Immovable property revindication: title precedence via land registry registration when competing claims originate from a common author

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat în Bucureşti, Drumul Nisipoasa, nr. 201 - 205, în suprafaţă de 11.926,74 mp, având nr. cadastral x şi cota de 1/2 din terenul situat în str. x în suprafaţă de 1.139,98 mp, având nr. cadastral x.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că terenul situat în Bucureşti, str. x sector 1 a fost proprietatea numitei C. fiind trecut în mod abuziv în proprietatea statului. Conform Certificatului de moştenitor nr. x din 1 aprilie 1998, de pe urma numitei C., decedată la data de 9 noiembrie 1974 au rămas moştenitorii D. şi E. Reclamantul a arătat că, la data de 17 iunie 1999, a încheiat cu D. şi E. o "convenţie" de vânzare-cumpărare a terenului în suprafaţa de 25.000 mp, suprafaţă de teren ce urma să fie primită de aceştia în proprietate, conform legii. Cu această ocazie a plătit cu titlu de avans preţ suma de 10.000 dolari U.S.A.

Reclamantul A. a mai arătat că a încheiat cu E. Contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002. Prin acest contract E. i-a vândut cota de 1/2 din terenul situat în Bucureşti zona Aleea Privighetorilor - Pădurea Băneasa. Cu această ocazie, reclamantul a plătit integral preţul vânzării, respectiv suma de 330.000.000 RON. Potrivit acestui contract, la data de 14 octombrie 2002, reclamantului i s-a transmis dreptul de proprietate asupra acestui teren, urmând ca predarea fizică a terenului să se facă după punerea sa în posesie. Numiţilor D. şi E. li s-a reconstituit dreptul de proprietate prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. x/2002. În baza acestei hotărâri, prin Dispoziţia nr. 3542/26 noiembrie 2004 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea în natură a terenului de 25.000 mp, punerea în posesie fiind făcută prin Procesul-verbal nr. x din 21 decembrie 2004.

Întrucât numiţii D. şi E. au refuzat să-i predea această suprafaţă de teren cumpărată în baza actelor mai sus menţionate, reclamantul a arătat că i-a chemat în judecată, acţiune ce a format obiectul Dosarului nr. x/2004 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, acest litigiu fiind notat în Cartea funciară. Pe parcursul judecării acestui litigiu, la data de 29 ianuarie 2005, numitul E. a vândut numitei F. cota de 1/2 din terenul de 25.000 situat în Bucureşti, str. x, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005 de B.N.P "G." notar H..

Totodată, prin Contractul de partaj autentificat sub nr. x din 16 mai 2005, numita F. a ieşit din indiviziune, primind în deplină proprietate suprafaţa de 11.926,74 mp din terenul situat în Bucureşti str. x, având nr. cadastral x şi o cotă de 1/2 din suprafaţa de 1.139, 98 mp, având nr. cadastral x. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006, numita F. a vândut această suprafaţă de teren pârâtei SC B. SRL.

S-a mai arătat că A. a devenit proprietarul terenului situat în str. x la data de 14 octombrie 2002 prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2002 de BNP I., ocazie cu care reclamantul a achitat în întregime preţul vânzării. Numita F. a cumpărat acest teren prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din B.N.P. H., de la numitul E. la data de 29 ianuarie 2005, acesta nemaifiind proprietar din data de 14 octombrie 2002. Pârâta SC B. SRL a cumpărat la rândul sau prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 13 aprilie 2006 de la un neproprietar, respectiv F.

Reclamantul a arătat că, atât numita F., cât şi pârâta SC B. SRL cunoşteau că au cumpărat de la un neproprietar întrucât litigiul privind această proprietate dintre reclamant şi E. era notat în Cartea Funciară a imobilului, astfel că nu pot invoca buna-credinţă, fiind evident de rea credinţă şi asumându-şi riscul acestor tranzacţii.

În concluzie, comparând titlurile, reclamantul a solicitat să se constate că a devenit proprietarul acestui teren la data de 14 octombrie 2002, înaintea pârâtei, cumpărând de la adevăratul proprietar, iar tranzacţia făcută de pârâtă s-a făcut cu un neproprietar, pârâta cunoscând acest lucru şi asumându-şi acest risc.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.

La data de 12 decembrie 2007 pârâta SC B. SRL. a formulat întâmpinare, iar cu titlu reconvenţional pârâta a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 700.000 RON (echivalent a 200.000 euro) reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul ce formează obiectul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006, de 12.500 mp situat în Bucureşti, str. x, intabulat în C.F. precum şi a cheltuielilor necesitate de administrarea şi recuperarea terenului făcută în perioada 2006 la zi, perioadă în care, datorită notării procesului având ca obiect nulitatea contractului în C.F., pârâta nu a putut dispune de aceasta din vina exclusivă a reclamantului, precum şi radierea oricăror notări instituite de reclamant în partea a III-a C.F. x şi 60685 a sectorului 1 Bucureşti.

În motivarea cererii, pârâta reclamantă a arătat că reclamantul şi-a exercitat abuziv drepturile din momentul în care a promovat acţiunea în nulitatea vânzării şi a notat litigiul ce forma obiectul Dosarului nr. x/2006 în cartea funciară, restricţionând, astfel, orice drept de dispoziţie al pârâtei, împiedicând-o să obţină autorizaţie de construcţie, să contracteze împrumuturi bancare şi să construiască, ceea ce a afectat grav societatea prin lipsa folosinţei terenului respectiv a folosului ce urma a fi realizat prin construcţia pe terenul revendicat, în condiţiile în care în zonă a progresat construcţia de locuinţe, iar pârâta a pierdut potenţialii cumpărători ai locuinţelor ce urmau să fie construite, între timp atât preţul materialelor cât şi al manoperelor crescând considerabil. Pârâta a estimat pierderea suferită la aproximativ de 200.000 euro, valoarea finală urmând să fie stabilită pe baza unei expertize de specialitate.

Prin Încheierea din 28 mai 2008, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii sub cele două aspecte invocate respectiv pentru nedeterminarea terenului şi pentru incidenţa autorităţii de lucru judecat.

S-a reţinut că, prin cererea formulată, reclamantul a indicat şi identificat obiectul revendicării, lipsa coordonatelor de identificare topografică neconstituind un fine de neprimire al acţiunii ci un aspect supus probaţiunii. Totodată, s-a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile art. 1201 C. civ. pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, neexistând identitate de obiect şi de cauză între prezentul litigiu şi litigiile soluţionate prin Decizia civilă nr. 1964/R din 15 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, care a avut ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantului întemeiată pe art. 111 C. proc. civ., şi prin Sentinţa civilă nr. 1469 din 29 ianuarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, care a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006.

Prin aceeaşi încheiere s-a dispus unirea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii cu fondul, apreciindu-se că este necesară administrarea probatoriului.

Prin Sentinţa civilă nr. 1497 din 28 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, a respins excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii principale, a admis cererea principală formulată de reclamantul pârât A. în contradictoriu cu pârâta reclamantă SC B. SRL, a obligat pârâta reclamantă să lase reclamantului pârât, în deplină proprietate şi posesie, terenul în suprafaţă de 11.926,74 mp situat în Bucureşti, str. x, număr cadastral x şi cota de 1/2 din terenul în suprafaţă de 1.239,98 mp nr. cadastral x, a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă SC B. SRL în contradictoriu cu reclamantul pârât A. ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la 35.086,52 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin Contractul de vânzare bunuri viitoare, autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002 de BNP I., vânzătorul E. a vândut reclamantului A. cota sa de 1/2 din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 25.000 mp situat în Bucureşti Aleea x, Pădurea Băneasa pentru preţul de 330.000.000 rol din 2002.

În cuprinsul contractului se face precizarea că vânzătorul a dobândit dreptul de proprietate prin moştenire de la defuncta C., conform Certificatului de moştenitor nr. x din 1 aprilie 1998 eliberat de BNP J., care, la rândul său, îl deţinea în baza contractului de vânzare autentificat sub nr. x/1935. Au făcut menţiunea că reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar, formează obiectul Dosarului nr. x/2002 aflat pe rolul C.S.J. şi al cererilor formulate în baza Legii nr. 1/2001 şi Legii nr. 10/2001. Totodată, în cuprinsul contractului, părţile au inserat clauza potrivit căreia transmiterea dreptului de proprietate va avea loc de drept în temeiul contractului fără formalităţi ulterioare din partea vânzătorului la momentul la care dreptul de proprietate asupra acestui bun va intra în patrimoniul său prin hotărâre judecătorească sau administrativă.

S-a apreciat că, această clauză are natura unei condiţii suspensive la împlinirea căreia se realizează transferul dreptului de proprietate din patrimoniul vânzătorului în patrimoniul cumpărătorului.

Prin Dispoziţia nr. 3542 din 26 noiembrie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a dispus, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea către E. şi D. (a cărei moştenitoare este F.) a terenului de 25.000 mp ce a aparţinut autoarei acestora C. în baza Contractului de vânzare autentificat sub nr. x/1935. Astfel, s-a apreciat că, la data emiterii acestei dispoziţii, în temeiul clauzei contractuale sus menţionată şi a dispoziţiilor art. 969 C. civ., dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 din terenul de 25.000 mp a intrat în patrimoniul reclamantului, urmare a realizării condiţiei suspensive a recunoaşterii dreptului de proprietate în favoarea vânzătorului prin dispoziţie administrativă, emisă în baza Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a înlăturat argumentele pârâtei reclamante în sensul că prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, reclamantul pârât a dobândit numai un drept de creanţă, întrucât un astfel de contract ar avea natura unei promisiuni de vânzare-cumpărare. Contractul de vânzare bunuri viitoare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002 de BNP I., are toate efectele unui contract de vânzare-cumpărare afectat de o condiţie suspensivă. Construcţia juridică a pârâtei reclamante este valabilă în ce priveşte Convenţia autentificată sub nr. x din 17 iunie 1999, dar nu pe aceasta îşi întemeiază reclamantul dreptul pretins, astfel că nu este relevantă în cauză.

Tribunalul a apreciat, faţă de considerentele ce preced, că reclamantul şi-a dovedit în cauză atât interesul, cât şi calitatea procesuală activă.

Astfel, excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă prin întâmpinare, a fost întemeiată pe lipsa dreptului de proprietate a reclamantului, pe nerecunoaşterea în justiţie a dreptului său şi pe constatarea valabilităţii în justiţie a titlului pârâtei, ceea ce face ca reclamantul să nu dovedească un interes legitim protejat, personal, născut şi actual.

Tribunalul a apreciat argumentele pârâtei ca fiind nefondate. Astfel, reclamantul este titularul dreptului de proprietate, pentru considerentele expuse mai sus. Este adevărat că acţiunea sa în justiţie având ca obiect constatarea calităţii de proprietar al reclamantului în temeiul Contractului de vânzare bunuri viitoare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002 de BNP I., a fost respinsă irevocabil prin Decizia civilă nr. 1964/R/15 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, numai că acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, instanţa de recurs apreciind că reclamantul are la îndemână acţiunea în realizarea dreptului său de proprietate, dobândit în baza contractului sus menţionat. Prin urmare, nu se poate reţine că s-a refuzat recunoaşterea în justiţie a dreptului de proprietate al reclamantului ci numai faptul că acesta a folosit o cale procesuală neadecvată, acţiunea în constatare şi nu acţiunea în realizare, respectiv acţiunea în revendicare, care formează tocmai obiectul prezentului dosar.

Sub aspectul constatării valabilităţii în justiţie a titlului pârâtei, tribunalul a constatat că, prin Sentinţa civilă nr. 1469 din 29 ianuarie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006 de BNP K., ce constituie titlul pârâtei, însă pe considerentul lipsei de interes în formularea cererii prin raportare la Decizia civilă nr. 1964/R din 15 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă. Or, în condiţiile în care acţiunea în revendicare a fost considerată ca fiind singura cale procesuală deschisă reclamantului, este evident că interesul acestuia în formularea prezentei acţiuni există, fiind născut, actual, personal şi legitim protejat, argumentele invocate de pârâtă pentru justificarea excepţiei lipsei de interes, specifice unei acţiuni în constatare, nemaigăsindu-şi aplicabilitatea în acţiunea în realizare.

Sub un alt aspect, tribunalul a avut în vedere că neconstatarea nulităţii contractului ce reprezintă titlul pârâtei nu are relevanţă în prezenta cauză, întrucât acţiunea în revendicare prin comparare de titluri presupune prin ipoteză compararea a două titluri de proprietate valabile sub aspectul cerinţelor de formă şi de fond, pentru stabilirea eficienţei şi preferabilităţii unuia dintre ele, prin raportare la criteriile de preferinţă consacrate în doctrină şi jurisprudenţă, conform normelor de drept cu valoare de principiu.

În consecinţă, tribunalul a respins atât excepţia lipsei de interes în formularea prezentei acţiuni, cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, apreciind că acesta, în calitate de proprietar neposesor al bunului, are legitimare procesuală activă în prezenta acţiune în revendicare, prin care urmăreşte recunoaşterea preferabilităţii titlului său de proprietate şi redobândirea posesiei bunului.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că, ulterior vânzării către reclamant a cotei de 1/2 din terenul în suprafaţă de 2,5 ha (prin Contractul de vânzare bunuri viitoare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002) şi ulterior obţinerii deciziei administrative de restituire a terenului în baza Legii nr. 10/2001 (Dispoziţia nr. 3542 din 26 noiembrie 2004), vânzătorul E. a încheiat cu F. contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005 de BNP G., prin care i-a vândut cota sa indiviză de 1/2 din terenul intravilan de 25.000 mp situat în str. x, număr cadastral provizoriu 19284, în contract făcându-se menţiunea că acest teren a fost dobândit prin restituire în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, în baza Dispoziţiei nr. 3542 din 26 noiembrie 2004.

La rândul său, F. a încheiat cu L. şi M. contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x şi 397/29 ianuarie 2005 prin care a transmis acestora o cotă parte indiviză din dreptul de proprietate asupra terenului, iar prin Contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 16 mai 2005, s-a realizat partajarea terenului, F. dobândind în urma partajului lotul nr. x cuprinzând terenul în suprafaţă de 11.926,74 mp situat în Bucureşti, str. x, cu număr cadastral x, precum şi cota indiviză din lotul nr. x compus din teren în suprafaţă de 1.139,98 mp situat la aceeaşi adresă, având nr. cadastral x şi regimul unui drum de acces.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 3 aprilie 2006 de BNP K., F. a transmis pârâtei dreptul de proprietate asupra lotului care i-a revenit în urma partajului.

În raport de înscrisurile analizate mai sus, tribunalul a constatat că, atât reclamantul cât şi pârâta, justifică un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, dând preferinţă titlului mai bine caracterizat.

Tribunalul a apreciat neîntemeiate argumentele pârâtei în sensul că reclamantul nu justifică dreptul de proprietate asupra terenului pe care acesta l-a dobândit, ci asupra unui teren la altă adresă. Astfel, este adevărat că în titlul reclamantului terenul a fost identificat ca fiind în Bucureşti, zona Aleea Privighetorilor - Pădurea Băneasa, iar în titlul pârâtei terenul a fost identificat ca fiind situat în Bucureşti, str. x. Numai că, în Contractul nr. x din 14 octombrie 2002, ce reprezintă titlul reclamantei, se face menţiunea expresă că obiectul vânzării îl constituie terenul asupra căruia reclamantul a dobândit un drept de proprietate prin moştenire de la C., pe care aceasta îl deţinea în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1935 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat. În Dispoziţia nr. 3542 din 26 noiembrie 2004 de restituire a terenului către moştenitorii defunctei C. se face menţiune că prin notificarea nr. x/2001 a fost solicitată restituirea imobilului situat în Bucureşti, Comuna Băneasa, cătunul Herăstrău. Terenul care i-a aparţinut defunctei C., în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1935 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, a fost identificat conform raportului de expertiză tehnică întocmit de ing. N., în baza acestuia făcându-se şi predarea primirea, prin Proces-verbal de predare primire nr. x din 21 decembrie 2004 întocmit de Administraţia Fondului Imobiliar. Ulterior, în vederea înscrierii în cartea funciară, s-a procedat la întocmirea documentaţiei cadastrale, terenul fiind identificat prin adresa actuală în Bucureşti, str. x.

În condiţiile în care în toate actele de transmitere a dreptului de proprietate, atât în actul reclamantului, cât şi în cel al pârâtei, dar şi în cele intermediare încheiate de E. şi F. se face menţiunea că obiectul transmisiunii îl constituie cote părţi din terenul de 25.000 mp ce a aparţinut defunctei C., în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1935 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, tribunalul a apreciat că se face dovada identităţii între terenul dobândit de reclamant şi cel dobândit de pârâtă, acesta fiind unul şi acelaşi, dar identificate prin adrese diferite, în actul reclamantului prin raportare la elementele cunoscute din actele vechi de proprietate, iar în actul pârâtei prin elemente rezultate în urma întocmirii documentaţiei cadastrale.

Sub aspectul preferinţei dreptului de proprietate al părţilor, tribunalul a constatat că dreptul dobândit de reclamant este preferabil, întrucât la data dobândirii, vânzătorul E. era titularul dreptului transmis, prin dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 la 26 noiembrie 2004 confirmându-i-se această calitate, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei.

Urmare a înstrăinării dreptului său către reclamant, vânzătorul nu mai avea în patrimoniu acest drept, astfel încât nu îl mai putea transmite către F. prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 29 ianuarie 2005, iar aceasta nu îl putea transmite valabil către pârâtă prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 13 aprilie 2006, potrivit principiului nemo plus iuris ad aliim transferrae potest qvam ibse habet. Împrejurarea că vânzătorul E. înstrăinase dreptul său de proprietate către reclamant îi era cunoscut cumpărătoarei F. (nepoata sa de soră), întrucât şi între mama acesteia şi reclamant fusese încheiată o convenţie autentificată sub nr. x de BNP O., precum şi un act adiţional încheiat la 23 august 2002, cu privire la cota din dreptul de proprietate pe care D. o dobândise prin moştenire de la mama sa C., convenţie care are natura juridică a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare. Or, aceasta este şi raţiunea, pentru care la data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005 de BNP G., cumpărătoarea F. a declarat că înţelege să scutească judecătoria şi notarul public de cercarea sarcinilor imobiliare, dobândind imobilul pe riscul său.

Deşi în cauză se evocă titluri care provin la origine de la acelaşi autor, E., nu se poate aplica regula de drept consacrată de doctrină şi jurisprudenţă în sensul că este preferabil titlul care a fost mai întâi transcris, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus în actul de proprietate al reclamantului terenul era identificat cu o altă adresă, conform actelor de proprietate vechi. Tribunalul a avut însă în vedere principiul care a stat la baza acestei reguli şi anume necesitatea protejării terţilor dobânditori de bună-credinţă. Astfel, raţiunea pentru care se dă preferinţă titlului mai întâi transcris este aceea că, urmare a realizării operaţiunilor de publicitate imobiliară, partea interesată ia cunoştinţă despre situaţia juridică a bunului pe care îl dobândeşte, iar în măsura în care în registrele de publicitate situaţia juridică a bunului este concordantă cu situaţia rezultată din actele de proprietate al vânzătorului, se impune ca buna sa credinţă la dobândirea bunului să fie ocrotită prin menţinerea actului său.

Cercetând situaţia de faţă prin perspectiva bunei credinţe, tribunalul a constatat că pârâta nu poate fi considerată cumpărător de bună credinţă întrucât, deşi reclamantul nu şi-a deschis carte funciară pentru imobilul dobândit, acesta a formulat împotriva vânzătorului E. şi în contradictoriu cu D. acţiunea ce a format iniţial obiectul Dosarului nr. x/2004 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti având ca obiect constatarea dreptului său de proprietate asupra cotei de 1/2 din terenul de 25.000 mp restituit prin Dispoziţia nr. 3542 din 26 noiembrie 2004, litigiul care a fost notat în cartea funciară, iar în timpul procesului a survenit vânzarea dintre E. şi F., situaţie despre care pârâta putea să ia la cunoştinţă prin cercetarea evidenţelor de publicitate imobiliară.

Prin urmare, tribunalul a constatat că dreptul de proprietate dobândit de reclamant este preferabil celui dobândit de pârâtă prin raportare la principiul conform căruia nimeni nu poate înstrăina mai multe drepturi decât are şi prin nereţinerea bunei credinţe a pârâtei la încheierea contractului, dat fiind faptul că nu a efectuat diligenţele necesare pentru a lua cunoştinţă de adevărata situaţie juridică a terenului dobândit.

Tribunalul a apreciat cererea reconvenţională a pârâtei reclamante prin care s-a solicitat obligarea reclamantului pârât la contravaloarea lipsei de folosinţă asupra terenului ca neîntemeiată, reţinând că această cerere se întemeiază pe dreptul proprietarului de a culege fructele civile ale bunului său, iar, în cauză, s-a stabilit că dreptul de proprietate al reclamantului pârât este preferabil celui invocat de pârâta-reclamantă.

Făcând aplicarea art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâta reclamantă la 35.086,52 RON cheltuieli de judecată către reclamantul pârât reprezentând taxă de timbru (18.086,52 RON) şi onorariu de avocat (17.000 RON).

În termenul legal, împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta reclamantă SC B. SRL.

Prin încheierea din 8 februarie 2011 s-a dispus suspendarea judecăţii apelului, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, privind rezoluţiunea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 14 octombrie 2002.

Cauza a fost repusă pe rol la cererea apelantei din data de 22 august 2014, ca urmare a soluţionării cauzei ce a determinat suspendarea.

La data de 18 noiembrie 2014, numita P. a formulat cerere de intervenţie în interesul apelantei, încuviinţată în principiu prin încheierea din 3 februarie 2015.

Prin Decizia civilă nr. 134A din 10 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâta reclamantă SC B. SRL.

În motivarea soluţiei sale, instanţa a reţinut următoarele considerente:

Relativ la excepţiile lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii civile de faţă şi a lipsei calităţii procesuale active, întemeiată pe lipsa dreptului de proprietate a reclamantului, pe nerecunoaşterea în justiţie a dreptului său şi pe constatarea valabilităţii în justiţie a titlului pârâtei, Curtea a reţinut că interesul reprezintă folosul practic şi imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare, adică reclamantul trebuie să urmărească afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege.

În speţa, intimatul reclamant a pretins în contradictoriu cu apelanta pârâtă, dreptul de proprietate asupra terenului dobândit prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002, situaţie în care este evident că justifică un interes născut şi actual în formularea acţiunii introductive, precum şi calitate procesuală activă.

În ceea ce priveşte aparenta lipsă de identitate între imobilul dobândit de intimatul reclamant prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002, identificat ca fiind în Bucureşti, zona Aleea Privighetorilor - Pădurea Băneasa şi cel dobândit de intimata pârâtă prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 13 aprilie 2006, identificat situat în Bucureşti, str. x, aceasta este răsturnată prin menţiunea expresă ce se regăseşte în Contractul nr. x/2002 că obiectul vânzării îl constituie terenul asupra căruia reclamantul a dobândit un drept de proprietate prin moştenire de la C., pe care aceasta îl deţinea în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1935 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, menţiune ce este regăsită şi în Dispoziţia nr. 3542 din 26 noiembrie 2004 de restituire a terenului către moştenitorii defunctei C., unde se arată că imobilul ce face obiectul restituirii a fost proprietatea numitei C. în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1935.

Întrucât, atât obiectul Contractului de vânzare către intimatul reclamant, cât şi cel al actului administrativ ce a stat la baza actului de transmitere către apelanta pârâtă l-au constituit cote părţi din terenul de 25.000 mp ce a aparţinut defunctei C. în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1935 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, în mod corect, a apreciat tribunalul că s-a făcut dovada identităţii între terenul dobândit de intimatul reclamant şi cel dobândit de apelanta pârâtă, identificarea prin adrese diferite fiind cauzată de faptul că măsurile repârâtorii acordate în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul ce a aparţinut defunctei C., care era situat pe amplasamentul din Bucureşti, Comuna Băneasa, Cătunul Herăstrău, nu s-au concretizat în restituirea în natură pe vechiul amplasament, ci pe un alt amplasament, astfel cum legea permite.

Un argument suplimentar avut în vedere pentru a se reţine identitatea obiectului celor două contracte de vânzare-cumpărare este acela că în cuprinsul Contractului autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002 s-a menţionat expres că în cazul în care imobilul ce va fi retrocedat se va regăsi în parcela x, zona Băneasa sau alt amplasament care va avea o valoare egală cu a parcelei 38, intimatul reclamant A. va mai plăti vânzătorului E. suma de 35.000 USD, menţiune care dovedeşte că părţile contractante au acceptat în plan mental, la data încheierii actului, că restituirea terenului să se facă pe un alt amplasament, astfel cum s-a şi întâmplat.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat corect că intimatul reclamant justifică calitate procesuală activă în cauză, iar faptul că apelanta pârâtă exhibă, la rândul său, un titlu de proprietate pentru acelaşi imobil, reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 13 aprilie 2006, această situaţie îşi găseşte rezolvarea în cadrul analizării pe fond a acţiunii în revendicare prin metoda comparării celor două titluri, iar nu pe cale de excepţie. Împrejurarea că acţiunea în justiţie promovată de intimatul reclamant, având ca obiect constatarea calităţii de proprietar al reclamantului în temeiul Contractului de vânzare bunuri viitoare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002 de BNP I., a fost respinsă irevocabil prin Decizia civilă nr. 1964/R din 15 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, nu lipseşte pe acesta de interes şi calitate procesuală activă în cadrul acţiunii în revendicare, întrucât acţiunea în constatare a fost respinsă ca inadmisibilă, instanţa de recurs apreciind că reclamantul are la îndemână acţiunea în realizarea dreptului său de proprietate. Prin urmare, nu se poate reţine că s-a refuzat recunoaşterea în justiţie a dreptului de proprietate al reclamantului ci numai faptul că acesta a folosit o cale procesuală neadecvată, acţiunea în constatare şi nu acţiunea în realizare, respectiv acţiunea în revendicare, care formează tocmai obiectul prezentului dosar.

De asemenea, nici prin respingerea acţiunii formulată de intimatul reclamant A. împotriva pârâtului E., ce a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006 de BNP K., ce constituie titlul pârâtei, acesta nu şi-a pierdut interesul şi calitatea procesuală activă în prezenta acţiune în realizare, întrucât, prin Sentinţa civilă nr. 1469 din 29 ianuarie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a respins acţiunea pe considerentul lipsei de interes în formularea cererii, prin raportare la Decizia civilă nr. 1964/R din 15 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

În condiţiile în care acţiunea în revendicare a fost considerată ca fiind singura cale procesuală deschisă reclamantului, este evident că legitimarea procesuală activă şi interesul acestuia în formularea prezentei acţiuni există, argumentele invocate de apelanta pârâtă pentru justificarea celor două excepţii fiind apreciate de Curte ca neîntemeiate.

De asemenea, Curtea nu a primit nici critica privitoare la nereţinerea autorităţii de lucru judecat, invocată ca aspect de inadmisibilitate a acţiunii, întrucât, pentru a exista autoritate de lucru judecat, este necesar, potrivit dispoziţiilor art. 1201 C. civ., să existe tripla identitate între părţi, cauză şi obiect. În cauză, aceste condiţii nu sunt întrunite, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, întrucât prezentul litigiu are ca obiect acţiunea în revendicare a terenului ce a făcut obiectul Contractului autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., iar litigiile soluţionate prin Decizia civilă nr. 1964/R din 15 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti şi prin Sentinţa civilă nr. 1469 din 29 ianuarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, au avut ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantului în temeiul pe art. 111 C. proc. civ., respectiv constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006.

Pe de altă parte, putere de lucru judecat dobândeşte orice hotărâre judecătorească prin care s-a soluţionat fondul pretenţiilor şi a drepturilor subiective afirmate de părţi. Această condiţie nu este îndeplinită în cazul în care reclamantul renunţă la judecată cererii, cererea este respinsă pentru anumite aspecte de ordin procedural, este anulată, respinsă ca prematură sau introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală ori împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Or, prin Decizia civilă nr. 1964/R din 15 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, acţiunea în constatarea calităţii de proprietar al reclamantului în temeiul Contractului de vânzare bunuri viitoare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002 de BNP I., a fost respinsă ca inadmisibilă, apreciindu-se că reclamantul are la îndemână acţiunea în realizarea dreptului său de proprietate dobândit în baza contractului sus menţionat, iar prin Sentinţa civilă nr. 1469 din 29 ianuarie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006 de BNP K., ce constituie titlul pârâtei, a fost respinsă pe considerentul lipsei de interes în formularea cererii, prin raportare la Decizia civilă nr. 1964/R din 15 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Aceste hotărâri nu se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât prin aceste hotărâri nu s-a realizat o judecată a fondului pretenţiilor deduse judecăţii, acţiunile anterioare fiind judecate în temeiul unor excepţii procesuale.

Pe de altă parte, neconstatarea nulităţii contractului ce reprezintă titlul pârâtei nu are relevanţă în prezenta cauză, întrucât acţiunea în revendicare prin comparare de titluri presupune prin ipoteză compararea a două titluri de proprietate valabile sub aspectul cerinţelor de formă şi de fond, pentru stabilirea eficienţei şi preferabilităţii unuia dintre ele prin raportare la criteriile de preferinţă consacrate în doctrină şi jurisprudenţă conform normelor de drept cu valoare de principiu.

Curtea a apreciat ca fiind neîntemeiate şi criticile care vizează fondul litigiului, reţinând următoarele considerente:

Reclamantul a dobândit în baza Contractului de vânzare bunuri viitoare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002 de BNP I., dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 din terenul în suprafaţă de 2,5 ha, dobândit de vânzătorul E. prin moştenire de la C., pe care aceasta îl deţinea în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1935 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat. În cuprinsul acestui act, părţile au făcut menţiunea că reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar formează obiectul Dosarului nr. x/2002 aflat pe rolul C.S.J. şi al cererilor formulate în baza Legii nr. 1/2001 şi Legii nr. 10/2001. Totodată, în cuprinsul contractului părţile au inserat clauza potrivit căreia transmiterea dreptului de proprietate va avea loc de drept în temeiul contractului fără formalităţi ulterioare din partea vânzătorului, la momentul la care dreptul de proprietate asupra acestui bun va intra în patrimoniul său prin hotărâre judecătorească sau administrativă. Vânzarea care are ca obiect un lucru viitor (res futura), care nu există în momentul încheierii contractului, dar poate exista în viitor, este o vânzare perfect valabilă, afectată de o condiţie suspensivă, respectiv ca acel bun să între în viitor în patrimoniul vânzătorului.

În speţă, Contractul de vânzare-cumpărare bunuri viitoare autentificat sub nr. x/2002 se bucură de toate efectele unui contract de vânzare-cumpărare afectat de o condiţie suspensivă. Această condiţie a fost realizată la data emiterii Dispoziţiei nr. 3542 din 26 noiembrie 2004 de către Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus în baza Legii nr. 10/2001, restituirea către E. şi D. (a cărei moştenitoare este F.) a terenului de 25.000 mp ce a aparţinut autoarei acestora C., în baza Contractului de vânzare autentificat sub nr. x/1935. Prin urmare, la data emiterii dispoziţiei menţionate, în temeiul clauzei contractuale menţionată mai sus şi a dispoziţiilor art. 969 C. civ., dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 din terenul de 25.000 mp a intrat în patrimoniul reclamantului, urmare a realizării condiţiei suspensive a recunoaşterii dreptului de proprietate în favoarea vânzătorului prin dispoziţie administrativă emisă în baza Legii nr. 10/2001.

Ulterior însă, la data de 29 ianuarie 2005, vânzătorul E. a încheiat cu F. Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005 de BNP G. prin care i-a vândut cota sa indiviză de 1/2 din terenul intravilan de 25.000 mp, dobândit prin restituire în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, în baza Dispoziţiei nr. 3542 din 26 noiembrie 2004.

La rândul său F. a încheiat cu L. şi M. contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x şi y din 29 ianuarie 2005 prin care a transmis acestora o cotă parte indiviză din dreptul de proprietate asupra terenului, iar prin Contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 16 mai 2005, s-a realizat partajarea terenului, F. dobândind în urma partajului lotul nr. x cuprinzând terenul în suprafaţă de 11.926,74 mp situat în Bucureşti, str. x, cu număr cadastral x precum şi cota indiviză din lotul nr. x compus din teren în suprafaţă de 1.139,98 mp situat la aceeaşi adresă având nr. cadastral x şi regimul unui drum de acces.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006 de BNP K., F. a transmis pârâtei dreptul de proprietate asupra lotului care i-a revenit în urma partajului.

Aşadar, în prezent, atât apelanta-pârâtă cât şi intimatul-reclamant au exhibat titluri de proprietate asupra terenului în litigiu, situaţie care se rezolvă prin compararea acestor titluri, spre a se vedea care dintre ele este mai bine caracterizat.

Este adevărat că în situaţia în care titlurile provin de la acelaşi autor, regula este aceea că are câştig de cauză cel care a transcris mai întâi. Această regulă, însă, bazată pe principiul qui prior tempore, potior jure, a fost consacrată cu scopul de a proteja dreptul dobândit primul, întrucât, prin îndeplinirea formalităţilor de carte funciară, acesta devine opozabil celor care au dobândit ulterior.

În speţă, însă, nu se identifică situaţia ocrotită prin această regulă de rezolvare a acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, deoarece, deşi apelanta-pârâtă este cea care şi-a înscris prima dreptul de proprietate în cartea funciară, ea nu este însă primul dobânditor, ci se află în situaţia de a fi dobândit acest drept ulterior intimatului-reclamant. În această situaţie, prioritate va avea titlul cu data certă cea mai veche, respectiv cel al intimatului-reclamant care este primul în timp. În sprijinul acestei rezolvări vine şi principiul nemo plus iuris ad aliim transferrae potest qvam ibse habet, pe deplin aplicabil în speţă, întrucât, urmare înstrăinării dreptului către reclamant, vânzătorul nu mai avea în patrimoniu acest drept astfel încât nu îl mai putea transmite către F., prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 29 ianuarie 2005, iar aceasta nu îl putea transmite valabil către pârâtă prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 13 aprilie 2006.

În virtutea principiului publicităţii, unul dintre principiile care guvernează înscrierile în cartea funciară, legiuitorul a instituit doar o prezumţie că "starea tabulară" corespunde stării de drept material. Însă, pentru a opera această prezumţie este necesar să existe, în realitate, concordanţă între situaţia juridică şi starea tabulară, deoarece persoana care îşi valorifică dreptul înscris poate suporta consecinţele răsturnării acestei prezumţii prin prezentarea unei situaţii juridice reale, diferită de cea din cartea funciară. Astfel, prezumţia existenţei dreptului înscris în cartea funciară operează dacă acesta a fost constituit sau dobândit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul.

Prin urmare, pentru a se putea invoca inopozabilitatea dreptului neînscris în cartea funciară, este necesar ca alături de condiţia de a fi succesor cu titlu particular şi de a îndeplini condiţiile de publicitate, cel care invocă neînscrierea să mai îndeplinească o condiţie şi anume, aceea să nu fi fost exclus de lege de la dreptul de invoca inopozabilitatea dreptului real neînscris în cartea funciară, fie în virtutea naturii actului în temeiul căruia a dobândit dreptul respectiv, fie cu titlu de sancţiune în cazul în care a fost de rea-credinţă. Acesta înseamnă că este suficient ca terţul dobânditor să aibă cunoştinţă de constituirea anterioară a unui drept real pentru a fi socotit de rea-credinţă, întrucât publicitatea imobiliară asigură şi cunoaşterea sarcinilor care grevează un drept real şi nu poate constitui un subterfugiu pentru cei de rea-credinţă.

Or, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, împrejurarea că vânzătorul E. înstrăinase dreptul său de proprietate către intimatul reclamant îi era cunoscut cumpărătoarei F. (nepoata sa de soră), întrucât şi între mama acesteia şi reclamant fusese încheiată o Convenţie autentificată sub nr. x din 17 iunie 1999 de BNP O. precum şi un act adiţional încheiat la 23 august 2002, cu privire la cota din dreptul de proprietate pe care D. o dobândise prin moştenire de la mama sa C., convenţie care are natura juridică a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare. Or, aceasta este şi raţiunea pentru care, la data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005 de BNP G., cumpărătoarea F. a declarat că înţelege să scutească judecătoria şi notarul public de cercetarea sarcinilor imobiliare, dobândind imobilul pe riscul său.

De asemenea, astfel cum rezultă din Extrasul de carte funciară din x/2005, prin încheierea de carte funciară nr. x/24 februarie 2005 s-a înscris în favoarea intimatului-reclamant existenţa litigiului ce avea ca obiect "pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de vânzare-cumpărare între acesta şi D. (mama cumpărătoarei F.) pentru 1/2 din terenul de 25.000 mp şi să se constate că A. a devenit proprietar conform Contractului de vânzare bunuri viitoare încheiat cu E. pentru cota de 1/2 din terenul de 25.000 mp". Faţă de această menţiune înscrisă în cartea funciară anterior înstrăinării imobilului către apelanta-pârâtă, despre care aceasta putea să ia la cunoştinţă prin cercetarea evidenţelor de publicitate imobiliară şi în acord cu principiul ocrotirii bunei-credinţe, care, la rândul său, guvernează publicitatea imobiliară, astfel cum s-a arătat anterior, apelanta-pârâtă nu poate fi considerată cumpărător de bună-credinţă, pentru a fi preferabil titlul său.

Împrejurarea că acţiunea ce avut ca obiect constatarea calităţii de proprietar al reclamantului în temeiul Contractului de vânzare bunuri viitoare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002 de BNP I., a fost respinsă irevocabil prin Decizia civilă nr. 1964/R din 15 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, nu echivalează cu refuzul recunoaşterii în justiţie a dreptului de proprietate al intimatului-reclamant, întrucât aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă, instanţa de recurs apreciind că acesta a folosit o cale procesuală neadecvată, acţiunea în constatare şi nu acţiunea în realizare, respectiv acţiunea în revendicare, care formează tocmai obiectul prezentului dosar.

De asemenea, acţiunea formulată de intimatul-reclamant A., ce a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006 de BNP K., ce constituie titlul pârâtei, a fost respinsă pe considerentul lipsei de interes în formularea cererii, prin raportare la Decizia civilă nr. 1964/R din 15 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă, fără a fi analizat fondul dreptului ce a făcut obiectul titlului de proprietate al apelantei-pârâte, situaţie în care nu se poate reţine recunoaşterea în justiţie a acestui drept şi încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., Curtea a apreciat ca fiind neîntemeiată, întrucât, faptul că intimatul-reclamant a refuzat să răspundă la interogatoriul solicitat de către apelanta-pârâtă, nu obligă prin el însuşi la a considera acest refuz drept mărturisire deplină a faptelor afirmate în apărare de către pârâtă. Prevederile art. 225 C. proc. civ. nu impun instanţei, ci lasă la libera ei apreciere, stabilită prin raportare la toate circumstanţele de fapt şi de drept ale cauzei, dacă înţelege să dea refuzului valoarea unei mărturisiri depline sau doar a unui început de dovadă scrisă ori, după caz, nicio asemenea valoare. Or, în prezenta cauză, instanţa de fond a ţinut seama de succesiunea actelor şi faptelor juridice, conform înscrisurilor autentice, notărilor din cartea funciară şi celorlalte dovezi administrate în cauză, în raport de care prima instanţă a arătat considerentele pentru care nu a putut fi reţinută buna-credinţă a apelantei-pârâte la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu şi nu s-a dat preferinţă titlului său, fără a putea fi reţinută încălcarea prevederilor art. 225 C. proc. civ. şi nici a dreptului la un proces echitabil, ocrotit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa de apel a constatat, în principal, că, prin natura obiectului acesteia, care a constat în solicitarea apelantei-pârâte de a fi obligat intimatul-reclamant la despăgubiri, în temeiul angajării răspunderii civile delictuale, aceasta a avut caracter subsidiar faţă de acţiunea în revendicare.

Or, câtă vreme instanţa, în operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate, a dat preferinţă dreptului de proprietate al intimatului-reclamant, consecinţa firească este aceea că numai acesta ar fi fost îndreptăţit să culeagă fructele civile ale bunului său, iar nu apelanta-pârâtă, care a pierdut în cadrul acţiunii în revendicare dreptul de proprietate asupra terenului şi, implicit şi dreptul de a pretinde fructele civile produse de acest bun. Aceste argumente, care au condus la respingerea cererii reconvenţionale, au fost arătate de instanţa de fond, contrar susţinerilor apelantei-pârâte.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Curtea a reţinut că fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată în temeiul art. 274 C. proc. civ. este reprezentat de culpa procesuală a părţii "care cade în pretenţii".

Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, se observă că fapta acesteia declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze. Pe temeiul răspunderii civile delictuale, cel care a câştigat procesul are dreptul de a obţine de la adversar sumele pe care le-a plătit cu titlu de taxă judiciară de timbru, onorariu de avocat, fapta ilicită fiind săvârşită de către cel care a pierdut procesul, în sensul că, datorită atitudinii sale a avut loc procesul respectiv.

În speţă, apărarea intimatului-reclamant a fost asigurată, potrivit delegaţiilor avocaţiale existente în dosar, la început de avocat Q., iar ulterior de avocat R., intimatul-reclamant, în calitatea sa de parte câştigătoare fiind îndreptăţit, astfel cum în mod corect s-a reţinut şi de către instanţa de fond, la recuperarea sumelor cheltuite pentru asigurarea apărării, de la partea care a pierdut procesul, respectiv de la apelanta-pârâtă.

Faţă de cele reţinute, Curtea a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă-reclamantă SC B. SRL., iar în ceea ce priveşte cererea de intervenţie formulată în interesul apelantei de către intervenienta P., aceasta a fost respinsă, faţă de împrejurarea că şi apelul în sprijinul căruia a fost formulată a fost respins.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta SC B. SRL. şi intervenienta P..

Prin Decizia civilă nr. 2744 din 2 decembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de pârâta SC B. SRL. şi de intervenienta P. împotriva Deciziei nr. 134A din 10 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Pentru a se pronunţa astfel, structurând criticile formulate în cele două recursuri cu care a fost învestită, Înalta Curte a constatat următoarele:

Analizând cu prioritate criticile legate de cele două excepţii procesuale, care primează, Înalta Curte a apreciat că instanţele de fond au stabilit, în mod corect, că reclamantul justifică calitate procesuală activă şi interes în promovarea acţiunii în revendicare. Astfel, în baza probelor administrate, s-a stabilit că, prin contractul autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002 de BNP I., reclamantul A. a cumpărat de la E. cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 25.000 mp situat în Bucureşti, ce urma a fi restituit în baza Legii nr. 10/2001, moştenitorilor lui C. La rândul său, pârâta exhibă un titlu de proprietate reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 13 aprilie 2006 care, de asemenea, îndeplineşte condiţiile legale de fond şi formă. Instanţele au stabilit identitatea dintre terenurile ce fac obiectul celor două titluri. Ca atare, atât reclamantul cât şi pârâta deţin calitate procesuală în cauză, stabilirea prevalenţei titlurilor, prin caracterizarea lor, ţinând de fondul cauzei iar nu de calitatea procesuală.

Totodată, instanţele de fond au stabilit, în mod corect, că reclamantul justifică interes în promovarea prezentei acţiuni în revendicare, iar împrejurarea că acţiunea în justiţie promovată de acesta, având ca obiect constatarea calităţii sale de proprietar în temeiul contractului nr. x din 14 octombrie 2002 de BNP I., a fost respinsă irevocabil prin Decizia civilă nr. 1964/R din 15 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, nu lipseşte pe acesta de interes şi calitate procesuală activă în cadrul acţiunii în revendicare, întrucât acţiunea în constatare a fost respinsă ca inadmisibilă, instanţa de recurs apreciind că reclamantul are la îndemână acţiunea în realizarea dreptului său de proprietate dobândit în baza contractului sus menţionat. Prin urmare, nu se poate reţine că s-a refuzat recunoaşterea în justiţie a dreptului de proprietate al reclamantului, ci numai faptul că acesta a folosit o cale procesuală neadecvată, acţiunea în constatare şi nu acţiunea în realizare, respectiv acţiunea în revendicare, care formează tocmai obiectul prezentului dosar.

De asemenea, nici prin respingerea acţiunii formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului E., ce a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006 de BNP K., ce constituie titlul pârâtei, acesta nu şi-a pierdut interesul şi calitatea procesuală activă în prezenta acţiune în realizare, întrucât, prin Sentinţa civilă nr. 1469 din 29 ianuarie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a respins acţiunea pe considerentul lipsei de interes în formularea cererii prin raportare la Decizia civilă nr. 1964/R din 15 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

În condiţiile în care acţiunea în revendicare a fost considerată ca fiind singura cale procesuală deschisă reclamantului, este evident că legitimarea procesuală activă cât şi interesul acestuia în formularea prezentei acţiuni există. Stabilirea interesului în promovarea unei acţiuni nu are legătură cu identificarea şi identitatea terenului aşa cum susţine recurenta B. în motivul II de recurs.

Faţă de aceste considerente, instanţa de apel a dat o dezlegare corectă celor două excepţii procesuale.

Criticile recurenţilor privind interpretarea actului juridic dedus judecăţii şi nepronunţarea asupra tuturor apărărilor lor, care conduc şi la nemotivarea hotărârii, au fost apreciate ca fiind fondate. Cât priveşte incidenţa în cauză a hotărârilor pronunţate între părţile litigante în litigiile anterioare, din perspectiva efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, instanţa de recurs a găsit întemeiată critica.

Apelanta, în motivele de apel, a invocat puterea lucrului judecat izvorâtă din hotărâri pronunţate anterior între părţi. Instanţa de apel, din eroare, a analizat autoritatea de lucru judecat, ca excepţie procesuală.

Puterea de lucru judecat îmbracă două manifestări procesuale: una de excepţie procesuală, conform art. 166 C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ. şi una de prezumţie, mijloc de probă, de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ.

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ., nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii judecătoreşti se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecată celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

În cauză, instanţa de apel, în calificarea naturii juridice a titlului invocat de reclamant, nu s-a pronunţat cu privire la efectul pozitiv al prezumţiei de lucru judecat al hotărârilor pronunţate între părţi anterior, deşi a fost învestită cu un astfel de motiv de apel.

Astfel, pârâta a invocat incidenţa în cauză a prezumţiei de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în Dosarele nr. x/2006, nr. y/2005 şi nr. z/2004 ale Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, Dosar nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti, precum şi în ce priveşte Sentinţa civilă nr. 3552 din 2 martie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Instanţa de apel a analizat excepţia autorităţii de lucru judecat prin raportare la hotărârile pronunţate în primele două dintre aceste litigii şi a omis a analiza efectul pozitiv al lucrului judecat rezultând din aceste două litigii, dar şi din celelalte, invocate prin motivele de apel. De altfel, în analiza excepţiei de lucru judecat, instanţa de apel a fost destul de confuză, referindu-se când la autoritate de lucru judecat, când la putere de lucru judecat, ca prezumţie, fără a se referi concret la raporturile şi situaţiile relativ la care s-a invocat efectul pozitiv al lucrului judecat. Procedând astfel, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la toate criticile cu care a fost învestită şi nu a motivat hotărârea prin prisma tuturor acestor critici.

Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Aceste dispoziţiile legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient asupra modului de desfăşurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reţinând că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia. (cauza Achina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României).

Dată fiind împrejurarea că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită prin prisma tuturor motivelor de apel invocate, că hotărârea nu răspunde acestor critici, Înalta Curte se află în imposibilitate de a verifica legala aplicare a dispoziţiilor legale, astfel că, în temeiul art. 314 C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Aşa fiind, având în vedere că, prin nerezolvarea unor aspecte importante pentru părţi, nu se poate exercita un veritabil control de legalitate al hotărârii atacate şi pentru a se respecta principiul dublului grad de jurisdicţie, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a admis recursurile declarate de pârâta SC B. SRL. şi de intervenienta P. împotriva Deciziei nr. 134A din 10 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza, spre rejudecarea apelului, la Curtea de Apel Bucureşti.

Cu ocazia rejudecării, pentru o soluţionare corectă a cauzei şi pentru respectarea garanţiilor procesului echitabil, se vor analiza toate criticile formulate, pentru a se stabili incidenţa în cauză a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în litigiile anterioare, care au fost deja enunţate. După analiza incidenţei efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, instanţa de rejudecare, în măsura în care va considera necesar, va administra toate probele pe care le consideră utile în vederea stabilirii pe deplin a situaţiei de fapt, sub aspectul identificării terenului revendicat şi a relaţiei de rudenie dintre părţi, cu consecinţă asupra stabilirii calităţii de moştenitor. Totodată, în raport de modul în care apreciază incidenţa în cauză a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat şi de probele pe care le va administra, dând acestora valenţa corectă din perspectiva tuturor dispoziţiilor C. proc. civ., instanţa va face o calificare corectă a actului juridic ce constituie titlul reclamantului, după care va proceda la compararea titlurilor conform art. 480 C. civ., dând prevalenţă titlului mai bine caracterizat în raport de toate aspectele stabilite şi argumentând soluţia sa.

În rejudecare, a fost administrată proba cu expertiză topografică şi proba cu înscrisuri, în conformitate cu îndrumările Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie pentru stabilirea identităţii între terenul dobândit de A. şi terenul dobândit de apelanta-pârâtă.

Prin Decizia nr. 743A din 26 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă reclamantă SC B. SRL., împotriva Sentinţei civile nr. 1497 din 28 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, în Dosarul nr. x/2007, în contradictoriu cu intimatul reclamant pârât A.

A admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta P.; a schimbat în parte, sentinţa civilă apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea principală. Totodată, a păstrat soluţia cu privire la cererea reconvenţională şi excepţiile soluţionate, reclamantul fiind obligat la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanta intimată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a arătat că, procedând la rejudecarea apelul declarat din prisma criticilor formulate şi, având în vedere îndrumările instanţei de control judiciar, în temeiul art. 278 - 280 din C. proc. civ., a constatat că apelul este parţial fondat pentru următoarele considerente:

La data de 17 iunie 1999 reclamantul a încheiat cu D. şi E. o "convenţie" de vânzare-cumpărare a terenului în suprafaţa de 25.000 mp, suprafaţa de teren ce urma să fie primită de aceştia în proprietate, conform legii. Cu această ocazie a plătit cu titlu de avans preţ suma de 10.000 dolari U.S.A.

A. a încheiat cu E. Contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002. Prin acest contract, E. i-a vândut cota de 1/2 din terenul situat în Bucureşti zona Aleea Privighetorilor - Pădurea Băneasa. Cu această ocazie reclamantul i-a plătit integral preţul vânzării, respectiv suma de 330.000.000 RON. Potrivit acestui contract, la data de 14 octombrie 2002, reclamantului i s-a transmis dreptul de proprietate asupra acestui teren, urmând ca predarea fizică a terenului să se facă după punerea sa în posesie.

Numiţilor D. şi E. li s-a reconstituit dreptul de proprietate prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. x/2002. În baza acestei hotărâri, prin Dispoziţia nr. 3542 din 26 noiembrie 2004 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea în natură a terenului de 25.000 mp, punerea în posesie fiind făcută prin Procesul-verbal nr. x din 21 decembrie 2004. Întrucât D. şi E. au refuzat să-i predea această suprafaţă de teren cumpărată în baza actelor mai sus menţionate i-a chemat în judecată, acţiune ce a format obiectul Dosarului nr. x/2004 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, acest litigiu fiind notat în Cartea Funciară a terenului (la data de 11 aprilie 2005, după încheierea Contractului de vânzare-cumpărare dintre E. şi F.). Pe parcursul judecării acestui litigiu, la data de 29 ianuarie 2005, numitul E. a vândut numitei F. cota de 1/2 din terenul de 25.000 situat în Bucureşti, str. x, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005 de B.N.P "G." notar H.. Acest dosar a fost stins prin tranzacţia încheiată între A., pe de o parte, şi D. (cealaltă coproprietară), L. şi M. (cei care obţinuseră dreptul de proprietate de la D.), pe de altă parte. Hotărârea de expedient a fost pronunţată la data de 9 mai 2005.

Curtea a constat că, fiind finalizat Dosarul nr. x/2004, prin pronunţarea unei hotărâri de expedient, s-a dispus radierea notării litigiului din cartea funciară.

Din acest dosar, a fost disjunsă cererea de chemare în judecată formulată de Haliu în contradictoriu cu E. (cel de-al doilea coproprietar), fiind format Dosarul nr. x/2005, prin care s-a solicitat de către Haliu constatarea calităţii sale de proprietar, în temeiul Contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002. Acest litigiu, deşi este format din disjungerea cererii din Dosarul nr. x/2004 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, nu mai este notat în cartea funciară. Dosarul a fost finalizat prin pronunţarea Sentinţei civile nr. 6215 din 17 aprilie 2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, care a fost modificată în recurs prin Decizia civilă nr. 1964 din 15 noiembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, în sensul respingerii acţiunii, ca inadmisibilă. Curtea constată că motivarea instanţei a fost în sensul că acţiunea în constatare promovată de Haliu este inadmisibilă în condiţiile în care pârâtul nu se mai află în posesia terenului, fiind necesar să fie promovată o acţiune în realizare, nu o acţiune în constatare.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005 de B.N.P "G." notar H., încheiat între E. şi F. având ca obiect cota de 1/2 din terenul de 25.000 situat în Bucureşti, str. x, instanţa a respins, ca neîntemeiat acest capăt de cerere cu motivarea că nu s-a făcut dovada complicităţii cumpărătoarei la încheierea contractului, fiind considerată de bună credinţă F., apreciindu-se că nu a cunoscut existenţa Contractului de vânzare de bunuri viitoare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002. Astfel, instanţa a reţinut cu putere de lucru judecat că F. a fost un cumpărător de bună-credinţă, reţinând, la data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005, nu erau notate în cartea funciară drepturile izvorâte din Contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002. Notarea a fost realizată după încheierea Contractului de vânzare-cumpărare între E. şi F.

Instanţa a mai reţinut cu putere de lucru judecat că, încheierea Contractului de vânzare-cumpărare, în lipsa formalităţilor de carte funciară şi în lipsa extrasului, nu sunt de natură a conduce de plano la ideea că F. a avut cunoştinţă de existenţa contractului încheiat în anul 2002. În aceste condiţii, instanţa de apel a constat că s-a tranşat în mod definitiv şi irevocabil în acest dosar valabilitatea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005, precum şi buna-credinţă a lui F..

Pe parcursul desfăşurării litigiului, la data de 29 ianuarie 2005, numitul E. a vândut numitei F. cota de 1/2 din terenul de 25.000 situat în Bucureşti, str. x, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005 de B.N.P "G." notar H.. Acest contract a fost încheiat înainte de notarea în cartea funciară a existenţei Dosarului nr. x/2004 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 11 aprilie 2005. Prin contractul de partaj autentificat sub nr. x din 16 mai 2005, numita F. a ieşit din indiviziune, primind în deplină proprietate suprafaţa de 11.926,74 mp din terenul situat în Bucureşti str. x, având nr. cadastral x şi o cotă de 1/2 din suprafaţa de 1.139, 98 mp, având nr. cadastral x. F. a solicitat intabularea dreptului său de proprietate în cartea funciară, în temeiul actului de partaj, fiind respinsă cererea de intabulare.

Împotriva încheierii de carte funciară a fost formulată plângere de carte funciară, fiind format Dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Prin Sentinţa civilă nr. 3552 din 2 martie 2006, rămasă definitivă prin neapelare, a fost admisă plângerea formulată de F. şi s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al petentei în temeiul Actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 16 mai 2005. În cuprinsul sentinţei civile s-a reţinut cu putere de lucru judecat că, la data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005, D. avea calitatea de proprietar al terenului şi că tot la acea dată, dreptul de proprietate s-a transmis în indiviziune petentei F. şi numitului L. Astfel, dreptul de proprietate al lui F. a fost intabulat în cartea funciară.

După intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară, în temeiul Sentinţei civile nr. 3552 din 2 martie 2006, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, numita F. a vândut această suprafaţă de teren pârâtei SC B. SRL., prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006. După încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare, A. promovează o nouă cerere de chemare în judecată, prin care solicită să se constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006 şi rectificarea cărţilor funciare în sensul înlăturării înscrierii acestui contract.

Pe rolul Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, se formează Dosarul nr. x/2006, în care se pronunţă Sentinţa civilă nr. 1469 din 29 ianuarie 2007, prin care este respinsă acţiunea, ca lipsită de interes. Această sentinţă a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 1006A din 18 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin care s-a respins apelul declarat de A., ca nefondat şi prin Decizia civilă nr. 435 din 13 martie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost anulat, ca netimbrat, recursul declarat. În această cauză, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că "A. nu are interes în promovarea prezentei acţiuni, întrucât este o terţă persoană în respectivul contract. Tribunalul a considerat că Haliu nu mai justifică condiţia unui interes legitim, personal şi actual în formularea acţiunii, deoarece prin Decizia civilă nr. 1964 din 15 noiembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti s-a respins cererea lui Haliu privind constatarea calităţii de proprietar asupra terenului litigios în temeiul Contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002, nefiind recunoscută calitatea de proprietar. Instanţa a reţinut că acţiunea promovată este lipsită de interes deoarece în cazul în care ar fi fost admisă, imobilul ar fi reintrat în patrimoniul lui F. şi nicidecum în patrimoniul lui A., întrucât Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 29 ianuarie 2005 de B.N.P "G." notar H. dintre E. şi F. este prefect valabil, fiind menţinut în justiţie".

A. formulează la data de 14 aprilie 2008, o cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu E., F. şi SC B. SA, prin care solicită obligarea pârâtului E. la plata sumei de 500.000 USD cu titlu de despăgubire pentru netransferarea dreptului de proprietate conform Contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti s-a format Dosarul nr. x/2009 soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 796 din 5 iunie 2009 prin care s-a dispus respingerea cererii de chemare în judecată formulată de A. şi disjungerea cererii reconvenţionale formulată de E. având ca obiect rezoluţiunea Contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002.

În considerentele Sentinţei civile nr. 796 din 5 iunie 2009 pronunţată în Dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti, s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile, deoarece nu s-a făcut dovada că ar fi existat o faptă ilicită. S-a arătat că atâta timp cât prin Sentinţa civilă nr. 6215 din 17 aprilie 2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 1964 din 15 noiembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, a fost respinsă cererea de constatare a nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005 de B.N.P "G." notar H., încheiat între E. şi F., deoarece nu s-a probat reaua-credinţă a cumpărătoarei, nu se poate reţine nici existenţa unei fapte ilicite. De asemenea, s-a învederat că, prin încheierea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2006, pârâţii F. şi SC B. SA şi-au exercitat dreptul de a încheia acte juridice, neexistând probe că acest drept ar fi fost abuziv.

Din Dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti a fost disjunsă cererea reconvenţională formulată de E. în contradictoriu cu A., având ca obiect rezoluţiunea Contractului de vânzare de bunuri viitoare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002, formându-se Dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti în care a fost pronunţată Sentinţa nr. 173 din 9 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti dispunând respingerea cererii reconvenţionale formulată de E. şi a cererii de intervenţie formulată de SC B. SA. Această sentinţă a fost desfiinţată prin Decizia civilă nr. 114 din 8 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

În rejudecare, a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 1737 din 13 octombrie 2011, prin care au fost respinse cererea reconvenţională şi cererea de intervenţie.

Prin Decizia civilă nr. 381 din 29 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost admis apelul declarat de P., a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost constată nulitatea clauzei prin care părţile au convenit să plătească suma de 500.000 dolari în cazul neexecutării obligaţiilor asumate prin Contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002. În considerentele deciziei instanţei de apel, se reţine că "nu se poate pretinde pârâtului să execute obligaţia (de plată a diferenţei de preţ) câtă vreme terenul dobândit de autorul apelantei-reclamante nu a fost transmis acestuia şi nici nu putea fi transmis legal, deoarece a fost înstrăinat prin act autentic de vânzare-cumpărare constatat valabil încheiat, într-un alt proces".

Prin Decizia civilă nr. 1391 din 8 aprilie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/2012 (fostul Dosar nr. x/2009), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, apelul declarat de P. împotriva Deciziei civile nr. 381 din 29 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în considerentele soluţiei pronunţate în recurs a arătat următoarele:

"voinţa părţilor (la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare din 2002) fiind aceea de vânzare-cumpărare a unui bun litigios, transmiterea dreptului de proprietate urmând a se face la data la care dreptul de proprietate asupra terenului intră în patrimoniul reclamantului printr-o hotărâre judecătorească sau decizie administrativă" şi "Dintr-un alt punct de vedere, obligaţia asumată de pârât, nu era de natură a realiza obiectul Contractului de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare pentru care pârâtul a plătit suma de 10.000 USD, deoarece transmiterea dreptului de proprietate era condiţionată de intrarea bunului în patrimoniul reclamantului, condiţie îndeplinită la data de 25 noiembrie 2004 prin dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 3542, fiind restituit terenul în natură".

Din analiza considerentelor Deciziei civile nr. 381 din 29 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti rezultă că nu s-a recunoscut că, în temeiul Contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002, s-a transmis dreptul de proprietate asupra terenului litigios de la E. către A.. Aceste considerente au fost înlăturate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care în cuprinsul motivării soluţiei pronunţate a reţinut cu putere de lucru judecat că transmiterea dreptului de proprietate (în temeiul Contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002) era condiţionată de intrarea bunului în patrimoniul reclamantului (E.). Această condiţie a fost îndeplinită la data de 25 noiembrie 2004 prin dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 3542, fiind restituit terenul în natură.

Aceste considerentele pe care se sprijină soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au putere de lucru judecat în sensul că recunoaşte în mod definitiv şi irevocabil împrejurarea că dreptul de proprietate asupra cotei părţi din terenul litigios s-a transmis de la E. către A. la data de 25 noiembrie 2004 când a fost eliberată dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 3542.

Instanţa de apel a constat că se recunoaşte, în mod definitiv şi irevocabil, împrejurarea că A. a devenit proprietarul terenului începând cu data de 25 noiembrie 2004 în cadrul litigiului declanşat între toate părţile din prezenta cauză, iar aceste constatări se opun cu putere de lucru judecat.

Raportat la situaţia de fapt expusă, instanţa de apel a constat că este învestită cu soluţionarea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din C. civ. din 1864, apelanţii-reclamanţi solicitând ca analizarea prezentei acţiunii în revendicare să se realizeze pe baza criteriile de comparaţie clasice în soluţionarea acţiunii în revendicare, prevăzute de dispoziţiile art. 480 din C. civ.

Pe fondul acţiunii în revendicare, se învederează că aceasta reprezintă acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva posesorului care invocă un drept de proprietate asupra bunului posedat (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a imobilului). Scopul declanşării acţiunii în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului şi reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant. Cel care declanşează litigiul invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său asupra imobilului litigios, în sensul de a obţine restituirea efectivă în natură a bunului.

Pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, este necesar să se analizeze titlurile părţilor, să se verifice dacă provin de la autori diferiţi sau de acelaşi autor, să se stabilească preferabilitatea titlului în raport de vechime acestuia, în situaţia în care provin de la acelaşi autor sau preferabilitatea avându-se în vedere celelalte criterii consacrate în doctrina şi practica judiciară.

Instanţa de apel reţine că cererea de revendicare vizează terenul situat în Bucureşti, Drumul Nisipoasa, nr. 201-205, în suprafaţă de 11.926,74 mp, având nr. cadastral x şi cota de 1/2 din terenul situat în str. x în suprafaţă de 1.139,98 mp, având nr. cadastral x.

Relativ la identitatea terenului dintre cel care a făcut obiectul Contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002 încheiat între A. şi E. şi cel din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2005 încheiat între E. şi F. şi din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006 încheiat între F. şi SC B. SA, Curtea reţine concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expert S. în cuprinsul căruia s-a menţionat că există identitate între terenul dobândit de A. şi terenul dobândit de SC B. SA şi că eventualele diferenţele de amplasament şi suprafaţă dintre cele două identificări efectuate de ing. T. şi expert se înscriu în toleranţele acceptate pentru astfel de operaţiuni şi se datorează preciziei scăzute a planului întocmit în anul 1879 şi a calităţii scăzute a suportului grafic al acestuia.

Expertul şi-a menţinut punctul de vedere şi cu ocazia răspunsului la obiecţiuni arătând că suprapunerea dintre cele două imobile este totală .

Având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de instanţa de apel, conform îndrumărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare, instanţa de apel învederează că suprapunerea dintre cele două terenuri este pe deplin stabilită, existând identitate între terenul care a făcut obiectul Contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002, pe de o parte, precum şi terenul care a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006 şi al Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005.

Instanţa de apel reţine în soluţionarea acţiunii în revendicare că se identifică ipoteza a doi proprietari care au dobândit terenul de la un autor comun, respectiv:

Titlul de proprietate al lui A. este Contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002, iar dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul acestuia la data îndeplinirii condiţiei suspensive prevăzute în contract, respectiv la data de 25 noiembrie 2004 când a fost eliberată dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 3542, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului către vânzător E.. În acest sens, instanţa de apel va avea în vedere efectele pozitive ale Deciziei civile nr. 1391 din 8 aprilie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/2012 (fostul Dosar nr. x/2009), de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a statuat că dreptul de proprietate s-a transmis la data de 25 noiembrie 2004 şi cu privire la voinţa reală a părţilor la încheierea contractului din 2002 (transmiterea dreptului de proprietate la data la care E. dobândeşte dreptul asupra terenului printr-o decizie administrativă sau hotărâre judecătorească).

Curtea de apel arată că aceste statuări ale instanţei supreme nu pot fi ignorate deoarece au fost realizate într-un litigiu declanşat între aceleaşi părţi ca şi cele din prezenta cauză şi au fost analizate în raport de obiectul cauzei deduse judecăţii (rezoluţiunea contractului din 2002 pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către A.).

Instanţa de apel a arătat că nu va reţine efectele Sentinţei civile nr. 3552 din 2 martie 2006, rămasă definitivă prin neapelare, prin care a fost admisă plângerea formulată de F. şi s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al petentei în temeiul Actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 16 mai 2005, reţinându-se că la data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005, D. avea calitatea de proprietar al terenului şi că tot la acea dată, dreptul de proprietate s-a transmis în indiviziune petentei F. şi numitului L.. Aceste considerente, prin care se reţine că dreptul de proprietate nu era ieşit din patrimoniul lui E., la data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare sunt contrare celor mai sus menţionate reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt prioritare având în vedere că, în acel litigiu, au figurat toate părţile, spre deosebire de litigiul de carte funciară, unde Haliu nu a avut calitatea de parte şi având în vedere că obiectul dosarului Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie a fost rezoluţiunea Contractului de vânzare-cumpărare din 2002, spre deosebire de obiectul celuilalt dosar constând în carte funciară. Nu în ultimul rând, hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este ulterioară Sentinţei civile nr. 3552 din 2 martie 2006, fiind avută în vedere de instanţa supremă la soluţionarea cauzei.

Având în vedere argumentele expuse, instanţa de apel concluzionează că natura juridică a Contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002 este a unui contract de vânzare-cumpărare sub condiţie suspensivă, a cărei condiţie suspensivă s-a realizat la data de 25 noiembrie 2004 când a fost eliberată dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 3542. Acest contract este un veritabil act juridic translativ de proprietate, motiv pentru care se apreciază că şi A. are un bun în sensul art. 1 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pentru aceste motive, va înlătura criticile din motivele de apel referitoare la inexistenţa unui titlu de proprietate în patrimoniul intimatului-reclamant.

Pe de altă parte, instanţa de apel a avut în vedere titlul de proprietate al SC B. SA ce este reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006 încheiat între numita F., care vinde aceeaşi suprafaţă de teren pârâtei SC B. SRL. La rândul ei, F. dobândeşte dreptul de proprietate asupra terenului de la E. prin Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005.

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005 încheiat între F. şi E. a fost confirmat prin Sentinţa civilă nr. 6215 din 17 aprilie 2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a tranşat în mod definitiv şi irevocabil în acel dosar valabilitatea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005, precum şi buna-credinţă a lui F., considerentele sentinţei bucurându-se de putere de lucru judecat în prezenta cauză şi reconfirmă valabilitatea Contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, a fost confirmată şi valabilitatea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006, în cadrul Dosarului nr. x/2006, în care se pronunţă Sentinţa civilă nr. 1469 din 29 ianuarie 2007, a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare promovată de A.

Având în vedere efectele pozitive ale celor două hotărâri judecătoreşti, prin care s-a constatat valabilitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare, Curtea învederează că şi SC B. SA deţine un titlu valabil care să-i confere dreptul de proprietate asupra terenului litigios, bucurându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Având în vedere existenţa celor două titluri valabile, instanţa de apel va aplica criteriile de preferabilitate în materia acţiunii în revendicare.

Instanţa de apel a expus cele trei ipoteze care se pot ivi cu ocazia soluţionării unei acţiuni în revendicare, respectiv:

a) O primă situaţie este aceea în care ambele părţi prezintă câte un titlu cu privire la imobilul în litigiu. Într-o asemenea ipoteză, se va avea în vedere provenienţa titlurilor. Astfel:

- dacă ambele titluri provin de la acelaşi autor, iar numai unul dintre dobânditori şi-a înscris titlul său în cartea funciară, atunci acesta va avea câştig de cauză;

- dacă ambele titluri provin de la acelaşi autor, iar ambii dobânditori şi-au înscris titlurile în cartea funciară, atunci va avea câştig de cauză cel care şi-a înscris mai întâi titlul (qui prior tempore, potior iure);

- dacă ambele titluri provin de la acelaşi autor, iar niciunul dintre dobânditori nu şi-a înscris titlul său în cartea funciară, atunci va avea câştig de cauză cel al cărui titlu are data mai veche (explicaţia acestei soluţii constă în aceea că autorul nu mai putea înstrăina în mod valabil imobilul a cărui proprietate o transmisese în prealabil primului dobânditor - nemo dat quod non habet), cu excepţia cazului când ambele părţi în litigiu produc ca titlu câte un testament redactat de aceeaşi persoană şi având ca obiect acelaşi imobil, caz în care va câştiga legatarul din testamentul ulterior, întrucât ultimul legat l-a revocat pe cel anterior;

- dacă cele două titluri provin de la autori diferiţi, urmează a se compara titlurile sau alte moduri de dobândire a proprietăţii pe care se întemeiază drepturile autorilor, dându-se câştig celui al cărui autor avea un drept preferabil (fundamentul acestei soluţii este principiul nemo dat quod non habet).

b) A doua situaţie este aceea în care numai una dintre părţile în litigiu are titlu sau se poate prevala de un alt mod de dobândire a proprietăţii.

Dacă într-o asemenea poziţie se află reclamantul, acţiunea în revendicare imobiliară se admite, fiind însă necesar, dacă este cazul, ca data titlului să fie anterioară datei la care pârâtul a intrat în posesia imobilului.

Dacă pârâtul este cel care are titlu sau invocă un alt mod de dobândire a proprietăţii, acţiunea în revendicare imobiliară se va respinge.

c) A treia situaţie este aceea în care niciuna dintre părţile în litigiu nu produce un titlu şi, desigur, nu se invocă uzucapiunea sau un alt mod originar de dobândire a proprietăţii.

Curtea constată că ambele părţi deţin titluri de proprietate valabile de la acelaşi autor, care nu au fost desfiinţate, ci, din contră, au fost reconfirmate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Instanţa de apel a constatat că în cauza de faţă se identifică situaţia în care ambele părţi prezintă câte un titlu cu privire la imobilul în litigiu, titlu de proprietate care provine de la acelaşi autor, însă numai unui dintre dobânditori şi-a înscris titlul său în cartea funciară, situaţie în raport cu care s-a constat a fi întemeiate criticile referitoare la preferabilitatea titlului apelantei şi la efectul puterii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile declanşate între părţi.

Astfel, din probatoriul şi actele depuse la dosarul cauzei, Curtea învederează că A. nu şi-a intabulat niciodată în cartea funciară drepturile dobândite prin Contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002.

Singura notare în cartea funciară a fost a litigiului, care a format obiectul Dosarului nr. x/2004 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, acest litigiu fiind notat în Cartea Funciară a terenului la data de 23 februarie 2005, după încheierea Contractului de vânzare-cumpărare dintre E. şi F. (Contractul de vânzare-cumpărare fiind autentificat sub nr. x din data de 29 ianuarie 2005). În consecinţă, Haliu a notat în cartea funciară litigiul său după aproximativ o lună de la data la care E. a transmis dreptul de proprietate către F.

Dosarul nr. x/2004 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost finalizat prin încheierea unei tranzacţii între A., pe de o parte, şi D. (cealaltă coproprietară), L. şi M. (cei care obţinuseră dreptul de proprietate de la D.), pe de altă parte. Hotărârea de expedient a fost pronunţată la data de 9 mai 2005. Fiind finalizat Dosarul nr. x/2004 în cartea funciară, s-a dispus radierea notării litigiului din cartea funciară, motiv pentru care cartea funciară a imobilul nu mai cuprindea nicio menţiune referitoare la existenţa vreunui litigiu.

La data de 14 martie 2006, se intabulează în cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului litigios în favoarea lui F., conform Sentinţei civile nr. 3552 din 2 martie 2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. x/2006. La data de 14 aprilie 2006, se intabulează în cartea funciară dreptul de proprietate dobândit de SC B. SA prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006.

Curtea constată, din extrasul de carte funciară (aflat la dosarul Curţii de Apel Bucureşti) că, în perioada 9 mai 2005 - 14 aprilie 2006, că nu era notat niciun litigiu de către A. în cartea funciară. Numai după încheierea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006, Haliu a notat la data de 23 iunie 2006 existenţa Dosarului nr. x/2006, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului.

Din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că proprietatea apelantei-pârâte-reclamante a fost înscrisă în Cartea Funciară nr. x şi nr. 60684 Bucureşti, pe baza certificatului fiscal din 13 aprilie 2006, a extraselor de carte funciară folosite pentru autentificare nr. 10227 din 12 aprilie 2006 şi nr. 10228 de la aceeaşi dată solicitate de notarul instrumentator K., potrivit protocolului dintre camera Notarilor şi cartea funciară în care, la partea a III-a, nu sunt înscrise sarcini, alte drepturi şi alte notari, aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosar (singura înscriere fiind cea rezultată din promisiunea de vânzare dintre aceleaşi părţi, radiată odată cu vânzarea).

Prin urmare se constată că pârâta SC B. SA a respectat toate regulile impuse la vânzarea unui imobil. Astfel, la momentul vânzării nu apare nici o notare de proces, iar alte demersuri nu mai putea face, fiind însă reţinută lipsa de diligenţă a reclamantului în notarea titlului său şi neînscrierea procesului în Cartea Funciară - aşa cum se dovedeşte din extrasul de autentificare. Mai mult, chiar, s-a reţinut reaua-credinţă a lui A. care a pretins că ar fi trimis o notificare către SC B. SA, la data de 21 martie 2006, prin care i-ar fi solicitat să nu încheie actul vânzare-cumpărare.

Cu privire la această susţinere, instanţa de apel reţine puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în Dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti (Sentinţa civilă nr. 796 din 5 iunie 2009, dosar Curtea de Apel Bucureşti, vol. I - primul ciclu procesual), prin care s-a reţinut că notificarea din 21 martie 2006 şi dovada comunicării ei nu există, astfel că nu există nici o atenţionare despre proces şi titlul reclamantului prealabilă vânzării către apelanta-pârâtă-reclamantă din aprilie 2006.

În concluzie, având în vedere că, în cartea funciară este intabulat numai dreptul de proprietate asupra terenului litigios în favoarea lui SC B. SA şi că societatea comercială se află în posesia terenului respectiv, Curtea va aplica criteriul de preferabilitatea constând în prioritatea dobânditorului care are dreptul de proprietate intabulat în registrele de publicitate imobiliară.

Curtea a înlăturat argumentele primei instanţe în sensul că nu se aplică acest criteriu, datorită unei situaţii excepţionale şi datorită relei credinţe a lui F., care ar fi rudă cu D. şi care ar fi cunoscut existenţa litigiilor dintre A. şi E..

Curtea a înlăturat aceste susţineri, întrucât sunt eronate şi în contradicţie cu probatoriile administrate, întrucât nu există nicio situaţie excepţională, iar buna-credinţă a lui F. a fost stabilită cu putere de lucru judecat în litigiul dintre aceasta şi Haliu. Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 6215 din 17 aprilie 2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, care a fost modificată în recurs prin Decizia civilă nr. 1964 din 15 noiembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti s-a reţinut cu putere de lucru judecat valabilitatea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 ianuarie 2005, precum şi buna-credinţă a lui F. Aceste statuări au fost ignorate complet de prima instanţă, în condiţiile în care A., fiind parte în procesul anterior, nu putea ignora şi nici combate aceste probleme de drept dezlegate în mod definitiv şi irevocabil. În ceea ce priveşte existenţa unei relaţii de rudenie între D. şi F., instanţa de apel a reţinut că nu există această relaţie de rudenie, fiind numai coincidenţă de nume.

Pentru motivele expuse, Curtea de Apel a constat că dreptul de proprietate al pârâtei SC B. SA este preferabil în prezenta acţiune în revendicare, împrejurare faţă de care se bucură de protecţia juridică şi are drept consecinţă respingerea acţiunii în revendicare formulate de A.

În ceea ce priveşte intervenţia accesorie formulată de P., fiica defunctului E. în favoarea lui SC B. SA, Curtea a admis cererea, reţinând considerentele avute în vedere la analizarea apelului declarat de societate, argumente care sunt pe deplin aplicabile în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte apelul declarat de SC B. SA referitor la modul de soluţionare al cererii reconvenţionale, având ca obiect obligarea lui A. la plata sumei de 920.000 euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada iunie 2006 - iunie 2009 şi pierderea suferită prin faptul că au fost întârziate construcţiile aflate în proiect, Curtea de Apel a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile formulate, având în vedere că apelanta nu a făcut dovada unui prejudiciu cert şi actual.

Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, se realizează o estimare a prejudiciului suferit de SC B. SA, ca efect în întârzierea construcţiilor. Acest prejudiciu este eventual şi nu poate fi imputat lui A., având în vedere că acesta nu a săvârşit nicio faptă ilicită de natură a-i atrage răspunderea civilă delictuală. Apelanta, în motivarea cererii reconvenţionale, susţine că intimatul-reclamant şi-a exercitat în mod abuziv drepturile prin notarea în cartea funciară a litigiului care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti (constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006). Se arată că prin notarea respectivă au fost împiedicaţi să obţină autorizaţia de construire şi să contracteze împrumuturi bancare, ceea ce a afectat grav activitatea societăţii.

Instanţa de apel subliniază că acţiunea de notare a unui litigiu în cartea funciară nu reprezintă o exercitare abuzivă a dreptului conferit prin Contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002, neputând fi considerat o faptă ilicită acţiunea de notare în carte funciară. Scopul acestei menţiuni în cartea funciară este de a aduce la cunoştinţa terţilor existenţa unui litigiu şi este un drept conferit de legiuitor. Exercitarea acestui drept în limite legale nu reprezintă o exercitare abuzivă şi nu poate antrena răspunderea civilă delictuală a persoanei care a solicitat efectuarea notării, chiar dacă a fost perturbată activitatea proprietarului tabular.

În cauză de faţă, A. şi-a exercitat dreptul de notare în cartea funciară în mod legal, motiv pentru care nu se poate angaja răspunderea sa pentru eventualele consecinţe suportate de apelantă, care reprezintă consecinţele fireşte ale existenţei oricărei notări a unui litigiu.

Pentru aceste considerente, Curtea de apel a menţinut soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, înlocuind considerentele primei instanţe cu propriile considerente.

Cu privire la solicitarea SC B. SA de obligarea a intimatului la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a dispus obligarea intimatului-reclamant A. la plata sumei de 10.000 RON reprezentând numai cheltuieli de judecată constând în onorariile de avocat (22.005,48 - dosar Tribunalul Bucureşti; 14.280 RON, dosar Tribunalul Bucureşti;suma de 5.100 RON, volum Curtea de Apel Bucureşti şi suma de 3.000 - dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Curtea a învederat că din totalul de 44.385,48 RON reprezentând onorariul de avocat pentru prezentul litigiu, reclamantul Haliu ar datora numai jumătate din aceasta, respectiv suma de 22.192,74 RON aferentă acţiunii în revendicare, cealaltă jumătate aferentă cererii reconvenţionale urmând a fi suportată de SC B. SA, având în vedere că cererea reconvenţională a fost respinsă. Astfel, în ceea ce priveşte suma de 22.192,74 RON, instanţa a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. şi a dispus obligarea intimatului-reclamant la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte taxele judiciare de timbru plătite şi solicitate de SC B. SA, Curtea a învederat că taxa de timbru de 10.186 RON, plătită la prima instanţă este aferentă numai cererii reconvenţionale, taxa de timbru de 9.028,26 aferentă căii de atac a apelului priveşte numai soluţia pe cererea reconvenţională şi că taxa de timbru de 9.028,26 RON,aferentă căii de atac a recursului a fost plătită numai pentru cererea reconvenţională. Având în vedere că cererea reconvenţională a fost respinsă, Curtea a constat că taxele menţionate trebuie suportate de SC B. SA, iar în ceea ce priveşte suma de 700 RON reprezentând onorariul de expert achitat în primă instanţă, s-a reţinut că acest onorariu a fost achitat pentru expertiza contabilă, administrată în susţinerea cererii reconvenţionale, nu în combaterea acţiunii în revendicare, motiv pentru care şi această sumă va fi suportată de SC B. SA.

Pentru toate considerentele expuse, în conformitate cu art. 278 - 280 din C. proc. civ., s-a dispus admiterea apelului declarat de SC B. SA, admiterea cererii de intervenţie accesorie, sentinţa apelată fiind schimbată în parte în sensul că s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a cererii principale, fiind păstrată soluţia cu privire la cererea reconvenţională şi excepţiile soluţionate. Reclamant a fost obligat la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanta intimată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

La data de 12 octombrie 2017, în temeiul dispoziţiile art. 2812 din C. proc. civ., SC B. SRL. a formulat cerere de completare a Deciziei civile nr. 743 din 26 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, arătând că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la cheltuielile de judecată solicitate, învederând că instanţa de apel s-a pronunţat pe capătul de cerere având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată numai cu privire la onorariul de avocat, nefiind dispusă nicio măsură în ceea ce priveşte acordarea taxelor judiciare de timbru şi onorariul de expert.

De asemenea, la data de 31 octombrie 2017, intervenienta accesoriu P. a formulat cerere de completare a Deciziei civile nr. 743 din 26 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, cu motivarea că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 74/A din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 743 din 26 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. x/2007 formulată de SC B. SRL. şi a fost admisă cererea de completare formulată de P. dispozitivul aceleiaşi decizii în sensul că s-a dispus obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către P..

În pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

1. Relativ la cererea de completare formulată de SC B. SRL..

Potrivit art. 2812 din C. proc. civ. "dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare".

Curtea a constatat că a fost analizat capătul de cerere având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial, cuantumul taxelor de timbru achitate şi onorariul de expert. Astfel, în considerentele Deciziei civile nr. 743 din 26 septembrie 2017 s-au reţinut următoarele "Curtea a dispus obligarea intimatului-reclamant A. la plata sumei de 10.000 RON reprezentând numai cheltuieli de judecată constând în onorariile de avocat (22.005,48 - dosar Tribunalul Bucureşti; 14.280 RON - dosar Tribunalul Bucureşti;suma de 5.100 RON, volum Curtea de Apel Bucureşti şi suma de 3.000 - dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Curtea a învederat că din totalul de 44.385,48 RON reprezentând onorariul de avocat pentru prezentul litigiu, Haliu ar datora numai jumătate din aceasta, respectiv suma de 22.192,74 RON aferentă acţiunii în revendicare, cealaltă jumătate aferentă cererii reconvenţionale urmând a fi suportată de SC B. SA, având în vedere că cererea reconvenţională a fost respinsă. Astfel, în ceea ce priveşte suma de 22.192,74 RON, instanţa va face aplicarea art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. şi va dispune obligarea intimatului-reclamant la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. În ceea ce priveşte taxele judiciare de timbru plătite şi solicitate de SC B. SA, Curtea a învederat că taxa de timbru de 10.186 RON, plătită la prima instanţă este aferentă numai cererii reconvenţionale, taxa de timbru de 9.028,26 aferentă căii de atac a apelului priveşte numai soluţia pe cererea reconvenţională şi că taxa de timbru de 9.028,26 RON,aferentă căii de atac a recursului a fost plătită numai pentru cererea reconvenţională. Având în vedere că cererea reconvenţională a fost respinsă, Curtea va constată că taxele menţionate vor fi suportate de SC B. SA.

În ceea ce priveşte suma de 700 RON reprezentând onorariul de expert achitat în primă instanţă, Curtea învederează că acest onorariu a fost achitat pentru expertiza contabilă, administrată în susţinerea cererii reconvenţionale, nu în combaterea acţiunii în revendicare".

Având în vedere că instanţa a analizat capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, Curtea de apel a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare formulată de SC B. SRL.

2. Relativ la cererea de completare formulată de P. Curtea de apel a apreciat cererea ca fiind fondată.

Intervenienta a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată, iar instanţa de apel prin Deciziei civile nr. 743 din 26 septembrie 2017 nu s-a pronunţat cu privire la cererea accesorie formulată.

În consecinţă, Curtea constată că sunt incidente dispoziţiile art. 2812 din C. proc. civ., motiv pentru care va admite cererea de completare şi va dispune completarea Deciziei civile nr. 743 din 26 septembrie 2017 în sensul că va obliga pe intimat la plata sumei de 3.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată către P., reprezentând onorariul de avocat aferent căii de atac a recursului depus în dosarul aflat la rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fila x.

Cu privire la alte onorarii de avocat solicitate (aferente judecăţii în primă instanţă, în apel şi în apel, după casare), Curtea de apel a constat că nu s-a făcut dovada acestora prin depunerea chitanţelor, iar partea nu a indicat nimic în cererea de completare, respectiv nici cuantumul eventualelor onorarii de avocat şi nici stadiul procesual în care ar fi putut fi realizate.

Pentru aceste motive, în conformitate cu 2812 din C. proc. civ., instanţa a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 743 din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2007 formulată de SC B. SRL. şi a admis cererea de completare formulată de P. privind Decizia civilă nr. 743 din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în sensul că a obligat pe intimatul-pârât la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către P.

Împotriva Deciziei civile nr. 743 din 26 septembrie 2017, cât şi a Deciziei civile nr. 74/A din 30 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâta SC B. SRL..

1. În ceea ce priveşte Decizia civilă nr. 743 din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a solicitat modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor declarate de apelante şi menţinerea în tot, ca legală şi temeinică, a Sentinţei civile nr. 1497 din 28 decembrie 2009 pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă prin care s-a dispus admiterea acţiunii în revendicare, recurentul susţinând că, în urma comparării celor două titluri de proprietate, titlul său de proprietate este preferabil asupra terenului.

După o expunere a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant consideră că decizia atacată este nelegală întrucât a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, susţinând, în esenţă următoarele motive de nelegalitate şi netemeinicie:

1. Decizia civilă nr. 473A/2017 conţine greşeli care ar influenţa soluţia dată fondului cauzei, sens în care recurentul a arătat că, în considerentele deciziei, instanţa de apel indică un temei juridic greşit, respectiv dispoziţiile art. 278 - 280 C. proc. civ., în baza căruia a realizat rejudecarea cauzei.

În susţinerea acestui motiv de recurs, se arată că instanţa de apel menţionează, la pagina 16 din decizia recurată, faptul că, "în rejudecare, analizând apelul declarat din prisma criticilor formulate şi, având în vedere îndrumările instanţei de control judiciar, în temeiul art. 278 - 280 din C. proc. civ., Curtea constată ca apelul este parţial fondat, în ceea ce priveşte soluţia pronunţata pe cererea de revendicare, pentru următoarele considerente: ..."

Consideră recurentul că, rejudecarea apelului în fond după casare trebuia supusă prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât temeiul juridic indicat greşit nu are nicio legătură cu prevederile legale în baza cărora trebuia să aibă loc rejudecarea apelurilor în fond, după casarea cu trimitere spre rejudecare.

Subsumat acestui motiv de recurs, reclamantul arată că menţiunea din finalul dispozitivului deciziei recurate este greşită în privinţa datei (7 iunie 2016) la care a fost pronunţată decizia respectivă.

2. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel cuprinde o motivare contradictorie. În susţinerea acestui motiv de recurs se arată, în esenţă, că în urma suplimentării probatoriului administrat, în rejudecare, conform deciziei de casare, instanţa de apel reţine corect că există identitate între terenul ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4100 din 14 octombrie 200, pe de o parte, şi terenul care a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006.

De asemenea, faţă de îndrumările din decizia de casare şi anume de a se face o calificare corecta a titlului reclamantului, instanţa de apel, în raport de efectele pozitive ale Deciziei civile nr. 1391 din 8 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. x/2012, concluzionează corect în privinţa naturii juridice a Contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002 în sensul că este un contract de vânzare - cumpărare sub condiţie suspensiva, contract a cărei condiţie suspensivă s-a realizat la data de 25 noiembrie 2004 când a fost eliberata dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 3542 şi, că, acest contract reprezintă un veritabil act juridic translativ de proprietate, motiv pentru care se apreciază că reclamantul A. are un bun în sensul art. 1 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Contrar acestor considerente, instanţa de apel reţine eronat în motivarea deciziei (pag. 21 alin. (4) că:"...ne aflam în prezenta a doi proprietari care au dobândit terenul de la un autor comun."

3. Curtea de Apel Bucureşti a concluzionat eronat în cuprinsul Deciziei nr. 743A/2017 că, în cauza de faţă, s-ar contura situaţia a doi proprietari care au dobândit terenul de la un autor comun, aspect care ar fi condus la încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 C. civ. de la 1864 şi a criteriilor legale de preferabilitate în cadrul unei acţiuni în revendicare prin comparare de titluri.

Recurentul susţine că, din probatoriul administrat în cauză, rezultă că nu se identifică doi proprietari care au dobândit terenul de la un autor comun.

Din cuprinsul cererii principale reiese că obiectul cauzei îl constituie acţiunea în revendicare prin compararea titlului de proprietate al reclamantului A., cu cel al pârâtei SC B. SRL..

Titlul de proprietate al reclamantului A. îl constituie Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002 încheiat între E., în calitate de vânzător şi A., în calitate de cumpărător, iar titlul de proprietate al pârâtei SC B. SRL. îl constituie Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006 încheiat între F., în calitate de vânzător şi SC B. SRL., în calitate de cumpărător.

Recurentul-reclamant pretinde, astfel, că cele doua titluri ale părţilor provin de la autori diferiţi, respectiv E., în cazul titlului de proprietate a reclamantului A. şi, respectiv, de la F., în cazul pârâtei B. SRL. În aceste circumstanţe, consideră că, acţiunea în revendicare trebuia soluţionată, prin compararea titlurilor, pe baza altor criterii de preferabilitate. Astfel, chiar potrivit criteriilor legale de comparare prezentate de instanţa de apel în cuprinsul deciziei recurate, urmează a se realiza compararea titlurilor în sensul de a se da câştig de cauză celui al cărui autor avea un drept preferabil, fundamentul acestei soluţii fiind bazat pe principiul nemo dat auod non habet (nimeni nu poate da ce nu are).

Acest criteriu legal deşi a fost enunţat şi de instanţa de apel la pag. 22 final, însă, criteriul legal a fost încălcat de instanţă, prin soluţia pronunţată, pornind de la eroarea, gravă, de judecată, în sensul că situaţia în cauză ar fi cea a existenţei a două titluri de proprietate care ar proveni de la un autor comun.

Susţine recurentul că, în raport de efectul pozitiv pe care îl are Decizia civilă nr. 1391 din 8 aprilie 2014 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2012 (fost Dosar nr. x/2009), prin care s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, faptul că A. a dobândit dreptul de proprietate la data de 25 noiembrie 2004, când a fost eliberată dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 3542, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului către vânzătorul E. şi în considerarea criteriului legal sus menţionat, urmează a se constata că titlul său de proprietate este preferabil şi trebuie să i se dea câştig de cauză întrucât are ca autor pe E. care avea un drept preferabil întrucât acesta era adevăratul proprietar al terenului, indiferent dacă a fost sau nu intabulat în cartea funciară sau, dacă, cumpărătorul SC B. a fost sau nu de bună-credinţă.

Susţine că titlul pârâtei SC B. SRL. nu este preferabil pentru că aceasta a cumpărat de la un neproprietar, astfel încât Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006 reprezintă o vânzare a lucrului altuia, întrucât F. nu mai putea vinde (dreptul de proprietate asupra terenului) întrucât terenul nu se mai afla în patrimoniul acesteia.

4. În mod greşit, prin decizia recurată s-a reţinut că radierea din cartea funciară a Dosarului nr. x/2004 ar fi fost dispusă prin hotărârea de expedient dată de Judecătoria Sectorului 1, din 9 mai 2005, aspect pe care Curtea îşi întemeiază susţinerea potrivit căreia pârâta SC B. SRL. ar fi fost cumpărător de bună credinţă, motiv pentru care a dat preferinţa titlului acesteia.

Solicită a se constata eroarea de judecată a instanţei de apel, rezultat al neobservării probatoriului sau interpretării greşite a acestuia, relativ la împrejurarea potrivit căreia radierea din cartea funciară a notarii litigiului ce făcea obiectul Dosarului nr. x/2004 ar fi fost dispusă prin hotărârea de expedient a Judecătoriei Sectorului 1 din 09 mai 2005.

Astfel, instanţa de apel reţine că reclamantul A. a notat litigiul din Dosarul nr. x/2004, la data de 11 aprilie 2005, pentru ca, apoi, să aprecieze că litigiul ar fi fost notat după aproximativ o luna de la data la care E. i-a vândut lui F. (29 ianuarie 2005). În ambele variante, Curtea pretinde că, urmare a finalizării litigiului din Dosarul nr. x/2004 prin Tranzacţia încheiată, litigiul ar fi fost stins şi s-ar fi dispus radierea din cartea funciara, astfel ca, în perioada 9 mai 2005 - 14 aprilie 2006 A. nu ar mai fi notat niciun litigiu în Cartea funciară a terenului.

Solicită a se observa că, din examinarea extraselor de carte funciară, aflate la dosarul cauzei, dar şi copia extrasului de carte funciară nr. x actualizat, obţinut de la ANCPI, rezultă că notarea de la B. Partea II. Proprietari şi acte, fiind aceiaşi notare din 14 martie 2006 ca la pct. C, Partea III. Sarcini, numai ca este indicat în baza căror acte s-a făcut notarea dreptului de proprietate şi, pe lângă cele doua acte de partaj voluntar, este precizată şi sentinţa civilă pronunţata de Judecătoria Sector 1 în Dosarul nr. x/2004, respectiv hotărârea de expedient referitor la tranzacţia perfectată.

Supune atenţiei faptul că, din analiza dispozitivului hotărârii, prin care a fost finalizat Dosarul nr. x/2004, că F. şi E. nu au fost parte în tranzacţia respectivă, că nu s-a dispus radierea din cartea funciară a litigiului şi, mai mult, instanţa a dispus disjungerea şi continuarea litigiului între A., E. şi F., disjungere care nu are nicio relevanţă, atât timp cât instanţa nu a dispus radierea litigiului.

5. În mod greşit, prin Decizia nr. 743A/2017, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că a fost probată reaua-credinţa a reclamantului A. privind notificarea din 21 martie 2006, urmare a efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al Sentinţei civile nr. 796 din 5 iunie 2009 pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Apelanta SC B. a pretins ca hotărârea menţionată ar dovedi faptul că nu ar fi fost notificată de intimatul A. în sensul de a nu cumpăra terenul întrucât acesta este proprietarul terenului. Susţine că, notificarea şi dovada comunicării acesteia există în materialitatea ei, conform copiei anexată, urmând ca, la primul termen, sa fie prezentat originalul înscrisului pentru verificare şi comparare cu fotocopia depusă.

6. Recurentul a invocat nelegalitatea Deciziei nr. 743A/2017 întrucât au fost încălcate prevederile art. 1080 C. civ., dându-se greşit preferinţă titlului de proprietate opus de pârâta SC B. SRL., în contextul în care aceasta nu a făcut diligenţele necesare pentru a se convinge pe aspectul că achiziţionează de la adevăratul proprietar. Evocând jurisprudenţa instanţei supreme, recurentul pretinde că pârâta, în conformitate cu art. 1080 C. civ., în calitate de cumpărătoare, trebuia să efectueze minime diligenţe pentru a se convinge că a contractat cu un verus dominus, iar în caz contrar răspunde pentru culpa lata.

Solicită a se observa, în baza probelor prezentate, că pârâta nu este un cumpărător de bună credinţă, astfel încât nu se poate da preferinţa titlului acesteia, sens în care, în temeiul art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor declarate şi menţinerea în tot a sentinţei civile nr. 1497 din 28 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Va civilă.

2. Prin recursul declarat împotriva Deciziei nr. 743A din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, recurenta-pârâtă SC B. SRL. a solicitat modificarea deciziei atacate referitoare la soluţia dată cererii reconvenţionale şi cheltuielilor de judecată aferente acesteia, dar şi în privinţa acordării, integrale, a cheltuielilor de judecată pentru respingerea cererii de chemare în judecată a reclamantului, în apel.

După expunerea poziţiei sale procesuale în faţa instanţei de rejudecare şi a considerentelor reţinute de instanţa de apel, în menţinerea soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta SC B. SRL. a dezvoltat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

În mod greşit nu a fost admisă cererea reconvenţională, de vreme ce instanţa de apel a reţinut că acţiunea reclamantului A. este neîntemeiată, deoarece titlul său de proprietate este preferabil şi mai bine caracterizat.

Arată că suma de 700.000 RON a fost solicitată cu caracter reconvenţional pentru prejudiciul constând în pierderea suferită prin faptul că au fost întârziate construcţiile aflate într-un proiect imobiliar, motivat de faptul că a fost notat în cartea funciară litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2006 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti şi, astfel, nu a putut dispune de bun (teren) pentru realizarea investiţiei din vina exclusivă a intimatului - reclamant A..

Subliniază faptul că, prin notarea litigiului, intimatul-reclamant A. a restricţionat exercitarea drepturilor şi atributelor proprietăţii pe care o deţine şi, dat fiind specificul activităţii sale comerciale, arată că a fost în imposibilitate să obţină autorizaţie de construcţie, să contracteze împrumuturi bancare, să construiască şi să efectueze alte asemenea activităţi ce aveau scopuri comerciale.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta mai arată că obţinuse certificatul de urbanism nr. x din 10 martie 2008, ca primă etapă urbanistică, în vederea edificării unor imobile. Din raportului extrajudiciar întocmit de expertul U. rezultă că piaţa specifică aferentă localizării terenului în cauză presupune circulaţia economică a imobilelor rezidenţiale întocmai asemenea celor pe care intenţiona să le edifice, respectiv construirea de blocuri de locuinţe de tipul P+3E-4E în conformitate cu reglementările urbanistice în vigoare la acel moment, respectiv PUZ Henri Coandă adoptat de către HCGMB.

Stabilirea valorii prejudiciul suferit, ca urmare a întârzierii realizării proiectului imobiliar pentru perioada iunie 2006 - iulie 2009, s-a realizat în cadrul expertizei administrate care a folosit metoda costurilor segregate, care a avut ca bază de calcul proiectul aprobat de autoritatea publică pentru imobilele ce urmau a fi construite în zonă, calculul care a pornit de la stabilirea valorii tehnice de edificare a imobilelor cu luarea în considerare a cheltuielilor necesare edificării. Astfel, prin raportul de expertiză evaluatorie întocmit în cauză, s-a stabilit că pierderea suferită, prin imposibilitatea de a construi pe teren pe perioada solicitată este de 920.000 euro (diferenţa între costurile de construcţie al proiectului în iunie 2006, 6.927.670 euro, şi costurile de construcţie al proiectului în iunie 2009, 7.848.600 Euro), deşi pretenţiile formulate în cuprinsul cererii reconvenţionale au fost doar de 700.000 RON.

Consideră că instanţa de apel trebuia să aprecieze asupra existenţei şi a certitudinii prejudiciului suferit ca urmare a pierderii şansei sale economice de a edifica şi valorifica un imobil de locuinţe, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de intimat, deoarece şansa de a edifica un imobil pe un teren cu destinaţie în acest sens are o valoare economică în sine, existenţa acestei fiind certă, astfel încât, nematerializarea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă este, de asemenea, un fapt cert. În aceste circumstanţe, pierderea unei şanse reale şi serioase, constituie în sine un prejudiciu cert, care angajează răspunderea civilă delictuală, în cazul în care se constată dispariţia posibilităţii reale care putea să ducă la realizarea acelei şanse, iar consecinţele pierderii şansei se vor manifesta în viitor, ceea de atestă existenţa certitudinii producerii prejudiciului, fapt demonstrat în speţă prin probele administrate.

Consideră că, exercitarea dreptului de notare în cartea funciară poate fi considerat legal şi nu abuziv doar în măsura în care litigiul notat de intimatul-reclamant era câştigat de acesta. Însă litigiul notat de intimat a fost soluţionat în sensul respingerii cererii, ca lipsită de interes, context în care, din însăşi soluţia instanţei rezultă reaua-credinţă a intimatului-reclamant A. în formularea acţiunii şi intentării litigiului notat. Apreciază, astfel, că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, motivat de faptul că intimatul-reclamant nu şi-a exercitat cu bună-credinţă drepturile sale, iar scopul pentru care intimatul-reclamant a formulat acest litigiu a fost doar pentru a nota litigiul în cartea funciară şi a împiedica sau îngreuna activitatea comercială a societăţii de a construi blocuri pe acest teren. Or, din moment ce s-a stabilit culpa procesuală a reclamantului ca urmare a respingerii acţiunii, rezultă, fără echivoc, că există şi o culpă a reclamantului în cazul notării litigiului în cartea funciară, împrejurare ce îi conferă posibilitatea să solicite despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin notarea litigiului în cartea funciară.

2. Un alt motiv de recurs vizează modul de soluţionare a cheltuielilor de judecată.

Arată că în faţa instanţei de apel a acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum total de 73.328,74 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru şi onorarii avocaţiale şi onorariul de expert judiciar, respectiv:

- cheltuieli cu taxele judiciare de timbru şi onorariul de expert în cuantum total de 28.943,26 RON, compuse din: 10.186 RON (OP nr. x din 18 februarie 2008 reprezentând taxa judiciară de timbru); 700 RON (OP nr. x din 10 octombrie 2008, reprezentând onorariul de expert); 9.028,26 RON (OP nr. x din 5 mai 2010, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă apelului); 9.029 RON (OP nr. x din 27 octombrie 2015, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă recursului).

- cheltuielile privind onorariul avocaţial în cuantum total de 44.385,48 RON, compuse din: 22.005,48 RON (factura nr. x din 12 martie 2008); 14.280 RON (factura nr. y din 17 aprilie 2008); 5.100 RON (Chitanţa nr. x din 10 septembrie 2010); 3.000 RON (chitanţa DG nr. 476 din 26 octombrie 2015).

Consideră eronat procedeul instanţei de apel când a apreciat faptul că, prin admiterea apelului în parte şi menţinerea soluţiei cu privire la cererea reconvenţională, onorariul avocaţial în cuantum total de 44.385,48 RON trebuie înjumătăţit, respectiv 22.192 RON pentru fiecare cerere (jumătate pe acţiunea în revendicare şi jumătate pe cererea reconvenţională), opinând că, această apreciere este greşită şi subiectivă. Practic, potrivit actelor procesuale, formulate de societate şi documentelor depuse în susţinerea argumentelor sale, cele mai mari eforturi s-au depus pentru respingerea acţiunii în revendicare, atât în faţa instanţei de fond, de apel, de recurs şi de apel în rejudecare, întrucât cererea reconvenţională urma să fie analizată doar în măsura în care acţiunea în revendicare era respinsă.

De asemenea, instanţa de apel în mod greşit a dispus reducerea onorariului avocaţial, potrivit art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., de la suma de 22.192 RON la suma de 10.000 RON, apreciindu-se că suma din urmă este suficientă pentru serviciile avocaţiale prestate de avocaţii pârâtei. Or, având în vedere faptul că dosarul se află pe rolul instanţelor de judecată din anul 2007, iar până în prezent s-au scurs 10 ani, apreciază că o estimare a cuantumului serviciilor avocaţiale lunare pentru această perioada de timp raportat la suma de 10.000 RON este foarte mică.

Solicită a se avea în vedere complexitatea cauzei, toate probele administrate, analiza tuturor hotărârilor judecătoreşti cu privire la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat stabilit în cuprinsul acelor hotărâri, ciclurile procesuale parcurse, susţinerile scrise, cât şi orale ale avocaţilor, numeroasele termene de judecată, împrejurări în raport cu care apreciază că se impune obligarea intimatului-reclamant la un cuantum al onorariilor avocaţiale mult mai mare decât cel stabilit de instanţa de apel, în rejudecare.

Solicită a se observa greşita acordare a taxelor judiciare de timbru de către instanţa de apel pe motiv că societate a timbrat în apel şi în recurs doar pe cererea reconvenţională. Susţine că a formulat apel şi recurs (în primul ciclu procesual] atât împotriva soluţiei de admitere a acţiunii în revendicare, cât şi împotriva soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale, tocmai de aceea - deşi a achitat în faţa instanţei de fond taxa judiciară de timbru aferentă cererii reconvenţionale, respectiv suma de 10.186 RON - în fiecare fază procesuală de atac (apel şi recurs) am achitat suma de 9.028,26 RON reprezentând: jumătate din taxa judiciară de timbru aferentă acţiunii în revendicare şi jumătate din taxa judiciară de timbru aferentă cererii reconvenţionale. Se consideră îndreptăţită la recuperarea taxelor judiciare de timbru pentru acţiunea în revendicare aferente fazei de apel şi fazei de recurs (din primul ciclu procesual) ca urmare a admiterii apelului şi respingerii acţiunii în revendicare.

II. Relativ la Decizia civilă nr. 74 A din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de completare dispozitiv formulată de intervenienta P., formulând, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele motive de recurs:

1. Decizia atacată de acordare a cheltuielilor de judecată unui intervenient accesoriu este nelegală întrucât reclamantul nu are nicio pretenţie faţă de intervenienta accesorie P. şi nici aceasta nu a invocat vreo pretenţie faţă de acesta.

Se arată că, în apel, reclamantul a pierdut procesul faţă de partea adversă (pârâta SC B. SRL), fiind obligat la plata cheltuielilor de judecată ale pârtii adverse. Însă, P. nu este un intervenient principal, care să fi invocat un drept al său, ci are calitatea doar de intervenient accesoriu în sensul art. 49 alin. (3) C. proc. civ., parte care a intervenit voluntar, în apărarea pârâtei, astfel încât aceasta nu poate pretinde şi primi cheltuieli de judecată.

2. Decizia recurată este nelegală întrucât încalcă principiul culpei procesuale care stă la baza acordării cheltuielilor de judecată, conform art. 274 C. proc. civ.

Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală, astfel încât reclamantul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de o parte faţă de care nu a formulat nicio pretenţie, intervenienta dorind să intervină în prezentul litigiu în sprijinul pârâtei.

Întrucât patrimoniu intervenientei P. nu este afectat de soluţia definitivă şi irevocabilă ce va fi pronunţată în cauză, rezultă că aceasta şi-a asumat efectuarea anumitor cheltuieli de judecată doar pentru a susţine poziţia apelantului-pârât, poziţie procesuală care nu-i poate fi imputată reclamantului şi nu i se poate reţine culpa procesuală. În sensul susţinerilor sale, face referire la o decizie pronunţată de Curtea de apel Suceava (Decizia nr. 233 din 23 martie 2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2016) în care instanţa a respins cererea intervenienţilor accesorii la acordarea de cheltuieli de judecată tocmai pe motivul ca aceştia nu au pretins vreun drept în litigiul judecat, astfel încât partea care a pierdut nu poate fi în culpă procesuală faţă de aceştia, ci doar faţă de partea adversă.

3. În subsidiar, solicită modificarea soluţiei în sensul respingerii cererii intervenientei accesorii P., în urma modificării, în etapa de recurs, a soluţiei principale, de respingere, a cererii de chemare în judecată, ca efect al aplicării principiului de drept accesorium sequitur principale, respectiv modificarea soluţiei principale duce şi la modificarea soluţiei accesorii.

Mai arată că a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 743 din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, astfel că în situaţia admiterii recursului se impune şi modificarea soluţiei pe cererea de completare dispozitiv.

2. Recurenta-pârâtă SC B. SRL. a formulat recurs la încheierea de şedinţă ("încheierea din apel") pronunţată în data de 30 ianuarie 2018 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2007, prin care instanţa de apel i-a respins cererea de completare a dispozitivului hotărârii pronunţate.

Solicită modificarea soluţiei asupra cererii completatoare în sensul admiterii cererii şi obligării intimatului-reclamant A. la plata sumei totale de 9.028,26 RON reprezentând taxele judiciare de timbru aferente acţiunii în revendicare achitate de SC B. SRL. în faza de apel şi de recurs.

În motivarea cererii de recurs, după expunerea soluţiilor instanţei de rejudecare cu privire la cererile sale de apel şi de completatoare, pârâta-recurentă a arătat că soluţia instanţei de apel, în rejudecare, cu privire la cererea sa de completare a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, invocând motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susţine recurenta că, în mod greşit, instanţa de apel nu 1-a obligat pe intimatul - reclamant A. la plata vreunei taxe judiciare de timbru, deşi în faţa instanţei de fond a achitat suma de 10.186 RON pentru cererea reconvenţională, iar în apel şi recurs achitat de fiecare dată suma de 9.028,26 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru pentru cererea reconvenţională şi acţiunea în revendicare atât în apel, cât şi în recurs.

Astfel, în realitate, potrivit omisiunii instanţei de apel în rejudecare (şi nu calculelor acesteia) a achitat taxele judiciare de timbru pentru apel şi recurs doar pentru cererea reconvenţională şi nu şi pentru acţiunea în revendicare.

Arată că a formulat apel şi recurs (în primul ciclu procesual) atât împotriva soluţiei de admitere a acţiunii în revendicare, cât şi împotriva soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale, tocmai de aceea - deşi a achitat în faţa instanţei de fond taxa judiciară de timbru aferentă cererii reconvenţionale, respectiv suma de 10.186 RON - în fiecare fază procesuală de atac (apel şi recurs) a achitat suma de 9.028,26 RON reprezentând: jumătate din taxa judiciară de timbru aferentă acţiunii în revendicare şi jumătate din taxa judiciară de timbru aferentă cererii reconvenţionale.

Consideră recurenta că este îndreptăţită să recupereze taxele judiciare de timbru pentru acţiunea în revendicare aferente fazei de apel şi fazei de recurs (din primul ciclu procesual) ca urmare a admiterii apelului şi respingerii acţiunii în revendicare, întrucât instanţa de apel, în rejudecare, a aplicat greşit prevederile art. 2812 coroborate cu art. 274 C. proc. civ.

Intimaţii SC B. SRL. şi P. au formulat întâmpinare cu privire la cererile de recurs formulate de reclamantul A., iar acesta din urmă a formulat întâmpinare relativ la recursurile declarate de pârâta SC B. SRL., părţile solicitând, pe baza excepţiilor şi apărărilor evocate, respingerea recursurilor părţilor adverse.

I. Cu privire la cererile de recurs declarate de reclamantul A. şi de pârâta SC B. SRL. împotriva Deciziei nr. 743/A din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, din cuprinsul cererilor de recurs rezultă că anumite critici vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, cu consecinţa reevaluării situaţiei de fapt. Aceste critici nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. şi, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar competenţa de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond. Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor şi schimbarea situaţiei de fapt, reţinută în etapele procesuale anterioare, reprezintă aspecte de netemeinicie care nu vor face obiect al controlului judiciar în recurs, deoarece dezvoltarea unor atare motive de recurs nu se încadrează în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.. În consecinţă, dând curs dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la analizarea acelor critici care se înscriu în textul de lege evocat, urmând, astfel, a constata că excepţia nulităţii cererilor de recurs formulate împotriva Deciziei civile nr. 743/A din 26 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, susţinută în cauză atât de reclamantul A., cât şi de pârâta SC B. SRL., este neîntemeiată.

Totodată, urmează a fi înlăturate şi susţinerile intimatei SC B. SRL. relativ la excepţia tardivităţii formulării unui nou motiv de recurs de către recurentul-reclamant, pretins inserat în cuprinsul notei de probe, deoarece acele referiri ale reclamantului (cum, de altfel, şi acesta susţine) nu se circumscriu unor noi motive de recurs, fiind evocate, ca teză probatorie, pentru încuviinţarea probei cu înscrisuri şi dovedirea temeiniciei criticilor formulate în termenul procedural.

Prin urmare, structurând criticile de nelegalitate din recursurile cu care a fost legal învestită, Înalta Curte constată următoarele:

I.1. Relativ la cererea de recurs formulată de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 743/A din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Printr-un prim motiv de recurs, reclamantul a criticat hotărârea instanţei de apel întrucât conţine greşeli cu privire la data pronunţării acesteia, dar şi cu privire la indicarea temeiului juridic în baza căruia a avut loc rejudecarea pricinii.

Critica recurentului, deşi este corectă, nu poate atrage casarea sau modificarea hotărârii, deoarece greşelile evidenţiate, în cuprinsul motivului de recurs, nu afectează legalitatea hotărârii şi nu atrage nulitatea acesteia, în sensul dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.. Aspectele invocate de recurent nu circumscriu unor neregularităţi procedurale de natură să atragă sancţiunea nulităţii hotărârii, întrucât greşelile semnalate nu au produs recurentului niciun prejudiciu.

Situaţia referitoare la menţionarea greşită în dispozitivul deciziei a datei pronunţării reprezintă, evident, o greşeală materială strecurată în cuprinsul dispozitivului deciziei, atât timp cât, în urma verificărilor realizate, se constată că data menţionată în minuta întocmită şi semnată de judecătorii care au pronunţat hotărârea, respectiv 26 septembrie 2017, este cea care coincide cu data amânării de pronunţare, moment la care instanţa de apel a pronunţat decizia atacată.

Totodată, contrar susţinerilor recurentului, nici indicarea greşită a temeiului de drept în baza căruia ar fi avut loc nu poate atrage nulitatea hotărârii atacate.

Într-adevăr, în cuprinsul deciziei, instanţa de apel a făcut referire la dispoziţiile art. 278 - 280 C. proc. civ., temei juridic străin de orice analiză în rejudecarea apelului, însă aspectul semnalat în legătură cu menţionarea greşită, în considerentele deciziei, a respectivului temei de drept nu afectează legalitatea hotărârii şi nu atrage nulitatea acesteia, aspectul putând fi circumscris tot unei situaţii care se încadrează în noţiunea de eroare materială ce ar putea fi înlăturată pe cale procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor formulate, nu poate fi acreditată nici ideea potrivit căreia, prin indicarea greşită a dispoziţiilor art. 278 - 280 C. proc. civ., raţionamentul judiciar al instanţei de rejudecare nu ar fi avut în vedere dispoziţiile înscrise în art. 315 alin. (1) C. proc. civ., incidente în cauză.

Considerentele deciziei recurate scot în evidenţă faptul că apelul a fost soluţionat în conformitate cu îndrumările obligatorii ale Deciziei de casare nr. 2744/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rejudecarea cauzei fiind realizată, de instanţa de apel, ca urmare a valorificării efectelor pozitive ale puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare derulate între părţi, administrării acelor probe utile şi pertinente în scopul stabilirii situaţiei de fapt şi identificării terenul revendicat, dar şi a verificării relaţiilor de rudenie între numitul E. şi F., a examinării şi calificării titlul de proprietate evocat de reclamantul A. şi, în final, a comparării titlurilor de proprietate exhibate în cauză, aspecte clarificate sub aspectul legalităţii modului de soluţionare a acţiunii în revendicare cu care instanţa de fond a fost învestită.

Or, în aceste circumstanţe, este evident că indicarea temeiului juridic greşit, în baza căruia ar fi avut loc rejudecarea, nu poate constitui o neregularitate procedurală de natură a atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, întrucât greşelile semnalate nu au provocat reclamantului vătămarea cerută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., atât timp cât rejudecarea cauzei a fost realizată în conformitate cu decizia de casare, astfel cum impun dispoziţiile înscrise în art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

2. Recurentul a pretins că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de apel deşi reţine, pe de o parte, că reclamantul are un titlu de proprietate, ca urmare a îndeplinirii condiţiei suspensive prevăzute în Contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002, menţionează, pe de altă parte, faptul că pârâta, la rându-i, deţine un titlu de proprietate, împrejurarea care a condus la identificarea situaţiei a doi proprietari ce au dobândit imobilul litigios de la un autor comun.

Critica recurentului nu este întemeiată.

Motivarea contradictorie în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. presupune folosirea, de către instanţă, a unor considerente care se exclud reciproc, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora, ceea ce nu este cazul în speţă, raportat la susţinerile recurentului-reclamant.

În realitate, nemulţumirea recurentului este legată de reţinerea în cauză a faptului că atât reclamantul, cât şi pârâtul deţin câte un titlu de proprietate care provine de la un autor comun, situaţie în care, acţiunea în revendicare a fost soluţionată prin aplicarea criteriului de preferabilitate al înscrierii titlului în cartea funciară. Or, aceste aspecte care aduc în discuţie compararea titlurilor de proprietate pe care părţile şi le opun reciproc nu reprezintă aspecte care să poată fi examinate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci chestiuni care vor face obiectul următorului motiv de recurs, susceptibil de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul căruia va fi analizată această susţinere.

3. Reclamantul a pretins aplicarea greşită a criteriilor de legale de preferabilitate în soluţionarea acţiunii în revendicare, deoarece instanţa de apel a plecat de la premisa, greşită, a identificării ipotezei în care ambele părţi deţin câte un titlu de proprietate care provine de la acelaşi autor.

Critica recurentului, susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este întemeiată şi nu poate conduce la modificarea deciziei atacată.

Din perspectiva examinării acestui motiv de nelegalitate, contrar susţinerilor reclamantului, Înalta Curte reţine că acţiunea în revendicare formulată de reclamantul A., având ca temei juridic dispoziţiile art. 480 C. civ., a fost corect soluţionată de instanţa de apel pe baza regulilor clasice de comparare a titlurilor, de vreme ce ambele părţi au exhibat câte un titlu de proprietate în privinţa terenului litigios.

Astfel, în cadrul procedeului de compararea a titlurilor, instanţa de apel a procedat judicios la examinarea titlurilor pe care părţile şi le-au opus reciproc, sens în care a analizat provenienţa titlurilor exhibate în cauză.

În privinţa titlului reclamantului, instanţa de apel a avut în vedere Contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 14 octombrie 2002 perfectat între reclamantul A. şi E. (autorul intervenientei P.), ca urmare a valorizării corecte a efectului pozitiv a Deciziei civile nr. 1391 din 8 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2012 (fostul Dosar nr. x/2009), prin care s-a statuat că dreptul de proprietate s-a transmis, la data de 25 noiembrie 2004, ca urmare a îndeplinirii condiţiei suspensive prevăzute în contract, respectiv la data când a fost eliberată dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti, de restituire în natură a terenului, către vânzătorul E.

Pe de altă parte, instanţa de apel a avut în vedere actul exhibat de pârâtă, reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 13 aprilie 2006 prin care SC B. SRL. a cumpărat de la F., care, la rândul ei, a cumpărat de la E., prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 20 ianuarie 2005.

În contextul arătat, este greşită susţinerea recurentului potrivit căreia compararea titlurilor de proprietate trebuia realizată după regulile consacrate de ipoteza în care titlurile provin de la autori diferiţi, situaţie în care titlul său ar fi preferabil întrucât ar proveni de la adevăratul proprietar şi, astfel, nu ar avea relevanţă îndeplinirea, de către pârâtă, a cerinţelor de publicitate imobiliară.

Într-adevăr, în cazul în care titlurile asupra aceluiaşi bun provin de la autori diferiţi, trebuie comparate între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, urmând a se da câştig de cauză părţii care a dobândit de la autorul al cărui drept este mai preferabil, soluţie care consacră aplicarea principiului nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are).

Nu aceasta este, însă, ipoteza în cauza de faţă.

Urmărind mecanismul juridic de stabilire a provenienţei titlurilor de proprietate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a concluzionat corect că titlurile pe care părţile şi le opun reciproc provin de la un autor comun a cărui existenţă a fost stabilită prin urmărirea şi stabilirea transmisiunii proprietăţii, pe lanţul titlurilor de proprietate, până când a fost identificat un autor comun, ce a transmis aceeaşi proprietate.

După cum deja s-a arătat, autorul comun (prim-vânzătorul E.) a încheiat acte de transmitere a proprietăţii atât cu F., cât şi cu A., iar F. a transmis mai departe dreptul de proprietate către pârâta SC B. SRL. Identificându-se, astfel, ipoteza în care titlurile opuse de părţi provin de la un autor comun, Înalta Curte reţine că, în această situaţie, edificator în procedeul de comparare a titlurilor de proprietate este criteriul de preferabilitate al părţii care a îndeplinit prima (dar, şi singura, în speţă) formalităţile de publicitate imobiliară, pentru opozabilitatea dreptului său faţă de terţi, criteriu corect aplicat de instanţa de rejudecare, care a dat, astfel, preferabilitate titlului pârâtei, ce a fost înscris în cartea funciară.

4-5. Recurentul a susţinut, în cuprinsul memoriului de recurs, că instanţa de apel a apreciat eronat faptul că pârâta ar fi un cumpărător de bună credinţă, aspect desprins din împrejurarea că radierea notării litigiului care a format obiectul Dosarului nr. x/2002 ar fi fost dispusă prin hotărârea de expedient a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Consideră greşită aprecierea instanţei de apel, deoarece, în cauză, nu au fost verificate extrasele de carte funciară aflate la dosarul cauzei, precum şi copia extrasului de carte funciară nr. x, actualizat, obţinut de la ANCPI, înscrisuri din a căror examinare s-ar fi desprins o altă concluzie. A fost apreciată greşită şi evaluarea realizată de instanţa de apel cu privire la efectele puterii lucrului judecată rezultat din Sentinţa civilă nr. 796 din 5 iunie 2009 sub aspectul inexistenţei notificării pârâtei, din data de 21 martie 2006, cu consecinţa reţinerii relei sale credinţe în formularea susţinerilor în legătură cu notificarea pârâtei SC B. SRL., relativ la perfectarea Contractului de vânzare-cumpărare .

În legătură cu afirmaţiile recurentului privind modul în care instanţa a apreciat în privinţa modalităţii de radiere din cartea funciară a notării litigiului care a format obiectul Dosarului nr. x/2004 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, Înalta Curte constată că susţinerile semnalate nu pot fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., deoarece recurentul nu identifică textul de lege pretins încălcat, susţinerile acestuia urmărind, în realitate, să aducă în discuţie legalitatea operaţiunilor de carte funciară, aspect care excede cadrului procesual, dar şi reevaluarea probatoriului administrat şi a situaţiei de fapt stabilită în cauză, procedeu care este incompatibil cu structura actuală a recursului.

Relativ la modul în care a fost valorizat efectul pozitiv al lucrului judecat a Sentinţei civile nr. 796 din 5 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. x/2009, în sensul că instanţa de apel a reţinut eronat că notificarea din 21 martie 2006 şi dovada comunicării acestei nu ar exista, critica recurentului deşi reprezintă o chestiune ce ţine de legalitatea hotărârii recurate (susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) nu poate fi primită.

Nu se poate imputa instanţei de rejudecare împrejurarea că a dat eficienţă greşită puterii lucrului judecat a Sentinţei civile nr. 796 din 5 iunie 2009, în cuprinsul căreia Tribunalului Bucureşti, respingând, ca rămasă fără obiect, cererea reconvenţională formulată de pârâta SC B. SRL., a reţinut că procesul-verbal de comunicare a notificării din 21 martie 2006 (a cărei nulitate s-a solicitat a se constata prin cererea reconvenţională) nu a fost depus în original, sens în care, în interpretarea dispoziţiilor art. 139 C. proc. civ., tribunalul a concluzionat că un asemenea înscris nu există.

În contextul în care pe parcursul litigiului, inclusiv în faţa instanţei de rejudecare, reclamantul a depus la dosar doar copia acestui înscris, nu poate fi imputat instanţei de apel valorizarea greşită a puterii lucrului judecat desprinsă din Sentinţa civilă nr. 796 din 5 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti.

De altfel, depunerea originalului acestui înscris în faţa instanţei de recurs este lipsită de relevanţă juridică în privinţa modului de soluţionare a acţiunii în revendicare sub aspectul semnalat de recurent (cel al relei credinţe a pârâtei-cumpărătoare), în contextul în care s-a stabilit că pârâta SC B. SRL. a dobândit bunul de la un proprietar, al cărui drept a fost consolidat în justiţie, aspect care urmează a fi detaliat în examinarea următoarelor motive de recurs.

Subsumat acestor critici, s-a mai susţinut că, deşi s-a dat eficienţă efectului pozitiv al Deciziei civile nr. 1391 din 8 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel trebuia să înlăture efectele juridice ale altor hotărâri judecătoreşti anterioare (fără a fi individualizate), solicitând ca, în baza criticilor formulate şi a probelor prezentate, să se constate că pârâta SC B. SRL. nu este cumpărător de bună credinţă şi nu se poate da preferinţă titlului acesteia.

Susţinerile recurentului sunt neîntemeiate şi vor fi înlăturate.

O hotărâre judecătorească, ca act al puterii publice şi rezultat al unei verificări jurisdicţionale realizate de instanţă, se bucură de autoritate de lucru judecat, care, de asemenea, este guvernată de principiul relativităţii, în sensul că părţile nu pot repune în discuţie, într-o judecată viitoare, cele tranşate în mod irevocabil într-un litigiu anterior, purtat între ele. Relativitatea efectelor obligatorii şi a lucrului judecat ale hotărârii judecătoreşti nu antrenează însă consecinţa inopozabilităţii actului jurisdicţional faţă de terţi, care, întocmai ca şi în cazul convenţiilor, nu pot nega situaţia juridică născută din existenţa unei hotărâri judecătoreşti, ca fapt juridic, dar care trebuie să respecte rezultatul dezbaterilor judiciare, chiar dacă nu au participat la acestea, dar pot să demonstreze, în justiţie, contrariul. Din perspectiva naturii probatorii a puterii lucrului judecat, în relaţia dintre părţile procesului, prezumţia de lucru judecat instituită de art. 1200 pct. 4 din vechiul C. civ. are valoare absolută, irefragabilă, neputând fi primită nicio dovadă împotriva ei.

Plecând de la aceste considerente de ordin teoretic, se constată că instanţa de apel a observat şi înlăturat corect doar efectele juridice ale Sentinţei civile nr. 3555 din 2 martie 2006 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti având ca obiect plângere de carte funciară, dat fiind caracterul relativ al acestei hotărâri atât faţă de recurentul-reclamant A., cât şi faţă de pârâta SC B. SRL. care nu au participat în litigiul respectiv.

Argumentul recurentului-reclamant cu privire valorizarea exclusivă a efectului pozitiv a puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1391 din 8 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are nicio fundamentare legală, efectele acestei hotărâri fiind examinate de instanţa de rejudecare, conform deciziei de casare, potrivit regulilor de drept aplicabile, în contextul analizării efectelor juridice ale puterii lucrului judecat şi a celorlalte hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare, ce au fost derulate între părţi.

Astfel, în cadrul unor demersuri juridice anterioare, reclamantul A. a solicitat să se constate nulitatea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat nr. x din 20 ianuarie 2005 încheiat între F. şi E., precum şi a celui autentificat sub nr. x din 13 aprilie 2006, perfectat între F. şi pârâta SC B. SRL.. Prin urmare, atât titlul de proprietate al pârâtei SC B. SRL., cât şi al autoarei sale (F., care, la rândul său a dobândit bunul de la autorul comun, E.) au fost contestate în instanţă. Or, statuările din cuprinsul actelor jurisdicţionale prin care au fost soluţionate aceste acţiuni produc efecte obligatorii între părţi, întemeiate pe principiul relativităţii. Cum buna-credinţă la încheierea actului translativ de proprietate perfectat de autoarea pârâtei a fost examinată cu ocazia verificării legalităţii titlului acesteia, această chestiune de drept nu se mai impune a fi analizată în cauză, faţă de limitele obiectului învestirii.

În acest context, reţinându-se, cu putere de lucru judecat, valabilitatea titlului autoarea pârâtei (F.) şi buna-credinţă a acesteia în perfectarea actului de dobândire a proprietăţii, prezentarea, în recurs, a originalul notificării din data de 21 martie 2006 este lipsită de relevanţă juridică în acţiunea în revendicare sub aspectul semnalat de recurent (cel al aspectului privind reaua credinţă a pârâtei-cumpărătoare), în contextul în care a fost stabilit că pârâta SC B. SRL. a dobândit bunul de la un proprietar, al cărui drept a fost consolidat în justiţie. Or, în condiţiile în care a fost analizată şi s-a hotărât, cu putere de lucru judecat, valabilitatea actelor translative de proprietate a pârâtei şi a autoarei sale, instanţa de revendicare nu mai este în măsură să analizeze şi să pună la îndoială legalitatea vânzării, pentru că, altfel, s-ar nesocoti principii de bază ale procesului civil, precum şi stabilitatea raporturilor juridice.

Situaţia premisă de la care s-a pornit în soluţionarea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii a fost tocmai valabilitatea celor două titluri de proprietate pe care părţile şi le-au opus reciproc relativ la bunul revendicat, impunându-se, astfel, compararea titlurilor exhibate în cauză, cum corect a procedat instanţa de apel.

Prin urmare, respingerea acţiunii reclamantului nu a fost consecinţa faptului că acesta nu deţine un titlu valabil, ci a împrejurării că, în concurs cu titlul pârâtei, titlul reclamantului A., deşi valabil, nu este preferabil, pentru că titlul său nu a fost înscris în cartea funciară, în comparaţie cu titlul pârâtei, acesta reprezentând criteriul legal de preferabilitate în compararea de titluri care provin de la acelaşi autor.

De aceea, argumentele referitoare la reţinerea relei credinţe a reclamantului în legătură cu transmiterea notificării din data de 21 martie 2006 sunt lipsite de relevanţă juridică în procedeul de comparare a titlurilor, considerente care nici nu au fost hotărâtoare în adoptarea soluţiei, fiind străine de cele decizorii care au justificat pronunţarea hotărârii şi, de aceea, lipsite de semnificaţia juridică pretinsă de reclamant în legătură cu nelegalitatea soluţiei dată acţiunii în revendicare.

6. Relativ la critica de nelegalitate, înscrisă în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind încălcarea prevederilor art. 1080 C. civ., recurentul a pretins ineficienţa titlului pârâtei SC B. SRL., respectiv a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 13 aprilie 2006, motivat de faptul că pârâta nu poate fi apreciată ca fiind un cumpărător de bună credinţă, întrucât nu a efectuat diligenţele necesare în verificarea dobândirii bunului de la adevăratul proprietar.

Critica recurentului nu poate fi primită.

În cadrul acţiunii în revendicare imobiliară de drept comun, buna-credinţă nu valorează, în sine (per se), un titlu de proprietate. Aspectul relativ la buna-credinţă a pârâtei şi a autoarei sale nu a condus la anihilarea forţei juridice a titlului reclamantului, a cărui valabilitate nu a fost pusă la îndoială, chestiunea semnalată fiind evocată, în conformitate cu îndrumările deciziei de casare, ca manifestare a efectului pozitiv a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în cadrul unor procesele anterior derulate între părţi.

După cum deja s-a evocat, în cadrul demersului judiciar ce a format obiectul Dosarului nr. x/2005, reclamantul A. a solicitat constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 20 ianuarie 2005 a primului dobânditor, respectiv cel perfectat între E. şi F., iar în cadrul Dosarului nr. x/2006 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti a solicitat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 13 aprilie 2006 perfectat între F. şi subdobânditoarea-pârâtă.

În cadrul acestor litigii, instanţele au analizat valabilitatea actelor juridice contestate, reţinând, astfel, prin Sentinţa civilă nr. 6215 din 17 aprilie 2006 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti (modificată în recurs prin Decizia civilă nr. 1964 din 15 noiembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti), cu putere de lucru judecat, buna-credinţă a primului cumpărător, F., autoarea pârâtei, context în care, evident, SC B. SRL. este dobânditoarea bunului de la un proprietar a cărui titlu de proprietate a fost consolidat, aspect reţinut şi în cuprinsul Sentinţei civile nr. 1469 din 29 ianuarie 2017, aspect care conferă pârâtei prerogativa de a exhiba, în cadrul acţiunii în revendicare, un titlu valabil asupra terenului litigios.

Drept urmare, prin decizia atacată, instanţa de rejudecare a soluţionat corect acţiunea în revendicare formulată de reclamant, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ., pe baza regulilor clasice de comparare a titlurilor de proprietate opuse de ambele părţi, dat fiind faptul că acestea exhibă câte un titlu valabil, care provine de la un autor comun. În contextul în care pârâta a fost singura care şi-a înscris titlul în cartea funciară, rezultă că titlul pârâtei este preferabil, în raport cu cel opus de reclamant. În consecinţă, Înalta Curte reţine că instanţa de rejudecare a realizat o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi a criteriilor de preferabilitate în materia revendicării de drept comun, drept pentru care se constată că acţiunea reclamantului a fost corect respinsă.

Reţinând, pentru argumentele sus menţionate, netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 743A din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă urmează a fi respins, ca nefondat.

I.2. Relativ la cererea de recurs formulată de pârâta SC B. SRL. împotriva deciziei nr. 743/A din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Prin cererea reconvenţională formulată de pârâta-reconvenientă SC B. SRL. au fost solicitate despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a întârzierii realizării unui proiect imobiliar în perioada iunie 2006 - iunie 2009, reprezentând diferenţa dintre costurile de construcţie din anul 2006 şi din anul 2009. Demersul judiciar al pârâtei-reclamante a fost fundamentat, în drept, pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, fiind invocată, drept faptă ilicită, notarea în cartea funciară, de către reclamantul A., a litigiului ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2006 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, demers în urma căruia reconvenienta a pretins că nu a avut posibilitatea de a dispune de bun (teren) din vina exclusivă a pârâtului- reclamant.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a menţinut soluţia (de respingere) dată cererii reconvenţionale, instanţa de rejudecare apreciind că acţiunea de notare a litigiului în cartea funciară a imobilului constituie un demers legal al reclamantului, conferit de Convenţia nr. 4100 din 14 octombrie 2002 de care se foloseşte acesta. Exercitarea acestui drept în limitele legale nu reprezintă o exercitare abuzivă, neputând fi considerată o faptă ilicită, chiar dacă a fost perturbată activitatea proprietarului tabular. Ca atare, eventuala pierdere suferită prin întârzierea edificării construcţiilor aflate în proiectul societăţii nu reprezintă un prejudiciu cert şi actual, ci unul eventual, care nu poate fi imputat reclamantului-pârât, în sarcina căruia nu se poate reţine săvârşirea vreunei fapte ilicite de natură a-i antrena răspunderea civilă delictuală.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a pretins reţinerea greşită de către instanţa de apel a neîndeplinirea condiţiei privind existenţa unei fapte ilicite.

Contrar susţinerilor recurentei, din perspectiva analizării condiţiei privind fapta ilicită, ca element constitutiv al răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 998 C. civ., instanţa de apel a reţinut corect neîndeplinirea condiţiei examinate, de vreme ce exercitarea dreptului de notare în cartea funciară a litigiului care a format obiectul Dosarului nr. x/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti privind constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 13 aprilie 2006 reprezintă un demers legal al reclamantului-pârât, prevăzut de dispoziţiile art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 7/1996. Acţiunea întreprinsă de acesta a fost justificată de formularea unei acţiuni prin care a contestat valabilităţii titlului de proprietate, opus de societatea-recurentă, relativ la imobilul în privinţa căruia a pretins un drept de proprietate, conferit prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2002. În legătură cu opţiunea reclamantului, recurenta-reconvenientă nu a uzat de prerogativa legală, înscrisă în art. 50 din Legea nr. 7/1996, care prevede posibilitatea atacării, de către persoana interesată, cu plângere la instanţa judecătorească competentă, a încheierii de carte funciară prin care a fost încuviinţată notarea litigiului.

Contrar susţinerilor recurentei, împrejurarea că în Dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, notat în cartea funciară, a fost pronunţată soluţia prin care acţiunea reclamantului A. a fost respinsă, ca lipsită de interes, nu poate acredita ideea relei credinţe a acestuia în formularea demersului său judiciar şi care contureze existenţa unei fapte ilicite în sarcina sa.

Faptul că, prin Sentinţa civilă nr. 1469 din 29 ianuarie 2017 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, instanţa a respins, ca lipsit de interes, acţiunea reclamantului A., prin raportare la soluţia dispusă prin sentinţa civilă nr. 1964/R/15 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, nu reprezintă şi confirmarea atitudinii subiective a acestuia în formularea acţiunii ce a format obiectul Dosarului nr. x/2006 doar în scopul "blocării" cărţii funciare, cum eronat pretinde recurenta, întrucât vizează un demers pentru apărarea dreptului său, izvorât din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2012.

Subsumat acestui motiv de recurs, pârâta a pretins că stabilirea unei culpe procesuale în sarcina reclamantului, ca urmare a respingerii acţiunii în revendicare, ar anvizaja şi culpa sa procesuală în notarea litigiului în cartea funciară şi, care, ar justifica acordarea despăgubirilor solicitate, ca urmare a prejudiciului încercat prin notarea efectuată.

Critica recurentului nu este fondată.

Problema semnalată reclamă examinarea a două temeiuri juridice diferite, respectiv, pe de o parte, dispoziţiile de drept substanţial înscrise în art. 998 C. civ. relativ la antrenarea răspunderii civile delictuale care implică existenţa producerii unui prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, iar, pe de altă parte, dispoziţiile de drept procesual înscrise în art. 274 C. proc. civ. referitoare la stabilirea culpei procesuale în sarcina părţii care cade în pretenţii.

Prin urmare, culpa procesuală, ca temei al art. 274 C. proc. civ. este distinctă de cea reglementată de dispoziţiile de drept substanţial referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 998 C. civ.) şi, de aceea, sunt irelevante susţinerile recurentei cu privire la existenţa culpei procesuale a pârâtului-reclamant A. în angajarea răspunderii sale delictuale.

În consecinţă, manifestarea opţiunii privind notarea litigiului în cartea funciară nu poate avea semnificaţia juridică a unei fapte ilicite, atât timp cât a fost valorificată cu respectarea limitelor sale şi a scopului în considerarea căruia a fost recunoscut de legiuitor.

În contextul în care instanţa de apel a reţinut corect inexistenţa faptei ilicite, criticile recurentului cu privire la celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale devin inutil a fi analizate, de vreme ce, neîntrunirea unuia dintre elementele constitutive conduce la imposibilitatea antrenării unei atare răspunderi.

Se impune a semnala şi faptul că acele susţineri ale recurentului referitoare la celelalte două condiţii ale răspunderii civile delictuale, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, respectiv vinovăţia, nu pot forma obiect al examinării instanţei de recurs şi pentru motivul că aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fundamentat soluţia instanţei de apel, care a vizat strict condiţiile referitoare la fapta ilicită şi prejudiciul relativ la solicitarea privind antrenarea răspunderii civile delictuale a reclamantului A.

De altfel, alegaţiile recurentului care susţin existenţa unui prejudiciu cert generat de pierdea unei şanse de câştig nu pot fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., întrucât recurenta nu arată în mod concret în ce constă greşeala instanţei de apel în judecarea cauzei. În realitate, dezvoltarea criticilor prezentate se referă la aprecierea eronată şi trunchiată a probelor administrate, la modul de stabilire a situaţiei de fapt, deoarece nu vizează interpretarea sau aplicarea greşită a unui anumit text normativ. În realitate, finalitatea urmărită de către recurent este cea de reevaluare a situaţiei de fapt relativ la existenţa condiţiilor privind prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, procedeu ce excede atribuţiilor acestei instanţe de control judiciar, atribuţii limitate exclusiv verificării legalităţii deciziei în raport de cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Mai mult chiar, se observă că susţinerile recurentei relativ la existenţa unui prejudiciu cert şi actual au fost justificate pe acreditarea tezei referitoare la pierderea şansei de câştig, fără a se arata, în mod concret, în ce constă greşeala instanţei de apel în judecarea cauzei şi textul de lege încălcat.

Or, cadrul normativ guvernat de dispoziţiile înscrise în C. civ. de la 1865 nu instituia o consacrare legislativă a ipotezei despăgubirilor pentru pierderea sau nerealizarea câştigului, aceasta fiind reglementată prin dispoziţiile art. 1388 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. care stabileşte ipoteza specială de acordare a despăgubirilor pentru "pierderea unui şanse de câştig". Or, acest text normativ nu poate fi reţinut în cauză, dat fiind faptul că, potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii faptei ilicite.

Or, fapta ilicită reclamată în cauză a avut loc anterior intrării în vigoare a noului C. civ. şi având în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a acestuia potrivit cărora "dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare" rezultă că dispoziţiile art. 1388 alin. (2) sus menţionate nu se aplică şi situaţiilor juridice anterioare intrării în vigoare a noului C. civ.. Cum, unei situaţii litigioase i se aplică dispoziţiile legii în vigoare la momentul naşterii acesteia, rezultă că recurentul nu poate solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.

2. În schimb, se vădesc a fi întemeiate criticile recurentului care vizează aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. care vor atrage incidenţa cazului de modificare înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere considerentele care succed:

2a. Referitor la solicitarea privind acordarea taxelor judiciare de timbru, instanţa de apel a reţinut greşit că taxa de timbru achitată de pârâta-reclamantă în apel şi recurs a vizat numai cererea reconvenţională. Prin căile de atac exercitate în primul ciclu procesual (apel şi recurs), pârâta reconvenientă a atacat atât soluţia de admitere a acţiunii în revendicare, cât şi soluţia dată cererii sale reconvenţionale. Cum, decizia instanţei de apel din primul ciclu procesual a fost casată integral, ca urmare a admiterii recursului pârâtei SC B. SRL. şi a intervenientei P., iar, în rejudecare, ca urmare a admiterii apelului pârâtei, acţiunea în revendicare a fost respinsă, rezultă că recurenta-pârâtă este îndreptăţită şi la acordarea cheltuielilor de judecată, solicitate în cuantum de 9.028,28 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă acţiunii în revendicare, achitată în fazele procesuale anterioare.

2b. Decizia recurată a mai fost criticată şi sub aspectul neacordării integrale a onorariului de avocat. În dezvoltarea acestei critici, recurenta a arătat că este greşit şi subiectiv procedeul instanţei de apel prin care a înjumătăţit onorariul avocaţial, în cuantum total de 44.385,48 RON, pentru fiecare cerere (respectiv câte 22.192 RON pentru acţiunea în revendicare şi cererea reconvenţională), deoarece cele mai mari eforturi au fost depuse pentru redactarea/formularea actelor procesuale şi depunerea documentelor pentru respingerea acţiunii în revendicare, atât în faţa instanţei de fond, apel, recurs şi de rejudecare, întrucât cererea reconvenţională urma a fi analizată doar în măsura în care acţiunea în revendicare era respinsă.

Aceste susţineri nu se circumscriu unor critici de nelegalitate susceptibile de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât chestiunea pe care o pune în discuţie, aceea a proporţionalităţii onorariul avocaţial cu munca prestată de avocat în privinţa apărărilor formulate în legătură cu acţiunea în revendicare comparativ cu cele care au vizat cererea reconvenţională, nu vizează legalitatea hotărârii atacate, ci temeinicia acesteia.

Astfel, aspectul privind proporţionalitatea onorariului avocaţial în raport cu munca prestată de avocat pe tipuri de cereri, pe care îl contestă recurenta, reprezintă o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei învestită cu cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, ea nu poate fi cenzurată în recurs, cale extraordinară de atac în care controlul judiciar al instanţei se poate face, conform art. 304 C. proc. civ., exclusiv sub aspectul legalităţii, nu şi al temeiniciei hotărârii atacate şi, ca atare, criticile în discuţie nu pot fi analizate.

Subsumat acestui motiv de recurs, pârâta recurentă a criticat decizia atacată motivat de faptul că instanţa de apel a dispus greşit reducerea onorariului avocaţial, potrivit art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., de la suma de 22,192 RON la suma de 10.000 RON, apreciind că suma din urmă este suficientă pentru serviciile avocaţiale prestate în raport de complexitatea cauzei, probele administrate, analiza hotărârilor judecătoreşti cu privire la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat stabilit în cuprinsul acelor hotărâri, ciclurile procesuale anterioare, susţinerile scrise şi orale ale avocaţilor, numărul termenelor de judecată, sens în care s-a solicitat obligarea intimatul - reclamant la un cuantum mărit al onorariilor avocaţiale decât cel stabilit de instanţa de rejudecare.

Referitor la susţinerile recurentei cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, în raport de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Invocarea în recurs a încălcării sau aplicării greşite a acestui text este limitată la arătarea că mărirea sau micşorarea onorariului avocaţial s-a făcut pe baza altor criterii decât cele fixate prin lege. Or, prin criticile formulate recurenta urmăreşte, în realitate, reanalizarea chestiunii privind proporţionalitatea onorariul avocaţial cu munca prestată de avocat, respectiv majorarea cuantumului acestor cheltuielilor de judecată pe baza unei noi aprecieri a muncii îndeplinite de avocat, chestiune care nu vizează legalitatea hotărârii atacate, ci temeinicia acesteia, deoarece ar presupune interpretarea actelor care le justifică, examinare care nu poate forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

De altfel, referirea instanţei de apel la criteriul privind complexitatea cauzei - alături de criteriul privind munca prestată de avocat şi onorariul acestuia - a fost realizată în contextul în care a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.. Or, analizarea reducerii onorariului avocaţial inclus în cheltuielile de judecată a fost realizată tocmai pe baza criteriilor legale înscrise în art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi anume cel referitor la munca îndeplinită de avocat, criteriu legal care nu poate fi aplicat decât prin raportare la elemente concrete care circumstanţiază volumul şi dificultatea activităţii prestate de avocat în proces, complexitatea cauzei fiind unul dintre acestea.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca recursul pârâtei SC B. SRL declarat împotriva Deciziei nr. 743A din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă urmează a fi admis, în limita considerentelor care susţin temeinicia criticilor formulate.

II. Cu privire la cererile de recurs declarate de reclamantul A. şi pârâta SC B. SRL. împotriva Deciziei nr. 74/A din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

II.1. Relativ la cererea de recurs formulată de reclamantul A., Înalta Curte reţine netemeinicia criticilor formulate având în vedere următoarele considerente:

Invocând motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a criticat soluţia instanţei de apel prin care a fost admisă cererea formulată de intervenienta P. privind completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 743 din 26 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti în sensul obligării sale la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intervenientă.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către intervenientă este nelegală şi contravine dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. întrucât, în cadrul acţiunii formulată, nu a avut nicio pretenţie faţă de intervenienta accesorie P. şi nici aceasta nu a emis vreo pretenţie împotriva sa. Pretinde că nu poate fi reţinută în sarcina sa vreo culpă procesuală, deoarece P. a intervenit voluntar în litigiu, în sprijinul pârâtei SC B. SRL., asumându-ţi o serie de cheltuieli.

Critica recurentului nu este întemeiată.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. dispun că "partea care cade în pretenţii", respectiv "partea care pierde procesul", va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată în litigiul pe care l-a ocazionat, fiind evident că, în sistemul juridic românesc, numai părţile pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată.

În acest cadru normativ, problema suportării cheltuielilor de judecată trebuie analizată doar prin raportare la părţile implicate în soluţionarea raportului juridic obligaţional, deoarece părţile raportului juridic având ca obiect obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se stabilesc de la caz la caz, fie în funcţie de persoana reclamantului, fie a pârâtului sau a altor părţi, cum ar fi chematul în garanţie sau intervenientul accesoriu, fiind esenţial de stabilit în acest raport juridic calitatea de parte, culpa procesuală şi existenţa unui prejudiciu material suferit de victima culpei procesuale a părţii care a căzut în pretenţii.

În speţă, la data de 18 noiembrie 2014, cu ocazia soluţionării apelului în cadrul primului ciclu procesual, numita P. a formulat o cerere de intervenţie accesorie în interesul apelantei-pârâte SC B. SRL., cerere care a fost încuviinţată în principiu prin încheierea din data de 3 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, dată de la care intervenienta a dobândit calitate de parte litigantă în cadrul raportului juridic litigios.

Or, în calitate de parte în acţiunea în revendicare, intervenienta P. a formulat, în cadrul etapelor procesuale ulterioare, apărări în legătură cu soluţionarea raportului juridic obligaţional dedus judecăţii, finalizat prin Decizia nr. 743A din 26 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în sensul respingerii acţiunii în revendicare.

Cât priveşte opinia recurentului relativ la greşita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată către intervenienta accesorie, pe motiv că aceasta din urmă nu a pretins un drept propriu în litigiu, astfel cum s-a reţinut într-o speţă similară (Decizia nr. 233 din 23 martie 2017 a Curţii de Apel Suceava), acesta nu poate constitui un argument care să conducă la aplicarea, în prezenta cauză, a raţionamentului folosit de instanţa care a pronunţat respectiva decizie de speţă, deoarece practica judiciară nu constituie izvor de drept.

Prin urmare, faţă de conţinutul normei legale înscrisă în art. 274 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la stabilirea subiecţilor raportului juridic civil în obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată şi având în vedere faptul că, în cadrul procesul finalizat prin decizia ce se atacă intervenienta P. are calitatea de parte în raportul juridic de drept procesual, rezultă că instanţa de apel a dispus corect obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către aceasta şi pârâtă, dat fiind faptul că reclamantul-recurent, prin formularea acţiunii sale şi-a asumat riscul atragerii şi a altor participanţi în proces. Prin urmare, reclamantul este "parte căzută în pretenţii" în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. ca urmare a respingerii acţiunii sale în revendicare, fiind corect obligat la plata cheltuielilor de judecată către intervenientă.

Pentru argumentele menţionate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului declarat împotriva Deciziei nr. 74/A din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă urmează a fi respins, ca nefondat.

II.2. În legătură cu cererea de recurs formulată de pârâta SC B. SRL., Înalta Curte va reţine, cu titlu preliminar, ca fiind neîntemeiată solicitarea intimatului A. de a se dispune anularea recursului (şi nu apelului, cum eronat se susţine în cauză) pe motiv că, în cuprinsul cererii de recurs, nu a fost indicat, punctual, hotărârea care se atacă. Omisiunea recurentului de a menţiona numărul hotărârii atacate nu poate determina anularea cererii de recurs, atât timp cât a fost indicat numărului dosarului în care a fost pronunţată hotărârea şi soluţia pronunţată în cauză, precum şi instanţa emitentă, elemente suficiente pentru identificarea hotărârii recurate, obiect al recursului.

Recursul pârâtei este nul.

În conformitate cu dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă argumente din care să rezulte nelegalitatea hotărârii atacate, în limitele impuse de art. 304 C. proc. civ.

În egală măsură, pentru ca recursul să fie considerat motivat, criticile formulate trebuie să vizeze înseşi aspectele reţinute de instanţa a cărei hotărâre este recurată, iar nu alte chestiuni, şi să se arate de ce, în opinia recurentului, instanţa a nesocotit legea materială sau procesuală.

Aceste cerinţe nu au fost, însă, respectate de către recurentă, motiv pentru care criticile formulate nu pot fi încadrate în vreunul dintre motivele de nelegalitate arătate la art. 304 C. proc. civ., în condiţiile art. 306 alin. (3) din acelaşi cod.

Astfel, deşi formal a fost indicat motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că simpla prezentare a soluţiei şi considerentelor instanţei de rejudecare în soluţionarea cererii de apel şi de completare a dispozitivului deciziei nu constituie, prin ea însăşi, o motivare a recursului, fără ca aceasta să fie însoţită de prezentarea argumentelor pentru care soluţia dată cererii formulată de pârâtă, în temeiul dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ., relativ la completarea dispozitivului, a fost făcută cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii.

Cererea de recurs deşi cuprinde trei pagini, în cuprinsul acesteia pârâta nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei atacate prin raportare la dezlegările date, de instanţa de apel, cererii sale de completare a dispozitivului, recurenta rezumându-se să reia conţinutul cererii în privinţa căreia instanţa s-a pronunţat, fără, însă, a se raporta la considerentele instanţei avute în vedere în justificarea soluţiei şi a arăta în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă cu legea

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele ori raţionamentul instanţei de apel dezvoltate în justificarea soluţiei (de respingere) dată cererii de completare, recurenta se mărgineşte a relua, în recurs, conţinutul cererii sale, astfel încât nu se poate aprecia că pârâta s-a conformat, în mod real, exigenţei de motivare a recursului său prin raportare la soluţia adoptată şi argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia şi la dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., dovedindu-se, astfel, că aceasta a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii de atac a recursului.

Cum în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecăţii îl constituie legalitatea hotărârii recurate şi, întrucât, în speţă, nu au fost identificate motive de ordine publică, urmează a se constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul SC B. SRL. dedus judecăţii este lovit de nulitate.

În consecinţă, pentru considerentele sus expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune în sensul menţiunilor cuprinse în dispozitivul prezentei decizii relativ la cererile de recurs declarate de reclamantul A. şi pârâta SC B. SRL. împotriva Deciziilor nr. 743A din 26 septembrie 2017 şi nr. 74/A din 30 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-intervenientă, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., urmează a dispune obligarea recurentului-reclamant A. la plata sumei de 2.000 RON către intimată P. cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse prin prisma proporţionalităţii cuantumului onorariului avocaţial convenit, cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 743A din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâta SC B. SRL. împotriva Deciziei nr. 743A din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Modifică, în parte, decizia atacată, în sensul că obligă reclamantul să plătească pârâtei SC B. SRL., cu titlu de cheltuieli de judecată, şi suma de 9.028,26 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru pentru fazele procesuale anterioare.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei sus-menţionate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 74/A din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Constată nul recursul declarat de pârâta SC B. SRL. împotriva Deciziei nr. 74/A din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurentul reclamant A. să plătească intimatei interveniente P. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., efectuate în prezentul recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM