Competence to annul foreign arbitration award based on territoriality vs. applicable substantive law

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 15 ianuarie 2015, şi înregistrată sub nr. x/2015, reclamanta Societatea A. S.A. - Sucursala Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat anularea deciziei care a soluţionat disputa arbitrală ce a făcut obiectul dosarului nr. x, înregistrat pe rolul Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 19 ianuarie 2015, şi înregistrată sub nr. x/2015, reclamanta Societatea A. S.A. - Sucursala Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat anularea deciziei ce a soluţionat disputa arbitrală ce a făcut obiectul dosarului nr. x înregistrat pe rolul Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris.

Prin încheierea nr. 6 din 20 martie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia de litispendenţă şi a dispus continuarea litigiului în dosarul nr. x/2015, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1363 din 14 mai 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române şi a respins cererea formulată de reclamanta Societatea A. S.A. - Sucursala Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâta B., ca nefiind de competenţa instanţelor române.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1363/14.05.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta Societatea A. S.A. - Sucursala Râmnicu Vâlcea, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (astfel cum s-a reţinut prin raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului), solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond.

În dezvoltarea recursului se susţine că sentinţa recurată încalcă ordinea publică prin menţinerea hotărârii arbitrale care, la rândul ei, a fost dată cu încălcarea ordinii publice. Consideră că reclamantul din litigiul arbitral nu avea calitate procesuală activă, nefiind parte în contractul dedus judecăţii.

Recurenta-reclamantă susţine că dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Regulile de Arbitraj ale Curţii Internaţionale de Arbitraj de la Paris nu sunt aplicabile în cauză, întrucât contractului semnat de părţi îi este aplicabilă legislaţia românească, care prevede, prin dispoziţiile art. 3641 C. proc. civ., că părţile nu pot renunţa prin convenţie la dreptul unei părţi de a introduce acţiune în anularea hotărârii arbitrale.

De asemenea, se arată că instanţa de fond a aplicat eronat legea procesuală nouă, întrucât litigiul a luat naştere în anul 2012. Instanţa de fond a făcut trimitere la dispoziţiile art. 192 alin. (2) din C. proc. civ. din 2010, referindu-se la procesele începute cu o cerere de chemare în judecată, însă cererea recurentei priveşte controlul judiciar asupra unei hotărâri, astfel încât nu sunt aplicabile aceste prevederi.

Recurenta-reclamantă critică şi faptul invocării incorecte a existenţei unui element de extraneitate, respectiv locul unde s-a judecat cauza, pentru a exclude cauza din sfera de aplicabilitate a instanţelor române, mai ales că părţile au convenit să aplice în executarea contractului legea română.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20.10.2015, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 03 mai 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 01 noiembrie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

În raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că se impune analizarea, cu prioritate, a legii de procedură aplicabile prezentului litigiu, având în vedere că recurenta-reclamantă critică aplicarea, de către prima instanţă, a dispoziţiilor C. proc. civ. din 2010, deşi litigiul ar fi supus normelor din C. proc. civ. de la 1865.

Această critică este fondată, Înalta Curte apreciind că prima instanţă a reţinut greşit incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Astfel, prima instanţă a interpretat dispoziţiile art. 192 alin. (2) din C. proc. civ. din 2010 şi dispoziţiile art. 3 alin. (1) din legea nr. 76/2012, prin raportare la data înregistrării pe rolul Curţii a cererii în anulare, respectiv 15 ianuarie 2015, dată care se situează după intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 (15.02.2013).

În realitate, instanţa de fond a omis a observa că cererea în anularea hotărârii arbitrale nu are caracterul unei acţiuni introductive de instanţă, ci reprezintă o cale de atac exercitată împotriva hotărârii arbitrale, astfel cum rezultă din prevederile art. 364 C. proc. civ. de la 1865 (prevedere reluată şi prin art. 608 din C. proc. civ. din 2010). Caracterul de cale de atac prin care se urmăreşte exercitarea controlului judecătoresc asupra hotărârii arbitrale nu poate fi negat, chiar dacă cererea în anulare are caracter special, prin raportare la motivele pentru care poate fi promovată şi procedura de soluţionare.

Prin urmare, momentul de debut al litigiului nu se stabileşte în raport de data promovării cererii în anulare, ci în raport de data sesizării instanţei arbitrale (21 august 2012, astfel cum rezultă din hotărârea arbitrală - filele 10-41 dosar fond), dată care se situează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010.

În consecinţă, cererea în anulare este supusă dispoziţiilor art. 364 - 3661 şi art. 369 - 3703 din C. proc. civ. de la 1865, şi nu dispoziţiilor art. 608 - 613 şi art. 1110-1132 din C. proc. civ. din 2010.

Având în vedere aceste aspecte, precum şi criticile de nelegalitate invocate de reclamanta Societatea A. S.A. - Sucursala Râmnicu Vâlcea, recursul va fi analizat prin prisma dispoziţiilor art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

Înalta Curte reţine că, deşi prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile C. proc. civ. din 2010, soluţia pronunţată cu privire la admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române este întemeiată, urmând a fi menţinută.

Instanţa de recurs constată că între prevederile C. proc. civ. de la 1865 şi cele ale C. proc. civ. din 2010, care reglementează arbitrajul, nu există diferenţe semnificative, astfel încât aplicarea, în prezenta cauză, a dispoziţiilor procedurale noi, nu a fost de natură a influenţa soluţia pronunţată în cauză.

Potrivit art. 365 C. proc. civ. de la 1865, competenţa de a judeca în primă instanţă acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute la art. 342 (respectiv instanţa care ar fi avut competenţa de a soluţiona litigiul în lipsa convenţiei arbitrale), în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul.

Înalta Curte reţine că hotărârea arbitrală contestată a fost pronunţată de Curtea Internaţională de Arbitraj ICC Paris, la data de 12.12.2014, în dosarul nr. x, locul arbitrajului fiind Lausanne, Elveţia.

În raport de instanţa arbitrală şi locul situării acesteia, sunt aplicabile dispoziţiile art. 370 C. proc. civ. de la 1865, care dispun că:

"...prin hotărâre arbitrală străină se înţelege o hotărâre dată pe teritoriul unui stat străin sau care nu este considerată ca hotărâre naţională în România."

Utilizarea criteriului teritorialităţii în stabilirea caracterului naţional sau străin, este confirmat şi de dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 105/1992, care, fără a se referi expres la hotărârile străine, stabileşte că:

"În cazul prezentei legi, termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un alt stat."

În acelaşi sens vor fi reţinute şi prevederile Convenţiei de la New York din 1958, privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine, cu conţinut similar art. 370 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin urmare, întrucât hotărârea contestată este pronunţată pe teritoriul unui stat străin (Elveţia), aceasta nu are caracter naţional, astfel încât în cauză nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 365 C. proc. civ., incidente doar în situaţia pronunţării hotărârii arbitrale pe teritoriul României.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, în executarea contractului, este incidentă legislaţia română, ceea ce atrage şi competenţa instanţelor de judecată române. Această critică este nefondată, întrucât se face confuzie între dreptul substanţial, respectiv legea după care se judecă litigiul şi normele de procedură ce reglementează activitatea tribunalului arbitral şi care stabilesc şi instanţa competentă să exercite controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale.

Astfel, deşi Curtea Internaţională de Arbitraj ICC Paris a judecat litigiul potrivit legii române, astfel cum părţile au convenit prin dispoziţiile art. 8.2 din contractul de lucrări (a se vedea în acest sens punctele 95-97, 205, 212, 215-217 din hotărârea arbitrală), acest aspect este irelevant în stabilirea competenţei de judecată a instanţei învestită cu calea de atac formulată împotriva hotărârii curţii arbitrale. În acest caz, hotărârea arbitrală poate fi atacată potrivit normelor de procedură reglementate de legislaţia statului pe teritoriul căruia s-a desfăşurat arbitrajul, corelate cu regulamentul forului arbitral, şi nu potrivit legii române, incidentă doar în privinţa reglementării raporturilor juridice derulate între părţi.

În ceea ce priveşte critica din recurs referitoare la încălcarea ordinii publice prin menţinerea hotărârii arbitrale, cu trimitere la netemeinicia şi nelegalitatea punctelor 5 şi 6 din hotărârea contestată, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă pune în discuţie un aspect de fond, care nu poate fi soluţionat în raport de admiterea excepţiei necompetenţei instanţelor române în soluţionarea cererii în anulare, astfel încât critica va fi respinsă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A. - Sucursala Râmnicu Vâlcea, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A. - Sucursala Râmnicu Vâlcea împotriva sentinţei civile nr. 1363 din 14 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2018.