Taxable economic activity status of real estate sales and VAT calculation method

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, la data de 17.12.2010, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, anularea Deciziei de impunere privind taxa pe valoarea adăugată şi alte obligaţii fiscale nr. x/28.05.2010, a Raportului de inspecţie fiscală emis de D.G.F.P Timiş, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligaţii suplimentare în sumă de 1.723.475 RON, reprezentând 904.182 RON TVA şi 819.293 RON majorări de întârziere, precum şi anularea Deciziei nr. x/17.12.2010 privind soluţionarea contestaţiei sale.

2. Hotărârea instanţei de fond, pronunţată în primul ciclu procesual

Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 309 din 14 iulie 2011, a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi a anulat Decizia de impunere fiscală nr. x/28.05.2010, Raportul de inspecţie fiscală nr. x/28.05.2010 şi Decizia nr. x/17.12.2010, emise de pârâtă.

3. Recursul declarat împotriva hotărârii instanţei de fond

Împotriva sentinţei civile nr. 309 din 14 iulie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timiş (fostă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş), întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

4. Soluţia instanţei de recurs

Prin Decizia nr. 444/30.01.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis irevocabil recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva sentinţei civile nr. 309 din 14 iulie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

5. Hotărârea instanţei de fond, pronunţată în al doilea ciclu procesual

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, la data de 21.12.2015, sub nr. x/2011.

În rejudecare, Curtea a dispus completarea raportului de expertiză efectuat în primul ciclu procesual.

Prin sentinţa nr. 394 din 22 decembrie 2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara; a anulat, în parte, Decizia de impunere nr. x/28.05.2010, Raportul de inspecţie fiscală nr. x/28.05.2010 şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. x/17.12.2010, respectiv în ce priveşte suma de 200.895,08 RON, reprezentând TVA şi suma de 819.293 RON, reprezentând accesorii; a menţinut actele administrative fiscale atacate pentru suma de 703.286,92 RON, reprezentând TVA, şi a respins, în rest, acţiunea.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de rejudecare a reţinut că, prin decizia de casare, Înalta Curte a statuat cu privire la calitatea de persoană impozabilă din punct de vedere al TVA, la caracterul economic al operaţiunilor efectuate în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Codul fiscal, la obligaţia acesteia de a se înregistra ca plătitor în scop de TVA conform art. 153 Codul fiscal, după depăşirea plafonului de scutire.

Drept urmare, instanţa de fond a reţinut că se impune a analiza doar aspectele expuse în acţiunea principală ori în precizările ulterioare, neanalizate de instanţa de recurs, precum şi aspectele în privinţa cărora s-a decis rejudecarea, respectiv modul de calcul TVA.

A apreciat instanţa că modalitatea de calcul abordată de expert corespunde astfel considerentelor din decizia civilă nr. 444 din 30 ianuarie 2014, pronunţată în primul ciclu procesual, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod expres că "reclamanta avea obligaţia de a se înregistra în scop de TVA în termen de 10 zile de la data atingerii sau depăşirii plafonului de scutire."

6. Recursul declarat împotriva hotărârii instanţei de rejudecare

Împotriva sentinţei nr. 394/22.12.2015 a Curţii de Apel Timişoara au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara (denumită în continuare D.G.R.F.P. Timişoara).

7. Soluţia instanţei de recurs, pronunţată în al doilea ciclu procesual

Prin Decizia nr. 2714 din 20 octombrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 394 din 22 decembrie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi a admis recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva aceleiaşi sentinţe; a modificat în parte sentinţa recurată, în sensul că au fost menţinute actele administrative fiscale atacate şi pentru accesorii în sumă de 509.597,18 RON, precum şi restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că sentinţa recurată a fost casată cu trimitere pentru a se analiza modul de calcul al TVA, urmărindu-se a se verifica dacă preţul stipulat în toate contractele de vânzare-cumpărare include TVA, situaţie în care calculul acesteia se poate realiza doar prin procedeul sutei mărite (conform disp. pct. 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004), fiind făcute trimiteri şi la Hotărârea CJUE din 7.11.2013 în cauzele conexe C-249/12, C-250/12.

Înalta Curte a constatat că în cuprinsul deciziei de casare s-a reţinut în mod irevocabil calitatea reclamantei de persoană impozabilă din punct de vedere al TVA, fără a se face referiri exprese la jurisprudenţa CJUE, respectiv Hotărârea din 15.09.2011, în cauzele C-180/10 şi C-181/10 Slaby şi Kuć, invocată de recurenta-reclamantă, hotărâre care, însă, nu schimbă încadrarea fiscală atribuită recurentei-reclamante, respectiv cea de persoană impozabilă.

A apreciat instanţa de recurs că reclamanta în mod corect a fost considerată persoană care exercită o "activitate economică şi care intră în categoria persoanelor impozabile în scopuri de TVA, atât din perspectiva legislaţiei/jurisprudenţei comunitare, cât şi a celei interne, naţionale.

Instanţa de control judiciar a apreciat că sunt nefondate criticile privind nelegalitatea deciziei de impunere, pe motiv că recurenta-reclamantă şi soţul său sunt persoane impozabile distincte şi ar fi trebuit emise decizii de impunere separat.

Înalta Curte a arătat că nu împărtăşeşte această abordare a recurentei-reclamante, pentru că reflectă o interpretare trunchiată a legislaţiei fiscale şi a reglementărilor privind drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor.

S-a reţinut în considerentele deciziei pronunţate de instanţa de control judiciar că, în materia TVA, legiuitorul a stabilit că familia este entitate juridică, iar în situaţia în care trebuie să se înregistreze în scopuri de TVA pentru vânzarea de bunuri imobile, este reprezentată de unul dintre soţi.

În opinia Înaltei Curţi, în acest context normativ, în vigoare la data inspecţiei fiscale, procedeul autorităţii fiscale corespunde şi regimului matrimonial legal consacrat de către fostul Cod al familiei, care, prin art. 30, instituia prezumţia relativă de comunitate, potrivit căreia bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri proprietate devălmaşă a acestora. Aceasta înseamnă că dreptul patrimonial aparţine concomitent ambilor soţi, fără ca vreunul dintre ei să fie titularul unei cote-părţi determinate din dreptul respectiv. Corelativ, dreptul de administrare nu poate fi exercitat în nume propriu de către unul dintre coproprietarii devălmaşi, numai pentru partea sa din bunurile comune, căci aceasta nu este determinată.

Prin urmare, Înalta Curte a reţinut că este legală decizia de impunere atacată în cauză.

Criticile privind caracterul insuficient şi neclar al cadrului normativ incident în cauză au fost apreciate ca fiind neîntemeiate de către instanţa de recurs.

Înalta Curte a constatat că, fiind reţinută calitatea reclamantei de persoană impozabilă în scopuri de TVA, în mod corect instanţa de fond, respectând decizia de casare, a statuat, ţinând seama de dispoziţiile legale incidente cauzei şi de concluziile raportului de expertiză efectuat, cât şi de Hotărârea CJUE din 7.11.2013, pronunţată în cauzele conexate C-249/12 şi C-250/12 (Tulică şi Plavoşin), că TVA datorată este de 703.286,92 RON.

S-a mai reţinut de către instanţa de control judiciar că nu se poate susţine lipsa clarităţii şi a transparenţei normelor fiscale aplicabile în cauză în domeniul TVA-ului, iar, în ceea ce priveşte principiul protecţiei încrederii legitime, în raport de jurisprudenţa CJUE menţionată anterior, se impune a reţine că, şi în cauza de faţă, ţinând seama de dimensiunea operaţiunii imobiliare în discuţie în litigiu, care totalizează un număr considerabil de tranzacţii imobiliare, un operator economic prudent şi avizat nu putea să ajungă în mod rezonabil la concluzia că o astfel de operaţiune nu este supusă TVA-ului, cu atât mai mult cu cât pare să fie vorba de un profesionist în domeniul imobiliar.

S-a apreciat, astfel, că în cauză este corect modul de calcul/cuantumul TVA, în raport cu jurisprudenţa CJUE şi anume Hotărârea din 7 noiembrie 2013, dată în cauzele conexe C-249/12 şi C-250/12, la întrebarea preliminară formulată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru interpretarea art. 73 şi 78 din Directiva 2006/112/CE (Directiva TVA), fiind nefondate criticile recurentei din această perspectivă.

Referitor la accesoriile aferente TVA, instanţa de recurs a reţinut că se impun a fi plătite de reclamantă, nefiind dovedită vreo culpă a autorităţii fiscale, astfel cum s-a reţinut şi anterior, dispoziţiile art. 119 şi art. 120 din O.G. nr. 92/2003 fiind aplicabile în cauză, nefiind afectate de vreun viciu de neconstituţionalitate.

Prin urmare, instanţa de control judiciar a apreciat ca fiind fondat recursul declarat de pârâta D.G.R.F.P. Timişoara.

Înalta Curte a apreciat ca fiind corecte aspectele reţinute de prima instanţă cu referire la dreptul de deducere al TVA, rezultând chiar din cuprinsul contestaţiei fiscale formulată de reclamantă că nu au fost solicitări în acest sens, astfel că acestea nu fac obiectul cauzei de faţă, care vizează legalitatea deciziei emise de autoritatea publică în cadrul procedurii instituite de Titlul IX (art. 205-218) din Codul de procedură fiscală.

Drept urmare, Înalta Curte a respins recursul formulat de recurenta-reclamantă, a admis recursul pârâtei şi a modificat sentinţa recurată în sensul că a menţinut actele administrative fiscale atacate şi pentru accesorii în sumă de 509.597,18 RON, fiind menţinute, totodată, restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

8. Calea de atac exercitată împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de recurs în al doilea ciclu procesual

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie în anulare recurenta A., solicitând admiterea contestaţiei, anularea Deciziei nr. 2714 din 20 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi rejudecarea recursurilor declarate împotriva sentinţei civile nr. 394 din 22.12.2015 a Curţii de Apel Timişoara, respingerea recursului pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, admiterea recursului reclamantei A. în sensul modificării în parte a sentinţei recurate după cum urmează:

În principal:

- admiterea în întregime a cererii de chemare în judecată, precizată la data de 15.02.2011, împotriva pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara Timiş şi în consecinţă:

- anularea în întregime a Deciziei nr. x/17.12.2010 emisă de pârâtă pentru respingerea contestaţiei administrative formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. x/28.05.2010;

- anularea în întregime a Deciziei de impunere nr. x din 28.05.2010 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/28.05.2010, emise de pârâtă, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare de 1.723.475 RON, din care 904.182 RON TVA şi 819.293 RON majorări de întârziere.

În subsidiar:

- admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, precizată la data de 15.02.2011 şi, în consecinţă:

- anularea în parte (în măsura anulării deciziei de impunere) a Deciziei nr. x/17.12.2010 a pârâtei, de respingere a contestaţiei administrative formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. x/28.05.2010;

- anularea în parte a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. x din 28.05.2010 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/28.05.2010, emise de pârâtă, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare de 1.723.475 RON, din care 904.182 RON TVA şi 819.293 RON majorări de întârziere, în sensul menţinerii deciziei de impunere pentru sumele care sunt arătate mai jos, după varianta pe care o va adopta instanţa contestaţiei în anulare.

În motivarea contestaţiei în anulare formulate, contestatoarea arată că se întemeiază pe dispoziţiile art. 318 din C. proc. civ. din 1865 şi anume:

- posibila omisiune, din greşeală, a instanţei de recurs de a cerceta unele din motivele de modificare sau de casare (presupuse în prezent în raport de soluţia pronunţată şi identificabile numai după motivarea deciziei contestate), caz în care consideră că se impune soluţia solicitată mai sus în principal;

- dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.

Astfel, arată contestatoarea, primul motiv al contestaţiei în anulare este omisiunea, din greşeală, a instanţei de recurs de a cerceta unele din motivele de modificare sau de casare, motiv prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. (1865).

În susţinerea acestui motiv, contestatoarea arată că, în cauză, conţinutul dispozitivului deciziei contestate pare a avea semnificaţia că instanţa de recurs nu a cercetat motivul de recurs formulat, în sensul că, rejudecând după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Timişoara a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. (1865).

În opinia contestatoarei, acest motiv de recurs se referea, în sinteză, la împrejurarea că, prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Timişoara a considerat anumite chestiuni de fapt ca fiind chestiuni de drept dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în Decizia de casare cu trimitere spre rejudecare nr. 444 din 30 ianuarie 2014 şi că rejudecarea ar fi, astfel, limitată la recalcularea TVA potrivit criteriului includerii valorii acesteia în preţul de vânzare a terenurilor, potrivit Hotărârii CJUE din 7.11.2013.

Arată contestatoarea că prin Decizia nr. 444 din 30.01.2014, Înalta Curte nu a dezlegat unele chestiuni de drept şi anume:

- situaţia juridică din punct de vedere fiscal a soţilor, co-proprietari ai terenurilor înstrăinate prin raportare şi la Hotărârea CJUE din 21 aprilie 2005 (Cauza C-25/03, Finanzamt Bergisch Gladbach c.Hans U. Hundt- Esswein);

- efectele juridice în speţă (analizate doar parţial, numai cu privire la obligaţiile fiscale accesorii) ale Hotărârii din 09 iulie 2015 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-l 83/14, Salomie şi Oltean vs. DGFP Cluj;

- recalificarea operaţiunilor efectuate ca acte de natură civilă de valorificare a unor elemente ale patrimoniului personal prin prisma Hotărârii CJUE din 15 septembrie 2011, pronunţată în cauzele conexate C-180/10 şi C-l81/10 (Sîaby şi Kuc);

- existenţa/inexistenţa dreptului reclamantei de a deduce TVA aferent operaţiunilor de achiziţie a terenurilor în raport de dispoziţiile art. 141 alin. (82) lit. f din Codul fiscal (având conţinutul modificat prin Legea nr. 343/2006, intrată în vigoare la 01.01.2007 şi aplicabilă pe întregul an 2007).

Se mai arată că, prin decizia contestată, Înalta Curte nu s-a pronunţat (şi nici nu se putea pronunţa având în vedere motivele de recurs cu care a fost învestită) asupra unor importante chestiuni de fapt, dezvoltate în cuprinsul contestaţiei în anulare, or, era rolul instanţei de trimitere să se pronunţe în mod clar asupra fiecăreia din aceste situaţii. Curtea de Apel Timişoara s-a pronunţat doar parţial asupra acestor chestiuni, iar din dispozitivul deciziei contestate pare a rezulta că nici instanţa de recurs nu a cercetat acest motiv de modificare a sentinţei recurate.

În opinia contestatoarei, pare a nu fi fost cercetat nici motivul de modificare a sentinţei recurate potrivit căruia Curtea de Apel a reţinut nelegal existenţa unei răspunderi fiscale solidare a soţilor întemeiată pe art. 32 şi 34 din Codul familiei, în condiţiile în care nici organul fiscal nu a stabilit o răspundere solidară.

Mai arată contestatoarea că dispozitivul deciziei contestate poate să contureze o posibilă omisiune a instanţei de recurs de a cerceta motivul de recurs privitor la recalificarea operaţiunilor efectuate ca acte de natură civilă de valorificare a unor elemente ale patrimoniului personal prin prisma Hotărârii CJUE din 15 septembrie 2011, pronunţată în cauzele conexate C-180/10 şi C-181/10 (Sfaby şi Kuc), precum şi o altă posibilă omisiune a instanţei de recurs de a cerceta motivul de recurs privitor la faptul că, în anul 2007, vânzările de terenuri construibile făcute de o persoană fizică nu erau supuse TVA decât dacă acea persoană şi-a exercitat ori ar fi avut dreptul sa-şi exercite dreptul de deducere total sau parţial a taxei pentru achiziţia, transformarea sau construirea unui astfel de imobil", aşa cum prevedea art. 141 alin. (2) lit. f Codul fiscal (cu conţinutul in vigoare de la 01.01.2007 până la 31.12.2007).

În opinia contestatoarei, dacă motivul de recurs ar fi fost cercetat sub toate aspectele sale, atunci soluţia ar fi trebuit să fie în sensul practicii clare a administraţiei fiscale naţionale, adică de excludere de la obligaţia de plată a TVA a vânzărilor de terenuri din anul 2007 şi de admitere a recursului reclamantei în acest sens.

Precizează contestatoarea că erorile aparţin, evident, expertizei, dar, nu mai puţin, cercetarea motivului de recurs ar fi condus la depistarea acestora.

Se arată în cuprinsul contestaţiei formulate că al doilea motiv al contestaţiei în anulare se referă la greşelile materiale, care au fost determinante în pronunţarea deciziei contestate.

Contestatoarea face referire la o primă eroare de calcul, care se referă la baza de impunere a TVA, în sensul că baza de calcul este constituită din preţul încasat pentru vânzările din anul 2008 (după atingerea plafonului de 35.000 euro) şi din 2009, TVA fiind inclusă în acest preţ, iar vânzările din anul 2007 şi din anul 2008 (acestea până la atingerea plafonului de 35.000 RON) nefiind impozabile.

O a doua eroare materială provine, în opinia contestatoarei, din unele calcule inexacte atât sub aspect matematic, cât şi prin raportare la statuările făcute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 444/30.01.2014.

Arată contestatoarea că revenea instanţei de fond şi, implicit, instanţei de recurs, obligaţia de a analiza variantele din expertiză, dar şi corectitudinea lor matematică.

9. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte în calea de atac a contestaţiei în anulare

Examinând cauza şi decizia atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este neîntemeiată.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.:

"Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului".

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol:

"contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că:

"Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepţie, noţiunea de "greşeală materială" nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.

Astfel, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, contestatoarea invocă greşeli de calcul al creanţei şi nu erori materiale.

Conform art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, se face constant deosebire între motivele de casare şi argumentele ce pot fi invocate în sprijinul acestor motive.

Art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Instanţa de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare şi să răspundă printr-un considerent comun.

Înalta Curte apreciază că din analiza Deciziei nr. 2714 din 20.10.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, se constată că au fost analizate toate motivele de casare invocate, chiar dacă nu au fost analizate punctual toate argumentele invocate în sprijinul motivelor de recurs.

Astfel, motivele invocate de către contestatoare în susţinerea cererii sale nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză.

Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reaminteşte faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea subliniază permanent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de faţă contestaţia în anulare formulată nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale sus menţionate, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispoziţiile citate, instanţa de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele şi lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele expuse în decizia atacată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile contestatoarei sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva Deciziei nr. 2714 din 20 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2017.