Restitution claim fails as property passed to state in 1937, outside GEO 94/2000 reference period; appeal dismissed

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2014*, la data de 18.06.2014, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul Sfântului Ştefan Primul Martir din Promontoriul Oradea, a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român - Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România şi Statul Român - Primăria Comunei Sînmartin, anularea Deciziei nr. 2942/04.04.2014 întocmită în baza cererii de retrocedare nr. x şi nr. x/28.02.2003, prin care se solicită restituirea integrală, în natură, a imobilelor revendicate cuprinse în cartea funciară nr. x. Sînmartin, nr. top x, jud. Bihor, obligarea pârâtului Statul Român la restituirea impozitul nedatorat intre 10 decembrie 1945- 2 noiembrie 1948 şi a fructelor percepute pe perioada în care a fost lipsită de exerciţiul folosinţei asupra bunurilor proprii şi obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri calculate conform practicii şi standardelor interne şi internaţionale în materie de despăgubire pentru imobile şi case preluate abuziv de către stat, pentru lipsa de folosinţă a bunului, actualizat la rata inflaţiei începând din 30 ianuarie 1949 până la finalizarea prezentului litigiu, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 1258 din 20.04.2015 pronunţată de Tribunalul Bihor a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa în favoarea Curţii de Apel Oradea, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. xCA/2014.

Prin încheierea din 30 septembrie 2015, Curtea de Apel Oradea, în temeiul art. 185 raportat la art. 254 C. proc. civ., a decăzut reclamanta din dreptul de a solicita probele cu expertiza şi interogatoriu în cauză; a respins ca inutilă soluţionării cauzei proba privind cercetarea la faţa locului şi a amânat pronunţarea la 7 octombrie 2015, pentru ca părţile să depună concluzii scrise la dosar.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 149 din 7 octombrie 2015, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal:

- a respins acţiunea formulată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul Sfântului Ştefan Primul Martir din Promontoriul Oradea, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Primăria Comunei Sânmartin ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

- a respins acţiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva încheierii din 30 septembrie 2015 şi a sentinţei nr. 149 din 7 octombrie 2015 ale Curţii de Apel Oradea, a formulat recurs de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul Sfântului Ştefan Primul Martir din Promontoriul Oradea, invocând în drept prevederile art. 488 pct. 3,4,5,6,7, şi 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, se invocă nelegalitatea încheierii din 30 septembrie 2015, raportat la prevederile art. 488 pct. 3 C. proc. civ., cu trimitere la incidenţa în cauză art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, recurenta susţinând că instanţa competentă este Tribunalul Bihor iar nu Curtea de Apel Oradea.

Cu privire la nelegalitatea sentinţei nr. 149 din 7 octombrie 2015, criticile recurentei au vizat, în esenţă, următoarele aspecte:

- hotărârea este sumar motivată, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 C. proc. civ.

- instanţa a omis să se pronunţe asupra capătului principal de cerere privind anularea deciziei nr. 2942/4.04.2014 emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi admiterea cererii de retrocedare a imobilelor situate în Comuna Sânmartin, înscrise în CF nr. x, nr. top x Judeţul Bihor, procesul fiind soluţionat fără a se intra în cercetarea fondului cu privire la nelegalitate actului administrativ;

- judecătorul fondului a omis să se pronunţe asupra cererii de efectuarea a unei expertize tehnice în specialitatea topografie în construcţii, în vederea suplimentării probatoriului administrat în cauză;

- instanţa de fond, ignorând cererea de anulare a deciziei nr. 2942/4.04.2014 a Comisiei Speciale de retrocedare, s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, respectiv rectificarea cărţii funciare;

- instanţa de fond nu a examinat şi nu a motivat înlăturarea probelor propuse, recurenta fiind primul proprietar intabulat în anul 1855, rectificarea ulterioară fiind nulă de drept. Sub acest aspect a arătat că, din toate datele existente în cartea funciară, Foaia de Proprietate şi Posesiune, reiese clar, fără nici un dubiu, faptul că începând de la momentul înscrierii originale în C.F. (anul 1855) şi până în anul 1948 a fost proprietar unic de drept şi de fapt, asupra imobilul şi terenului situate în Comuna Sânmartin, înscrise în CF nr. x, nr. top x Judeţul Bihor.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 22.01.2016, intimata Comisia specială de retrocedare a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate.

Sub aspectul excepţiei necompetenţei materiale a curţii de apel în soluţionarea cauzei a arătat că, în raport de prevederile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 coroborate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în mod corect instanţa de fond a respins excepţia necompetenţei materiale, reţinând cauza spre soluţionare.

Referitor la nepronunţarea instanţei asupra cererii de anulare a deciziei contestate, a arătat că instanţa de fond a avut în vedere toate motivele de fapt şi de drept invocate, pronunţându-se în limitele investirii, cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 185 raportat la art. 254 C. proc. civ. referitoare la sancţiunea decăderii din dreptul de a solicita probe.

În ceea ce priveşte fondul cauzei deduse judecăţii, în opinia intimatei, perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000 este reprezentată de intervalul 6 martie 1945- 22 decembrie 1989. Cum imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în anul 1937, în mod corect a reţinut instanţa de fond că această dată nu intră în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000.

5. Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 2 octombrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 15.11.2017, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, în consecinţă, a admis în principiu recursul, fixând termen de soluţionare în şedinţă publică.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin acţiunea de contencios administrativ formulată, recurenta-reclamantă a solicitat anularea deciziei nr. 2942/4.04.2014 emisă de intimata-pârâtă - Comisia Specială de Retrocedare - prin care i-au fost respinse cererile de retrocedare nr. x şi nr. x/28.02.2003 privind imobilele situate în comuna Sînmartin, judeţul Bihor, înscrise în cartea funciară nr. x a localităţii Sînmartin, nr. top x, având în vedere că preluarea imobilelor în proprietatea statului român a avut loc anterior perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000.

Primul motiv de casare invocat vizează încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Prin criticile formulate, recurentul invocă nelegalitatea încheierii de şedinţă din 30.09.2015 în raport de dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 potrivit cu care deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013 pot fi atacate cu recurs de persoana care se consideră îndreptăţită a secţia civilă a tribunalului în a cărei circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că decizia contestată în cauză a fost emisă în cadrul procedurii reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, fiind supusă cenzurii instanţei de contencios modalitatea în care autoritatea publică emitentă a respectat prevederile legale în materie.

Or, potrivit art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 "Deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora. Hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ este supusă căilor de atac potrivit Legii contenciosului administrativ nr. x"

Întrucât emitentul deciziei contestate este o autoritate publică de nivel central, Înalta Curte resţine că, în mod corect judecătorul fondului a concluzionat că în raport de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 competenţa de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel Oradea ca instanţă de primă jurisdicţie în soluţionarea cauzei.

Criticile formulate de recurent din perspectiva dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în sensul că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sunt lipsite de temei, întrucât curtea de apel a soluţionat cererea de anulare a deciziei contestate în realizarea competenţei ce îi este conferită de dispoziţiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 cu referire la art. 10 din Legea nr. 554/2004, neputându-se reţine că instanţa de fond a săvârşit acte care intră în atribuţiile unor alte organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

Un alt motiv de recurs vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia recurentul invocă nerespectarea dispoziţiilor legale privind propunerea şi încuviinţarea probelor.

Argumentele invocate de recurent nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma legală, întrucât propunerea probelor intră în conţinutul unui drept procesual care aparţine celui care face o susţinere în cursul procesului (art. 249 C. proc. civ.) şi care are o componentă obligaţională corespunzătoare sarcinii probei, respectiv obligaţiei de a proba susţinerile făcute în faţa instanţei.

Astfel, nepropunerea probelor în condiţiile art. 194 lit. e) C. proc. civ. prin actele procedurale adecvate atrage pentru parte decăderea din dreptul de a propune probe, care operează în regim de ordine publică.

În speţă, aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii dată în şedinţa publică de la 30.09.2015, recurentul nu a indicat felul expertizei şi teza probatorie şi nici nu a depus la dosar, interogatoriul solicitat a fi luat părţii adverse, fiind justificată sancţiunea decăderii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. proc. civ., dată fiind modalitatea de solicitare a probelor lipsită de orice determinare care echivalează cu lipsa de propunere de probe în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de fond a respectat principiile motivării hotărârii, precum şi garanţiile care configurează dreptul la un proces echitabil, considerentele sentinţei fiind structurate uniform, cu menţionarea şi examinarea efectivă a argumentelor părţilor.

Judecătorul fondului a explicat în mod convingător că imobilul în litigiu nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că preluarea acestuia în proprietatea statului a avut loc în anul 1937, aflat în afara perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000.

Cât priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se constată că, în cuprinsul criticilor formulate, recurentul nu expune împrejurări de fapt sau de drept de natură a releva încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ. care dă expresie aspectului negativ al autorităţii de lucru judecat, o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiaşi judecăţi, în condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză.

Or, în speţă, împrejurarea că recurenta a contestat în faţa instanţelor române competente pierderea dreptului său de proprietate în anul 1937 într-o procedură judiciară nefinalizată până în prezent, nu are relevanţă sub aspectul aplicării prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, instanţa de contencios administrativ având a se pronunţa numai asupra legalităţii deciziei emise de Comisia specială de retrocedare în raport de condiţiile legale şi perioada de referinţă reglementată de O.U.G. nr. 94/2000.

Nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut în cauză.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Conform dispoziţiilor pct. 1 teza 1 din Norma metodologică 2005 "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţa, daca nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării".

Din perspectiva acestor dispoziţii legale cât şi în raport de probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de fond a constatat că imobilul care face obiectul cererilor de retrocedare soluţionate prin decizia nr. 2942/4.04.2014 a fost înscris în proprietatea statului român în baza încheierii nr. 3461/20.03.1937, conform foii de proprietate a CF x a localităţii Sînmartin, judeţul Bihor, poziţia 17.

Susţinerea recurentei că preluarea imobilului a avut loc în anul 1949 nu poate fi primită, întrucât, din analiza conţinutului Cărţii Funciare nr. 1 a localităţii Sînmartin reiese că, urmare a instaurării regimului de ocupaţie hortistă în Ardealul de nord consecinţă a Dictatului de la Viena, în data de 21 iunie 1941 s-a înscris sub x în aceeaşi carte funciară, în baza art. 3 din Ord. 1440/1941 M.E. radierea întabulării dreptului de proprietate de sub x şi s-a restabilit dreptul de proprietate de sub x al reclamantei .

Totodată, în aceeaşi carte funciară apare înscrisă sub B24 menţiunea privind radierea dreptului de proprietate de sub x şi restabilirea situaţiei de carte funciară anterioară de sub x în favoarea Statului Român în baza adresei Contenciosului Statului Oradea nr. 1902 din 12 iulie 1948 şi a Decretului lege nr. 260/1945.

Prin urmare, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că recurentuş a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilelor înscrise în înscrise în CF nr. x a localităţii Sînmartin, nr. top x în anul 1937, redevenind proprietar pentru perioada 1941 - 1948 ca urmare a actelor normative emise de regimul maghiar de ocupaţie în Ardealul de nord iar prin efectul Legii nr. 260/1945, în anul 1948, s-a restabilit situaţia dinainte de anul 1941.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că, este neîndoielnic faptul că recurentul s-a bucurat de prerogativele dreptului de proprietate în perioada 1941-1948, însă Legea nr. 260/1945 care a restabilit situaţia anterioară anului 1941 nu are natura juridică a unui act de preluare ci a unui act normativ care restabileşte situaţia anterioară unui regim de ocupaţie abuziv asupra unui teritoriu cedat vremelnic de România prin Dictatul de la Viena.

Această interpretare rezultă din dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 260/1945, conform cărora "Sunt şi rămân fără fiinţă legală actele săvârşite şi drepturile dobândite în temeiul ordonanţelor maghiare Nr. 1.440 din 1941 M.E.; Nr. 1.630 din 1941 M.E.; Nr. 5.200 din 1943 M.E.; Nr. 970 din 1943 M.E.;Nr. 3.710 din 1943 M.E.;Nr. 2780 din 1941 M.E.;Nr. 18.900 din 1941 I.M.; Nr. 3.400 M.E.; Nr. 2.660 din 1942 M.E.; Nr. 9.370 din 1940 M.E.; Nr. 8.230 din 1940 M.E.; Nr. 50.000 din 1942 M.E. şi în general, în temeiul oricăror dispoziţiuni legale sau regulamentare maghiare discriminatorii", dreptul de proprietate al recurentului fiind restabilit prin Ordonanţa maghiară nr. 1440/1941 M.E.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, întrucât competenţa instanţei de contencios administrativ se limitează la cenzurarea modului în care autoritatea publică a respectat prevederile O.U.G. nr. 94/2000, Înalta Curte constată că este legală decizia nr. 2942/4.04.2014, întrucât cererile de retrocedare nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, imobilul fiind preluat în proprietatea Statului Român în afara perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir din Promotoriul Oradea împotriva încheierii din 30 septembrie 2015 şi a sentinţei nr. 149 din 7 octombrie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 februarie 2018.