Revision dismissed; prior damages ruling stands with costs for repeat litigation.

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Contextul procesual.

Decizia instanţei de recurs atacată pe calea revizuirii

Prin Decizia nr. 2747 din 21 octombrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 358 din 09 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele aspecte:

Instanţa de fond, după casarea cu trimitere dispusă prin Decizia nr. 825/25 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost învestită cu soluţionarea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri materiale în temeiul art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Mai reţine instanţa că potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cărora în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, se vor analiza cele stabilite prin Decizia nr. 825/25 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal referitor la obiectul acţiunii reclamantei.

Aşa cum rezultă din considerentele acestei decizii, temeiul juridic al acţiunii a fost reprezentat de art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 fiind motivată în fapt de adoptarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 109/2010 prin care a fost declarată neconstituţională O.U.G. nr. 159/2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 175/18 martie 2010 şi atât capetele principale de cerere vizând anularea actelor administrativ vătămătoare emise în temeiul actului normativ declarat neconstituţional, cât şi petitele accesorii, ale acestora se circumscriu temeiului juridic indicat de reclamantă, respectiv art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004.

Instanţa de fond, după casare cu trimitere, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de despăgubiri materiale şi morale.

S-a mai reţinut că instanţa de fond, în raport de cele statuate prin Decizia nr. 825/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, acordarea daunelor morale deoarece casarea cu trimite spre rejudecare a vizat numai capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor materiale, astfel că art. 9 din Legea nr. 554/2004 reprezintă consacrarea legislativă a art. 126 alin. (6) din Constituţia României, republicată care dă dreptul la introducerea unei acţiuni în faţa instanţei de contencios administrativ ce are ca obiect cererile persoanelor vătămate prin ordonanţă sau dispoziţiile din ordonanţe.

Reţine instanţa că, în speţă este formulată o acţiune în condiţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004, deoarece reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor ca urmare a declarării ca neconstituţională a O.U.G. nr. 159/2008 prin Decizia Curţii Constituţională nr. 109/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 175/18 martie 2010.

Însă, o asemenea acţiune nu este admisă numai prin simplul fapt al declarării ca neconstituţională a ordonanţei, ci se impune a se dovedi îndeplinirea condiţiilor pentru acordarea despăgubirilor, respectiv, vătămarea directă, existenţa şi întinderea prejudiciului cauzat şi legătura de cauzalitate între vătămare şi prejudiciu.

Acest aspect este reflectat şi de modul în care este redactat art. 9 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia, numai după pronunţarea Curţii Constituţionale, în funcţie de soluţia dată de aceasta, acţiunea va fi analizată pe fond, în cazul în care ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost declarată neconstituţională, şi va fi respinsă ca inadmisibilă, dacă a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate invocată.

În cadrul soluţionării acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 instanţa, după analiza probelor, va putea respinge o cerere de acordare a despăgubirilor dacă nu este dovedită vătămarea sau dacă nu se poate stabili legătura de cauzalitate între aplicarea textelor neconstituţionale şi prejudiciul invocat.

Prin O.U.G. nr. 159/2008 au fost modificate şi completate prevederile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, act normativ publicat în Monitorul Oficial nr. 792/26 noiembrie 2008.

Prin Decizia nr. 109/2010 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 175/18 martie 2010 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 158/2009 şi s-a constatat că dispoziţiile acesteia sunt neconstituţionale pentru că a fost emisă cu nerespectarea prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie.

Ca urmare a celor stabilite prin Decizia nr. 825/25 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, urmează a se stabili dacă există un prejudiciu cauzat reclamantei de o ordonanţă sau de o dispoziţie dintr-o ordonanţă a guvernului care a fost declarată neconstituţională printr-o decizie a Curţii Constituţională, în condiţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004.

Inalta Curtea reţinut în continuare că reclamanta consideră că acest prejudiciu i-a fost creat prin emiterea unor acte administrative de către Baroul Vaslui şi Uniunea Naţională a Barourilor din România în baza unor prevederi ale O.U.G. nr. 159/2009, act declarat ca neconstituţional prin Decizia nr. 109/2010 a Curţii Constituţionale.

Anterior acestui litigiu, reclamanta a sesizat instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea actelor emise, acordarea de despăgubiri materiale şi morale în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar prin sentinţa civilă nr. 1174/16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admisă, în parte acţiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost completată şi precizată ulterior, potrivit încheierii din 08.09.2010, a dispus anularea Deciziei nr. 661/2009 emisă de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, a Deciziei nr. 29/2009 emisă de Consiliul Baroului Vaslui, a Deciziei nr. 30/2009 emisă de Consiliul Baroului Vaslui şi a Deciziei nr. 31/2009 emisă de Consiliul Baroului Vaslui, recunoscând reclamantei încetarea stării de incompatibilitate, încetarea suspendării calităţii de avocat şi încetarea suspendării exerciţiului profesiei de avocat, precum şi dreptul la reînscrierea pe Tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei ca avocat definitiv şi dreptul la vechime în profesia de avocat ca avocat definitiv, începând cu data de 18.05.2009.

Prin aceeaşi sentinţă, a obligat pârâtul Consiliul Baroului Vaslui să constate încetarea stării de incompatibilitate, încetarea suspendării calităţii de avocat şi încetarea suspendării exerciţiului profesiei de avocat în privinţa reclamantei şi să emită decizia de reînscriere a reclamantei pe Tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei de avocat ca avocat definitiv începând cu data de 18.05.2009; a obligat pârâţii să anuleze menţiunile referitoare la radierea reclamantei de pe tablourile avocaţilor aflate în evidenţa lor.

Totodată, a respins capetele de cerere referitoare la obligarea pârâţilor la reactualizarea lunară a înscrierii sale în tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei ca avocat definitiv şi la înscrierea sa anuală în tabloul avocaţilor definitivi, ca prematur formulate, precum şi cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata despăgubirilor materiale şi morale, ca neîntemeiată, şi a admis, în parte, cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată şi obligă pârâţii în solidar la plata sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea soluţiei s-a constatat că actele contestate au fost emise tocmai ca urmare a modificării aduse Legii nr. 51/1995 prin O.U.G. nr. 159/2008, modificări ce au fost declarate ca neconstituţionale şi, de aceea, a fost admis, în parte, acţiunea reclamantei.

Capetele de cerere privind acordarea daunelor morale şi materiale au fost respinse cu menţiunea că simpla vocaţie a acesteia la exercitarea profesiei de avocat şi existenţa culpei pârâţilor în neexercitarea acesteia nu sunt suficiente pentru a determina existenţa unei pagube în cuantumul solicitat.

Această soluţie a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a rămas irevocabilă prin decizia nr. 4809/2 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal prin care a fost respins recursul declarat de reclamantă.

În prezenta cauză se impune a se stabili dacă se poate formula o cerere de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate de o ordonanţă a guvernului în condiţiile în care împotriva actelor administrative emise conform aceleiaşi ordonanţe a fost formulată acţiunea în anulare potrivit art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004 şi, în acea cauză, au fost solicitate despăgubiri cu privire la aceleaşi acte administrative.

Cu alte cuvinte, persoana vătămată are posibilitatea de a formula o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 în condiţiile în care, pentru acelaşi prejudiciu, i-a fost respinsă o acţiune în acordarea de daune, acţiune formulată în baza art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004.

Reţine instanţa că răspunsul la această întrebare nu poate fi decât negativ deoarece chiar dacă nu se opune autoritatea de lucru judecat (nu există identitate de cauză şi, eventual, nici identitate de părţi), putere de lucru judecat a primei hotărâri se opune admiterii unei acţiuni în despăgubire întemeiată pe dispoziţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 în raport cu o hotărâre judecătorească prin care a fost respinsă acordarea de despăgubiri materiale ca urmare a unor acte administrative întocmite în baza unor prevederi legale declarate neconstituţionale.

Puterea de lucru judecat presupune că cele stabilite printr-o hotărâre judecătorească se impune într-o judecată ulterioară fără posibilitatea pentru parte de a pretinde contrariul sau pentru instanţă de a stabili în mod diferit faţă de aceasta.

În speţă, având în vedere soluţia pronunţată prin sentinţa civilă nr. 1174/16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin decizia nr. 4803/2 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în privinţa cererii de acordare a despăgubirilor materiale, nu se poate dispune acordarea lor, chiar dacă temeiul legal indicat a fost altul.

În acea sentinţă s-a precizat că recurenta - reclamantă nu a făcut dovada că ar fi putut realiza venituri similare nivelului încasărilor şi nu a administrat dovezi cu privire la existenţa unor potenţiali clienţi cu care ar fi putut încheia contracte care să genereze venituri.

În prezenta cauză reclamanta nu a depus dovezi care să infirme cele constatate anterior prin hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel că cererea de acordare a despăgubirilor materiale a fost corect respinsă de către instanţa de fond şi nu se poate considera că au fost încălcate sau aplicate greşit normele legale de către instanţa de fond.

Conchide instanţa, în sensul că nici criticile recurentei referitoare la nemotivarea hotărârii nu pot fi reţinute deoarece, chiar dacă hotărârea instanţei de fond este foarte succint motivată, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 " În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă. În cazul în care judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată la administrarea probelor, dar a fost legal citată la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond."

În condiţiile în care cauza a fost trimisă o dată spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, nu se poate trimite acelaşi litigiu spre o nouă rejudecare aceleiaşi instanţe.

2. Revizuirea exercitată în cauză

La data de 25 octombrie 2016 împotriva deciziei nr. 2747 din 21 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat cerere de revizuire recurenta-reclamanta A., invocând ca temei legal dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ şi art. 322 pct. 2 şi pct. 7 din C. proc. civ.

În susţinerea acestei cereri revizuenta a expus pe larg situaţia de fapt şi de drept din mai multe cauze pendinte pe rolul instanţelor de judecată, solicitând admiterea cererii de revizuire, astfel cum a formulat-o.

În continuare, revizuenta a expus consideraţiuni privind incidenţa art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul încălcării normelor de drept comunitar de către instanţa de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii, precum şi neaplicarea principiului priorităţii dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană.

Motivele de revizuire formulate de revizuentă în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ au vizat, în esenţă, încălcarea principiului supremaţiei dreptului comunitar pentru normele naţionale,a principiului autorităţii de lucru judecat, fiind încalcată autoritatea de lucru judecat prin Decizia nr. 825/09.02.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justtţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, principiul proporţionalităţii care presupune ca mijloacele folosite sa fie proporţionale cu situaţia dată, principiul egalităţii care presupune excluderea discriminării şi principiul nediscriminării care se aplica relaţiilor juridice statornicite in cadrul teritoriului comunitar.

Totodată, a invocat Decizia nr. 45 din 12 decembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privind interpretarea şi aplicarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prin care se stabileşte faptul că judecătorul naţional stabileşte dacă print-o hotărâre irevocabilă s-au încălcat principiile de drept european.

Referitor la aspectele de drept comunitar încălcate, invocă hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-224/2001 şi C-69/2014.

Arată că pârâţii au aplicat abuziv o ordonanţă de guvern constatată neconstitutională refuzând reînscrierea şi după data de 18. 03.2010 când s-a publicat Decizia nr. 109/2010 a Curţii Constituţionale cât şi după pronunţarea primei Sentinţe din 16.02.2011 din Dosarul nr. x

În continuare, reevaluând considerentele deciziei atacate cu prezenta cerere de revizuire, revizuenta arată că în profesia de avocat stabilit prin Hotărîri ale Consiliului U.N.B.R., prima instanţă de fond a stabilit greşit că cererea din 11.04.2011 ar fi modificatoare pentru capătul de cerere privind despăgubirile materiale, apreciind greşit că s-a depăşit termenul de decădere de un an prevăzut de art. 9 din Legea nr. 554/2004 pentru capătul de cerere privind despăgubirile materiale în cuantumul venitului minim de referinţă în profesia de Avocat, stabilit prin Hotărîrile Consiliului U.N.B.R.

Revizuenta a prezentat amănunţit situaţia ce a determinat prezentul litigiu şi a considerat că poate fi apreciat, drept criteriu de calcul pentru obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor materiale, venitul minim de referinţă în profesia de avocat definitiv stabilit prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România pentru perioada 18 mai 2009 - 8 aprilie 2013, respectiv între momentul răspunderii exerciţiului profesiei de avocat şi reînscrierea pe Tabloul Avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei de avocat.

A fost de asemenea criticată soluţia instanţei de casare având în vedere că daunele morale nu formează obiectul rejudecării deoarece prin Decizia nr. 825/25 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru cercetarea pe fond a capătului de cerere privind obligarea pârâţilor la despăgubiri materiale.

Deşi revizuenta nu a dezvoltatat fiecare motiv de revizuire, reluând practic aspecte din ciclurile procesuale ale prezentei cauze, arată, în esenţă, că prin Decizia nr. 2747/2017 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosar nr. x se motivează că nu există dovezi noi pentru a stabili prejudiciul material şi legătura de cauzalitate cu actele nelegale ale pârâţilor, anulate irevocabil, iar legătura de cauzalitate ar fi rămas o simplă susţinere, nefiind dovedită. Suţine că nu au fost analizate înscrisurile depuse în dovedirea cererii,fiind încălcate deciziile irevocabile pronunţate anterior, nu a fost analizată împrejurarea de fapt că pârâţii-intimaţi nu au depus documentaţia, pentru a nu se stabili lipsa lor de competenţă în a analiza activităţi în funcţia de Judecător, imixtiunea pârâţilor, încălcarea competenţei legală şi a soluţiei legală a Consiliului Superior al Magistraturii. Aceleaşi aspecte, identice, invocate de pârâţi în actele administrative nelegale, anulate irevocabil, au fost verificate anterior de Consiliul Superior al Magistraturii-Inspecţia Judiciară şi soluţionate în sensul că nu există nici un indiciu că ar fi existat vreo ingerinţă în desfăşurarea actului de justiţie nu se impune sesizarea Comisiei de Disciplină pentru Judecători.-Adresa nr. x/20.07.2009 şi Adresa nr. x/22. 07.2009,emise de Consiliul Superior al Magistraturii.

Revizuenta a susţinut că nu există putere de lucru judecat când două hotărâri judecătoreşti sunt pronunţate în baza unor temeiuri juridice diferite, având cauză diferită. Ori, pentru existenţa "lucrului judecat" potrivit art. 1201 C. civ. este nevoie de o triplă identitate: de părţi, de obiect şi de cauză.

În fine, revizueta, mai critică faptul că, în soluţionarea recursului, reluluând criticile privind legalitatea actelor administrative contestate şi a solicitat schimbarea în tot a deciziei atacate, admiterea recursului său şi casarea sentinţei civile nr. 358 din 9 februarie 2016 opronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Intimaţii Uniunea Naţională a Barourilor din România,Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, Baroul Vaslui şi Consiliul Baroului Vaslui nu au formulat apărări în cauză.

Examinând cererea de revizuire formulată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., sub aspectul admisibilităţii şi al faptelor pe care se întemeiază, prin prisma motivelor invocate de revizuentă, inclusiv a prevederilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 322 pct. 2 şi 7 C. proc. civ., în raport şi de susţinerile orale ale intimaţilor prezenţi, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile, prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca şi cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. şi are menirea de a asigura respectarea de către instanţele de contencios administrativ a principiului priorităţii normelor dreptului comunitar faţă de norma internă, principiu care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menţionat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanţa nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza legislaţiei interne, ori în speţă, revizuentul a invocat încălcarea acestor principii doar în calea de atac a revizuirii.

Prin urmare, în cauza dedusă judecăţii, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanţa de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii.

Aplicarea principiului priorităţii dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiţionată de existenţa unei incompatibilităţi între normele interne şi cele comunitare.

Revizuenta nu a dovedit această cerinţă esenţială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar, întrucât nu a motivat incompatibilitatea prevederilor din legislaţia internă aplicată de instanţa de recurs cu ordinea juridică comunitară reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene, indicate în cererea de revizuire şi, astfel, nu se poate reţine existenţa unei incompatibilităţi între dreptul comunitar şi legislaţia internă, pentru a fi îndeplinită cerinţa impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, din examinarea deciziei atacate rezultă că instanţa de recurs a analizat argumentele susţinute în calea de atac, precum şi motivele de recurs invocate, stabilind situaţia de fapt şi de drept prin prisma normelor legale incidente.

Încălcarea de către instanţa de recurs a prevederilor dreptului comunitar cu relevanţă în materie a fost neîntemeiat invocată de revizuentă pentru considerentele care vizează rejudecarea recursului şi nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În motivarea cererii de revizuire nu a fost invocat şi argumentat vreun motiv legat de încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, revizuenta formulând exclusiv critici asupra soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii, fără raportare la vreo dispoziţie imperativă de drept comunitar.

Motivele invocate de către revizuentă sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei şi nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În cauză, însă, criticile recurentei- revizuente nu s-au încadrat în cerinţele acestui caz special de revizuire, dreptul comunitar nefiind antamat prin cererea de revizuire care a formulat obiectul prezentei cauze, recurenta - revizuentă invocând formal prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în fapt cuprinsul căii extraordinare de atac conţinând doar nemulţumirile părţii faţă de soluţia reţinută de instanţa de recurs.

Astfel, din motivele invocate de revizuent rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situaţie inadmisibilă faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu referire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.

Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă şi din faptul că la judecarea recursului nu s-a solicitat aplicarea cu prioritate a prevederilor dreptului comunitar indicate în prezenta cerere de revizuire, astfel că, argumentele expuse de revizuentă cu privire la încălcarea acestora nu corespund ipotezei juridice avută în vedere la reglementarea căii extraordinare de atac exercitată în cauză.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată, că argumentele dezvoltate de revizuentă nu justifică admisibilitatea cererii de revizuire, raportat la ipoteza specifică avută în vedere de dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care aceasta nu a indicat norma de drept comunitar care ar fi fost încălcată prin hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Simpla evocare a unor principii generale stabilite prin Tratatul privind Uniunea Europeană şi Carta drepturilor fundamentale nu pot determina, în aceste condiţii, reexaminarea soluţiei pronunţate de instanţa de control judiciar.

În dezvoltarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. Revizuenta a arătatat că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, în sensul că prin Decizia de casare nr. 825 din 25 februarie 2015 s-a dispus respingerea excepţiei tardivităţii şi trimiterea cauzei pentru soluţionarea pe fond a cererii de despăgubiri materiale, însă a doua instanţă de fond a respins cererea privind despăgubirile materiale, dar s-a pronunţat cu privire la daunele morale, care nu au fost trimise spre rejudecare.

Prin sintagma "lucru cerut" trebuie să se înţeleagă numai acele cereri care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia, au stabilit obiectul dedus judecăţii. Ceea ce caracterizează aceste cereri şi le delimitează de alte cereri pe care le pot formula părţile în cadrul litigiului este faptul că, prin pronunţarea asupra lor, instanţa pune capăt litigiului.

Motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. constituie practic o aplicare a principiului disponibilităţii, dar, reprezintă şi o aplicare a principiului consacrat de art. 129 alin. final C. proc. civ., conform căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai in limitele investirii.

În aplicarea riguroasă a art. 129 alin. final C. proc. civ., instanţa are obligaţia de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii cu respectarea cadrului procesual fixat de părţi.

Astfel, anterior acestui litigiu, reclamanta a sesizat instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea actelor emise, acordarea de despăgubiri materiale şi morale în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar prin sentinţa civilă nr. 1174/16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admisă, în parte acţiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost completată şi precizată ulterior, potrivit încheierii din 08.09.2010, a dispus anularea Deciziei nr. 661/2009 emisă de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, a Deciziei nr. 29/2009 emisă de Consiliul Baroului Vaslui, a Deciziei nr. 30/2009 emisă de Consiliul Baroului Vaslui şi a Deciziei nr. 31/2009 emisă de Consiliul Baroului Vaslui, recunoscând reclamantei încetarea stării de incompatibilitate, încetarea suspendării calităţii de avocat şi încetarea suspendării exerciţiului profesiei de avocat, precum şi dreptul la reînscrierea pe Tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei ca avocat definitiv şi dreptul la vechime în profesia de avocat ca avocat definitiv, începând cu data de 18.05.2009.

Prin aceeaşi sentinţă, a obligat pârâtul Consiliul Baroului Vaslui să constate încetarea stării de incompatibilitate, încetarea suspendării calităţii de avocat şi încetarea suspendării exerciţiului profesiei de avocat în privinţa reclamantei şi să emită decizia de reînscriere a reclamantei pe Tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei de avocat ca avocat definitiv începând cu data de 18.05.2009; a obligat pârâţii să anuleze menţiunile referitoare la radierea reclamantei de pe tablourile avocaţilor aflate în evidenţa lor.

Totodată, a respins capetele de cerere referitoare la obligarea pârâţilor la reactualizarea lunară a înscrierii sale în tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei ca avocat definitiv şi la înscrierea sa anuală în tabloul avocaţilor definitivi, ca prematur formulate, precum şi cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata despăgubirilor materiale şi morale, ca neîntemeiată, şi a admis, în parte, cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată şi obligă pârâţii în solidar la plata sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Acest motiv de revizuire constituie o exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale, principiu în conformitate cu care instanţa este "în drept" să statueze numai în limitele în care a fost sesizată, fiind obligată, potrivit art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, neputând să hotărască asupra unui lucru care nu s-a cerut, să dea mai mult decât s-a cerut sau să nu se pronunţe asupra unui lucru cerut.

Nerespectarea acestor exigenţe poate conduce la exercitarea revizuirii în condiţiile art. 322 pct. 2 din C. proc. civ., însă cererea de revizuire nu declanşează un litigiu nou, ci reprezintă o fază procesuală a aceluiaşi litigiu, care se desfăşoară în cadrul procesual conturat de etapele anterioare.

Însă, Înalta Curte constată faptul că, în argumentarea acestui motiv de revizuire sunt combătute considerentele prezentei decizii atacate şi reiterate în cererea de revizuire situaţie din care reiese cu evidenţă că revizuirea formulată cu scopul de a obţine o nouă analiză şi rejudecare a cauzei nu poate fi primită, întrucât ar interveni o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice care implică respectarea principiului res iudicata.

De altfel, în astfel de situaţii şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "o cale extraordinară de atac introdusă de una din părţile în proces, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea în absenţa unui "defect fundamental".

Faptul că instanţa care soluţionează contestaţia şi instanţa a cărei hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea şi relevanţa probatoriului este un caz tipic în care nu se justifică desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile" (cauza Mitrea vs. România, 26105/03, Hotărârea din 29 iulie 2008).

Este de observat că instanţa de control judiciar a reţinut că în prezenta cauză se impune a se stabili dacă se poate formula o cerere de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate de o ordonanţă a guvernului în condiţiile în care împotriva actelor administrative emise conform aceleiaşi ordonanţe a fost formulată acţiunea în anulare potrivit art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004 şi, în acea cauză, au fost solicitate despăgubiri cu privire la aceleaşi acte administrative.

A constatat că persoana vătămată are posibilitatea de a formula o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 în condiţiile în care, pentru acelaşi prejudiciu, i-a fost respinsă o acţiune în acordarea de daune, acţiune formulată în baza art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004.

Mai mult decât atât, instanţa a constatat in mod corect că în cauză dacă nu se opune autoritatea de lucru judecat (nu există identitate de cauză şi, eventual, nici identitate de părţi), putere de lucru judecat a primei hotărâri se opune admiterii unei acţiuni în despăgubire întemeiată pe dispoziţiile art. 9 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 în raport cu o hotărâre judecătorească prin care a fost respinsă acordarea de despăgubiri materiale ca urmare a unor acte administrative întocmite în baza unor prevederi legale declarate neconstituţionale.

Puterea de lucru judecat presupune că cele stabilite printr-o hotărâre judecătorească se impune într-o judecată ulterioară fără posibilitatea pentru parte de a pretinde contrariul sau pentru instanţă de a stabili în mod diferit faţă de aceasta.

Prin sintagma "lucru cerut" trebuie să se înţeleagă numai acele cereri care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia, au stabilit obiectul dedus judecăţii. Ceea ce caracterizează aceste cereri şi le delimitează de alte cereri pe care le pot formula părţile în cadrul litigiului este faptul că, prin pronunţarea asupra lor, instanţa pune capăt litigiului.

Motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. constituie practic o aplicare a principiului disponibilităţii, dar, reprezintă şi o aplicare a principiului consacrat de art. 129 alin. final C. proc. civ., conform căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai in limitele investirii.

În aplicarea riguroasă a art. 129 alin. final C. proc. civ., instanţa are obligaţia de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii cu respectarea cadrului procesual fixat de părţi, ceea ce este îndeplinit în prezenta cauză.

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 322 pct. 7, instanţa reţine că, "revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere […] dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una sau aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs".

În interpretarea textului legal citat, obiect al revizuirii îl poate constitui numai hotărâre prin care instanţa a rezolvat fondul pretenţiei deduse judecăţii, urmare a examinării raportului juridic litigios prin prisma probelor administrate în cauză, deoarect calea de atac a revizuirii vizează îndreptarea erorilor de fapt ale judecăţii.

În jurisprudenţă şi doctrină s-a reţinut că pentru a fi aplicabil acest motiv de revizuire, "este necesar ca hotărârile să conţină elemente caracteristice pentru existenţa lucrului judecat. Revizuirea nu poate fi admisă atunci când între decizia instanţei de recurs şi celelalte hotărâri invocate de revizuientă nu există contrarietate, întrucât acestea nu conţin elementele caracteristice pentru existenţa lucrului judecat" (G. Boroi, O. Spineanu-Matei, C. proc. civ., adnotat, ediţia a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.735).

Aşadar, se reţine că raţiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se găseşte în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.

În cauză, Înalta Curte constată că:

Instanţa de fond, după casarea cu trimitere dispusă prin Decizia nr. 825/25 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost învestită cu soluţionarea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri materiale în temeiul art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 358 din 9 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, judecând cauza, în fond, după casare, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, a respins cererea reclamantei A. în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România, Baroul Vaslui, Consiliul Baroului Vaslui şi Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, privind obligarea pârâţilor, în solidar, la plată de despăgubiri materiale şi morale şi a obligat reclamanta la plata sumei de 800 RON reprezentând onorariu avocat.

Având în vedere dispoziţiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cărora în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, a nalizat cele stabilite prin Decizia nr. 825/25 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal referitor la obiectul acţiunii reclamantei.

Astfel, prin Decizia nr. 2747 din 21 octombrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 358 din 09 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, potrivit argumentelor reţinute în practicaua ptrezentei decizii.

Nu în ultimul rând, se retine ca ratiunea reglementarii cazului de revizuire prevazut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., se gaseste în necesitatea de a se înlatura încalcarea principiului puterii lucrului judecat, când instantele au dat solutii contrare în dosare diferite, dar având acelasi obiect, aceeasi cauza şi aceleasi parti. Totodată, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotarâri este conditionată de împrejurarea ca, în cadrul celui de al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotarâre sau, chiar daca aceasta a fost invocata, instanta să fi omis solutionarea exceptiei puterii lucrului judecat.

În spetă, din ansamblul probator al cauzei, rezultă fară echivoc că s-a pus în discutie exceptia autoritatii de lucru judecat, aspect susţinut chiar de revizuentă.

De asemenea, Înalta Curte reţine că, în privinţa acestor hotărâri judecătoreşti, nu există contrarietate, motiv pentru care, în raport cu dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este inadmisibilă cererea de revizuire formulată în cauză.

Faţă de cele ce preced, în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (2) din legea nr. 554/2004, art. 322 pct. 2 şi pct. 7 cu referire la art. 326 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge,cererea de revizuire formulată împotriva deciziei nr. 2747 din 21 octombruie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 2747 din 21 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x

Obliga revizuenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 RON către intimata Uniunea Naţională a Barourilor din România, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 februarie 2017.