Limitation of appeal to hidden defects in glass panel supply and procedural status of post-expertise claim modifications

Recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă din 1865. Condiţii de admisibilitate din perspectiva noţiunii de „act juridic”

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : acţiune în pretenţii

răspundere civilă

vicii ascunse

act juridic

C. proc. civ. din 1865, art. 132, art. 304 pct. 8

C. civ. din 1864, art. 943, art. 977 - art. 985, art. 1352

Textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin urmare, motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiţie se urmăreşte, iar în sensul acestui motiv de recurs instanţa este culpabilă dacă a procedat la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material.

În măsura în care acest motiv de recurs vizează înscrisurile administrate ca probe în cursul judecății, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt impropriu invocate, deoarece în sensul textului legal, prin „act juridic” se înțelege izvorul raportului juridic obligațional dedus judecății, în sensul de convenție, supusă regulilor de interpretare prevăzute de art. 977-985 C. civ., nicidecum înscrisurile administrate ca probe, a căror interpretare și evaluare de către instanțele de fond nu intră sub cenzura instanței de recurs.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 258 din 2 februarie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la data de 04.10.2011 sub nr. x/3/2011 reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâta SC B. SRL solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 727.098 lei, inclusiv TVA, reprezentând prejudiciul produs prin neexecutarea obligaţiilor asumate, precum și penalităţi de întârziere în cuantum de 1% pe fiecare zi de întârziere. Aceste sume reprezintă contravaloarea în lei a sumei de 169.093 euro (136.365 euro plus TVA), constând în costuri de înlocuire sticlă 8.8.2. care prezintă fenomenul de exfoliere; costuri de înlocuire pentru sticla 8.8.2. cu nuanţa diferită a foliei mate din sticlă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 109, art. 112, art. 720 C. proc. civ., art. 942-943 și art. 1073-1075 C. civ.

Pârâta SC B. SRL a depus întâmpinare și cerere reconvenţională, solicitând obligarea pârâtei la plata facturilor neachitate în sumă de 83.785,68 ron, reprezentând parţial factura nr. 1945/18.04.11 (21.866.37 ron) și facturile nr. 1946/26.04.11, nr. 1953/29.04.11, nr. 1967/31.05.11, nr. 1968/31.05.11, precum și la plata penalităţilor de întârziere actualizate la data la care se vor încasa, pentru neplata la termen a obligaţiilor asumate, de 1% pe zi de întârziere calculate astfel: pentru neplata facturilor restante și neplătite, indicate s-au calculat până la 03.04.2012 penalităţi în sumă de 225.877,11 ron; pentru contravaloarea facturilor încasate cu bilete la ordin pentru care nu au fost respectate datele de scadență și s-a impus învestirea cu formulă executorie: factura 1902/31-01-11, factura 1930/28-03-11, factura 1941/11-04-11, s-au calculat până la datele la care s-au încasat efectiv penalităţi în sumă de 1,062.429,92 ron; pentru contravaloarea facturilor încasate în 11.07.2011 cu ordin de plată cu întârziere față de scadența indicată pe factură: factura 1915/15.02.11; factura 1916/15.02.11; factura 1942/12.04.11, factura 1943/12.04.1l, parţial factura 1945/18.07.11, s-au calculat penalităţi până la data încasării efective în sumă de 90.002,26 ron.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 7205 C. proc. civ., art. 118 și urm., art. 942 și urm. C. civ. vechi.

Reclamata a depus completare la acţiune prin care a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la plata sumei de 1,112,011.66 lei reprezentând penalităţi de întârziere de 1%/zi pentru cantitatea de 102 bucăţi de sticlă necorespunzătoare, cu cheltuieli de judecată.

La data de 02.04.2015 reclamanta a formulat cerere de majorare a obiectului acţiunii prin care a solicitat obligarea pârâtei și la plata sumei de 338.368 lei, fără TVA, reprezentând prejudiciul suplimentar pe care aceasta i l-a produs prin neexecutarea obligaţiilor asumate, precum şi 4.534.131 lei reprezentând penalităţi de întârziere în cuantum de 1% pe fiecare zi de întârziere.

Prin sentinţa civilă nr. 4114 din 07.07.2015, pronunţată în dosarul nr. x/3/2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis excepţia tardivităţii formulării cererii modificatoare, a respins cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată ca fiind tardiv formulată, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B. SRL, a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii a sumei de 6.650,12 lei euro reprezentând penalităţi de întârziere datorate pentru livrarea cu întârziere a produselor comandate prin comanda nr.1 din data de 6.08.2010, a respins în rest pretenţiile formulate ca neîntemeiate, a admis în parte cererea reconvenţională, a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 963.937,80 lei reprezentând penalităţi de întârziere, a respins în rest cererea reconvenţională ca neîntemeiată, a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 2262,48 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, a obligat reclamanta - pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 28.580,38 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, a compensat cheltuielile de judecată și a obligat reclamanta-pârâtă să plătească diferenţa de 26.317,9 lei către pârâta - reclamantă.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că la data de 02.04.2015 reclamanta a formulat cerere de majorare a obiectului acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 132 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ., prin care a solicitat obligarea pârâtei și la plata sumei de 338.368 lei fără TVA, reprezentând prejudiciul suplimentar pe care aceasta i l-a produs prin neexecutarea obligaţiilor asumate, precum şi 4.534.131 lei reprezentând penalităţi de întârziere în cuantum de 1% pe fiecare zi de întârziere.

Reclamanta a pretins că este îndreptăţită să-şi majoreze pretenţiile iniţiale întrucât în urma efectuării expertizei tehnice în construcţii s-a constatat de către expert că la data de 8 decembrie 2014 prezentau deficienţe un număr de 159 de panouri de sticlă, adică cu 57 de bucăţi de panouri în plus faţă de cele arătate la data promovării acţiunii. Totodată, s-a solicitat și acordarea accesoriilor creanţei principale constând în penalităţi 4.534.131 lei pentru 1.340 de zile de întârziere.

A observat prima instanţă că reclamantei-pârâte i-au fost cunoscute aceste concluzii ale persoanei de specialitate la data de 29.01.2015, punctul de vedere suplimentar prin care s-a constatat că prezentau deficienţe un număr de 159 de panouri de sticlă fiind depus la dosarul cauzei la data de 20.01.2015. Cum s-a acordat părților un nou termen de judecată pentru studierea acestui raport, modificarea cererii de chemare în judecată putea fi formulată până la noul termen de judecată, respectiv până la data de 26.02.2015.

Or, reclamanta-pârâtă a înţeles să-şi completeze pretenţiile iniţiale abia la data de 01.04.2015, cu toate că instanța a apreciat și că nu este vorba de o cerere de mărire a câtimii obiectului iniţial al acţiunii, ci de o cerere modificatoare, întrucât nu s-a solicitat o valoare augmentată a costului bunurilor defecte inițial indicate, ci au fost formulate pretenţii noi cu privire la alte produse ce se pretinde că au fost executate necorespunzător.

Aşadar, modificarea obiectului acţiunii inițiale prin introducerea unor pretenţii noi fiind formulată cu depăşirea limitelor procesuale fixate de către art. 132 alin. 1 C. proc. civ., și în lipsa consimţământului părţii adverse, excepţia tardivităţii invocată de către pârâtă a fost admisă.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, în fapt, între părți s-au născut raporturi juridice comerciale în formă simplificată, concretizate în nota de comandă emisă de către reclamanta-pârâtă la data de 01.08.2011 și acceptată fără rezerve de către societatea pârâtă, astfel cum recunoaşte aceasta din urmă și prin răspunsul la întrebarea nr. 1 din interogatoriul propus de către reclamanta-pârâtă.

Obiectul contractului dintre părţi îl reprezintă livrarea de către societatea pârâtă a unei cantităţi de 2.900 metri pătraţi de panouri de sticlă termoizolantă prezentând caracteristicile tipului 8.8.2., destinată obiectivului X, situat în Bucureşti, Sector 2, B-dul Y nr. 48, la un preţ de 53 de euro/mp, la care se va adăuga taxa pe valoarea adăugată aferentă.

În alineatul ultim al notei de comandă a fost evaluat în mod anticipat prejudiciul cauzat în cazul nelivrării la termenul convenit a acestor produse ori în cazul neplăţii la scadenţă de către beneficiar a preţului datorat pârâtei: penalităţi de întârziere de 1% pe zi din valoarea mărfurilor nelivrate sau a sumei neachitate. Deopotrivă, s-a convenit ca sticla necorespunzătoare să fie considerată nelivrată.

O primă apărare formulată de către pârâtă a constat în pierderea dreptului reclamantei de a solicita constatarea deficienţelor calitative ale acestor produse ca urmare a neinvocării lor la data recepţiei ori la data montajului, respectiv la data predării biletelor la ordin.

Instanța a apreciat, însă, că lipsa formulării unor obiecţiuni la momentul recepţionării mărfurilor atrage decăderea beneficiarului din dreptul de a mai invoca ulterior doar viciile aparente, pe care acesta le putea constata singur sau printr-un specialist cu ocazia recepţiei, fără a degreva furnizorul de răspunderea pentru viciile ascunse.

Potrivit dispozițiilor art. 1352 C. civ., angajarea răspunderii pentru vicii ascunse are loc dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) viciile să fie ascunse; b) viciile să fi existat în momentul vânzării, recepţiei în cazul nostru; c) viciile să prezinte o anumită gravitate.

De asemenea, potrivit art. 1169, reclamantul fiind cel care solicită îndeplinirea obligaţiilor contractuale și legale fixate în sarcina pârâtei, el este cel care trebuie să probeze existenţa viciilor şi a defecţiunilor generate de acestea.

Numai în măsura în care această probă este înfăţişată de către cel care face propunerea înaintea judecăţii, poate opera prezumţia de culpă a executantului lucrării, care la rândul său va fi exonerat de răspundere numai în măsura în care dovedeşte existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere.

Prezenţa viciilor ascunse a fost dovedită în cauză, specialistul desemnat de către instanţă constatându-le în urma cercetărilor şi verificărilor întreprinse la obiectivul X, ca urmare a inspectării tuturor etajelor clădirii de către inginerul C. cu ocazia completării punctului de vedere inițial prezentat, la solicitarea instanței.

În răspunsul la obiectivul numărul patru specialistul a explicat care sunt cauzele apariţiei fenomenului de pătare a sticlei laminate, neputând fi vorba de exfoliere, cum se susţine de către reclamantă. Acest tip de deficienţă este rezultatul contactului sticlei laminate cu apa, care, ulterior, în prezenţa razelor ultraviolete se pătează. Identificarea majorităţii sticlelor afectate de acest defect pe faţada de vest a imobilului ce este expusă preponderent radiațiilor solare este de natură să probeze caracterul pertinent al cauzei identificate de către specialist. Responsabilitatea aparţine furnizorului de sticlă, care a întrebuinţat în realizarea acestui produs o folie albă ce nu era rezistentă la umiditate și deopotrivă poziţionată eronat până la marginea panoului, nerespectându-se limita minimă faţă de partea periferică pentru a se evita astfel contactul cu apa şi a preveni umiditatea.

De asemenea, furnizorul de sticlă stratificată este responsabil pentru îngălbenirea foliei deoarece acest fenomen este rezultatul întrebuinţării unor materiale incompatibile cu destinaţia acestui produs de perete cortină, în contact permanent cu factorii atmosferici și cu radiaţiile ultraviolete.

Aşadar, aceste defecţiuni nu sunt consecinţa soluţiei tehnice adoptate de către reclamantă în comanda emisă şi a alegerii unui tip de sticlă nepotrivit, și nici nu au fost cauzate de materialele întrebuinţate la montaj, expertul concluzionând în răspunsul la obiectivul nr. 8 că acesta s-a efectuat, în general, în mod corespunzător, neputând fi valorificate, pe cale de consecinţă, aceste apărări ale societăţii pârâte.

Astfel, tribunalul a reţinut ca şi cauză a acestor vicii incompatibilitatea foliei întrebuinţate de către furnizor cu condiţiile atmosferice la care urma a fi expus produsul finit.

Relativ la condiţia ca viciul să fie ascuns, s-a reținut răspunsul la obiectivul numărul 10 al inginerului C., potrivit căruia deficienţele de tipul celor semnalate - pătare, respectiv îngălbenire - nu puteau fi identificate cu ocazia recepţiei întrucât ele, deşi preexistente, au devenit vizibile ulterior montajului pe clădire. De asemenea, deficienţele de tip variaţie de culoare-îngălbenire au survenit în timp și nu puteau fi identificate la momentul predării.

Instanţa a reţinut şi că viciile constând în pătarea şi îngălbenirea sticlei laminate amplasate pe peretele cortină al imobilului X prezintă gravitatea necesară pentru a fi susceptibile să atragă răspunderea pentru vicii, fiind necesară însăşi înlocuirea lor.

Această cerinţă nu este îndeplinită, însă, în privinţa panourilor care prezintă o variaţie de culoare de tip transparență ca o consecinţă a folosirii pe aceeaşi faţadă a imobilului a mai multor tipuri de folii, expertul concluzionând în mod lămuritor pentru instanţă că aceste diferenţe de aspect fiind întru-totul minore nu pot fi calificate defecte propriu-zise.

Însă, pentru a fi atrasă răspunderea pârâtei se impunea a fi probat de către reclamantă că ea este cea care i-a livrat produsele neconforme, pârâta contestând în cuprinsul întâmpinării că ea este fabricantul panourilor de geam expertizate.

În cauză s-a dovedit că au fost livrate la obiectivul în litigiu panouri de sticlă şi de către alţi furnizori, iar, nefiind efectuată o personalizare a sticlei laminate, specialistul nu a putut stabili identitatea acestora, nici în urma revenirilor succesive dispuse de către instanţă.

Livrarea și asamblarea pe edificiul X a panourilor care prezintă aceste defecţiuni până la data încheierii procesului verbal, respectiv 09.08.2011, sunt sigurele elemente ce au putut fi stabilite cu precizie de către expert, ca urmare a consultării anexelor ce însoţesc acest înscris.

Or, prin răspunsul la întrebarea nr. 8 din interogatoriul propus de către pârâta-reclamantă se recunoaşte de către societatea beneficiară A. SRL achiziţionarea panourilor de sticlă şi de la alţi furnizori pentru obiectivul X după încetarea lucrărilor de către S.C. B. SRL.

Se observă însă că ultima livrare a fost efectuată de către pârâta-reclamantă la data de 25.05.2011, conform avizului de însoţire a mărfii seria PI nr. 0709, iar evaluarea lucrărilor efectuate la obiectivul X de către comisia formată din reprezentanţii beneficiarului investiţiei și ai antreprenorului s-a realizat abia la data de 09.08.2011.

Se putea stabili cu certitudine în absența personalizării sticlei laminate că produsele defecte au fost furnizate de către pârâta-reclamantă numai dacă înaintea datei de 09.08.2011 s-ar fi probat de către reclamantă că pârâta-reclamantă a fost singurul său furnizor pentru acest tip de bunuri.

Or, în perioada 25.05.2011-09.08.2011, produsele în discuție puteau fi furnizate de către alţi producători, însăşi reclamanta recunoscând prin răspunsul la interogatoriu că ulterior încetării colaborării sale cu pârâta a apelat la serviciile altor persoane, iar expertul a putut stabili cu certitudine pe baza elementelor prezentate doar faptul că panourile care prezintă fenomenul de pătare au fost livrate anterior datei de 09.08.2011.

În atare condiţii, prima instanță a apreciat că reclamanta-pârâtă nu a dovedit prin probatoriul administrat în cauză că prejudiciul solicitat este consecinţa livrării unor produse realizate defectuos de către pârâtă, singurul fapt cert dovedit de reclamantă (prezenţa deficienţelor de tip pătare și respectiv îngălbenire la unele panouri poziţionate în anumite zone ale imobilului) nefiind suficient pentru antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei.

Ca o consecinţă directă a respingerii capătului principal de cerere şi în virtutea principiului accesorium sequitur principale, o soluţie identică a fost pronunţată şi în privinţa petitului accesoriu prin care se solicită penalităţi de întârziere pentru livrarea unei cantităţi de 102 bucăţi de sticlă necorespunzătoare.

În privinţa penalităţilor solicitate de către reclamanta-pârâtă pentru livrarea cu întârziere a produselor comandate, instanţa a apreciat că din dispoziţiile contractuale reiese că data livrării nu a fost fixată decât cu mare aproximaţie prin nota de comandă iniţială, ce are natura unei oferte de a contracta urmată de acceptarea ei imediată de către pârâtă. De altfel, dat fiind specificul acestui tip de lucrări, sticla se comandă şi se livrează pe măsură ce se montează profilele de perete de cortină și se efectuează măsurători exacte.

Prin nota de comandă iniţială au fost stabiliți termenii generali ai contractului, a fost identificat tipul de produs și cantitatea aproximativă, însă în cauză au fost emise ulterior 12 comenzi succesive pe măsură ce a fost montat profilul de perete, cu specificaţii clare și complete.

Or, dimensiunile exacte ale panourilor nu erau cunoscute la momentul contractării, întrucât fără a fi stabilite măsurători precise panourile nu s-ar fi potrivit pe peretele de cortină montat ulterior. Ca atare, în lipsa unui grafic de livrare complet pârâta nu poate fi obligată la plata de penalități decât pentru livrarea cu întârziere a produselor comandate la data de 06.08.2010, cuantumul acestora fiind de 6.650,12 lei conform calculului efectuat de către expertul contabil D.

Totodată, dată fiind natura raportului juridic obligațional și împrejurările în care se derulează acest tip de contract, instanţa a apreciat că faţă de momentul emiterii comenzilor livrarea s-a efectuat într-un termen rezonabil de către pârâtă.

În privinţa cererii reconvenționale tribunalul a constatat în urma evaluării probatoriului administrat în cauză că ea este fondată în parte.

Astfel, la fel ca şi în cazul nelivrării bunurilor la scadenţă, prin convenţia părţilor au fost evaluate înainte de producerea prejudiciului cuantumul despăgubirilor datorate de către reclamanta-pârâtă în cazul în care nu va achita preţul datorat la scadenţă.

Aşadar, prin nota de comandă din 6 iulie 2010 s-au stabilit următoarele modalităţi de plată: primul avans de 10%, respectiv 15.370 euro la care se va adăuga TVA-ul aferent, garantat cu biletul al ordin cu scadenţa la 10.08.2010; al doilea avans de 10%, respectiv 15.370 euro la care se va adăuga TVA-ul aferent, garantat cu biletul al ordin cu scadenţa la 10.09.2010; restul de preţ în termen de 60 de zile de la recepția produselor în Bucureşti.

Tribunalul a constatat că acest termen de plată nu a fost respectat de către reclamantă nefiind achitate integral la data scadenţei mai multe facturi fiscale.

Aşadar, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile acordării de despăgubiri pentru executarea cu întârziere a obligaţie de plată a preţului de către reclamantă, cuantumul penalităţilor fiind cel stabilit de către expertul contabil în răspunsul său la obiecţiunile încuviințate de către instanţă. De altfel, această datorie a fost recunoscută de către reclamanta-pârâtă care în cuprinsul concluziilor sale scrise a menționat că se impune admiterea în parte a cererii reconvenţionale, conform calculelor realizate de expertul contabil, respectiv obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 963.937,80 lei.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta-pârâtă SC A. SRL a declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 947 din 22.05.2017 instanța a admis apelul și a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis cererea principală și a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 1.839.109,66 lei din care 727.098 lei despăgubiri și suma de 1.112.011,66 penalităţi. A compensat creanţele reciproce şi a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 875.171, 86 lei.

Totodată, a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte cheltuieli de judecată în cuantum de 27.623 lei, iar reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante cheltuieli de judecată în cuantum de 26.555, 38 lei, după care a compensat cheltuielile de judecată și a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte cheltuieli de judecată în cuantum de 1067,62 lei.

A fost menţinută soluţia dată de prima instanţă cererii reconvenţionale şi excepţiei tardivităţii formulării cererii modificatoare, și a fost obligată intimata să plătească apelantei cheltuieli de judecată în cuantum de 32.131,81 lei în apel.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, în concordanţă cu prima instanţă, că cererea depusă de reclamantă la data de 02.04.2015 are natura juridică a unei cereri modificatoare, și nu a unei cereri de majorare a câtimii obiectului. Astfel, prin această cerere se solicită contravaloarea unor alte panouri decât cele menţionate în cererea iniţială, aşa încât reclamanta a procedat la modificarea obiectului acesteia. Pentru a putea fi calificată ca o simplă cerere de majorare a câtimii obiectului, această cerere ar fi trebuit să păstreze obiectul iniţial - prejudiciul produs prin furnizarea a 102 panouri cu defecte şi să modifice doar valoarea acestora.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta a formulat o cerere modificatoare în raport de concluziile raportului de expertiză, termenul de depunere a acesteia era cel imediat următor celui la care i-a fost înmânat raportul, respectiv cel din 26.02.2015, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Contrar susţinerilor apelantei, prima instanţă nu a făcut o confuzie cu privire la primul termen de judecată, ci a interpretat dispoziţiile art. 132 alin. 1 C. proc. civ. în favoarea reclamantei, dând posibilitatea acesteia să modifice cererea nu până la prima zi de înfăţişare, ci până la primul termen următor celui la care aceasta a luat cunoştinţă de întinderea prejudiciului.

Pentru aceste considerente, constatând că în mod corect prima instanţă a admis excepţia tardivităţii cererii modificatoare, Curtea a respins ca nefondat acest motiv de apel.

Cât priveşte fondul pretenţiilor reclamantei, faţă de limitele învestirii și de principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, Curtea a procedat exclusiv la analiza celor două aspecte criticate de apelantă - îndeplinirea condiţiei ca viciul să fie grav pentru toate panourile ce fac obiectul cererii de chemare în judecată şi calitatea pârâtei-reclamante de furnizor al acestor panouri.

S-a reţinut că specialistul care a efectuat expertiza în specialitatea tâmplărie termoizolantă a stabilit că atât pătarea, cât şi îngălbenirea sunt imputabile furnizorului de sticlă, neputând fi identificate la recepţia mărfii întrucât au apărut/erau vizibile ulterior montajului pe clădire. Acesta a mai concluzionat că numai diferenţele de aspect (tip transparenţă) sunt mici, neconstituind un defect propriu - zis, ele regăsindu-se la cca. 450 de panouri, care, însă, nu fac obiectul cauzei. Cât priveşte celelalte panouri, la care s-au constatat defecte tip pătare și îngălbenire, în total 159 - din care 102 panouri fac obiectul cererii de chemare în judecată, expertul a concluzionat că acestea trebuie în mod cert schimbate de pe faţadă.

Prin urmare, s-a constatat a fi întemeiată critica apelantei sub acest aspect, prima instanţă pronunţându-se asupra panourilor ce prezentau o variaţie de culoare tip transparenţă cu încălcarea limitelor învestirii și omiţând să reţină deficienţele grave tip pătare și îngălbenire la 102 panouri, şi nu doar la 70, cum s-a constatat în prima variantă a raportului de expertiză.

Cât priveşte furnizorul panourilor de sticlă, specialistul care a întocmit raportul de expertiză în specialitatea tâmplărie termoizolantă s-a aflat în imposibilitatea de a-l determina întrucât sticla nu a fost personalizată, însă acesta a menţionat că societatea furnizoare poate fi identificată ca urmare a analizei documentelor contabile ale apelantei.

Curtea a reţinut sub acest aspect că raportul de expertiză în specialitatea tâmplărie termoizolantă a avut în vedere constatările comisiei consemnate în procesul verbal din data de 09.08.2011, confirmând întocmai deficienţele consemnate în anexele la acesta, existente până la data de 09.08.2011.

Practic, specialistul a concluzionat că la data de 09.08.2011 pe faţadele de vest şi de est ale clădirii X existau 154 de panouri ce prezentau deficienţe grave tip pătare și îngălbenire.

Apelanta-reclamantă a susţinut că toate aceste panouri i-au fost furnizate exclusiv de intimata-pârâtă, ultima livrare efectuată de aceasta din urmă având loc la data de 25.05.2011.

Raportul de expertiză contabilă efectuat în apel a concluzionat în sensul că în perioada mai - august 2011 nu au fost efectuate livrări de panouri de sticlă cu caracteristica „geam laminat 88.2 satinat” către societatea apelantă.

Prin urmare, coroborând constatările procesului verbal din 09.08.2011 cu concluziile expertizei în specialitatea tâmplărie termoizolantă şi ale expertizei contabile administrată în apel, Curtea a apreciat că apelanta a făcut dovada că furnizorul panourilor de sticlă cu defecte a fost intimata-pârâtă. Astfel, este de necontestat împrejurarea că între părţi s-au desfăşurat relaţii comerciale constând în furnizarea, de către aceasta din urmă, a panourilor de sticlă pentru obiectivul X; potrivit comenzii emisă de apelantă la data de 06.07.2010, părţile au convenit livrarea de către intimată a panourilor de sticlă 8.8.2 pentru obiectivul situat pe b-dul Y nr. 48, sector 2. Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, la data de 09.08.2011 s-a constatat existenţa unor panouri cu defecte numai pe faţadele de est şi de vest ale clădirii, pe restul faţadelor acestea nefiind încă montate. Cum totalul panourilor de pe faţadele de est şi de vest este de aproximativ 884, iar intimata a furnizat apelantei până la data de 25.05.2011 un număr de 703 panouri, ce au şi fost montate pe aceste faţade, Curtea a considerat că este rezonabil a se concluziona, coroborat și cu celelalte probe din dosar, că susţinerea reclamantei în sensul că intimata a fost singurul său furnizor până la 25.05.2011 este întemeiată. De altfel, intimata nu a indicat, în concret şi alţi pretinşi furnizori ai apelantei în perioada cuprinsă între 06.07.2010 - 25.05.2011, ci a invocat doar faptul că defectele nu au fost constatate cu respectarea procedurilor şi că, ori de câte ori s-au constatat deficienţe la controlul calitativ, panourile au fost înlocuite.

Cât priveşte facturile depuse la dosarul de apel, acestea fac dovada că, pe parcursul desfăşurării relaţiilor comerciale cu intimata, apelanta a achiziţionat panouri de sticlă 8.8.2. și de la furnizorul E., însă cea mai mare parte a acestora au prezentat caracteristica „stadip”, această denumire fiind înregistrată ca aparţinând unui singur producător, recunoscut pe plan mondial. Aşa fiind, faţă de diferenţele de ordin calitativ între cele două tipuri de produse, reţinând și considerentele expuse anterior, Curtea a înlăturat apărarea intimatei privind posibilitatea ca furnizorul panourilor cu defecte să fie E.

Curtea a constatat că prin probatoriul administrat atât la fond, cât și în apel, apelanta-reclamantă a făcut dovada că intimata-pârâtă a fost furnizorul panourilor cu defecte.

În ceea ce priveşte costurile de înlocuire a acestora, concluziile expertizei contabile dispusă de către prima instanţă nu au putut fi avute în vedere întrucât expertul s-a raportat doar la 70 de panouri cu defecte (cât fuseseră identificate iniţial de specialistul în tâmplărie termoizolantă), fără ca, ulterior, calculele să fie refăcute pentru un total de 159, respectiv 102 panouri. Curtea a constatat că reclamanta a prezentat modul de calcul al sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată iniţială, iar intimata nu a adus critici punctuale, concrete sub acest aspect, limitându-se la a susţine că nu s-a făcut dovada acestor costuri; mai mult, această chestiune nu a fost invocată în faţa instanţei de apel. Prin urmare, Curtea a avut în vedere contravaloarea costurilor de înlocuire și a penalităţilor, astfel cum au fost solicitate prin cererea iniţială.

Cât priveşte cheltuielile de judecată solicitate prin cererea de chemare în judecată, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a respins cererea de obligare a pârâtei la plata onorariului de avocat și a costurilor de deplasare întrucât dovada acestora a fost făcută după închiderea dezbaterilor. Deşi nu există o dispoziţie expresă în vechiul Cod de procedură civilă, dovada cheltuielilor de judecată trebuie să fie depusă la dosar până la închiderea dezbaterilor asupra fondului. Acestea reprezintă despăgubiri solicitate pârâtului, aşa încât acesta are dreptul de a cunoaşte întinderea lor și înscrisurile care le constată și de a formula concluzii asupra acestei cereri.

Analizând și soluţia dată de prima instanţă cererii reconvenţionale, Curtea a constatat, în prealabil, că singura critică adusă de apelantă este aceea că nu și-a îndeplinit la timp obligaţia de plată ca urmare a invocării excepţiei de neexecutare a contractului.

Or, apelanta nu a adus nicio probă din care să rezulte că acesta a fost motivul întârzierii la plată; mai mult, efectuarea plăţii, dar cu întârziere, de către apelantă are valoarea unei renunţări la posibilitatea de invocare a excepţiei de neexecutare a contractului. Astfel, acest mijloc de apărare presupune suspendarea executării propriilor obligaţii până la momentul la care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, apelanta achitând contravaloarea panourilor, însă cu întârziere.

Pentru aceste considerente, Curtea a reţinut că în mod corect prima instanţă a admis cererea reconvenţională.

Împotriva acestei soluții au formulat recurs atât reclamanta SC A. SRL, cât și pârâta SC B. SRL.

Prin recursul formulat de reclamanta SC A. SRL se solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii date în apel, în sensul schimbării în tot a sentinţei civile nr. 4114 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă la data de 07 iulie 2015, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată, precizată și majorată; respingerii în tot, ca neîntemeiată, a cererii reconvenționale formulate în faţa primei instanţe de intimata-pârâtă; menţinerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunţate în apel sub aspectul soluţiei de admitere a cererii principale.

În susţinerea cererii de recurs au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., respectiv hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Sub aspectul criticii încadrate la pct. 7, se arată că instanţa de apel, în considerentele hotărârii atacate, după ce recunoaşte și precizează expres că pârâta-reclamantă este culpabilă și, deci, responsabilă pentru livrarea unor produse neconforme, face abstracţie apoi de propriile dispoziţii, menţinând soluţia primei instanţe sub aspectul cererii reconvenționale, și apreciază că reclamanta-pârâtă trebuie să plătească pârâtei-reclamante penalităţi pentru plata cu întârziere a contravalorii panourilor defecte.

În mod concret, sub acest aspect, instanţa de apel, în analiza juridică a cauzei și pronunţarea soluţiei, formulează motivaţii și argumente contradictorii și care se anihilează ori exclud logic reciproc, consecință a ignorării caracterului sinalagmatic al raporturilor juridice contractuale existente între părţi, câtă vreme intimata-pârâtă, ca vânzător, nu și-a executat propria obligaţie, livrând produse total neconforme și, în câteva cazuri cu întârziere, astfel că obligaţia recurentei a rămas fără cauză juridică și ca atare nu mai trebuia executată.

Apreciază recurenta că aspectul formal al neprobării unei legături de cauzalitate între excepţia de neexecutare sau, mai exact, între faptul neexecutării și întârzierea la plată nu poate fi reţinut, fiind în afara cadrului legal.

Sub aspectul criticii încadrate la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 132 alin. 1 și 2 C. proc. civ. și a încălcat dispoziţiile art. 129 C. proc. civ.

Astfel, orice cerere adresată instanţei este guvernată de principiul disponibilităţii, care, printre altele, lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii de chemare în judecată, iar în acest sens, conform art. 129 alin. final C. proc. civ., instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății.

Or, ceea ce a făcut prima instanţă în cazul de faţă a fost tocmai să ignore manifestarea de voinţă a reclamantei recurente, care a precizat exact ceea ce solicită prin cererea formulată, respectiv obligarea pârâtei la o sumă mai mare decât cea solicitată iniţial, adică majorarea câtimii pretenţiilor solicitate iniţial.

Prima instanţă face astfel o confuzie gravă între două instituţii procesual civile total distincte, respectiv între cererea de modificare a acţiunii în baza art. 132 alin. 1 C. proc. civ. şi cererea de mărire a câtimii obiectului cererii iniţiale în baza art. 132 alin. 2 pct. 2.

Chiar dacă s-a făcut referire la alte panouri, acestea au fost privite dintru început ca bunuri de gen, a căror număr dimensiona în sus sau în jos valoarea unui prejudiciu unic, deci a unui obiect unic, iar majorând numărul de panouri ca urmare a rezultatului expertizei, s-a majorat de fapt câtimea obiectului unic al acţiunii.

Recurenta susține că instanţa de apel nu a reţinut în mod corect situaţia de fapt care a determinat cererea de majorare a obiectului pretenţiilor.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta arată că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea prevederilor legale și sub aspectul menţinerii și asumării soluţiei primei instanţe de admitere a cererii reconvenţionale formulate de intimata-pârâtă.

Astfel, se ignoră cu desăvârşire caracterul sinalagmatic al raporturilor juridice contractuale existente între părţi. Recurenta face trimitere la prevederile art. 1171 și art. 1556 NCC, iar în ceea ce priveşte vechiul Cod civil, contractul sinalagmatic era reglementat prin dispoziţiile art. 943 C. civ., în timp ce excepţia de neexecutare era o instituţie juridică jurisprudenţială unanim acceptată.

Or, în condiţiile în care intimata pârâtă, ca vânzător, nu și-a executat propria obligaţie, livrând produse total neconforme și, în câteva cazuri cu întârziere, rezultă că obligaţia recurentei reclamante a rămas fără cauză juridică, şi nu mai era obligată să o execute, în virtutea excepţiei de neexecutare „exceptio non adimpleti contractus”, decurgând din caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare-cumpărare.

Odată ce obligaţia de plată nu trebuia executată, deci nu există o neexecutare imputabilă, nu poate începe un curs al penalităţilor, ca mijloc de contrângere la executarea unei obligaţii perfecte şi scadete, lipsind tocmai această premisă.

Dealtfel, nici nu poate fi vorba de existenţa unei culpe a recurentei în neplata facturilor, în condiţiile în care tocmai ea a fost ce prejudiciată, iar neachitarea facturilor s-a datorat tocmai acestei cauze și necesităţii de a clarifica întâi situaţia, sens în care recurenta susține că a şi făcut demersuri.

Nicăieri în legislaţie, doctrină sau jurisprudenţă nu se cere celui care înţelege să beneficieze de excepţia de neexecutare să facă o altă probă decât aceea a neexecutării de către cealaltă parte a propriilor obligaţii exigibile sau executarea necorespunzătoare, probă care în cazul de faţă a fost făcută.

Ca atare, impunerea dovedirii unei legături de cauzalitate între excepţia de neexecutare sau faptul neexecutării și întârzierea la plată este în afara legii și prin extrapolare soluţia instanţei sub acest aspect este dată cu încălcarea legii.

Sub un alt aspect, argumentul instanţei de apel conform căruia efectuarea plăţii de către recurentă are valoarea unei renunţări la posibilitatea de invocare a excepţiei de neexecutare a contractului este greşit, având în vedere că recurenta nu a achitat în mod voluntar sumele respective, ci a fost executată silit, poziţia sa fiind constant de opunere la achitarea acestora, tocmai din cauza neexecutării de către intimata-pârâtă a obligaţiei de a livra produse conforme. Prin urmare, în niciun moment recurenta nu a renunțat la invocarea excepţiei de neexecutare a contractului.

Consideră, de asemenea, că soluţia instanţei de apel este greşită și sub aspectul cheltuielilor de judecată. Astfel, cu interpretarea greşită a legii, instanţa de apel a apreciat că cheltuielile de judecată nu au fost dovedite, cu toate că dovada acestora a fost făcută prin depunerea la dosarul cauzei a actelor doveditoare.

În drept au fost invocate art. 299 și urm. şi art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., art. 480 C. civ.

Prin recursul formulat de pârâta reclamantă SC B. SRL se solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul respingerii apelului și menţinerii hotărârii instanţei de fond.

În motivare, se arată că o primă critică vizează faptul că instanţa de apel a apreciat că A. ar fi făcut dovada că furnizorul panourilor de sticlă cu defecte a fost B., acest aspect rezultând din coroborarea procesului-verbal din 09 august 2011 cu concluziile expertizei în specialitatea tâmplărie termoizolantă şi ale expertizei contabile administrate în apel, pronunţând astfel o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 vechiul C. proc. civ.

În opinia recurentei pârâte, din coroborarea procesului-verbal din 09 august 2011 cu concluziile expertizei în specialitatea tâmplărie termoizolantă administrată la fond şi cu expertiza contabilă din apel nu poate rezulta că B. a fost furnizorul panourilor de sticlă cu defecte.

De altfel, apreciază că nu există la dosarul cauzei niciun înscris probator opozabil B. din care să rezulte că la data de 09 august 2011 s-a constatat existenţa unor panouri cu defecte pe faţadele de est şi de vest, instanţa de apel interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii și schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, caz prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 vechiul C. proc. civ.

Consideră recurenta că dacă într-adevăr A. dorea să dovedească fără tăgadă că toate livrările de sticlă 8.8.2 pentru obiectivul Z s-au făcut exclusiv de către B., era obligatoriu ca fie în cadrul expertizei contabile de la fond, fie în cadrul celei din apel, să solicite ca obiectiv stabilirea furnizorilor de sticlă 8.8.2 pentru obiectivul „Z” în perioada 06 iulie 2010 - 09 august 2011.

O a doua critică are în vedere faptul că instanţa de apel a apreciat că „este rezonabil a se concluziona” că susţinerea A. în sensul că B. a fost singurul său furnizor până la 25 mai 2011 este întemeiată deoarece din totalul de 884 panouri de sticlă de pe faţadele de est și de vest un număr de 703 panouri au fost furnizate de B. până la 25 mai 2011 şi montate pe cele două faţade, pronunţând astfel o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 7, 8 și 9 vechiul C. proc. civ.

Se arată că, deşi la pagina 16, aliniatul 2, prima frază din decizie instanţa de apel constată că „apelanta a făcut dovada că furnizorul panourilor de sticlă cu defecte a fost intimata-pârâtă”, în conţinutul frazei a 4-a de la pagina 16, aliniatul 2 din decizie aceeaşi instanţa de apel consideră că este rezonabil a se concluziona că susţinerea A. în sensul că B. a fost singurul său furnizor până la 25 mai 2011 este întemeiată, ceea ce reprezintă, în opinia recurentei, o motivare contradictorie care a dus la pronunţarea unie hotărâri nelegale.

Referitor la faptul că instanţa de apel a reținut că intimata B. nu a indicat în concret alţi pretinşi furnizori ai apelantei în perioada cuprinsă între 06 iulie 2010 - 25 mai 2011, recurenta arată că a susţinut şi dovedit că B. nu a fost singurul furnizor de sticlă pentru obiectivul X şi chiar a indicat alţi 2 furnizori de sticlă (F. SA şi G. SA) ai A. de îndată ce a aflat de existenţa lor, astfel că afirmaţia instanţei de apel este greşită.

A treia critică vizează faptul că instanţa de apel, deşi a constatat că și SC G. SA a livrat panouri de sticlă 8.8.2 către A., a înlăturat apărarea B. privind posibilitatea ca furnizorul panourilor cu defecte să fie G. SA, pronunţând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanţa de apel a greşit atunci când în lipsa administrării vreunui probatoriu a concluzionat că denumirea „stadip” aparţine unui singur producător de sticlă, recurenta susținând că a făcut dovada contrară în recurs, prin înscrisurile depuse.

A patra critică se referă la faptul că instanţa de apel a obligat B. la plata costurilor de înlocuire a panourilor de sticlă cu deficienţe exact în cuantumul solicitat de A. prin cererea de chemare în judecată și exclusiv pe baza susţinerilor A., fără a se face dovada contravalorii costurilor şi a penalităţilor, pronunţând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, deşi instanţa de apel afirmă că reclamanta-apelantă A. a prezentat modul de calcul al sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată, în realitate nu a fost prezentat niciun mod de calcul, ci doar s-a solicitat o sumă globală, fără a fi defalcată cel puţin în ce priveşte costul efectiv al cumpărării panourilor şi costul cu manopera, motiv pentru care completul de judecată a apelului a greşit grav prin obligarea B. la plata unor sume nedovedite.

Instanţa de apel susţine în mod greșit că intimata B. nu a adus critici punctuale, concrete cu privire la costurile înlocuirii și că această chestiune nu a fost invocată în faţa instanţei de apel, asemenea critici punctuale fiind făcute prin întâmpinarea la acţiune și prin întâmpinarea la motivele de apel.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere de 1%, raportul de expertiză contabilă întocmit la fond, avându-se în vedere şi răspunsul la obiecţiuni, a stabilit prin răspunsul la obiectivul nr. 4 ca valoarea penalităţilor de 1%/zi datorate de B. către A. pentru sticla nelivrată la timp conform comenzilor şi pentru sticla livrată cu deficienţe este de 68.618 euro, adică 315.642,80 lei la un curs de 4,6 lei pentru 1 euro.

Instanţa de apel însă, în mod cu totul surprinzător dar și neîntemeiat și nelegal, a obligat B. la plata unei sume mult mai mari, respectiv 1.112.011,66 lei cu titlu de penalităţi, fără a şti cum s-a calculat concret şi în detaliu suma dar şi ce perioadă cuprinde.

Ultima critică din recurs vizează faptul că instanţa de apel a compensat cheltuielile de judecată ale părţilor de la fond și a obligat B. să plătească 1.067,62 lei, iar în apel a obligat B. să plătească A. suma de 32.131,81 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, pronunţând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În opinia recurentei, soluţia instanţei de a compensa cheltuielile de judecată ale părţilor de la fond este nelegală atât timp cât nu a existat un motiv de apel care să vizeze acordarea cheltuielilor de judecată de la fond, depăşindu-se limitele apelului cu care a fost învestită instanţa de apel şi încălcându-se principiul devolutiv al apelului.

Referitor la cheltuielile de judecată din apel unde intimata B. a fost obligată să plătească suma de 32.131,81 lei reprezentând taxă de timbru, onorariul expertului contabil şi onorariul avocaţial, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. 3 C. proc. civ., recurenta solicită modificarea acestor cheltuieli de judecată urmare admiterii recursului, modificării hotărârii instanţei de apel în sensul respingerii apelului formulat de A. ca nefondat, urmând a acorda B. cheltuielile de judecată efectuate la instanţa de apel şi la instanţa de recurs.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 299-304 şi urm. C. proc. civ.

Analizând recursul formulat de reclamanta pârâtă A. SRL, instanța a constatat că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării motivelor de recurs, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 3021 și art. 304 C. proc. civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul este cale extraordinară de atac și, în consecință, ca ultim grad de jurisdicție, nu își propune rejudecarea fondului cauzei, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, în sensul că deși reține că intimata pârâtă reclamantă este culpabilă și, deci, responsabilă pentru livrarea unor produse neconforme, cu toate acestea, aceeași instanță apreciază că recurenta trebuie să plătească penalități pentru plata cu întârziere a contravalorii panourilor defecte, deşi ea este cea prejudiciată.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că motivarea nu este contradictorie, ci în concordanță cu caracterul sinalagmatic al raporturilor juridice dintre părți. Astfel, corelativ obligației pârâtei B. SRL de livrare a bunurilor s-a născut obligația recurentei A. SRL de plată a prețului acestora. Împrejurarea că ulterior bunurile livrate s-au dovedit a avea vicii ascunse, constituie temei al angajării răspunderii civile a pârâtei în temeiul art. 1352 C. civ., răspundere ce a și fost angajată în cauză. Obligarea intimatei pârâte reclamante la plata despăgubirilor pentru prejudiciul produs ca urmare a livrării unor bunuri neconforme nu este, însă, de natură a exonera recurenta de plata prețului sau de respectarea termenului de plată a prețului pentru bunurile livrate.

Pretinsa contradicție rezultă din confuzia pe care o face recurenta între neexecutarea obligației, respectiv nelivrarea bunurilor și executarea necorespunzătoare a obligației, respectiv livrarea unor bunuri ce s-au dovedit a avea vicii ascunse. De asemenea, Înalta Curte subliniază și faptul că executarea necorespunzătoare a obligației este total diferită și nu poate fi asimilată situației de neexecutare a obligației, tot așa cum despăgubirile datorate pentru prejudiciul produs prin livrarea unor bunuri neconforme sunt diferite de prețul acelor bunuri.

În consecință, critica este nefondată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta aduce mai multe critici.

O primă critică vizează greșita menținere a soluției primei instanțe de respingere ca tardivă a cererii de majorare a cuantumului pretențiilor formulate de recurenta reclamantă pârâtă, invocându-se aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 alin. 1 și 2 C. proc. civ.

În acord cu instanțele de fond, însă, și instanța de recurs constată că prin cererea formulată recurenta reclamantă a modificat obiectul cererii inițiale, nefiind vorba de o simplă modificare a câtimii acestuia, ci de un veritabil prejudiciu suplimentar, după cum susține chiar recurenta.

Așa cum corect a observat și instanța de apel, în cauză ar fi fost incidente dispozițiile art. 132 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ. dacă prin cerere s-ar fi păstrat obiectul inițial, respectiv repararea prejudiciului produs prin furnizarea a 102 panouri cu defecte, modificându-se doar cuantumul inițial indicat al acestui prejudiciu. Recurenta reclamantă, însă, a precizat un cuantum mai mare al prejudiciului, rezultat nu din reevaluarea acestuia prin raportare la cele 102 panouri, ci prin adăugarea unui nou prejudiciu, corespunzător unui număr suplimentar de panouri față de cele indicate inițial. Fiind vorba deci de un prejudiciu suplimentar, este evident că cererea formulată este o cerere modificatoare, și, față de opoziția părții adverse, în mod corect instanțele au constatat că această modificare a acțiunii nu mai putea fi făcută. Curtea mai subliniază și faptul că, având în vedere dispozițiile art. 132 alin. 1 C. proc. civ., raportarea depunerii cererii modificatoare la data depunerii raportului de expertiză întocmit în cauză este lipsită de relevanță.

Față de calificarea corectă a naturii cererii formulate de către recurenta reclamantă, este evident că în speță nu se pune problema încălcării dispozițiilor art. 129 alin. 5 C. proc. civ. de către instanțele de fond.

Nefondată este și critica privind pretinsa ambiguitate și lipsă de previzibilitate a textului de lege, când în fapt recurenta este nemulțumită de interpretarea dată de instanțele de fond cererii sale, și nu dispozițiilor legale.

O altă critică subsumată tot pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 943 C. civ. De asemenea, susține recurenta că în mod greșit instanțele de fond nu au reținut îndeplinirea condițiilor pentru invocarea, de către recurentă, a excepției de neexecutare a contractului.

Referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 943 C. civ., așa cum s-a arătat în precedent, soluția instanței de apel este dată cu respectarea caracterului sinalagmatic al contractului dintre părți. Obligația de plată a prețului trebuia executată de recurentă, odată ce i-au fost livrate bunurile, distinct de dreptul acesteia de a obține de la intimata pârâtă reclamantă repararea eventualului prejudiciu.

De asemenea, pentru ca una dintre părți să poată invoca excepția de neexecutare trebuie ca din partea celeilalte părți să existe o nexecutare, ori, în speță, pentru bunurile livrate recurenta nu putea să invoce excepția de neexecutare, respectiv nelivrarea, având obligația de a plăti prețul. Față de aceste considerente, este lipsită de relevanță împrejurarea că plata a fost făcută prin executare silită, și nu benevol, motiv pentru care aceste susțineri ale recurentei nu vor mai fi analizate.

Nefondată este critica greșitei aplicări a legii și din perspectiva soluției privind neacordarea cheltuelilor de judecată constând în onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare.

Astfel, ca orice cerere adresată instanței, și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată trebuie dovedită, iar după închiderea dezbaterilor în cauză nu se mai pot administra probe noi, nici chiar înscrisuri, sancțiunea fiind aceea că instanța nu mai poate să țină cont de acestea. În consecință, instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a legii prin neluarea în considerare a înscrisurilor noi depuse după închiderea dezbaterilor.

În privința recursului formulat de recurenta pârâtă reclamantă B. SRL, Înalta Curte a constatat că nici acesta nu este fondat, pentru considerentele următoare:

În primul rând, ca și în cazul recursului anterior analizat, se impune precizarea că și în privința acestui recurs Curtea va reține spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și care nu vizează elemente ce țin de administrarea și aprecierea probelor și de stabilirea situației de fapt, chestiuni ce nu mai pot fi puse în discuție în calea de atac a recursului.

Recurenta pârâtă reclamantă a înțeles să încadreze primul motiv de recurs în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Astfel, aceasta susține că instanța de apel a greșit atunci când a concluzionat că din coroborarea procesului verbal din 09.08.2011 cu concluziile expertizei în specialitatea tâmplărie termoizolantă administrată la fond și cu expertiza contabilă din apel ar rezulta că B. a fost furnizorul panourilor de sticlă cu defecte, făcând o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății și schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, iar pe de altă parte concluzia instanței de apel s-a dat fără temei legal și cu încălcarea legii.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acest text legal vizează ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin urmare, motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiţie se urmăreşte, iar în sensul acestui motiv de recurs instanţa ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material.

Ca atare, pentru a fi incident acest motiv de recurs este necesar ca „interpretarea greşită” făcută de instanţă să vizeze un act juridic supus judecăţii, iar nu modalitatea de interpretare a probelor administrate (expertize, procese-verbale).

În măsura în care acest motiv de recurs vizează înscrisurile administrate ca probe în cursul judecății, Înalta Curte consideră că dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt impropriu invocate, deoarece în sensul textului legal, prin „act juridic” se înțelege izvorul raportului juridic obligațional dedus judecății, în sensul de convenție, supusă regulilor de interpretare prevăzute de art. 977-985 C. civ., nicidecum înscrisurile administrate ca probe, a căror interpretare și evaluare de către instanțele de fond nu intră sub cenzura instanței de recurs.

De asemenea, referitor tot la acest prim motiv de recurs, instanța constată că textul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este invocat pur formal, câtă vreme recurenta nu indică în concret ce text de lege a fost încălcat de instanța de apel.

În privința celui de-al doilea motiv de recurs, instanța constată că, deși recurenta susține că s-ar încadra în pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., susținerea este nefondată, având în vedere că nici unul din argumentele prezentate în dezvoltarea acestui motiv nu poate fi încadrat în textele de lege indicate.

Critica ar putea fi analizată din perspectiva pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. față de susținerea recurentei în sensul existenței unei contradicții în considerentele instanței de apel.

Astfel, pretinsa contradicție constă, în opinia recurentei, în faptul că după ce într-o primă frază instanța de apel reține cu certitudine că recurenta pârâtă reclamantă este furnizorul panourilor de sticlă cu defecte, ulterior, aceeași instanță apreciază că din coroborarea probatoriului este rezonabil a se concluziona că susținerea reclamantei pârâte în sensul că pârâta reclamantă a fost singurul său furnizor până la 25.05.2011 este întemeiată.

Contrar susținerilor recurentei însă, motivarea instanței de apel sub acest aspect nu este contradictorie, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să argumenteze soluția adoptată. Astfel, pornind de la indicarea concluziei desprinse din analiza materialului probator, instanța de apel a înțeles să expună ulterior, pe larg, întregul raționament logico juridic care a condus la acea concluzie.

Al treilea motiv de recurs vizează faptul că deși instanța de apel a constatat că și SC G. SA a livrat panouri de sticlă către A., a înlăturat apărarea recurentei privind posibilitatea ca furnizorul panourilor cu defecte să fie această societate terță, pronunțând astfel o hotărîre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte constată, însă, că subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta pârâtă reclamantă a formulat exclusiv critici asupra unor elemente ce țin de administrarea şi aprecierea probelor și de stabilirea situației de fapt, aspecte ce nu formează obiectul motivului de nelegalitate evocat.

Cu alte cuvinte, deși s-a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în realitate, recurenta tinde la reanalizarea situației de fapt stabilite de instanţa de apel în baza raportului de expertiză şi înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, însă situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de reclamantă nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună modificarea soluţiei adoptate.

Un alt motiv de recurs are în vedere faptul că instanța a obligat recurenta pârâtă reclamantă la plata costurilor de înlocuire a panourilor de sticlă cu deficiențe exclusiv pe baza susținerilor intimatei reclamantă pârâtă, fără a se face dovada contravalorii costurilor și penalităților, pronunțând o hotărâre nelegală, critici ce s-ar încadra, în opinia recurentei, în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.

În privința pct. 9 al art. 304 Înalta Curte constată că acesta din nou a fost invocat pur formal, câtă vreme instanța de apel a avut în vedere ca temei legal, în analiza făcută, dispozițiile referitoare la răspunderea pentru vicii ascunse, iar recurenta nu a indicat în concret nici textul de lege și nici în ce ar consta greșeala de interpretare sau de aplicare a acestuia de către instanța de apel.

De asemenea, critica nu este fondată nici din perspectiva pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. Astfel, contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel, cu respectarea prevederilor art. 295 alin. 1 C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Criticile recurentei nu susţin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, or argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cât privește pretinsa lipsă a probatoriului în privința sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri și respectiv de penalități de către instanța de apel, Înalta Curte reamintește că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 51 C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Ultima critică formulată de recurenta pârâtă vizează greșita compensare de către instanța de apel a cheltuielilor de judecată de la fond, în lipsa unei critici în acest sens, cu atât mai mult cu cât singura critică referitoare la cheltuielile de judecată a vizat pretinsa greșită respingere a cererii de acordare a onorariului de avocat, critică respinsă de altfel.

Înalta Curte constată, însă, că instanța de apel nu a depășit limitele apelului prin compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părți la judecata în fond, având în vedere soluția de admitere a apelului și de schimbare în parte a soluției primei instanțe. Astfel, câtă vreme instanța de apel a schimbat soluția primei instanțe în privința cererii principale de chemare în judecată, față de caracterul accesoriu al cererilor de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de părți în fața primei instanțe, instanța de apel era chiar obligată să se pronunțe și asupra acestora în concordanță cu soluția pronunțată asupra capătului principal de cerere. Rezultă, deci, că în speță nu au fost depășite limitele apelului, astfel că nici această critică nu este fondată.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondate atât recursul declarat de recurenta reclamantă pârâtă A. SRL, cât și recursul declarat de recurenta pârâtă reclamantă B. SRL împotriva deciziei civile nr. 947A din 22 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă.