Land agency wins retrial after tort claim against dissolved association's members wrongly barred as fiscal

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 noiembrie 2013, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a (fostă secţia a IX-a) contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., F., G., H., a solicitat:

- obligarea pârâţilor la plata sumei de 13.841.204,92 RON, compusă din: 4.437.934,74 RON redevenţă neachitată, 67.297,71 RON reprezentând T.V.A., 7.756.428,01 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 1.219.544,46 RON dobânzi de întârziere în baza contractului de concesiune nr. x;

- obligarea pârâţilor la plata penalităţilor prevăzute de art. 5.4 din contractul de concesiune nr. x, calculate de la data de 24.04.2012 până la data stingerii debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 626 din 29 ianuarie 2015, Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 17 martie 2015.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1311 din 11 mai 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâţi şi a respins cererea formulată de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., F., G., H., ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1311 din 11 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, criticând ca nelegală şi netemeinică hotărârea atacată, întemeindu-şi recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. republicat, solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii de fond.

În susţinerea recursului, reclamanta arată că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă cu încălcarea prevederilor aplicabile în materia răspunderii civile delictuale.

Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că sunt întrunite cumulativ cele patru condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ., respectiv:

a) prejudiciul produs reclamantei, astfel cum a fost detaliat prin acţiune;

b) fapta ilicită a membrilor Asociaţiei I., ce constă în faptul solicitării intrării în insolvenţă a persoanei juridice, pentru a evita îndestularea creditorilor, implicit şi a Agenţiei Domeniilor Statului;

c) legătura de cauzalitate între faptul ilicit şi prejudiciu, constând în faptul că dizolvarea asociaţiei a dus la imposibilitatea recuperării debitului rezultat din nerespectarea obligaţiilor contractuale;

d) vinovăţia membrilor asociaţiei, ce îmbracă cel puţin forma celei mai simple culpe, în sensul că aceştia nu au prevăzut rezultatul păgubitor al faptelor lor, deşi puteau şi trebuiau să-l prevadă.

Deşi izvorul pretenţiilor recurentei îl constituie contractul de concesiune nr. x, încheiat în temeiul Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, dreptul material la acţiune îl constituie răspunderea civilă delictuală, şi nu răspunderea civilă contractuală, care ar antrena incidenţa dispoziţiilor Codului de procedură fiscală.

În aprecierea recurentei-reclamante, instanţa de fond a comis o gravă eroare prin luare în considerare a dispoziţiilor Codului de procedură fiscală şi a nesocotit prevederile O.U.G. nr. 64/2012 privind necesitatea recuperării în timp cât mai scurt a creanţelor datorate şi neachitate la termen, creanţe ce izvorăsc din contracte de concesiune, arendă şi din alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă încheiate de Agenţia Domeniilor Statului.

Recurenta-reclamantă susţine că O.U.G. nr. 64/2012 prevede doua tipuri de creanţe pe care are obligaţia să le recupereze şi anume sume de bani pentru care nu a început procedura de recuperare prin executare silită, reglementate prin art. I pct. 4, art. III alin. (1) şi (2) şi art. IV din Ordonanţă, şi sume de bani pentru care s-a început executarea silită şi care sunt reglementate conform art. V din Ordonanţă.

Prin urmare, O.U.G. nr. 64/2012 clarifică modalitatea de recuperare a sumelor de bani indicate în cuprinsul său, dar în prezenta cauză instanţa a fost învestită cu souţionarea unei cereri întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, şi pe răspunderea contractuală, contractul de concesiune fiind încetat şi concesionarul dizolvat şi radiat.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 14.09.2015, intimaţii-pârâţi G. şi H. au invocat excepţia nulităţii recursului, ca urmare a neîncadrării criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 03 mai 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 01 noiembrie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, invocată de intimaţii-pârâţi G. şi H. prin întâmpinare, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului este fondat, pentru următoarele considerente:

Principala critică formulată de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului în raport de hotărârea instanţei de fond priveşte greşita aplicare a prevederilor art. 27-28 Codul de procedură fiscală, care reglementează procedura de contestare a actelor administrativ fiscale, la obiectul cererii de chemare în judecată, care este întemeiat pe prevederile art. 1357 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală.

Înalta Curte constată că această critică este fondată, instanţa de fond făcând o greşită aplicare a normelor de procedură fiscală, în raport de temeiul de drept al acţiunii şi motivele invocate în susţinerea acesteia, nesocotind, astfel, limitele învestirii sale, trasate prin cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Agenţia Domeniilor Statului a înţeles să se îndrepte cu acţiune în pretenţii împotriva pârâţilor persoane fizice, foşti membri ai Asociaţiei I., conform normelor răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile art. 1357 C. civ.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat, în esenţă, că membrii asociaţiei au decis desfiinţarea persoanei juridice, înainte ca autoritatea să poată recupera debitul pe care îl înregistra împotriva acesteia. Astfel, susţine reclamanta, ca urmare a faptei ilicite a pârâţilor, constând în dizolvarea şi radierea asociaţiei, în patrimoniul său a fost produs un prejudiciu, reprezentat de sumele datorate de debitoare cu titlu de redevenţă, T.V.A. aferent, penalităţi de întârziere şi dobânzi de întârziere, calculate conform contractului de concesiune nr. x, începând cu data de 24.04.2012, până la data stingerii debitului.

Prin urmare, acţiunea promovată de reclamantă urmăreşte, în mod evident, atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, în raport de fapta ilicită a acestora şi de prejudiciul invocat, instanţei de judecată revenindu-i obligaţia de a analiza îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 1357 C. civ. şi de a stabili temeinicia pretenţiilor reclamantei.

Instanţa de fond a confundat pretenţiile exhibate de reclamantă împotriva asociaţiei, generate de nerespectarea contractului de concesiune nr. x, cu prejudiciul produs de pârâţi prin fapta ilicită a desfiinţării asociaţiei debitoare, apreciind în mod greşit că acţiunea reclamantei este fondată pe dispoziţiile Legii nr. 219/1998, ceea ce atrage aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, referitoare la stabilirea caracterului fiscal al creanţei, precum şi ale art. 27-28 din acelaşi act normativ, privind procedura administrativă de recuperare a acestui tip de creanţe.

În realitate, reclamanta a învederat, în cuprinsul acţiunii şi pe parcursul judecăţii, inclusiv prin motivele de recurs, că antrenarea răspunderii pârâţilor persoane fizice nu rezultă din aplicarea prevederilor Legii nr. 219/1998, respectiv din răspunderea contractuală stabilită conform contractului de concesiune, întrucât contractul de concesiune a fost încheiat între reclamantă şi Asociaţia I.. Răspunderea pârâţilor este una de tip delictual, generată de decizia acestora de a desfiinţa asociaţia debitoare, care a avut drept consecinţă imposibilitatea reclamantei de a recupera creanţa datorată de persoana juridică.

În concluzie, deşi pretenţiile reclamantei au fost generate de nerespectarea, de către asociaţie, a dispoziţiilor contractului de concesiune nr. x, încheiat în temeiul Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, dreptul material la acţiune împotriva pârâţilor din prezenta cauză îl constituie răspunderea civilă delictuală, şi nu răspunderea civilă contractuală, care ar antrena incidenţa dispoziţiilor Codului de procedură fiscală. Chiar dacă creanţa invocată de recurenta Agenţia Domeniilor Statului împotriva debitoarei Asociaţiei I. ar avea caracter fiscal, creanţa invocată împotriva pârâţilor persoane fizice, foşti membri ai asociaţiei, are caracter civil, aceştia nefiind părţi în contractul de concesiune.

Pe de altă parte, critica formulată de recurenta-reclamantă cu privire la nerespectarea, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor O.U.G. nr. 64/2012, este nefondată, întrucât acest act normativ reglementează modalitatea de recuperare a creanţelor fiscale de la beneficiarii contractelor de concesiune, arendă şi a altor contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, or, în cauza de faţă, litigiul nu se poartă în contradictoriu cu beneficiarii unor astfel de contracte şi nu priveşte o creanţă fiscală, ci o creanţă de natură civilă, întemeiată pe dispoziţiile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Pentru aceste considerente, constatându-se incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., dispunându-se casarea sentinţei civile nr. 1311 din 11 mai 2015 şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului împotriva sentinţei civile nr. 1311 din 11 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2018.