VAT qualification of real estate acquisition: limits of material error review in complaint for rescission

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău, anularea Deciziei de impunere nr. x/20.12.2012 şi a Raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 20.12.2012, emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligaţii de plată în cuantum de 2.012.097 RON, reprezentând taxă pe valoarea adăugată, dobânzi/majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere, precum şi anularea Deciziei nr. 155/25.05.2013, emisă de D.G.F.P. Buzău.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 131 din data de 21 mai 2014, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi.

2. Hotărârea instanţei de recurs

Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ. a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea cauzei pe fond şi admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 1555 din 19 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat recursul declarat de S.C. A. S.A., prin administrator judiciar B. şi C. împotriva sentinţei nr. 131 din 21 mai 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a constatat că autoritatea fiscală a analizat operaţiunea efectuată de recurenta-reclamantă atât din perspectiva dispoziţiilor referitoare la transferul de active conţinute de art. 128 alin. (7) Codul fiscal, cât şi din aceea a încadrării tranzacţiei în ipoteza prevăzută de art. 142 alin. (2) lit. f) Codul fiscal, livrarea de bunuri.

În speţă, instanţa de contencios administrativ are atribuţia conferită de Constituţie şi lege de a analiza legalitatea actului administrativ fiscal dedus judecăţii în întregul său, hotărând asupra temeiurilor de fapt şi de drept analizate în cuprinsul actului, fără a se realiza o "depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti".

Prin acţiunea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/20.12.2012, a Raportului de inspecţie fiscală încheiat în data de 20.12.2012 şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 155/25.05.2013.

Problema de drept care s-a pus în discuţie în speţă este calificarea operaţiunii realizate de reclamantă, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia a preluat un imobil cu destinaţia de depozit şi terenul aferent. Recurenta-reclamantă, în motivarea acţiunii introductive a susţinut că achiziţia constituie livrarea de bunuri din punctul de vedere al T.V.A., fiind greşită teza organului fiscal în sensul că este vorba despre un transfer parţial de active, reglementat de disp. art. 128 alin. (7) Codul fiscal.

Instanţa de fond a analizat ambele ipoteze, astfel încât dreptul de dispoziţie al părţilor, conţinut de dispoziţiile art. 9 C. proc. civ., nu a fost încălcat. Cadrul procesual determinat de către recurenta-reclamantă a cuprins analizarea legalităţii actelor administrative fiscale a căror anulare s-a cerut, iar judecătorul s-a pronunţat asupra acestora fără să ofere o altă situaţie de fapt ori o altă calificare juridică a operaţiunii.

Instanţa de recurs a constatat, de asemenea, că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 141 alin. (3) Codul fiscal, respectiv nu a depus la dosar notificarea de către vânzător a organului fiscal teritorial privind opţiunea de taxare pentru vânzarea imobilelor în discuţie, aceasta urmând să fie analizată de către instanţa de judecată în scopul valorificării înscrisului în proces. Menţiunea făcută în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală nu acoperă obligaţia depunerii dovezii care nu a fost îndeplinită nici în faţa instanţei de recurs. Organul fiscal la rândul său nu a oferit o analiză a acestui document, ci a preluat susţinerile contribuabilului în legătură cu opţiunea pentru taxare a furnizorilor, iar scrierea între paranteze a faptului că "notificările au fost prezentate în copie în timpul verificării" nu este concludentă din punctul de vedere al cerinţelor dispoziţiilor art. 141 alin. (3) Codul fiscal.

3. Contestaţia în anulare exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1555 din 19 mai 2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar B. şi C. a formulat contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 pct. 2 C. proc. civ., solicitând anularea hotărârii şi rejudecarea recursului, în sensul admiterii acestuia şi a cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac exercitate, contestatoarea a arătat că instanţa de recurs a reţinut, în mod eronat că reclamanta nu a făcut dovada depunerii notificării privind opţiunea de taxare a operaţiunilor prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. f) Codul fiscal, deşi la dosar se regăsea notificarea nr. x/3.02.2011. Omiţând a lua în considerare notificarea sus-menţionată la analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa a săvârşit o eroare materială în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

A apreciat contestatoarea că această eroare este determinantă/esenţială pentru soluţia pronunţată, deoarece notificarea privind opţiunea de taxare dovedeşte faptul că operaţiunea de vânzare-cumpărare consemnată de contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2010 de D. şi Asociaţii nu era o operaţiune "scutită de T.V.A."

Atât instanţa de fond, cât şi cea de recurs au reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) şi art. 141 art. 3 Codul fiscal şi au încadrat operaţiunea în discuţie ca fiind "scutită de T.V.A.", deşi vânzătorul optase în privinţa taxării cu T.V.A., aspect menţionat chiar în raportul de inspecţie fiscală.

Contestatoarea a concluzionat că aspectele invocate reprezintă o eroare materială, de fapt, care a determinat pronunţarea de către instanţa de recurs a unei soluţii greşite faţă de actele existente la dosar.

4. Apărările formulate de intimate

Intimatele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău au depus concluzii scrise, respectiv întâmpinare, solicitând respingerea contestaţiei în anulare şi menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de recurs.

În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, pentru motivele expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Examinând contestaţia în anulare, în raport cu decizia atacată şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Prezenta cale de atac este formulată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., conform căruia:

"Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când …. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale."

Motivele contestaţiei în anulare sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare. În cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de dispoziţiile procedurale.

Ipoteza textului invocat de contestatoare vizează numai erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii greşite, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat etc.

Fiind un text de excepţie, noţiunea de "eroare materială" nu poate fi interpretată extensiv. Greşeala instanţei de recurs trebuie să fie una de fapt şi nu una de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.

În cauză, Înalte Curte reţine că aspectele invocate de contestatoare nu demonstrează existenţa unor erori materiale care să fi condus la pronunţarea unei soluţii greşite, în sensul dispoziţiilor citate ale art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care au în vedere o greşeală materială evidentă în legătură cu aspecte formale ale judecăţii, un "defect fundamental", de natură a conduce în mod automat, fără excepţie, la o altă dezlegare a pricinii în recurs.

Instanţa de control judiciar a analizat recursul promovat pe baza probelor administrate, a făcut aprecieri asupra acestora, a interpretat dispoziţiile legale incidente şi le-a aplicat situaţiei concrete în care s-a aflat societatea contestatoare.

Din examinarea motivelor contestaţiei în anulare, redate detaliat la pct. 3 al prezentei decizii, în cuprinsul cărora sunt reiterate şi argumente expuse în faţa instanţelor de fond şi de recurs, Înalta Curte constată că aspectele invocate nu se circumscriu noţiunii de "eroare materială", întrucât, în realitate, contestatoarea tinde să obţină o reapreciere a probelor şi o rejudecare a recursului, ceea ce excede controlului realizat de instanţă pe calea contestaţiei în anulare.

O nouă apreciere a fondului cauzei contravine normelor procedurale interne, dar şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea a reamintit faptul că nicio parte a unui proces soluţionat definitiv nu poate determina redeschiderea acestuia, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "apel/recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative, condiţie care, în prezenta cauză, nu este realizată.

Principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile în absenţa unui "defect fundamental" (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29.07.2008, cauza Lungoci contra României, hotărârea din 26.01.2006, etc).

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge contestaţia în anulare formulată de S.C. A. S.A., prin administrator judiciar B. şi C., împotriva deciziei nr. 1555 din 19 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2017.