Competing arbitration clauses in settlement agreement and primary contract; jurisdiction of arbitral tribunal

Clauză compromisorie inserată într-un acord tranzacţie. Efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic : cerere de arbitrare

acord de tranzacţie

clauză compromisorie

C. proc. civ. din 1865, art. 550, art. 551, art. 608 lit. c)

C. civ. din 1864, art. 977, art. 982, art. 1704

Clauza inserată de părţile unui contract în acordul de tranzacţie, prin care se stabileşte că orice dispută legată de executarea acestui acord, care nu va fi rezolvată pe cale amiabilă, urmează să fie soluţionată de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, după regulile acesteia nu are valoarea unui compromis, ci reprezintă o clauză compromisorie.

În cazul în care fundamentul pretenţiei din cererea de arbitrare s-a configurat exclusiv pe dispoziţiile din contractul primordial, în legătură cu această pretenţie, care a făcut obiectul unei dispute, părţile încheind, ulterior, tranzacţia prin care au recunoscut creanţa şi şi-au asumat obligaţia de plată, este evident că aceste acte succesive nu au permutat izvorul obligaţiei de plată, dar nici nu se poate face abstracţie de legătura indisolubilă dintre cele două contracte.

Astfel, în condiţiile în care această creanţă s-a identificat în acordul de tranzacţie, iar, ulterior, s-au încălcat termenii acestuia, este corectă reţinerea instanţei de apel că în cazul pretenţiei care derivă din neexecutarea tranzacţiei clauza activă care guvernează modul de soluţionare a disputelor este cea din cuprinsul acestui act.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2363 din 5 iunie 2018

1.Prin sentinţa arbitrală nr. 80 din 8 iulie 2015 pronunţată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional a României în dosarul nr. x/2014 s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta CNADNR SA, fiind obligate pârâtele A. GmbH, B. şi C. GesmbH să plătească, în solidar, suma de 832.125 euro cu titlu de debit principal facturat şi neachitat, suma de 157.442,61 euro cu titlu de dobândă legală aferentă debitului principal şi suma de 241,48 euro cu titlu de plată nedatorată, precum şi sumele de 109.724,48 euro şi 2.232,89 lei cu titlu de cheltuieli de arbitrare.

Prin aceeaşi sentinţă s-a respins ca nefiind de competenţa unui tribunal arbitral acţiunea reclamantei împotriva pârâtei D. GmbH.

Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta A. GmbH, în insolvenţă. De asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al reclamantei, invocată de pârâte.

Cu titlu prealabil, tribunalul arbitral şi-a reţinut competenţa soluţionării cauzei prin două încheieri succesive, pronunţate la 24 septembrie 2014 şi 21 mai 2015, argumentându-şi soluţia pe dispoziţiile art. 11.1 din condiţiile speciale ale contractului ISPA 2004/RO/P/PA/002/01.

Tribunalul arbitral a mai constatat că procesul s-a desfăşurat cu respectarea Regulilor de procedură arbitrală şi a principiilor contradictorialităţii, asigurării egalităţii părţilor, a dreptului la apărare şi a confidenţialităţii.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de arbitrare invocată de SC A. GmbH - în insolvenţă, Tribunalul arbitral a reţinut că pârâta - în insolvenţă din data de 18 august 2010, prin hotărârea Judecătoriei Essen, la cererea sa din 27.07.2010 - îşi păstrează identitatea, nefiind radiată din Registrul Comerţului, aceasta încheind la 13 mai 2011 Acordul de Soluţionare Amiabilă cu privire la contractul ISPA 2004/16/P/PA/002/01, purtând după această dată corespondenţă cu reclamanta cu privire la executarea obligaţiilor asumate prin acest acord şi, mai apoi, promovând o cerere de arbitrare, care a format obiectul dosarului nr. y/2014 pe rolul Curţii. De asemenea, s-a considerat relevant în respingerea acestei excepţii că dl. E. a fost autorizat la 10 mai 2011 să încheie orice înţelegere de soluţionare a cererilor lui A. GmbH împotriva CNADNR, semnând sub această reprezentare pentru A. GmbH - B. - C. GesmbH în calitate de consultant Acordul de soluţionare amiabilă privind Contractul ISPA 2004/RO/16/P/PA/002/01 încheiat cu CNADNR.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, invocată de toate pârâtele, Tribunalul arbitral a statuat, cu privire la debitul principal, că acesta constă din penalităţi de întârziere în predarea de către consultant, respectiv cele trei societăţi membre ale consorţiului, a studiului de fezabilitate, predare care s-a făcut la 30.06.2008 şi nu la 12.02.2008, penalităţile în cuantum de 832.125 euro fiind facturate celor trei pârâte prin liderul de asociere A. GmbH, conform clauzelor contractului ISPA din litigiu, după ce, la 8 decembrie 2008, prin adresa nr. 93/23940 reclamanta notificase în acest sens pe pârâta menţionată. Tribunalul arbitral a constatat, de asemenea, că penalităţile de întârziere solicitate de reclamantă sunt aferente unei obligaţii contractuale executate de consultant cu întârziere, constând dintr-o prestaţie unică - predarea studiului de fezabilitate, nefiind deci incidente dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, privind prescripţia extinctivă.

S-a mai avut în vedere că prin punctul 1.2 din Acordul de soluţionare amiabilă, acord ce se referă la Contractul ISPA 2004/RO/l6/P/PA/002/01, consultantul-pârât se angajează să plătească reclamantei suma de 832.125. euro reprezentând penalităţi de întârziere facturate, această asumare de plată reprezentând indubitabil o recunoaştere a obligaţiei de a plăti suma pretinsă de reclamantă prin factura menţionată, recunoaştere ce se constituie în cauză de întrerupere a termenului de prescripţie a dreptului reclamantei la acţiune conform art. 16 lit. a) teza întâi din Decretul nr. 167/1958, ceea ce, potrivit art. 17 alin. 1 şi 2 din acelaşi act normativ, conduce la curgerea unui nou termen de prescripţie care urma a se împlini la 13 mai 2014, astfel că la data introducerii cererii de arbitrare, transmisă la 9.05.2014 şi înregistrată la Curte la 12.05.2014, dreptul reclamantei de a pretinde consultantului plata penalităţilor de întârziere calculate conform contractului din litigiu nu era prescris.

Ca o consecinţă a celor stabilite, de vreme ce al doilea capăt de cerere l-a reprezentat dobânda legală accesorie primului capăt, în raport cu prevederile art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, s-a apreciat că nu este prescris nici dreptul reclamantei la a pretinde respectiva dobândă.

Cu privire la al treilea capăt de cerere, care viza o sumă plătită în plus de către reclamantă consultantului pentru achitarea facturii nr. 149/23.05.2008, s-a reţinut că reclamanta a cunoscut efectuarea unei plăţi nedatorate la data de 14.07.2011, dreptul de a pretinde restituirea îmbogăţirii fără just temei căzând - sub aspectul prescripţiei extinctive - sub incidenţa prevederilor art. 8 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958, astfel că la data de 12.05.2014, data înregistrării cererii de arbitrare de faţă, dreptul la acţiune al reclamantei nu era prescris.

Pe fondul cauzei, Tribunalul arbitral a reţinut că primul capăt de cerere vizează suma de 832.125 euro reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform clauzelor 19.5 şi 19.6 din contractul ISPA, pentru nepredarea de către consultant la termenul convenit a studiului de fezabilitate final, suma facturată pârâtului lider al consorţiului consultant prin factura nr. 0010001 din 17.12.2008, şi recunoscută prin soluţionarea amiabilă din 13.05.2011, dar şi prin adresa semnată de consultant prin reprezentantul împuternicit al administratorului judiciar al liderului A. GmbH, în insolvenţă, din 7.09.2011, ca şi prin corespondenţa purtată cu acesta după data Acordului.

S-a mai avut în vedere că, potrivit art. 7.5 din Condiţiile Generale ale Contractului din litigiu, s-a prevăzut că toate persoanele membre ale consorţiului vor fi solidar obligate să îndeplinească obligaţiile contractuale, precum şi că cele trei societăţi pârâte, membre ale consorţiului, fiecare în parte, au precizat că înţeleg să se angajeze patrimonial în îndeplinirea contractului ISPA.

Astfel, cu aplicarea prevederilor contractuale evocate şi a prevederilor clauzei 7.5 din Condiţiile Generale ale Contractului ISPA şi văzând şi prevederile art. 969 C.civ. din 1864, Tribunalul arbitral a obligat în solidar pe pârâtele membre ale consorţiului, respectiv pe A. GmbH, pe B. şi pe C. GesmbH, la plata sumei de 832.125 euro cu titlu de penalităţi contractuale de întârziere calculate conform contractului ISPA din litigiu.

Capătul doi al cererii de arbitrare, astfel cum a fost precizat la 16 octombrie 2014, viza dobânda legală penalizatoare în cuantum de 157.442,61 euro calculată la debitul principal, din 12 august 2011 şi până la 6.10.2014, în temeiul art. 4 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti. Apărarea pârâtelor în sensul că nu se pot acorda dobânzi legale la penalităţi de întârziere a fost respinsă, dat fiind şi că debitul principal nu a fost achitat în 90 de zile de la semnarea Acordului de soluţionare amiabilă din 13.05.2011, iar pârâtele nu şi-au întemeiat susţinerea pe vreo dispoziţie de lege.

Cât priveşte solicitarea reclamantei de a i se acorda dobânda legală în continuare până la achitarea debitului principal, aceasta nu fost examinată întrucât CNADNR nu s-a conformat obligaţiei de cuantificare a dobânzii pretinse pentru a se putea stabili taxa de arbitrare aferentă pentru o corectă învestire a tribunalului.

Cu privire la restituirea sumei de 241,48 euro încasată în plus de către consultant cu ocazia plăţii facturii nr. 1493/23.05.2008, constatată a nu fi fost datorată de către reclamantă abia la data de 14.07.2011 prin Procesul verbal de constatare, Tribunalul arbitral a apreciat că, aplicând greşit prevederile clauzei 29.5 din Condiţiile Generale ale Contractului ISPA din litigiu, reclamanta a plătit în plus consultantului, prin liderul său, suma mai sus menţionată, care se constituie într-o plată nedatorată, făcând aplicabile prevederile art. 992 şi ale art. 1092 C.civ. din 1864.

Ca părţi căzute în pretenţii, cu aplicarea prevederilor art. 453 alin. 1 C.proc.civ. şi ale art. 42 alin. 1 şi 43 alin. 1 din Regulile de procedură arbitrală, cele trei societăţi au fost obligate în solidar şi la plata cheltuielilor arbitrale.

Examinând legătura juridică dintre pârâta SC A. GmbH şi SC D. GmbH s-a constatat că, la data de 27.07.2010, pârâta A. GmbH a cerut Judecătoriei din Essen procedura insolvenţei, iar prin hotărârea aceleiaşi instanţe din data de 18.08.2010 a fost admisă cererea şi a fost numit ca administrator judiciar, dl. F., societatea aflându-se în cursul procedurii şi în prezent. La 25 august 2010 domnii E. şi G. au preluat părţile sociale şi, prin aceasta, societatea comercială H. GmbH, pentru ca la aceeaşi dată E. să cumpere părţile sociale deţinute de G., devenind, astfel, singurul asociat. Tot la aceeaşi dată de 25 august 2010 denumirea societăţii H. GmbH a fost schimbată în D. GmbH, având sediul în acelaşi imobil cu SC A. GmbH şi folosind acelaşi fax, aşa cum rezultă din hârtiile de corespondenţă, E. devenind managerul societăţii, iar G. devenind director. Astfel, tribunalul a apreciat că nu se poate reţine că SC A. GmbH a devenit SC D. GmbH prin schimbare de denumire sau prin orice alt mod de reorganizare, cele două societăţi având identitate şi existenţă independentă şi la momentul pronunţării hotărârii.

De asemenea, tribunalul a mai avut în vedere că din actele depuse la dosar nu rezultă că SC D. GmbH ar fi preluat prin cesiune Contractul ISPA, cesionare care nici nu putea opera întrucât SC D. GmbH a început să funcţioneze din 25 august 2010, iar contractul fusese reziliat de către reclamantă la 11.02.2010, astfel că nu se poate stabili că între reclamantă şi pârâta D. GmbH a fost încheiată o convenţie arbitrală, clauză compromisorie sau compromis, care să scoată litigiile dintre aceste companii din competenţa instanţelor judecătoreşti spre a le da în competenţa arbitrajului. În aceste condiţii, în absenţa unei convenţii arbitrale scrise şi faţă de excepţia necompetenţei tribunalului invocată de D. GmbH, Tribunalul arbitral a respins acţiunea reclamantei împotriva SC D. GmbH ca nefiind de competenţa arbitrajului.

2.Prin sentinţa civilă nr. 111 din 1 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a fost admisă, în parte, acţiunea în anulare formulată B. Limited şi C. Gesmbh în contradictoriu cu intimatele CNADNR SA, A. Gmbh prin administrator judiciar I. şi D. GmbH.

A fost admisă, în parte, acţiunea în anulare formulată de A. Gmbh, în sensul că a fost anulată în parte sentinţa arbitrală, cu consecinţa respingerii ca inadmisibilă a acţiunii arbitrale formulată în contradictoriu cu pârâtele B. Limited şi C. GesmbH, având ca obiect penalităţi şi dobândă, pentru necompetenţa tribunalului arbitral.

Totodată, a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea arbitrală formulată în contradictoriu cu pârâta A. Gmbh.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor, mai puţin cele referitoare la cheltuieli, în sensul că au fost obligate pârâtele B. Limited şi C. GesmbH doar la plata sumei de 717 euro cheltuieli arbitrale în favoarea reclamantei CNADNR SA.

A fost obligată reclamanta CNADNR să plătească pârâtelor B. Limited şi C. GesmbH suma de 3846,57 euro cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial şi 100 lei taxă judiciară de timbru.

De asemenea, a fost obligată reclamanta la plata către pârâta A. GmbH a sumei de 200 lei, cu titlu de taxă judiciară timbru.

În motivarea acestei hotărâri, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, cu privire la acţiunea în anulare formulată de B. şi C. GMBH, că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile atât pe contractul ISPA 2007, cât şi pe tranzacţie, acestea conţinând clauze compromisorii incompatibile. Astfel, în contractul ISPA 2007 stipulează că arbitrajul se desfăşoară sub egida Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, iar tranzacţia prevedea că arbitrajul se realizează sub regulile de arbitraj ale Camerei Internaţionale de Comerţ Paris.

În acest context, Curtea a apreciat că, în raport cu temeiul pretenţiei care derivă din neexecutarea tranzacţiei, art. IV din acest act este clauza activă care guvernează modul de soluţionare a disputelor.

În consecinţă, s-a apreciat că litigiul trebuie soluţionat de Camera Internaţională de Comerţ Paris, iar nu de către Camera de Comerţ şi Industrie a României - Bucureşti, motiv pentru care s-a constatat că tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală, fiind incidentă cauza de anulare a sentinţei arbitrale prevăzută de art. 608 lit. c) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nelegala constituire a tribunalului arbitral, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că introducerea ulterioară în litigiu a altor părţi nu semnifică o reconstituire a tribunalului arbitral, prin desemnarea unor noi arbitri, oricare ar fi temeiul reconfigurării subiectelor litigioase, părţile luând procedura în stadiul în care se află.

Cu privire la capătul având ca obiect plata sumei de 241,48 euro reprezentând diferenţa achitată în plus pentru factura nr. 149/23.05.2008 şi constatată prin procesul-verbal din 14 iulie 2011 încheiat de Ministerul Transporturilor, Curtea a reţinut că tranzacţia nu face referire la acest aspect, astfel încât s-a apreciat că acest petit nu poate fi guvernat de clauza compromisorie prevăzută de art. IV din tranzacţie, ci de art. 11.1 din contractul ISPA 2007.

În continuare, Curtea de Apel Bucureşti a validat opinia tribunalului arbitral, apreciind că în mod corect s-a respins excepţia prescripţiei cu privire la suma de 241,48 euro.

În ceea ce priveşte acţiunea în anulare formulată de petenta A. GmbH, Curtea a constatat că cererea de arbitrare având ca obiect penalităţi şi dobândă formulată în contradictoriu cu această parte era inadmisibilă.

Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut că, în speţă, critica referitoare la încălcarea art. 608 lit. h) C. proc. civ., sub aspectul ordinii publice de drept internaţional, este fondată, având în vedere că acţiunea reclamantei CNADNR SA este inadmisibilă, raportat la faptul că hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei produce efecte, fără îndeplinirea vreunei formalităţi, în orice stat membru al UE - deci inclusiv în România, conform art. 17 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 1346/2000, iar dispoziţiile art. 87 din Legea germană a insolvenţei impun ca un creditor, care doreşte să îşi recupereze creanţa, să se înscrie la masa credală, neputând proceda la obţinerea unui titlu pe calea unei acţiuni judiciare autonome.

Din această perspectivă, s-a mai reţinut că, deşi legea germană nu prevede suspendarea de drept a judecării cauzei ca în legislaţia română, din lecturarea art. 87 din Codul german al insolvenţei rezultă că niciun creditor nu mai poate chema în judecată, pe cale separată, un debitor aflat în insolvenţă, ci trebuie să se adreseze administratorului judiciar pentru plata creanţei pretinse, în procedura insolvenţei.

Celelalte critici invocate de pârâta A. GmbH nu au mai fost analizate detaliat de către Curte, făcându-se doar trimitere la paragrafele în cadrul cărora au fost dezvoltate argumentele reţinute de instanţă sub aceste aspecte.

3. Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA (fostă Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA), la data de 22 iulie 2016 şi recurenta-pârâtă A. GmbH prin administrator judiciar I., acesta din urmă şi în nume propriu, la data de 25 iulie 2016.

Recursul recurentei-reclamante CNAIR SA a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.

În cuprinsul recursului, recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, admiterea căii extraordinare de atac, în sensul casării în parte a sentinţei civile nr. 111 din 1 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti pentru nemotivarea fondului, cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond pentru cercetarea cauzei sub toate aspectele.

În subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului, iar după rejudecarea cauzei în fond să se respingă în tot acţiunile în anulare formulate de B. Limited şi C. Gesmb şi A. Gmbh, prin administratorul judiciar I., neputând fi posibilă încadrarea acestora în motivele prevăzute la art. 608 alin. (l) lit. b) şi c) C. proc. civ.

Totodată, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, conform art. 451 şi art. 453 C. proc. civ.

Recurenta a considerat greşită soluţia instanţei de fond prin care s-a respins ca inadmisibilă acţiunea arbitrală în privinţa penalităţilor şi dobânzii legale aferente acestora.

Astfel, nu au fost avute în vedere apărările esenţiale ale CNAIR şi s-a realizat o interpretare deficitară a normelor legale sau chiar o eludare a acestora.

Motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se justifică, din punctul de vedere al recurentei, pe ideea că motivarea curţii de apel este superficială şi cuprinde considerente care nu au legătură cu cauza, precum şi pe împrejurarea că instanţa de control nu a răspuns la toate argumentele părţii.

Or, în aceste condiţii, sentinţa recurată încalcă dispoziţiile imperative prevăzute de art. 425 C. proc. civ. şi constituie, în esenţă, o lipsă de pronunţare asupra cauzei.

Mai mult, instanţa de fond, apreciind greşit probele administrate şi înlăturând complet apărările părţii, a făcut o interpretare greşită a raportului juridic dedus judecăţii, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.

Instanţa de fond a reţinut necompetenţa tribunalului arbitral, respingând ca inadmisibilă acţiunea, cu principalul argument că soluţionarea amiabilă cu privire la contractul ISPA 2004/RO/16/P/PA/002/01 încheiată în data de 13 mai 2011 poartă denumirea de tranzacţie, ceea ce este complet greşit, întrucât acordul de soluţionare amiabilă nu este o veritabilă tranzacţie, nu modifică condiţiile contractului iniţial, ci doar stabileşte modul de îndeplinire a unor obligaţii restante de către ambele părţi.

Astfel, referitor la instanţa competentă să soluţioneze disputele din cadrul contractului ISPA se menţin dispoziţiile art. 11 ale contractului care conferă competenţa arbitrajului Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României - Bucureşti.

În concluzie, în aceste condiţii, acordul bipartit din 13 mai 2011 prevedea la art. III că legea aplicabilă este legea română, iar la art. IV prevedea că orice dispută rezultată din această înţelegere va fi adresată arbitrajului, Camerei de Comerţ Internaţional Paris, cu locul arbitrajului în România.

Recurenta arată că în speţă sunt incidente două instituţii juridice care au reglementare distinctă în lege, respectiv clauza compromisorie prevăzută de art. 550 C.proc.civ. şi compromisul prevăzut de art. 551 C. proc. civ.

În această dihotomie clauza compromisorie priveşte litigii viitoare şi nenăscute la momentul încheierii sale, pe când compromisul urmăreşte soluţionarea unui litigiu ivit, respectiv dosarul nr. x/2010 aflat pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, soluţionat prin sentinţa nr. 153.

Această distincţie a fost ignorată de instanţa de fond care, interpretând eronat temeiul pretenţiei arbitrale, a ignorat clauza compromisorie a contractului ISPA.

Instanţa a făcut o confuzie în ceea ce priveşte izvorul pretenţiei solicitate în arbitraj, considerând că aceasta derivă din neexecutarea tranzacţiei, fără a lua în calcul faptul că această pretenţie era certă, lichidă şi exigibilă la momentul încheierii acordului de soluţionare amiabilă cu privire la contractul ISPA.

Mai exact, pretenţia de 823.125 Euro s-a născut în anul 2008 din contractul ISPA care conţinea clauza compromisorie, prin împlinirea scadenţei facturii nr. 001001 din 17 decembrie 2011. Această factură nu a fost recunoscută de liderul consorţiului şi astfel s-a născut între părţi o dispută al cărui mod de soluţionare era guvernat de condiţiile clauzei compromisorii aflate în contractul ISPA. În acest fel, părţile au avut obligaţia de a încerca soluţionarea amiabilă, sens în care a fost semnat la 13 mai 2011 acordul care a conţinut în cuprinsul său un compromis, însă, aşa cum s-a arătat, cu privire la un litigiu determinat.

Distincţia necesară este relevată, în opinia recurentei, de faptul că în cadrul compromisului părţile nu au convenit încetarea primei clauze compromisorii.

În acest silogism compromisul încheiat în cadrul acordului din 13 mai 2011 nu putea să guverneze obligaţia de plată a penalităţilor care îşi avea izvorul în contractul primordial şi se născuse în anul 2008.

Recurenta mai arată că prin recunoaşterea creanţei reprezentând penalităţi de către A. GmbH, în cadrul compromisului, această parte a validat implicit izvorul acesteia, respectiv contractul ISPA care conţinea o clauză compromisorie activă.

Este, în opinia recurentei, esenţial de reţinut că acordul de soluţionare amiabilă nu a reprezentat un act adiţional la contractul ISPA, ci a reprezentat, procedural, doar o primă etapă în soluţionarea disputelor, ultima etapă fiind arbitrajul.

De aceea, acordul în discuţie nu are semnificaţia juridică a unui contract de tranzacţie şi nu poate fi abordat ca având efectele unui astfel de act.

Prin urmare, arbitrajul revenea Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, iar nu Camerei de Comerţ Internaţional Paris.

Pe fondul cauzei, recurenta a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. civ., hotărârea arbitrală ar putea fi anulată dacă tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperante, precum şi în cazul în care tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală.

Niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost îndeplinită pentru a putea produce nulitatea sentinţei arbitrale, cum greşit a apreciat curtea de apel, hotărârea atacată fiind supusă casării şi din această perspectivă.

Reiterând argumentele anterioare, recurenta a arătat că penalităţile, modul lor de calcul şi posibilitatea perceperii lor derivă din contractul ISPA, clauzele 19.5 şi 19.6, au fost facturate la 17 decembrie 2008, deci existau din punct de vedere juridic cu mult înainte de data încheierii compromisului.

Este, din punct de vedere juridic, corect ca membrii consorţiului să fie obligaţi la plata acestora deoarece nu şi-au îndeplinit obligaţia de predare a studiului de fezabilitate cu respectarea termenului contractual.

Se mai menţionează şi faptul că o clauză compromisorie este independentă şi autonomă, iar efectele sale supravieţuiesc datei rezilierii contractului ISPA, astfel încât nici din acest punct de vedere clauza compromisorie nu poate fi invalidată.

Au fost dezvoltate argumente de fond referitoare la regulile de constituire a tribunalului arbitral, dar şi la prescripţia dreptului material la acţiune, în sensul în care acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale trebuie respinsă.

De asemenea, într-o expunere vastă în cadrul unei secţiuni referitoare la fondul acţiunii în anulare, recurenta a combătut motivele de anulare ale sentinţei arbitrale.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă A. GmbH prin administrator judiciar I., acesta din urmă şi în nume propriu, a solicitat admiterea căii extraordinare de atac declarate împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 111/1.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în sensul înlăturării considerentelor recurate, şi înlocuirea lor cu considerentele instanţei de recurs, potrivit criticilor de nelegalitate expuse în motivele de recurs.

Astfel, s-a susţinut că, în speţă, considerentele recurate prin care prima instanţă a dat dezlegare motivelor de anulare formulate de pârâta A. în privinţa nelegalei constituiri a tribunalului arbitral sunt greşite, întrucât nesocotesc caracterul obligatoriu al convenţiei arbitrale şi imperativul asigurării egalităţii părţilor la constituirea tribunalului arbitral.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă a învederat că nu i-a fost acordată posibilitatea de a participa la constituirea tribunalului arbitral, fiindu-i impus, atât ei, cât şi pârâtelor B. şi C. GesmbH un tribunal arbitral pentru care niciuna dintre acestea nu a consimţit. Sub acest aspect, s-a mai arătat că, dintre părţile convenţiei arbitrale, doar CNAIR a avut posibilitatea de a participa la constituirea tribunalului arbitral, motiv pentru care recurenta apreciază că sentinţa arbitrală este lovită de nulitate.

Recurenta-pârâtă a invocat, de asemenea, şi dezlegarea greşită cuprinsă în considerentele hotărârii recurate, învederând, sub acest aspect, faptul că problema de drept relevantă nu ţine de numărul arbitrilor ce puteau forma componenţa tribunalului arbitral, ci de legitimitatea tribunalului arbitral constituit, în condiţiile în care, dintre părţile convenţiei arbitrale, numai CNAIR a avut posibilitatea să participe la constituirea sa.

Prin urmare, s-a susţinut că, în speţă, considerentele recurate privind problema nelegalei constituiri a tribunalului arbitral sunt greşite, în sensul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât, în opinia recurentei-pârâte, considerentele recurate se impun a fi înlăturate, chiar dacă nu influenţează soluţia pronunţată de prima instanţă. Pe calea acestui recurs, recurenta-pârâtă a solicitat înlocuirea considerentelor recurate cu motive proprii, în sensul argumentelor expuse în cuprinsul căii extraordinare de atac.

În acest context, recurenta-pârâtă a precizat că recursul formulat împotriva considerentelor, potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ., nu se circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., însă, sub acest aspect precizează că, în speţă, considerentele recurate aplică greşit legea, nesocotind obligativitatea şi efectele convenţiei arbitrale în arbitrajul privat voluntar, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi regulile de procedură sancţionate cu nulitatea, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

În continuare, recurenta-pârâtă a criticat considerentele ce dau dezlegare greşită problemei de drept privind tardivitatea modificării acţiunii.

Sub acest aspect, s-a susţinut că tribunalul arbitral a încălcat prevederile legale imperative care instituie termenul de decădere pentru modificarea acţiunii, cu tot spectrul de consecinţe, pe de o parte, sub aspectul nelegalei constituiri a tribunalului arbitral şi, pe de altă parte, sub aspectul modului în care au fost eludate regulile privind prescripţia extinctivă.

În plus, s-a învederat că încălcarea prevederilor legale imperative care instituie termenul de decădere pentru modificarea acţiunii constituie motiv de anulare a sentinţei arbitrale, potrivit art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

O altă critică formulată de recurenta-pârâtă vizează prescripţia dreptului la acţiune, sub acest aspect susţinându-se că, în speţă, contrar raţionamentului reţinut în considerentele recurate, prescripţia extinctivă nu a început să curgă în urma controlului efectuat de Ministerul Transporturilor, care ar fi constatat pretinsa plată nedatorată în procesul-verbal încheiat. În opinia recurentei-pârâte, termenul de prescripţie a început să curgă la data la care CNAIR putea sau trebuia, prin propria diligenţă, să constate că, în dezacord cu prevederile contractuale, suma de 241,48 euro ar fi fost plătită în mod nedatorat.

În plus, sub acest aspect s-a mai precizat că reclamanta nu a formulat pretenţii în contradictoriu cu A. GmbH până la data cererii CNAIR din 3 februarie 2015, când dreptul la acţiune era deja integral prescris.

Totodată, recurenta-pârâtă a mai arătat că motivarea primei instanţe, în sensul că intenţia CNAIR ar fi fost aceea de a se arbitra de la bun început cu membrii Consorţiului este contrazisă de actele procedurii arbitrale şi conduita CNAIR în cursul arbitrajului.

La data de 31 mai 2017, recurenta-pârâtă A. GmbH prin administrator judiciar I., acesta din urmă şi în nume propriu, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului formulat de CNAIR, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului, recurenta-pârâtă a susţinut că, în speţă, considerentele expuse de reclamantul CNAIR în cadrul recursului, pe de o parte, nu vizează soluţia pronunţată de prima instanţă în privinţa pârâtei A. GmbH, iar, pe de altă, parte, nu se încadrează în criticile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care apreciază că se impune anularea recursului reclamantei, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în cadrul procedurii de filtru.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a mai susţinut că, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica reclamantei este în sensul că motivarea hotărârii judecătoreşti urmează argumentele susţinute de intimatele-pârâte. În acest sens, CNAIR pune în discuţie conţinutul motivării, şi nu o problemă de nemotivare, fără legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că CNAIR nu a antamat în niciun fel în recurs soluţia pronunţată în privinţa societăţii A. GmbH, respectiv inadmisibilitatea acţiunii arbitrale raportată la prevederile de ordine publică ale legii germane privind insolvenţa persoanelor juridice.

În plus, s-a susţinut că recurenta CNAIR nu a invocat nicio normă de drept material care ar fi încălcată sau interpretată greşit în hotărârea recurată, nici măcar în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în privinţa intimatelor-pârâte B. şi C. GesmbH.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că acesta a fost indicat formal de CNAIR în cadrul rubricii uzuale referitoare la temeiurile de drept ale recursului, fără a fi detaliat în vreun fel în cuprinsul recursului.

Pe fondul recursului reclamantei, recurenta-pârâtă A. GmbH prin administrator judiciar I., acesta din urmă şi în nume propriu a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţa motivării, astfel încât se impune respingerea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului reclamantei şi cu privire la criticile întemeiate pe art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., invocând netemeinicia susţinerilor CNAIR cu privire la succesiunea raporturilor juridice dintre părţi şi contextul în care acestea au fost încheiate, cu privire la succesiunea şi efectele clauzelor arbitrale, precum şi cele referitoare la conţinutul clauzei arbitrale C.I.C.

La data de 2 iunie 2017, intimatele-pârâte B. şi C. GesmbH au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului reclamantei CNADNR SA, solicitând, în consecinţă, anularea acestuia.

Din această perspectivă, intimatele-pârâte au susţinut că motivele de recurs formulate de CNAIR sunt nestructurate, conţinând critici de netemeinicie şi simple nemulţumiri ale reclamantei faţă de analiza făcută de instanţa de fond, aspecte care nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ.

În plus, s-a învederat că, în speţă, criticile reclamantei vizează ideea potrivit căreia instanţa de fond ar fi interpretat eronat clauza compromisorie, fără însă a fi indicate argumentele de drept care să susţină această critică.

Pe fondul cauzei, intimatele-pârâte au susţinut că se impune respingerea ca nefondat a recursului reclamantei, având în vedere că hotărârea recurată este motivată, instanţa de fond interpretând în mod corect raportul juridic dedus judecăţii atunci când a stabilit clauza compromisorie aplicabilă disputei arbitrale iniţiate de CNAIR.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă A. GmbH prin administrator judiciar I., acesta din urmă şi în nume propriu, intimatele-pârâte au solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, apreciind că sunt întemeiate criticile formulate cu privire la constituirea tribunalului arbitral, modificarea acţiunii arbitrale de către reclamantă şi prescripţia capătului de cerere privind suma de 241,48 euro.

La data de 14 iunie 2017, recurenta-reclamantă CNAIR SA (fostă CNADNR SA) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâta A. GmbH prin administrator judiciar I., acesta din urmă şi în nume propriu, ca fiind lipsit de interes, nefondat şi neîntemeiat.

În raport cu prevederile art. 205 alin. (2) lit. b) şi art. 247 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat o excepţie de ordine publică, respectiv cea a lipsei interesului în ce priveşte formularea recursului de către A. Gmbh.

În acest sens, recurenta-reclamantă a susţinut că, având în vedere soluţia pronunţată prin hotărârea atacată, pârâta A. GmbH nu justifică un interes pentru exercitarea căii extraordinare de atac, întrucât aceasta a dobândit deja prin hotărârea recurată admiterea acţiunii în anulare şi, drept consecinţă, instanţa a respins ca inadmisibilă acţiunea arbitrală formulată de CNAIR în contradictoriu cu pârâta A. GmbH.

În continuare, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei să înlăture ca neîntemeiate criticile recurentei-pârâte şi să constate că motivarea dată hotărârii instanţei de fond cuprinde considerentele reţinute în soluţionarea problemelor de drept deduse judecăţii, prin raportare la argumentele invocate de pârâtă, ţinând cont de dispoziţiile legale aplicabile în cauză.

Mai mult decât atât, s-a învederat că, în speţă, considerentele hotărârii atacate au legătură directă cu aceasta şi susţin soluţia pronunţată în ceea ce priveşte argumentele recurentei-pârâte din cererea de recurs.

La data de 27 iunie 2017, recurenta-reclamantă CNAIR a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor pe fondul cauzei invocate de recurenta-pârâtă A. GmbH, având în vedere că, prin întâmpinare, pârâta nu a răspuns criticilor aduse de CNAIR, fiind invocate aceleaşi concluzii nelegale arătate prin apărările formulate în faţa instanţei de fond.

Totodată, recurenta CNAIR a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de către A. GMBH, prin administratorul judiciar I. şi să se constate admisibilitatea recursului, iar, pe fond, a solicitat instanţei să judece recursul având în vedere considerentele arătate în dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În fine, recurenta-reclamantă a susţinut că pârâta nu a demonstrat în ce constă nelegalitatea compunerii tribunalului arbitral, drept pentru care reclamanta apreciază că instanţa de fond trebuia să respingă argumentele arătate în acţiunile în anulare formulate de B. Limited, C. Gesmbh şi A. GmbH, prin administratorul judiciar I., neputând fi posibilă încadrarea în motivul prevăzut de art.608 alin. l lit. c) C. proc. civ.

La aceeaşi dată, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare şi cu privire la argumentele dezvoltate de intimatele-pârâte B. Limited şi C. Gesmbh, prin întâmpinare solicitând respingerea apărărilor formulate de aceste părţi.

La data de 30 iunie 2017, recurenta-pârâtă A. GmbH prin administrator judiciar I., acesta din urmă şi în nume propriu, a depus la dosar răspuns la întâmpinările formulate de reclamanta CNAIR şi de pârâtele B. Limited, C. Gesmbh.

Recurenta-pârâtă a solicitat respingerea excepţiei lipsei interesului invocată de reclamantă prin întâmpinare, susţinând sub acest aspect că, în speţă, contrar susţinerilor CNAIR, faptul că nu a formulat recurs împotriva soluţiei de admitere a acţiunii în anulare şi, pe cale de consecinţă, nici împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii arbitrale nu este de natură să indice lipsa de interes a pârâtei A., din moment ce dispoziţiile art. 461 alin. 2 C. proc. civ. recunosc dreptul părţii de a exercita calea de atac şi numai împotriva considerentelor unei hotărâri.

Totodată, recurenta-pârâtă a invocat netemeinicia susţinerilor reclamantei referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. Sub acest aspect, s-a susţinut că termenul de prescripţie a început să curgă la data la care CNAIR putea sau trebuia, prin propria diligenţă, să constate că, în dezacord cu prevederile contractuale, suma de 241,48 euro ar fi fost plătită în mod nedatorat. Astfel, începând cu data emiterii facturii disputate, respectiv 9 octombrie 2008, CNAIR ar fi trebuit să cunoască atât diferenţa în plus achitată pentru această factură, pe care o invocă cu titlu de plată făcută nedatorat, cât şi persoana care ar fi primit această plată.

În plus, recurenta-pârâtă a mai susţinut că, alături de pârâtele B. Limited şi C. Gesmbh nu a avut posibilitatea de a participa la constituirea tribunalului arbitral, fiindu-le impus unul pentru care niciuna dintre aceste părţi nu a consimţit, doar CNAIR având posibilitatea de a participa la constituirea acestui tribunal.

În ceea ce priveşte susţinerile intimatelor-pârâte B. Limited şi C. Gesmbh formulate prin întâmpinare, recurenta-pârâtă a învederat că acestea sunt întemeiate.

Ambele recursuri au fost timbrate fiecare cu câte 50 lei taxă judiciară de timbru, conform art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin raportul întocmit la data de 24 august 2017 s-a constatat că recursurile declarate de reclamanta CNAIR SA şi de pârâta A. Gmbh, prin administrator judiciar I. şi, în nume propriu, administratorul judiciar F. împotriva sentinţei civile nr. 111 din 1 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă sunt admisibile în principiu, conform art. 613 alin.(4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2017, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă şi recurenta-pârâtă au depus la dosar puncte de vedere la raport, prin care au solicitat fiecare admiterea recursurilor lor astfel cum au fost formulate.

Prin încheierea din 6 martie 2018, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului reclamantei CNAIR SA, invocată de pârâţii A. GmbH prin administrator judiciar I. şi, în nume propriu administratorul judiciar F., B. Limited şi C. Gesmbh. S-au admis în principiu recursurile declarate de reclamanta CNAIR SA şi de pârâta A. GmbH, prin administrator judiciar I. şi, în nume propriu, administratorul judiciar F. împotriva sentinţei civile nr. 111 din 1 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă şi s-a stabilit termen de judecată la data de 15 mai 2018.

Analizând recursurile, în limita criticilor şi apărărilor invocate de părţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie formulează următoarele considerente:

Un prim motiv al recursului declarat de CNAIR din România SA vizează lipsa unei motivări corespunzătoare a sentinţei atacate, motivarea insuficientă a acesteia şi, nu în ultimul rând, ignorarea înscrisurilor depuse de această parte, precum şi omisiunea cercetării apărărilor formulate de către CNAIR în cadrul acţiunii în anularea sentinţei arbitrale soluţionate de curtea de apel prin sentinţa nr. 111 din 1 aprilie 2016.

Acest prim motiv de recurs nu este fondat. Sentinţa criticată este amplu motivată, iar expunerea raţionamentului judiciar are caracter exhaustiv şi precis, argumentele instanţei acoperind întreg spectrul problemelor ridicate de părţi în actele de procedură efectuate de acestea.

Chiar dacă în cuprinsul considerentelor, care redau raţionamentul judiciar, nu se individualizează apărarea corespondentă fiecărui motiv de anulare a sentinţei arbitrale, instanţa de fond a realizat o sistematizare a acestora, răspunzându-le grupat şi complet.

Nu este reală susţinerea recurentei, potrivit căreia apărările proprii au fost ignorate; examenul întregii sentinţe relevă expunerea tuturor apărărilor formulate de această parte, iar considerentele proprii fiecărui set de probleme înglobează răspunsul instanţei la toate aceste apărări. De asemenea, apărările care au avut caracterul unor excepţii procesuale au fost puse în dezbatere şi soluţionate de instanţa de fond prin acte premergătoare, înaintea oricăror dezbateri, astfel cum impune art. 248 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că acest motiv de recurs este enunţat general, iar recurenta arată că au fost ignorate toate apărările sale, precum şi înscrisurile administrate, fără a le individualiza şi fără a demonstra, astfel, că instanţa nu şi-a îndeplinit în mod real şi efectiv obligaţia de a examina cauza sub toate aspectele.

Se cuvine subliniat că orice critică individualizată ca motiv de recurs nu poate fi doar enunţată, ci recurentul are obligaţia de a demonstra în ce a constat încălcarea unei obligaţii legale procesuale a instanţei care a judecat cauza, cum este aceea a analizării tuturor argumentelor părţilor şi a motivării hotărârii atacate.

Astfel cum s-a arătat, obligaţia de motivare a hotărârii, sub toate aspectele relevate anterior, a fost îndeplinită, iar hotărârea atacată îndeplineşte exigenţele impuse de art. 425 C. proc. civ.

Verificând în continuare motivele recursului, încadrat de parte în dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că încălcarea regulilor de procedură de către instanţa care a judecat procesul sunt în totalitate contrase de criticile fundamentate pe greşita aplicare a legii, generată de greşita evaluare a raportului juridic dedus judecăţii şi, astfel, aceste grupe de critici vor fi examinate concomitent.

O primă critică a recurentei CNAIR vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la interpretarea unui act juridic, mai precis, calificarea greşită ca tranzacţie a acordului semnat de părţi la 13 mai 2011.

Din punctul de vedere al recurentei, acest acord de soluţionare amiabilă este doar un act încheiat în executarea contractului ISPA 2004/RO/16/P/PA/002/01, care impunea părţilor, în cazul disputelor, încercarea de soluţionare amiabilă, astfel, acesta nu are aptitudinea de a modifica actul primordial, deci nu poate fi interpretat nici ca act adiţional al acestuia, pentru a se considera că modifică clauza compromisorie din art. 11 al contractului ISPA, care rămâne activă.

Curtea de apel a reţinut, cu privire la natura juridică a acestui act, că prin nerecunoaşterea facturii emise de CNAIR din 17.12.2008 în temeiul contractului ISPA 2004/RO/16/P/PA/002/01 de către A. Gmbh, între părţile implicate s-a declanşat o dispută, cu privire la care deveneau incidente dispoziţiile art. 11 ale acestui contract. Prin această clauză părţile se obligau ca, în acest caz, să demareze prioritar procedura de soluţionare amiabilă. Procedând astfel, părţile au încheiat la 13 mai 2011 o tranzacţie, care nu este doar un simplu act de recunoaştere a unei creanţe, ci reprezintă o nouă manifestare de voinţă, semnatarii acordului făcăndu-şi concesii reciproce, iar acest act a dat naştere la noi drepturi şi obligaţii între părţi. Pe cale de consecinţă, acest act este o convenţie distinctă, prin care părţile şi-au asumat noi obligaţii, condiţii şi termene de aducere la îndeplinire şi au inserat, cu privire la acestea, o clauză compromisorie distinctă de clauza iniţial inclusă în prevederile art. 11 din contractul ISPA.

Din analiza proprie a actului intitulat „Acord de tranzacţie privind Contractul ISPA 2004/RO/16/P/PA/002/01”, Înalta Curte arată că acesta cuprinde trei repere esenţiale care permit calificarea sa juridică, respectiv, că acest acord este încheiat în baza contractului ISPA 2004/RO/16/P/PA/002/01, că prin semnarea acordului părţile convin să soluţioneze toate chestiunile rămase şi să stingă orice litigii în curs şi că părţile convin ca, în condiţiile acordului, relaţia dintre acestea, în ceea ce priveşte executarea contractului ISPA, încetează de comun acord la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în acest act.

Primul dintre acestea, pus în relaţie cu art. 11 din contractul ISPA, care impunea părţilor ca în caz de dispută să demareze procedura de soluţionare amiabilă, impune concluzia că acest acord este încheiat tocmai în executarea contractului ISPA. În lipsa procedurii amiabile, părţile nu puteau accede la etapa procedurilor judiciare de soluţionare a disputelor.

Reprezentând, aşadar, un act de executare a contractului ISPA, acest acord nu poate fi considerat ca act adiţional al contractului primordial. De altfel, nici curtea de apel nu a validat, în raţionamentul său, vreo concluzie din care că rezulte că acordul de tranzacţie din 13 mai 2011 este un act adiţional al contractului primordial, din acest punct de vedere critica recurentei fiind lipsită de orice fundament. În mod succesiv, nu s-a stabilit, astfel cum nereal a susţinut recurenta, că instanţa de fond a considerat că acordul din 13 mai 2011 este de natură să modifice contractul primordial în privinţa clauzei compromisorii, ci a stabilit doar concursul dintre cele două clauze succesive.

Ultimele două repere relevate anterior sunt legate de obiectul actului, adică de suma şi natura drepturilor şi obligaţiilor conţinute de acesta, care permit instanţei, prin determinarea voinţei părţilor, calificarea juridică a acestui acord.

Din acest punct de vedere, dincolo de denumirea de „acord de tranzacţie” dată de părţi actului analizat, este dincolo de interpretare că părţile au urmărit să lichideze orice chestiuni legate de executarea contractului ISPA şi să soluţioneze toate chestiunile rămase în dispută din acest contract, dar şi să stingă litigiile aflate deja în curs între acestea.

Este evident că prin concesiile reciproce pe care părţile le-au angajat, prevăzute la pct. I din acest acord, acestea au intenţionat, aşa cum menţionează expres, stingerea completă a tuturor drepturilor şi obligaţiilor născute din contractul iniţial şi au declarat că astfel nu vor mai avea alte pretenţii efective sau potenţiale în legătură cu acesta.

În aceste condiţii, dând relevanţă dispoziţiilor art. 977 şi art. 982 C. civ. din 1864, aplicabil actelor analizate, dar văzând şi dispoziţiile art. 1704 din acelaşi cod, actul semnat la 13 mai 2011 primeşte, în mod corect, calificarea naturii sale juridice ca fiind un act de tranzacţie, de vreme ce, prin conţinutul său determinat, părţile au intenţionat finalizarea unor procese începute, dar şi preîntâmpinarea unor procese care ar putea fi generate de executarea contractului primordial.

Pe baza acestor considerente, instanţa de recurs stabileşte că aplicarea legii de către curtea de apel s-a realizat corect, ca efect al unei aplicări şi interpretări corecte a legii, criticile corespondente fiind, aşadar, nefondate.

Un alt set de critici formulate de CNAIR vizează, de asemenea, greşita interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de fond, prin nedepartajarea clauzei compromisorii de compromis. A susţinut recurenta prin acest motiv că în art. IV din acordul de tranzacţie părţile au stabilit un compromis, care are efect în legătură cu un litigiu deja început, iar nu o clauză compromisorie care are rolul de a reglementa soluţionarea litigiilor viitoare, ignorând astfel dispoziţiile art. 550 şi art. 551 C. proc. civ.

Cu privire la aceste aspecte, instanţa de apel nu a realizat o astfel de departajare, stabilind, prin evaluarea datelor cauzei, că art. IV din acord conţine o clauză compromisorie, care intră în concurs cu clauza compromisorie din art. 11 din contractul ISPA 2004/RO/16/P/PA/002/01 şi a stabilit care dintre ele este incidentă în această dispută.

Distincţia cu care a operat recurenta este corectă, între clauza compromisorie şi compromis existând diferenţe semnificative.

Cu toate acestea, clauza analizată nu are valoarea unui compromis. Potrivit dispoziţiilor art. 551 C. proc. civ., compromisul presupune încheierea unui acord de arbitrare între părţile unui litigiu deja declanşat, în legătură cu care părţile nu aveau deja încheiată o convenţie arbitrală, ori aceasta era nulă ori inoperantă.

Nu se poate aprecia, aşadar, că funcţia clauzei IV din acordul de tranzacţie avea acest rol şi se adresa dosarului arbitral nr. x/2010 care se afla pe rolul Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, deoarece, în acest caz, arbitrajul era constituit deja pe baza art. 11 din contractul ISPA 2004/RO/16/P/PA/002/01. Mai mult decât atât, analiza acordului de tranzacţie a presupus nu stabilirea şi constituirea arbitrajului în acest litigiu, ci doar obligaţia CNAIR de a „retrage orice procedură de arbitraj în curs, respectiv, dosarul nr. x/2010”, deci acest litigiu nu se afla în sfera de incidenţă a clauzei IV din acord.

Prin clauza analizată se stabilea că orice dispută legată de executarea acordului de tranzacţie care nu va fi fost rezolvată pe cale amiabilă urma să fie soluţionată de Camera Internaţională de Comerţ, după regulile acesteia, locul arbitrajului fiind la Bucureşti.

Din acest punct de vedere, art. IV din acordul de tranzacţie reprezintă o clauză compromisorie, astfel cum a apreciat instanţa de fond şi după cum aceasta este definită de art. 550 C. proc. civ.

Astfel, acest set de critici de nelegalitate a fost înlăturat.

A mai susţinut recurenta că în concursul dintre clauza compromisorie prevăzută în art. 11 din contractul ISPA 2004/RO/16/P/PA/002/01 şi clauza compromisorie din art. IV din acordul de tranzacţie încheiat la 13 mai 2011 se aplică prima dintre acestea, deoarece nu a fost înlocuită prin actul succesiv, nici explicit, nici implicit. Mai mult, izvorul pretenţiei de 832.125 euro se află în contractul ISPA şi reprezintă o creanţă nu doar născută, dar chiar şi facturată de CNAIR prin factura 0100001/17.12.2008, deci cu mult înainte de încheierea acordului, de aceea în privinţa acesteia se aplică art. 11 din acest contract. La această susţinere recurenta a adăugat şi un argument circumstanţial, acela că însăşi A. Gmbh a recunoscut prin tranzacţie această creanţă, validând izvorul şi data naşterii sale. Sunt, astfel, greşite statuările instanţei de fond care a arătat că această creanţă derivă din tranzacţie.

Cu privire la aceste aspecte, instanţa de apel a stabilit că prin tranzacţie consultantul a convenit să achite suma de 832.125 euro în 90 de zile de la data semnării acesteia, fiind evident că părţile şi-au asumat astfel obligaţii, în legătură cu executarea cărora au inserat clauza IV din acord. Totodată, a stabilit că CNAIR şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată în arbitraj, atât pe contractul ISPA 2004/RO/16/P/PA/002/01, cât şi pe acordul de tranzacţie din 13 mai 2011. A stabilit curtea de apel că răspunsul la întâmpinare nu poate fi considerat o modificare a temeiului acţiunii, ci doar o clarificare a fundamentului pretenţiilor. Cu privire la competenţă, instanţa de fond a constatat că CNAIR a invocat exclusiv dispoziţiile art. 11.1 din contractul ISPA.

Pentru a răspunde acestor critici, Înalta Curte pleacă de la premisele deja lămurite referitoare la faptul că tranzacţia nu reprezintă act adiţional al contractului ISPA şi nu îi poate modifica, astfel, nicio clauză, dar şi că aceasta este un act încheiat în executarea contractului iniţial. Din acest punct de vedere, clauza 11 din contractul primordial nu a fost modificată sau înlocuită de art. IV din tranzacţie, nici printr-o prevedere expresă, dar nici implicit.

În ceea ce priveşte fundamentul pretenţiei, astfel cum s-a constatat de către instanţa de fond, CNAIR s-a prevalat de regulile răspunderii contractuale, evocând în cererea de arbitrare atât contractul ISPA, cât şi tranzacţia. De asemenea, prin răspunsul la întâmpinare, CNAIR a invocat ca temei al acţiunii sale exclusiv contractul ISPA, pe baza căruia s-a constituit şi tribunalul arbitral.

Dincolo de împrejurarea că răspunsul la întâmpinare, act procedural care semnifică răspunsul reclamantului la apărările punctuale ale pârâtului, nu poate reprezenta un act adiţional sau de modificare a cererii, în prezenţa dispoziţiilor art. 30 alin. (5) şi art. 204 C. proc. civ., care recunosc acest act procedural ca având o configuraţie autonomă, Înalta Curte va evalua semnificaţia procesuală a faptului că cererea de arbitrare s-a configurat exclusiv pe dispoziţiile art. 11.1 din contractul ISPA, aspect care nu comportă nicio îndoială.

Fundamentul pretenţiei reclamantei CNAIR a fost unul contractual, fiind evident că pretenţia reprezentând penalităţi era determinată de neexecutarea obligaţiei de predare la termen a studiului final de fezabilitate, obligaţie asumată prin contractul ISPA. În egală măsură, în legătură cu această pretenţie, care a făcut obiectul unei dispute, executându-şi obligaţiile în termenii art. 11 al acestui contract, părţile au convenit o tranzacţie prin care au recunoscut creanţa şi şi-au asumat obligaţia de plată. Este evident că aceste acte succesive nu au permutat izvorul obligaţiei de plată, dar nici nu se poate face abstracţie de legătura indisolubilă dintre cele două contracte, legătură care nu poate fi ignorată nici de părţi.

În condiţiile în care această creanţă s-a identificat în tranzacţie, iar consorţiul şi-a asumat termenul şi condiţiile plăţii sale, pe care, ulterior, le-a încălcat, acesta a nesocotit termenii tranzacţiei. Nu poate fi ignorată, de asemenea, nici împrejurarea că, prin arbitraj, CNAIR nu a solicitat tribunalului stabilirea obligaţiei la penalitate, în sensul de a se fi cerut constatarea încălcării contractului, a obligaţiei neexecutate şi întinderii acestei neexecutări, a identificării clauzei penale şi a modului său de operare, a culpei cocontractantului, cu alte cuvinte, nu s-a solicitat operaţiunea de certificare şi lichidare a creanţei. Compania Naţională a solicitat tribunalului direct plata sumei recunoscute de debitori prin tranzacţie, adică plata unei creanţe certe, lichide şi exigibile, recunoscute de debitori, tocmai prin intermediul celui din urmă act; altfel spus, executarea tranzacţiei.

Prin urmare, nu se poate face abstracţie de întreaga cauzalitate a pretenţiei şi nici nu se poate considera că reclamanta putea, în acest context, să facă abstracţie de această tranzacţie, din perspectiva modului de soluţionare a disputelor cu privire la această creanţă. Este lipsit de relevanţă că, în privinţa învestirii tribunalului arbitral, CNAIR a invocat exclusiv dispoziţiile art. 11.1 din contractul ISPA, deoarece reclamanta nu a avut o asemenea opţiune. În termenii tranzacţiei, pe care reclamanta a valorificat-o în fundamentarea pretenţiilor proprii, clauza compromisorie aplicabilă era cea din art. IV al tranzacţiei.

Prin urmare, dezlegările instanţei de fond sunt corecte şi prin modul lor de fundamentare au fost respectate dispoziţiile legale, iar criticile recurentei vor fi înlăturate.

Nu în ultimul rând, recurenta critică sentinţa din perspectiva greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 608 lit. b) şi c) C. proc. civ.

Fundamentul soluţiei instanţei de fond, de anulare a sentinţei arbitrale pentru pretenţia de 832.125 euro, plus dobânda aferentă acesteia, l-a constituit numai lit. c) a art. 608 C. proc. civ., constatându-se, deci, că tribunalul nu s-a constituit potrivit convenţiei arbitrale.

Cu privire la această critică, Înalta Curte arată că acest temei este corect stabilit, în condiţiile în care dispoziţiile clauzei arbitrale care avea aplicabilitate în cauză nu au fost respectate, potrivit tuturor celor deja stabilite în aceste considerente.

În fine, Înalta Curte arată că toate celelalte chestiuni invocate de recurentă pe fondul cererii în anulare nu pot fi analizate de instanţa de recurs, a cărei verificare este delimitată la analiza motivelor de nelegalitate a sentinţei nr. 111 din 1 aprilie 2016 şi nu poate fi extinsă la cercetarea temeiniciei acţiunii în anularea sentinţei arbitrale, potrivit dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ.

Astfel, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele recursului promovat de CNAIR SA sunt nefondate şi recursul va fi respins.

În cele ce urmează, Înalta Curte va analiza, prioritar verificării temeiniciei motivelor de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., excepţia lipsei interesului A. Gmbh, prin administrator judiciar F. în declararea recursului propriu.

Premisele analizei acestei excepţii vor pleca de la datele procedurale ale acestui recurs, promovat ca recurs principal, declarat exclusiv împotriva considerentelor sentinţei recurate.

Interesul procesual, condiţie de exercitare a acţiunii civile, indiferent de stadiul său procesual sau mijlocul de valorificare, include, între altele necesitatea de a fi determinat, personal şi actual.

Interesul de a acţiona în justiţie se justifică pe un folos practic concret al titularului acţiunii, fie că acesta corespunde realizării, fie conservării unui drept sau interes legitim recunoscut acestuia, apărat în mod direct sau indirect. Din acest punct de vedere, pentru a fi determinat, interesul trebuie să aibă un corespondent în dreptul subiectiv civil sau interesul legitim apărat şi să identifice folosul acţiunii pentru respectivul drept ori interes.

Cu privire la condiţia actualităţii, interesul presupune aptitudinea acţiunii civile de a apăra în mod efectiv şi util dreptul titularului; astfel, dacă titularul acţiunii nu ar acţiona, acesta ar fi prejudiciat.

Nu în ultimul rând, interesul este personal dacă dreptul ori interesul legitim recunoscut aparţine titularului acţiunii, direct sau indirect.

Condiţia interesului trebuie îndeplinită, fără excepţie, în privinţa oricărei acţiuni, inclusiv în cele vizând exercitarea căilor de atac, fie şi numai în privinţa considerentelor.

Pentru examinarea excepţiei, instanţa de recurs va avea în vedere şi împrejurarea că A. Gmbh s-a legitimat în timp ca fiind reprezentantul consorţiului, acţionând în toate procedurile judiciare sau extrajudiciare în numele consorţiului şi membrilor acestuia.

Totuşi, din modul de formulare a acestui recurs rezultă că acesta a fost promovat doar în nume propriu deoarece în preambulul motivelor de recurs A. s-a situat în contradictoriu cu ceilalţi membri ai consorţiului, B. Limited şi C. Gesmbh, de aceea excepţia va fi examinată sub aceste auspicii.

Astfel, examinând sentinţa atacată, Înalta Curte constată că aceasta este fundamentată pe două argumente principale. Primul dintre ele este acela că tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală şi că, în realitate, competenţa aparţinea Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris, iar al doilea, care vizează situaţia procesuală şi personală a A. Gmbh, este acela că prin sentinţa arbitrală pronunţată s-a încălcat ordinea publică de drept internaţional, respectiv Regulamentul CE nr. 1346/2000, întrucât împotriva acestei părţi s-a deschis procedura insolvenţei în statul de naţionalitate.

Pentru aceste principale raţiuni, sentinţa arbitrală a fost anulată, iar acţiunea arbitrală a fost respinsă în totalitate faţă de A. Gmbh, ca inadmisibilă.

Cu privire la argumentul instanţei de fond referitor la încălcarea ordinii publice de drept internaţional, niciuna dintre părţile cauzei nu a declarat recurs, acesta fiind consolidat şi intrat în autoritatea de lucru judecat, conform art. 430 alin. (2) şi art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Din această perspectivă, criticile din recurs referitoare la greşita aplicare a legii cât priveşte modul de constituire a tribunalului arbitral, la dezlegarea problemelor referitoare la tardivitatea modificării acţiunii în procedura arbitrală, dar şi la modul de examinare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prin care se tinde la schimbarea unor considerente, nu produc niciun beneficiu direct sau indirect recurentei A. Gmbh.

Aceasta pentru că, indiferent de rezultatul examinării acestor critici sau de modul în care s-ar putea reconfigura considerentele sentinţei arbitrale, acestora le precede, în ordinea de prioritate, considerentul că acţiunea arbitrală este inadmisibilă în contradictoriu cu A. Gmbh, în temeiul art. 17 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 1346/2000 şi art. 87 din legea germană a insolvenţei.

În succesiunea importanţei lor asupra drepturilor sau obligaţiilor, considerentele subsecvente celui arătat sunt lipsite de semnificaţie în planul hotărârii şi acest demers procesual nu poate avea ca efect obţinerea vreunui folos determinat sau actual de către recurenta A.

În alte cuvinte, statuându-se că împotriva A. Gmbh CNAIR nu are dreptul de a acţiona în procedură arbitrală, nu se întrevede folosul pe care acest recurent îl poate obţine în mod util şi efectiv cu privire la apărările formulate în arbitraj şi, ulterior, în faţa instanţei române, apărări care corespund motivelor sale de recurs.

Deşi nu puteau fi anticipate la data formulării excepţiei lipsei interesului, acestor considerente li se adaugă în prezent şi acelea că au intrat în puterea lucrului judecat inclusiv statuările instanţei de fond referitoare la lipsa competenţei tribunalului arbitral sesizat şi greşita sa constituire, drept consecinţă.

În concluzie, demersul recurentei A. Gmbh este lipsit de finalitate, de un folos determinat şi actual, apte să caracterizeze interesul recursului promovat împotriva considerentelor senţinţei.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva considerentelor în nume propriu de către administratorul judiciar al A. Gmbh, F., Înalta Curte adaugă considerentelor deja expuse şi pe acela că interesul acestui recurs nu are caracter personal, acesta neurmărind apărarea niciunui drept sau interes juridic recunoscut care aparţine acestuia, ca titular al acţiunii.

De aceea, pentru considerentele expuse, excepţia lipsei interesului invocată de CNAIR împotriva recursului declarat de A. Gmbh, prin administrator judiciar F., acesta din urmă şi în nume propriu, a fost admisă, cu consecinţele prevăzute de art. 40 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, în temeiul tuturor considerentelor de drept exprimate în această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de CNAIR SA împotriva sentinţei civile nr. 111 din 1 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă ca nefondat şi a respins recursul declarat de A. GmbH, prin administrator judiciar I. şi de administratorul judiciar F., în nume propriu, împotriva considerentelor aceleiaşi sentinţe, ca lipsit de interes.

A respins, pe cale de consecinţă, potrivit art. 453 C. proc. civ., şi cererile recurentelor vizând plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, dar a obligat recurenta CNAIR SA, în acelaşi temei, la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză de către intimatele B. Limited şi C. Gesmbh.