Inadmissibility of revision for lack of evocation of merits in property restitution payment title dispute

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată sub nr. x pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea pârâtei la emiterea titlurilor de plată, cu recuperarea sumelor stabilite de la data de 01.01.2014.

Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 107/24 iunie 2015, pronunţată în dosarul nr. x, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile privind tardivitatea şi prescrierea dreptului la acţiune şi a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietarilor.

Hotărârea instanţei de recurs

Prin decizia nr. 1478 din 25 aprilie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat nulitatea recursului declarat de F., G., H. şi I. împotriva sentinţei nr. 107 din 18 iunie 2015, pentru lipsa semnăturii şi a respins recursurile declarate de reclamanţii A., B., C., D. şi E. şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei nr. 107 din 18 iunie 2015, ca nefondate.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că:

În speţă, niciunul dintre exemplarele motivelor de recurs depuse la dosar, nu cuprinde semnătura reclamanţilor F., G., H. şi I. şi că, deşi aceştia au fost încunoştinţaţi cu privire la această lipsă, nu au complinit-o până la termenul din 25 aprilie 2017, ceea ce atrage nulitatea recursului formulat.

Pe fondul recursurilor declarate de reclamanţii A., B., C., D. şi E. şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Înalta Curte a constatat că sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi ale H.G. nr. 401 din 19 iunie 2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a acestei legi, acte normative ce se coroborează cu Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1857/2013 pentru aprobarea Procedurii de plată a sumelor din titlurile de plată emise în condiţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Astfel, în acord cu cele statuate de către prima instanţă, s-a reţinut că pentru emiterea titlului de plată era necesar ca solicitantul care efectuează aceste demersuri în numele celorlalţi moştenitori cu care apare pe titlul de despăgubire, să depună: titlul de despăgubire în original, copii acte identitate, împuternicire, procură prin care toţi beneficiarii împuternicesc pe unul din ei să realizeze opţiunea pentru titlu de plată/conversie şi să încaseze sumele stabilite sau acte notariale ori emise de instanţă cu privire la cotele în care vor fi împărţite despăgubirile între beneficiari.

Înalta Curte a constatat că reclamanţii au urmat procedura administrativă, dar nu au depus declaraţia de partaj voluntar în original sau în copie legalizată, necesară pentru emiterea titlului de plată aferent Deciziilor emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În aceste condiţii, în lipsa declaraţiei de partaj voluntar, instituţia pârâtă s-a aflat în imposibilitate de a emite titlurile de plată, de vreme ce atribuţiile sale nu prevăd dreptul de a dispune cu privire la cotele ce revin mai multor beneficiari menţionaţi pe acelaşi titlu de despăgubire.

Contestaţia în anulare exercitată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 1478 din 25 aprilie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, contestatorii A. şi B. au formulat contestaţii în anulare, solicitând anularea deciziei contestate şi rejudecarea cauzei.

Contestatorul B. a susţinut următoarele:

- instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra cererii de obligare a intimatei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor de a trece decizia nr. 7593/2010 în titlul de proprietate, conform dispoziţiilor Legii nr. 165/2013;

- a depus la dosar toate actele solicitate;

- instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de anulare de deciziei nr. 7593/201 ca fiind eronată, având în vedere modul în care s-au calculat despăgubirile pentru imobil, respectiv uzură de 95% aplicată după demolarea casei şi evaluarea terenului conform unei grile aplicabile pentru un teren de la periferie;

- instanţa are obligaţia de a face o evaluare imobilului conform Legii nr. 165/2013.

Prin contestaţia în anulare, contestatorul A. a precizat următoarele:

- judecătorul din recurs nu a luat în considerare partajul voluntar depus la dosar:

- a urmat toate obligaţiile legale ce decurg din C. civ., Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 165/20123, astfel că trebuia emis titlu de plată chiar dacă nu era făcut partaj voluntar;

- nu s-a ţinut cont de Legile funciare, conform cărora cota moştenitorilor care nu au formulat cerere se împarte moştenitorilor care au depus cerere.

Apărările intimatei

Prin întâmpinare,intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca neîntemeiată, arătând că recursul a îndeplinit condiţiile de formă cerute de lege, criticile subsumate de contestatori neîncadrându-se în ipoteza erorii materiale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 2500 din 19 septembrie 2017, a respins contestaţiile în anulare formulate de contestatorii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1478 din 25 aprilie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

În argumentele prezentate în susţinerea soluţiei, Înalta Curte analizând contestaţiile în anulare, în raport cu motivele formulate şi cu dispoziţiile procedurale aplicabile, a constatat că aşa cum reiese din considerentele deciziei instanţei de recurs, instanţa a argumentat soluţia pronunţată în ceea ce priveşte respingerea recursului, menţinerea sentinţei şi respingerea acţiunii formulate, constatând legalitatea neemiterii titlului de plată pentru nedepunerea tuturor actelor. Conturând presupusele erori materiale, contestatorii au susţinut, în esenţă, că dezlegarea dată recursului prin decizia nr. 1478/2017 este rezultatul unor erori materiale, respectiv instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de obligare a intimatei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor de a trece decizia nr. 7593/2010 în titlul de proprietate, conform dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 şi că, deşi au urmat toate obligaţiile legale ce decurg din C. civ., Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 165/20123, nu s-a admis acţiunea şi nu a fost emis titlu de plată.

Înalta Curtea reţinut că spectele invocate prin contestaţiile în anulare au fost analizate şi dezlegate pe baza înscrisurilor existente la dosar de instanţa de recurs.

Ceea ce urmăresc contestatorii prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de faţă, susţine instanţa că este tocmai repunerea în discuţie a soluţiei de respingere a recursului şi de respingere a cererii de chemare în judecată, ceea ce are semnificaţia unui recurs la recurs.

Înalta Curte reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în cauzele: Mitrea c.României/2008, Stanca Popescu c.României/2009).

În consecinţă, în lipsa unor circumstanţe substanţiale şi imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat definitiv, prezentele contestaţii în anulare nu pot fi admise, în contextul în care chestiunile invocate au fost analizate de ambele instanţe de judecată (fond şi recurs).

Hotărârea supusă revizuirii

La data de16 octombrie 2017, contestatorul B. a înţeles să formuleze cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 2500 din 19 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casţie şi Justiţie, secţia dde contencios administrativ şi fiscal, invocând generic dispoziţiile art. 509 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin precizarea cererii de revizuire, revizuentul a arătat că instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, în sensul că a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv dispoziţiile a Legii nr. 165/2013, art. 2 şi art. 21 alin. (6) din aceeaşi lege.

Reluând practic susţinerile formulate în celelalte căi de atac parcurse de revizuent, acesta arată în esenţă că a solicitat emiterea titlurilor de plată cu recuperare de la data de 01.01.2014 şi că dosarele nr. x/15.05.2010 şi x/29.01.2010 sunt anterioare Legii nr. 165/2013, care prevede că dacă până la valorificarea titlurilor de despăgubire emise pe numele mai multor persoane se stabilesc cotele cuvenite fiecăruia, fiecare are posibilitatea de a valorifica în condiţiile aplicabile titlului individual de despăgubire.

Apărările formulate în cauză

Pentru termenul din data de 7 februarie 2018, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, arătând că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 509 C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire

Analizând cererea de revizuire sub aspectul admisibilităţii sale, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportate la cele ale art. 508 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Se reţine că principiul legalităţii căilor de atac, înscris în art. 457 C. proc. civ., presupune că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac reglementate expres de lege, în afară de căile de atac pe care legea le prevede, nu pot fi folosite alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual civile, aceeaşi pentru subiecţii de drept aflaţi în situaţii identice.

Aceleaşi exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.

Din dispoziţiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este şi cea privind existenţa unei hotărâri determinate ca atare de lege ca fiind susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

În ceea ce priveşte calea de atac ce face obiect al prezentului dosar, se reţine că revizuirea reprezintă acea cale extraordinară de atac de retractare ce oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive care se vădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunţarea acesteia.

Se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul, se poate cere pentru cazurile prevăzute de pct. 1-11 ale art. 509 C. proc. civ.

Motivele de revizuire sunt expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1-11 C. proc. civ. şi impun, pentru fiecare caz în parte, îndeplinirea unor condiţii specifice, iar potrivit dispoziţiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ. " dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea cererii de revizuire şi la faptele pe care se întemeiază".

Dispoziţia legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire, indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează.

În temeiul textului dispoziţiilor art. 509 alin. (1) C. proc. civ., pot să facă obiect al cererii de revizuire hotărârile pronunţate asupra fondului de instanţele de fond sau de apel, precum şi hotărârile instanţei de recurs, numai dacă evocă fondul Or, instanţa de recurs evoca fondul numai în situaţia în care, în temeiul dreptului de control judiciar, aceasta reapreciază probele administrate de instanţele inferioare, reţine o altă situaţie de fapt şi pronunţă o soluţie diferită de cea pronunţată de instanţele inferioare.

În speţă, se constată că prin Decizia nr. 2500 din 19 septembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost respinse, ca nefondate, contestaţiile în anulare formulate de contestatorii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1478 din 25 aprilie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, Înalta Curte reţine faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.

Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de revizuire declarată împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, aspect în raport de care devin incidente dispoziţiile art. 634 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, potrivit cărora hotărârile definitive nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel/recurs.

Constatând că decizia atacată nu este susceptibilă a fi reformată printr-o revizuire, Înalta Curte va respinge prezenta cerere ca inadmisibilă.

Înalta Curte constată că admiterea excepţiei inadmisibilităţii, ca excepţie de fond, face inutilă cercetarea celorlalte aspecte învederate prin cererea de revizuire formulată.

Prin urmare, instanţa urmează să respingă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul B. împotriva Deciziei nr. 2500 din 19 septembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge cererea de revizuire declarată de revizuentul B. împotriva Deciziei nr. 2500 din 19 septembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 februarie 2018.