobiliare este suspendat.

Instanţa a apreciat că aspectul bunei sau relei-credinţe a reclamantului A. este irelevant sub aspectul pronunţării hotărârii de admitere a acţiunii în rectificare C.F. Această caracteristică a considerentelor amintite conduce la ideea că aspectul relei-credinţe, deşi a fost analizat de către instanţă, reprezintă un motiv indiferent/supraabundent în cadrul Sentinţei civile nr. 5133 din 27 mai 2011 a Judecătoriei Bistriţa, şi, prin urmare, nu dobândeşte autoritate de lucru judecat.

Considerentele Judecătoriei Bistriţa din Dosarul nr. x/2010 nu au fost preluate de instanţele de control judiciar.

În măsura în care instanţa de recurs va aprecia că acele considerente din cuprinsul Deciziei nr. 5133 din 27 mai 2011 a Judecătoriei Bistriţa sunt decisive/decizorii, oricum, instanţa urmează să constate că acestea nu au fost confirmate de către instanţele de control judiciar, deşi soluţia primei instanţe nu a fost desfiinţată. Acest fapt a fost posibil tocmai prin prisma faptului că acele motive privind buna/reaua-credinţă a reclamantului A. la momentul dobândirii proprietăţii nu au fost esenţiale pentru soluţia de admitere a cererii de rectificare a C.F., păstrarea sau eliminarea lor de către instanţele de apel/recurs fiind irelevantă în vederea pronunţării soluţiei de respingere a căilor de atac.

În concluzie, instanţa de recurs urmează să constate că aspectul bunei sau relei-credinţe a reclamantului A. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost tranşat cu putere de lucru judecat, cum în mod eronat reţine instanţa de apel, şi, în consecinţă, acesta poate fi dezbătut în cadrul prezentului litigiu.

5. Buna-credinţă a reclamantului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Sub acest aspect, instanţa de control judiciar urmează să observe că decizia recurată cuprinde, cu referire la conduita subiectivă a reclamantului, numai o preluare a argumentelor expuse de Judecătoria Bistriţa în Sentinţa civilă nr. 5133 din 27 mai 2011, argumente care, nu prezintă putere de lucru judecat, cum în mod eronat se reţine în decizia recurată.

Aşadar, instanţa de recurs va aprecia buna sau reaua-credinţă a reclamantului la momentul dobândirii imobilului prin raportare la împrejurările de fapt şi de drept expuse în cadrul prezentei cauze, fără a avea în vedere sentinţa Judecătoriei Bistriţa, irelevantă sub acest aspect.

În literatura de specialitate s-a afirmat că "se consideră că un act sau fapt juridic făcut public este prezumat cunoscut de toată lumea sau de anumite persoane care ar fi trebuit să le cunoască, în timp ce un act sau fapt juridic nefăcut public este, dimpotrivă, prezumat necunoscut de toată lumea sau de persoanele ce ar fi trebuit să-l cunoască. În consecinţă, numai actele sau faptele devenite publice sunt opozabile oricărei persoane sau cel puţin faţă de anumite persoane, întrucât se presupune că le sunt cunoscute prin intermediul formalităţilor de publicitate, pe când cele nefăcute publice rămân inopozabile acestora, deoarece se presupune că, din cauza caracterului lor ocult, nu au putut să le cunoască."

De asemenea, "dacă actul sau faptul nu a fost făcut public, se prezumă că acesta nu există faţă de terţii de bună-credinţă, deoarece nu sunt obligaţi a-l cunoaşte, chiar dacă ar fi avut posibilitatea de a-l cunoaşte, neputând să le fie, prin urmare, opozabil." Totodată, "publicitatea legală este singura modalitate de aducere la cunoştinţa publicului a unui element juridic, astfel încât, dacă acest element n-a făcut obiectul publicităţii, necunoaşterea lui nu poate fi imputabilă terţilor, ci părţii interesate care a omis ori neglijat efectuarea formalităţii de publicitate, chiar dacă, în fapt, terţii au cunoscut acea situaţie juridică. Astfel, "în scopul asigurării securităţii tranzacţiilor şi a garantării creditului, este imperios necesar ca terţii să se sprijine în întregime pe publicitatea legală, fără a fi nevoie de investigaţii suplimentare sau, după caz, anevoioase ori îndelungate în privinţa validităţii şi legitimităţii actelor făcute de titularii aparenţi, buna sau reaua-credinţă fiind din acest motiv lipsită de orice relevanţă juridică, deoarece un asemenea element subiectiv ar avea caracter perturbator."

Practic, aspectul determinant de care instanţa de control judiciar urmează să ţină cont în aprecierea conduitei subiective a reclamantului este acela că, în prealabil încheierii convenţiei de vânzare-cumpărare, a obţinut un extras de carte funciară de la OCPI Bistriţa-Năsăud, dar şi un certificat de atestare fiscală, ambele statuând calitatea de proprietară a numitei C. asupra imobilului în discuţie.

A pune sub semnul întrebării legitimitatea unor înscrisuri oficiale emise de autorităţile publice care constată aceeaşi situaţie de fapt înseamnă a nega valoarea acestor documente şi a le lipsi de orice forţă probantă.

Având în vedere dispoziţiile art. 1898 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "buna-credinţă este credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea", instanţa de control judiciar urmează să aprecieze că, la momentul dobândirii imobilului prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu numita C., reclamanţii au fost de buna-credinţă, considerând, în mod rezonabil, că vânzătoarea este proprietarul de drept al imobilului, aspect reliefat de înscrisuri emise de autorităţile publice, dar şi de constatarea de fapt efectuată la locul imobilului.

6. Instanţa de apel a interpretat nelegal dispoziţiile art. 998, 999, 1000 din C. civ. de la 1864. În cauză există legătură de cauzalitate dintre fapta ilicită a registratorului de carte funciară şi prejudiciul suferit de reclamanţii şi sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a intimatei OCPI Bistriţa-Năsăud.

Sub acest aspect, instanţa de control judiciar urmează să constate că instanţele de fond şi apel din prezenta cauză au constatat că toate condiţiile răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în ceea ce priveşte OCPI Bistriţa-Năsăud, mai puţin legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs. Având în vedere că intimata nu a formulat recurs împotriva soluţiei din apel, rezultă că îndeplinirea condiţiilor raportului de prepuşenie, a faptei ilicite, a vinovăţiei şi a prejudiciului reprezintă aspecte tranşate cu putere de lucru judecat, astfel că nu mai suportă discuţii suplimentare.

Instanţa de apel, apreciind în mod eronat că în Sentinţa civilă nr. 5133 din 27 mai 2011, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în Dosarul nr. x/2010, a fost statuată cu putere de lucru judecat reaua-credinţă a reclamanţilor la dobândirea imobilului, a reţinut că acest fapt a fost determinant în demersul de achiziţionare a imobilului, excluzând din lanţul cauzal fapta funcţionarului de a radia în mod nelegal din C.F. nr. x litigiul ce a făcut obiectul cauzei nr. x/190/2007.

Însă, considerentele Judecătoriei Bistriţa referitoare la conduita subiectivă a reclamanţilor nu prezintă putere de lucru judecat, instanţa de recurs fiind liberă să aprecieze existenţa legăturii de cauzalitate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în prezenta cauză.

Astfel, instanţa de control judiciar urmează să aibă în vedere rolul pe care publicitatea imobiliară îl are în formarea convingerii terţilor cu privire la situaţia juridică a imobilelor înregistrate în cartea funciară. Or, cartea funciară dovedeşte existenţa dreptului real înscris în folosul persoanei care a dobândit sau constituit cu buna-credinţă un drept real imobiliar, cât timp nu se dovedeşte contrariul. Instanţa de apel a apreciat în mod eronat că această prezumţie de proprietate putea fi combătută printr-o deplasare la imobil.

Or, reclamanţii au cercetat, atât în fapt, la locul imobilului, cât şi prin demersuri administrative (obţinerea unui extras de cont şi a unui certificat de atestare fiscală) situaţia juridică a imobilului, concluzia fiind aceea că numita C. este proprietar, conform cărţii funciare, şi exercită posesia în fapt a imobilului. Oricum, chiar dacă reclamanţii ar fi constatat că vânzătoarea imobilului nu ar fi exercitat posesia în fapt a imobilului, această împrejurare nu ar fi fost suficient de temeinică pentru negarea efectului de opozabilitate al cărţii funciare, având în vedere că posesia în fapt se poate realiza nu numai de către proprietar, ci şi de către un uzufructuar sau un chiriaş.

În acest context, instanţa de recurs urmează să aibă în vedere că reclamanţii şi-au întemeiat decizia de a cumpăra imobilul în discuţie pe conţinutul cărţii funciare, verificat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. La acel moment, exista un singur litigiu notat, altul decât cel radiat în mod eronat, aspect pe care reclamanţii şi l-au asumat la încheierea convenţiei.

Cu toate acestea, reclamanţii nu şi-ar fi putut asuma o împrejurare despre care nu aveau cum să ia cunoştinţă, respectiv existenţa unui alt litigiu, înscrierea acestuia fiind radiată din conţinutul cărţii funciare prin fapta ilicită, comisă cu vinovăţie, a prepusului intimatei, după cum s-a reţinut cu putere de lucru judecat.

Situaţia juridică a imobilului, astfel cum aceasta este prezentată în cuprinsul cărţii funciare, a reprezentat un aspect esenţial şi determinant pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, eroarea registratorului de carte funciară, constând în radierea eronată a litigiului nr. x/190/2007, este cauza unică pentru care în cuprinsul cărţii funciare nu era menţionat litigiul de natură să conducă la pierderea dreptului de proprietate al reclamanţilor, aspect care i-ar fi determinat să nu mai încheie contractul de vânzare-cumpărare.

Astfel, în subsidiar, în măsura în care instanţa de control judiciar va aprecia că fapta ilicită a prepusului intimatei nu este de natură a conduce singură la producerea prejudiciului în patrimoniul reclamanţilor, reclamanţii au solicitat instanţei să includă în lanţul cauzal şi această faptă ilicită, urmând să aprecieze asupra capătului de cerere privind repararea prejudiciului în mod proporţional cu importanţa faptei intimatei în ansamblul cauzal.

Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca lipsind temeiul juridic al acestuia, întrucât, în cererea de recurs, depusă la data de 28 septembrie 2018, nu se invocă explicit niciun motiv de nelegalitate a deciziei recurate, iar criticile formulate nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Simpla nemulţumire a recurenţilor-reclamanţi faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru modificarea deciziei atacate, reclamanţii având obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute expres şi limitativ de lege.

Reclamanţii au declarat recurs, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel, în baza dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., trebuia să analizeze cauza strict din punct de vedere al raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul reclamat.

Instanţa de rejudecare după casare, în mod corect a evocat aspecte cu privire la vinovăţie, aceste aspecte fiind necesare pentru fundamentarea răspunderii, culpabilitatea conduitei autorului faptei fiind o condiţie esenţială, deoarece nu se poate discuta despre prezenţa şi aplicabilitatea răspunderii civile delictuale acolo unde nu există vinovăţie.

În acelaşi sens, având în vedere că, uneori, stabilirea sau decelarea raportului de cauzalitate este o problemă dificilă şi complicată, producerea prejudiciului putând fi precedat sau însoţit de mai multe acţiuni sau inacţiuni, dintre care unele pot fi directe sau indirecte, succesive sau concomitente, imediate sau mediate, principale sau secundare, alcătuind împreună un complex de împrejurări şi evenimente, aşa încât este greu de decelat şi selectat care dintre ele, în multiplele lor legături de interacţiune şi chiar de interdependenţă, se află într-un raport de cauzalitate suficient de caracterizat cu prejudiciul suferit de reclamanţii-recurenţi, pentru a fi reţinute sau nu în câmpul cauzal şi a putea duce sau nu la antrenarea răspunderii civile delictuale a funcţionarului de carte funciară, instanţa de rejudecare în mod corect a apreciat, pentru o mai bună înţelegere a considerentelor pentru care a decis că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a lucrătorului de carte funciară, ca fiind relevantă o scurtă trecere în revistă a stării de fapt a cauzei.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea Deciziei civile nr. 127/A/2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor succede:

Asupra motivului de recurs prin care se invocă nerespectarea art. 315 C. proc. civ., în partea privind obligativitatea pentru judecătorii fondului a dezlegării problemelor de drept realizată de instanţa de casare, instanţa de recurs consideră necesar să puncteze următoarele aspecte:

Esenţializând considerentele deciziei de casare anterioare, instanţa de apel a reţinut, şi aceasta a constituit premisa de la care a procedat la analizarea cauzei, că:

"sarcina instanţei de judecată, în exercitarea rolului activ, este să stabilească în mod obiectiv, de la caz la caz, dacă există sau nu un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul a cărui reparare se reclamă, dacă prejudiciul constituie, în realitate, consecinţa directă şi necesară a faptei săvârşite."

S-a mai reţinut de către instanţa supremă că nu s-a analizat în niciun fel dacă fapta proprie a funcţionarului public, ca pretinsă faptă ilicită, se înscrie în lanţul cauzal al producerii prejudiciului şi dacă această faptă ilicită a fost prin ea însăşi consecinţa directă şi necesară a producerii prejudiciului sau a venit în concurs cu atitudinea subiectivă a reclamanţilor".

Or, subordonându-se acestor îndrumări, iar nu încălcându-le, instanţa de apel a analizat argumentat raportul de cauzalitate între fapta ilicită a funcţionarului oficiului de cadastru şi pretinsul prejudiciu invocat de către reclamanţi, asupra căruia instanţa de recurs anterioară nu a făcut nici un fel de analiză care să se impună cu putere de lucru judecat, precum şi asupra caracterului determinant al acestei fapte ilicite, în sensul dacă aceasta era aptă prin ea însăşi să determine rezultatul produs sau acesta a fost determinat de efectul nulităţii constatate într-un proces anterior, dar care a purtat asupra imobilului în litigiu.

În acest context, împrejurarea că recurenţii reclamanţi nu sunt de acord cu maniera în care instanţa de apel a ales să-şi expună argumentele pentru a demonstra absenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul pretins nu poate constitui un argument de legalitate care să determine reformarea soluţiei atacate, instanţa de recurs neputând decela nici un element suficient pentru constatarea încălcării art. 315 C. proc. civ.

Analizând motivul de recurs prin care se invocă faptul că instanţa de apel a interpretat greşit succesiunea evenimentelor şi succesiunea notărilor în C.F. x Bistriţa, instanţa de recurs apreciază că, prin intermediul acestuia, se tinde la se repune în dezbatere situaţia de fapt reţinută de către instanţele fondului, aspect incompatibil cu structura recursului, cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu şi pentru cele de netemeinicie.

În acelaşi sens, motivul de recurs constând în greşita stabilire a situaţiei de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor administrate, respectiv pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., pe care îl invocă, în realitate, recurenţii, a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât acesta nu mai poate forma obiect al cenzurii instanţei de recurs.

Critica prin care se invocă faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul s-a produs la momentul desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare, în opinia recurenţilor, acesta producându-se la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu se circumscrie nici unuia dintre motivele de recurs reglementate exhaustiv de lege, şi nu poate fi admisă această teză, care este una speculativă şi ignoră efectul constatării nulităţii, respectiv repunerea în situaţia anterioară, întrucât litigiul ce avea ca obiect acţiunea în nulitate se putea finaliza cu o soluţie de respingere, astfel încât, deşi fapta registratorului, astfel cum a fost conturată în prezenta cerere, ar fi existat, aceasta nu ar fi creat nici un prejudiciu în ipoteza menţionată.

Asupra motivului de recurs prin care se critică interpretarea eronată a dispoziţiilor legale privind existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a registratorului de carte funciară şi prejudiciul suferit de reclamanţi, ca o condiţie a răspunderii civile delictuale, instanţa de recurs va face următoarele consideraţii:

Considerentele teoretice ale instanţei de apel, conform cărora, pentru a fi angajată răspunderea unei persoane în temeiul răspunderii civile delictuale, nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu, deci că este necesar să se stabilească nu un raport de cauzalitate în general, ci raportul de cauzalitate specific dintre acţiunea sau inacţiunea omenească cu caracter ilicit şi prejudiciu nu au fost combătute, sunt corecte şi vor fi confirmate de către instanţa de recurs.

În acest context, instanţa de recurs reţine însă că, în determinarea legăturii de cauzalitate, instanţa de apel s-a raportat la doctrina de specialitate care consideră că cel mai bun sistem pentru determinarea acestui raport de cauzalitate este acela al cauzalităţii necesare care porneşte de la definiţia categoriei de cauză ca fiind acel fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar, putând fi considerate drept cauză a prejudiciului numai acele fapte care au o legătură absolut necesară cu efectul produs.

Asupra acestui aspect recurenţii susţin că, la analiza legăturii de cauzalitate, atât literatura de specialitate, cât şi practica judiciară sunt favorabile sistemului unităţii indivizibile dintre cauze şi condiţiile cauzale, potrivit căruia "în stabilirea raportului de cauzalitate trebuie avut în vedere că fenomenul cauză nu acţionează singur şi izolat, ci în anumite condiţii externe care, fără a produce efectul păgubitor, au favorizat, totuşi, producerea acestui efect, înlesnind naşterea procesului cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea lui sau agravându-i rezultatele negative; (...) din punct de vedere al răspunderii juridice, asemenea condiţii exterioare, care au contribuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor, alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia asemenea condiţii dobândesc şi ele, prin interacţiune cu cauză, caracter cauzal".

Cum aceste doctrine teoretice sau orientări jurisprudenţiale nu au semnificaţia unor norme şi nu pot dobândi caracter normativ, instanţa de recurs apreciază că alegerea unui sistem sau a altuia nu poate fi inclusă în noţiunea de încălcare sau aplicare greşită a legii cu care vehiculează pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Astfel, în ipoteza în care instanţa de apel a ales un anumit sistem cauzal, a motivat această alegere şi a făcut o analiză temeinică a elementelor ce conturează baza factuală în cauză care au condus la concluzia inexistenţei legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul pretins, condiţii ale răspunderii civile delictuale, şi s-a conformat îndrumărilor conţinute în decizia de casare, instanţa de recurs apreciază că o reevaluare a acestui raport de cauzalitate nu mai este posibilă pentru că ar echivala cu o reapreciere a unei situaţii de fapt pe deplin stabilite, în sensul art. 314 C. proc. civ., de asemenea incompatibilă cu structura recursului.

Tot astfel, deşi corecte susţinerile recurenţilor cu privire la importanţa publicităţii imobiliare în sistemul de carte funciară şi cu privire la faptul că eroarea registratorului de carte funciară, constând în radierea eronată a litigiului nr. x/190/2007, este cauza unică pentru care în cuprinsul cărţii funciare nu era menţionat litigiul, instanţa de recurs apreciază, în acord cu instanţa de apel, că nu această radiere a determinat pierderea dreptului de proprietate al reclamanţilor, ci însăşi aplicarea principiului de drept conform căruia desfiinţarea dreptului transmiţătorului atrage şi desfiinţarea dreptului dobânditorului sau a subdobânditorului (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis), desfiinţare care a fost dispusă într-un litigiu anterior, printr-o hotărâre irevocabilă care se bucură de o prezumţie de validitate (res iudicata pro veritate habetur).

În acest sens, se poate observa că, prin Sentinţa civilă nr. 5115 din 24 decembrie 2008, rămasă definitivă prin Decizia nr. 61/A din 4 iunie 2009 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a analizat faptul că asupra imobilului în litigiu existau şi alte litigii înscrise în cărţile funciare, înscrieri neradiate (e.g. cartea funciară nr. x şi 17638 Bistriţa), şi s-a apreciat că, chiar dacă pârâtul A. ar fi fost considerat de bună-credinţă, în temeiul art. 36 din Legea nr. 7/1996, acţiunea în rectificare de carte funciară poate fi îndreptată şi împotriva terţelor persoane care au dobândit cu bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, în interiorul termenului de 3 ani de la data înregistrării cererii de înscriere de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, iar terţul care cumpără înăuntrul acestui termen ştie că o face pe riscul său propriu, aspect menţionat, de altfel, expres la pct. 5 al Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24 iulie 2008, potrivit căruia recurentul cumpărător A. înţelege să dobândească terenul pe riscul său.

În acelaşi sens, prin Decizia civilă nr. 89/A/2011 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a statuat că nu operează în favoarea apelanţilor validitatea aparenţei în drept, ca excepţie de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, ce guvernează materia nulităţilor actelor juridice, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile unei erori comune şi invincibile şi nici a bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros a unui imobil, analizându-se, în condiţii de contradictorialitate, chiar şi radierea notării B30, dispusă anterior încheierii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24 iulie 2008 de către registratorul intimatului, precum şi consecinţele juridice ale acesteia.

În consecinţă, instanţa de recurs consideră că ceea ce se impune prezentei judecăţi, din perspectiva efectului pozitiv al lucrului judecat, ce este menit să asigure evitarea contradicţiilor între două hotărâri, iar nu a autorităţii de lucru judecat, cum eronat susţin recurenţii, este însăşi nulitatea actului de vânzare-cumpărare ce constituia titlul recurenţilor, cu consecinţa desfiinţării acestuia şi a pierderii dreptului de proprietate asupra imobilului de către reclamanţi, dar şi aspectele privind atitudinea psihică, subiectivă a acestora la momentul încheierii actului, ce fac obiect al criticii în prezentul recurs, dar care au fost, deopotrivă, dezbătute, cu respectarea garanţiilor procesuale, în litigiile anterioare.

Cum analiza în cauză trebuie făcută pe planul efectului pozitiv al lucrului judecat, pentru că există chestiuni litigioase deja tranşate, iar nu prin prisma autorităţii de lucru judecat, întrucât între cele două litigii nu există tripla identitate, de părţi, de obiect şi de cauză juridică, instanţa de recurs apreciază că argumentele recurenţilor privind partea din hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat şi clasificarea motivelor în motive decisive, supraabundente şi decizorii reprezintă motive străine de natura cauzei şi care nu pot determina o altă dezlegare decât cea pronunţată de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte solicitarea subsidiară de a se constata culpa concurentă în cauză, făcută pentru prima dată în faţa instanţei de recurs în cel de-al doilea ciclu procesual, aceasta echivalează cu o veritabilă schimbare a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, ceea ce nu este permis în considerarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că, în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula cereri noi şi art. 316 C. proc. civ. care prevăd că dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.

Pentru argumentele expuse, constatând că ansamblul motivelor de recurs sunt nefondate, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 127/A din 5 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva Deciziei nr. 127/A din 5 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM