Waste storage fee waiver: retroactivity of contract amendment and statute of limitations start date

Cerere de aderare la apelul reclamantului formulată de pârât în etapa rejudecării apelului după casare. Excepţia tardivităţii. Analiza excepţiei din perspectiva momentului procesual al primei zile de înfăţişare

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : acţiune în pretenţii

casare cu trimitere

apel incident

prima zi de înfăţişare

excepţia tardivităţii

C. proc. civ. din 1865, art. 134, art. 293 alin. (1) teza finală

C. civ. din 1864, art. 969, art. 970, art. 977, art. 978, art. 1066

Potrivit dispoziţiilor art. 293 alin. (1) fraza ultimă C. proc. civ. din 1865, cererea de aderare la apel se poate face până la prima zi de înfăţişare.

În cazul în care decizia instanţei de apel din primul ciclu procesual a fost casată pentru greşita aplicare a legii şi pentru necesitatea reaprecierii situaţiei de fapt, ce nu fusese pe deplin stabilită, iar nu pentru încălcarea formelor de procedură sancţionată cu nulitatea, în rejudecare judecata trebuie continuată de la momentul încuviinţării şi administrării probatoriului suplimentar şi apoi cu etapa dezbaterilor şi deliberării, când urmează a fi stabilită situaţia de fapt, pe baza interpretării şi coroborării probelor administrate.

Astfel, în condiţiile în care, în rejudecarea apelului după casare, pârâta a formulat cerere de aderare la apelul reclamantei, este legală soluţia instanţei de apel de admitere a excepţiei tardivităţii apelului incident formulat de aceasta, reţinând că prima zi de înfăţişare a avut loc în primul ciclu procesual.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 279 din 6 februarie 2018

I. Judecata în primă instanţă

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, Secţia a II-a civilă la 5 martie 2012, sub nr. x/118/2012, reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. - Filiala X. S.R.L., a solicitat:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 22.077,10 lei, conform facturii fiscale nr. 149898 din 16 noiembrie 2011, reprezentând contravaloarea serviciilor de depozitare a deşeurilor la rampa ecologică a Portului Constanţa, colectate de pârâtă de la operatorii portuari în perioada cuprinsă între decembrie 2009 şi ianuarie 2010;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 4.558.211,06 lei, conform facturii fiscale nr. 154232 din 30 decembrie 2011, reprezentând contravaloarea plăţilor restante pentru serviciile de depozitare a deşeurilor la rampa ecologică a Portului Constanţa, colectate de pârâtă de la terţi în perioada cuprinsă între 1 februarie 2008 şi 30 noiembrie 2009;

- obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, calculate pentru perioada cuprinsă între data scadentă a obligaţiei de plată a facturilor anterior menţionate şi data plăţii efective, conform art. 19.1 din contractul de prestări servicii nr. 24762/2004;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 112- art. 114 şi art. 7201 C. proc. civ. din 1865, O.G. nr. 60/2001, art. 1270 şi art. 1370 C. civ.

Pârâta S.C. A. - Filiala X. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru capetele de cerere nr. 2 şi 3 şi excepţia prescripţiei extinctive raportat la pretenţiile reclamantei din perioada cuprinsă între 1 februarie 2008 şi 5 martie 2009.

Prin încheierea din 17 mai 2012, Tribunalul Constanţa, Secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin încheierea din 11 septembrie 2012, Tribunalul Constanţa, Secţia a II-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 şi 5 martie 2009.

Prin Sentința civilă nr. 731 din 16 martie 2015, Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă a respins ca prescrisă acțiunea privind pretențiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 şi 5 martie 2009; a respins ca nefondată, pentru restul pretențiilor, acțiunea formulată de reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. - Filiala X. S.R.L.; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 35.262 lei.

În motivarea acestei sentinţe s-a reţinut că, între reclamanta C.N.A.P.M. în calitate de achizitor şi pârâta A. în calitate de prestator, s-a încheiat la 06.09.2004 contractul de prestări servicii nr. 24762/2004, având ca obiect „salubrizarea căilor publice rutiere şi pietonale din porturile Constanţa, Midia, Mangalia şi Tomis şi exploatarea noului depozit ecologic din portul Constanţa”.

Potrivit art. 14.1 din contractul încheiat de părţi, prestatorul avea obligaţia de a începe prestarea serviciilor în cel mai scurt timp posibil de la primirea avizului de începere a contractului şi încheierea proceselor-verbale de predare amplasament.

Până la 1 februarie 2008, rampa de gunoi din incinta Portului Constanţa nu a fost pusă în funcţiune din culpa reclamantei, care nu şi-a îndeplinit această obligaţie asumată prin caietul de sarcini.

Părţile au încheiat actul adiţional nr. 2, prin care au stabilit că pentru perioada cuprinsă între 1 august 2007 şi până la punerea în funcţiune a rampei ecologice din Portul Constanţa, deşeurile provenite din activitatea de salubrizare şi cele menajere vor fi depozitate la rampa ecologică a pârâtei din localitatea B.

Potrivit art. 2.3.2 din actul adiţional nr. 2, la punerea în funcţiune a rampei ecologice din Portul Constanţa, A. va depozita cantitatea de 43.216 mc deşeuri aferente altor agenţi economici din port fără plata vreunui tarif, deoarece această cantitate de deşeuri a provenit de la C.N.A.P.M., fiind depozitată în perioada cuprinsă între 6 septembrie 2004 şi 31 iulie 2007, la rampa din localitatea Costineşti şi pentru care achizitorul nu a plătit prestatorului.

Faţă de aceste aspecte, prima instanţă a reţinut că părţile, prin acordul de voinţă ce reprezintă legea acestora, conform art. 969 C. civ. din 1864, au stabilit că, după punerea în funcţiune a rampei din Portul Constanţa, A. are dreptul să depoziteze fără plata vreunui tarif aceeaşi cantitate de deşeuri pe care a preluat-o de la C.N.A.P.M. şi pe care a depozitat-o în rampa ecologică deţinută de pârâtă în Costineşti.

S-a mai constatat că, prin actul adiţional nr. 3, s-a prelungit durata contractului până la 1 februarie 2013, părţile convenind că „prestatorul renunţă irevocabil la orice fel de pretenţii/daune ce ar putea decurge din predarea cu întârziere a depozitului ecologic din Portul Constanţa”.

Prima instanţă a reţinut că facturile fiscale a căror plată se solicită sunt emise la mult timp după prestarea serviciilor menţionate în cuprinsul acţiunii introductive, deşi reclamanta era obligată să emită facturile cel târziu până în cea de a 15-a zi a lunii următoare, conform art. 155 C. fisc.

S-a mai constatat că, prin actul adiţional nr. 2, părţile au stabilit că pârâta nu datorează nicio sumă, potrivit contractului, pentru depozitarea unei anumite cantităţi de deşeuri în rampa predată pârâtei cu o întârziere de 3 ani.

Faptul că nu ar fi fost respectate dispoziţiile contabile privind „compensarea” nu este de natură a afecta valabilitatea convenţiei prin care s-a stabilit că pârâta nu datorează sume de bani. Reclamanta este, de asemenea, în culpă dacă a înţeles să încheie actul adiţional nr. 2 cu încălcarea dispoziţiilor contabile, neputându-şi invoca propria culpă, conform principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.

Prima instanţă a mai reţinut că renunţarea la orice fel de pretenţii, stipulată în actul adiţional nr. 3, s-a făcut pentru viitor şi nu era de natură a include şi drepturile prevăzute în actul adiţional nr. 2.

Prin urmare, reclamanta a emis facturile fiscale menţionate în cuprinsul acţiunii introductive cu încălcarea prevederilor actului adiţional nr. 2 la contract, motiv pentru care pârâta nu datorează sumele menţionate în facturile respective şi nici penalităţi de întârziere la aceste sume.

II. Judecata în apel

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 11 septembrie 2012, reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârilor apelate în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 şi 5 martie 2009 şi admiterii cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind pretenţiile aferente perioadei 01.02.2008-05.03.2009, apelanta-reclamantă a susţinut că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 977 - 973 C. civ. 1864, ale art. 1145 C. civ. 1864, ale art. 1022 C. civ. 1864, ale art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958, precum şi legile speciale în materia contabilităţii. În opinia apelantei, data de la care curge termenul de prescripţie este 26.11.2009, respectiv data semnării Actului Adiţional nr. 3 la Contractul de prestări servicii nr. 24762/06.09.2004, astfel termenul de prescripţie care urma a se împlini la 26.11.2012.

Apelanta nu putea pretinde intimatei plata tarifului de depozitare aferent cantităţii de deşeuri de 43.216 mc provenită de la terţi, deoarece această datorie a intimatei urma a fi stinsă prin compensaţie convenţională (art. 2.3.2. din Actul adiţional nr. 2/2007), care urma a interveni la momentul în care cantităţile de deşeuri provenite de la terţi, depozitate la rampa din Port, ar fi însumat 43.216 mc. Cu alte cuvinte, în opinia apelantei, compensaţia convenţională convenită de părţi a fost afectată de un termen suspensiv incert.

În perioada 01.02.2008 - 01.01.2012, conform propriilor raportări, intimata a depozitat la rampa din Port o cantitate de deşeuri colectată de la terţi de doar 37.130,621 mc deşeuri ceea ce înseamnă că până la 01.01.2012, cu doar 2 luni înainte de promovarea prezentei cereri de chemare în judecată, nu se împlinise termenul suspensiv incert până la care a fost amânată executarea obligaţiei intimatei, şi deci, până la care a fost amânată compensarea convenţională a obligaţiilor reciproce.

În acest caz, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958, în cazul în care dreptul subiectiv este afectat de o condiţie suspensivă sau de un termen suspensiv, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.

În plus, apelanta a mai susţinut că instanţa de fond a omis să reţină că, anterior împlinirii termenului suspensiv incert la care urma a interveni compensaţia convenţională, apelanta şi intimata au renunţat la compensaţie, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 din Actul adiţional nr. 3/26.11.2009. În acest caz, obligaţiile reciproce ale apelantei şi ale intimatei, supuse iniţial compensării au renăscut la data rezoluțiunii clauzei privind compensarea convenţională, adică la data încheierii Actului adiţional nr. 3/2009 prin care s-a desfiinţat compensaţia convenţională afectată de termen suspensiv incert.

Apelanta a mai arătat că renunţarea menţionată în Actul adiţional nr. 3/2009 a privit drepturile şi obligaţiile trecute şi viitoare ale intimatei, deoarece art. 3 a reprezentat rezoluţiunea compensării convenţionale, cu consecinţa renaşterii dreptului apelantei de a pretinde intimatei plata sumelor datorate.

Pe fondul cauzei, apelanta a susţinut că rampa ecologică de gunoi din incinta Portului Constanţa a fost finalizată în luna septembrie 2005, astfel cum rezultă din Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 647/06.09.2005.

Potrivit art. 11.6. din Contract, intimata era obligată să solicite Agenţiei Regionale de Protecţie a Mediului Galaţi eliberarea autorizaţiei de mediu pentru exploatarea Depozitului ecologic de deşeuri din Portul Constanţa, obligaţie de care s-a achitat abia la data de 14.02.2006, adică după aproximativ 18 luni de la data intrării în vigoare a Contractului nr. 24762/06.09.2004. Întârzierea de către intimată a îndeplinirii obligaţiilor contractuale a prejudiciat interesele Companiei, care a trebuit să suporte cheltuieli suplimentare de transport şi depozitare a deşeurilor proprii la rampa din Costineşti, proprietatea pârâtei, respectiv un tarif suplimentar pentru depozitare de 15 lei/mc deşeuri şi un tarif suplimentar de transport până la Costineşti de 3,5 lei/mc deşeuri.

Urmare a demersurilor tardive ale intimatei, aceasta a obţinut licenţa de lucru pentru Portul Constanţa abia la data de 14.02.2007, deci cu o întârziere de 2 ani faţă de data intrării în vigoare a Contractului nr. 24762/2004, în timp ce autorizaţia integrată de mediu i-a fost eliberată acesteia la data de 23.06.2008.

Apelanta recunoaşte că punerea în funcţiune a depozitului ecologic a fost condiţionată de autorităţile de mediu de realizarea unei staţii de tratare a levigatului, dar această condiţie suplimentară nu înlătură culpa intimatei de depunere cu întârziere a documentaţiei necesare obţinerii avizelor impuse de lege, obligaţie asumată prin art. 11.6 din Contract şi reiterată în adresa emisă de apelantă la 15.02.2006.

Intimata a preluat rampa de deşeuri din Portul Constanţa la data de 01.02.2008, conform Procesului-verbal de predare-primire nr. 3003/01.02.2008, încheiat cu reclamanta.

Deoarece până la 01.02.2008, rampa de gunoi din incinta Portului Constanţa nu a fost pusă în funcţiune, cantitatea de deşeuri provenită din activitatea Companiei şi colectată de intimată în perioada 06.09.2005 - 01.02.2008, a fost transportată şi depozitată de aceasta în afara Portului, respectiv la rampa ecologică din Costineşti, proprietatea intimatei, fără ca pentru această operaţiune să fi solicitat acordul prealabil al apelantei.

Prin Actul adiţional nr. 2/2007, apelanta a acceptat, post factum, ca pentru cantitatea de 43.216 t deşeuri, provenită de la apelantă în perioada 06.09.2005 - 31.07.2007 şi depozitată la rampa din Costineşti fără plata vreunui tarif, intimata să depoziteze la rampa din Port o cantitate egală de deşeuri, provenită de la agenţii portuari.

Prin acelaşi act, apelanta a acceptat ca pentru cantitatea de deşeuri ce va fi colectată de la Companie de către pârâtă, în perioada 01.08.2007 - până la darea în funcţiune a rampei din Port, să suporte un tarif suplimentar celui prevăzut în Contractul de achiziţie publică nr. 24762/2004, obligaţie pe care a respectat-o întocmai.

Aşadar, începând cu 01.02.2008, conform art. 2.3.2 din Actul adiţional nr. 2/2007, intimata avea dreptul să depoziteze la rampa din Port deşeurile provenite de la agenţii portuari, până la concurenţa cantităţii de 43.216 t.

Conform evidenţelor ţinute exclusiv de intimată, rezultă că în perioada 01.02.2008-01.02.2010, aceasta a depozitat la rampa din Port cantitatea de 36.371,72 t deşeuri provenite de la agenţii portuari, în timp ce în perioada 01.02.2010 - 31.12.2011, evidenţele acesteia arată că a depozitat la rampa din Port 0 t deşeuri provenite de la agenţii portuari, ceea ce ar înseamnă că la 01.01.2012 nu fusese încă încheiată compensarea celor 43.216 t deşeuri (36.371,72 t + 0 = 36.371,72 t).

Ulterior, prin art. 3 din Actul adiţional nr. 3/26.11.2009, intimata a renunţat la toate pretenţiile care ar fi putut decurge din punerea în funcţiune cu întârziere a rampei de gunoi din Portul Constanţa.

În opinia reclamantei, renunţarea pârâtei a vizat în mod expres dreptul de a depozita la rampa din Port, gratis, cantitatea de 43.216 t deşeuri provenite de la agenţii portuari. Această concluzie este impusă de coroborarea Actului adiţional nr. 3/2009 cu alte înscrisuri emanate de la apelantă şi de la intimată, respectiv adresa nr. 110/30.01.2008, adresa nr. 30918/05.12.2008, adresa nr. 31098/08.12.2008, adresa pârâtei nr. 889/27.11.2009, dar mai ales adresa emisă de A. sub nr. 68/06.02.2008, prin care aceasta recunoaşte că art. 2.3.2. din Actul adiţional nr. 2/2007 şi-a pierdut valabilitatea, motiv pentru care trebuie încheiat un nou act adiţional care să aibă ca unic obiect această clauză contractuală.

Astfel, prin Adresa nr. 889/27.11.2009 emisă de însăşi intimata A., aceasta a recunoscut că a fost încheiată compensarea cantităţii de 43.216 t deşeuri depozitate la rampa din Costineşti. Această adresă a fost emisă de intimată în ziua următoare încheierii Actului adiţional nr. 3/26.11.2009, ceea ce confirmă că închiderea compensării privind cantitatea de 43.216 t deşeuri a fost decisă de părţi prin acest înscris.

Prin urmare, plecând de la ipoteza desfiinţării clauzei de compensare a cantităţii de 43,216 t deşeuri, intimata era obligată să achite tariful de 23,58 Euro/t deşeuri depozitate la rampa din Portul Constanţa, provenite de la agenţii economici, de la data punerii în funcţiune a rampei din Portul Constanţa (01.02.2008).

Renunţarea intimatei, prin art. 3 din Actul adiţional nr. 3/2009, la pretenţiile/drepturile stabilite anterior, a vizat pretenţiile/drepturile anterioare şi viitoare, nicidecum doar drepturile viitoare, cum greşit a reţinut judecătorul fondului.

În opinia apelantei, această concluzie se impune ca urmare a faptului că nefiind încheiat niciun act de compensare pentru cantităţile de deşeuri deja depuse de intimată la rampa din Port până la 26.11.2009 (data semnării Actului adiţional nr. 3/2009), înseamnă că nu intervenise compensarea, iar intimata trebuia să achite tariful de depozitare stabilit prin Contractul nr. 24762/2004, neputând, în niciun caz, să fie scutită de obligaţiile asumate.

Prin art. 3 din Actul adiţional nr. 3/2009 a fost revocat art. 2.3.2. din Actul adiţional nr. 2/2007, conform dispoziţiilor art. 969 alin. 2 C. civ. 1864 şi a principiului „mutuus consensus mutuus dissesnsus”, părţile procedând la rezoluţiunea clauzei privind compensarea convenţională afectată de termen suspensiv incert.

Prin decizia civilă nr. 597 din 9 noiembrie 2015, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. împotriva încheierii din 11 septembrie 2012 şi a sentinței civile nr. 731 din 16 martie 2015, pronunțate de Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă în dosarul nr. x/118/2012; a respins cererea apelantei-reclamante privind obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată; a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.775,60 lei.

Prin decizia civilă nr. 175 din 28 martie 2016, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii şi a respins ca nefondată cererea intimatei-pârâte privind completarea dispozitivului deciziei civile nr. 597 din 9 noiembrie 2015, pronunţată de aceeaşi instanţă.

Prin încheierea din 18 mai 2016, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de îndreptare eroare materială formulată de intimata-pârâtă A.; a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 597 din 9 noiembrie 2015, pronunțată de aceeaşi instanţă, în sensul că a obligat apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 25.548,7 lei în loc de 14.775,60 lei, cum din eroare s-a consemnat iniţial.

III. Primul recurs; decizia de casare

Împotriva deciziei de respingere a apelului, reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a declarat recurs, prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

Prin decizia nr. 2046 din 7 decembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. împotriva deciziei civile nr. 597 din 9 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Constanța, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În motivarea acestei decizii, au fost evocate obiectul şi durata contractului de prestări servicii nr. 24762/6.09.2004, fiind enunţat conţinutul clauzelor de la art. 5, art. 11.5, art. 11.6, art. 2.2, art. 12.2 şi art. 15.2 din respectivul contract.

Instanţa de recurs a constatat că rampa de deșeuri din Portul Constanța a fost preluată abia la 1 februarie 2008, în baza procesului-verbal de predare-primire nr. 3003 din 1 februarie 2008, ca urmare a întârzierii îndeplinirii obligațiilor contractuale asumate de către intimată conform art. 11.6 din contract, licența de lucru fiind obținută de prestatoare la 14 februarie 2007, după doi ani de la data intrării în vigoare a contractului părților.

S-a mai constatat că, prin actul adițional nr. 2 la contract, părțile au stabilit ca până la punerea în funcțiune a rampei ecologice din Portul Constanța, dar nu mai târziu de 31 ianuarie 2008, intimata prestatoare să depoziteze la rampa ecologică din localitatea Costinești, proprietatea sa, deșeurile provenite din activitatea de salubrizare și cele menajere, inclusiv cantitatea de deșeuri aferentă recurentei-reclamante, urmând ca în schimbul acestei prestații, recurenta-reclamantă să achite către intimată-pârâtă un tarif suplimentar pentru depozitarea deșeurilor sale în rampă de 15 lei/mc deșeuri și un tarif de transport până la Costinești de 3,5 lei/mc deșeuri (pct. 2.3.1).

După evocarea conţinutului art. 2.3.2. din actul adiţional nr. 2 la contractul de prestări servicii nr. 24762/6.09.2004, instanţa de recurs a constatat că, prin adresa nr. 30918 din 5 decembrie 2008, intimata-pârâtă a fost înştiinţată cu privire la îndeplinirea tuturor condițiilor legale de punere în funcțiune a rampei ecologice din Portul Constanța și că, începând cu 1 ianuarie 2009, depozitarea deșeurilor urmează a se face în termenii contractuali agreați inițial, A. trebuind să colecteze și să depoziteze deșeurile provenite de la recurenta-reclamantă și de la alți agenți economici în rampa de deșeuri din Portul Constanța și să plătească achizitoarei un tarif de 23,58 euro/tonă (exclusiv T.V.A.) pentru exploatarea depozitului ecologic de deșeuri din Portul Constanța.

S-a mai reţinut că, prin actul adițional nr. 3 din 26.11.2009 la contractul de prestări servicii nr. 24762/6.09.2004, s-a convenit prelungirea duratei convenției până la 1 februarie 2013, în calitate de prestatoare figurând A. Prin acelaşi act adiţional, s-a mai convenit că prestatoarea renunță irevocabil la orice fel de pretenții/daune ce ar putea decurge din predarea cu întârziere a depozitului ecologic din Portul Constanța.

Instanţa de recurs a reţinut că există un decalaj între data când se preconiza punerea în funcțiune a depozitului ecologic din Portul Constanța și data de 1 ianuarie 2009, la care se referă înștiințarea recurentei-reclamante de punere efectivă în funcțiune a rampei din Portul Constanța.

S-a mai constatat că părțile au înțeles să continue raporturile contractuale marcate de contractul de prestări servicii nr. 24762/6.09.2004, chiar dacă pentru o anumită perioadă de timp s-a decis modificarea unor termeni contractuali referitori la locul depozitării deșeurilor și plata tarifului datorat achizitoarei, iar chestiunea prelungirii duratei convenției de prestări servicii până la 1 februarie 2013, în conformitate cu contractul inițial, transpare fără echivoc din interpretarea tuturor actelor încheiate între acestea.

Instanţa de recurs a reţinut că instanţele de fond au considerat în mod eronat că prin actul adițional nr. 3 s-ar fi avut în vedere prejudiciile intimatei-pârâte ce s-ar fi putut naște ulterior datei de 26 noiembrie 2009, data încheierii actului adițional.

Prin actul adițional anterior evocat, intimata-pârâtă a renunțat în schimbul prelungirii contractului la orice fel de pretenții/daune care ar putea decurge din predarea cu întârziere a depozitului ecologic din Portul Constanța, fiind vorba chiar de scutirea de tarif precizată în actul adițional nr. 2 la contract, tarif aferent deșeurilor provenite de la alți agenți economici.

Instanţa de recurs a mai reţinut că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante și sub aspectul faptului că, prin actul adițional nr. 3, intimata-pârâtă nu putea renunța la prejudicii viitoare, lipsite de orice criterii obiective de identificare prin convenția părților.

Mai mult decât atât, instanţa de recurs a constatat că intimata-pârâtă recunoaște la 27 noiembrie 2009, prin adresa nr. 889/2009, imediat după încheierea actului adițional nr. 3, că ,,încheindu-se compensările anterioare, Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. va încasa contravaloarea redevenței pentru depozitare, stabilită în contractul de prestări servicii, adică 23,58 euro/tonă pentru deșeurile depozitate de către prestatoare, colectate de la agenții economici de pe platforma portuară”.

Astfel, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 969-970 C. civ. din 1864, întrucât a considerat în mod nejustificat că intimata-pârâtă nu mai datorează către recurenta-reclamantă tariful pentru serviciile de depozitare a deșeurilor la rampa ecologică din Portul Constanța după actul adițional nr. 2 la convenția de prestări servicii nr. 24762/6.09.2004.

Sub aspectul compensărilor la care fac referire părțile, instanţa de recurs a constatat că se utilizează o terminologie improprie pentru a contura raporturile juridice dintre contractanţi şi că nu apare ca fiind îndeplinită cerința compensării unor creanțe care să fi ajuns la scadență în același timp.

De asemenea, preluarea de către instanța de apel a ideii de compensare convențională afectată de un termen suspensiv incert ori a ideii de compensare a cantității de deșeuri cu o creanță decurgând din daune viitoare contravine prevederilor art. 1144 și urm. C. civ. din 1864, care reglementează compensația ca mod de stingere a obligațiilor care duc la realizarea creanței creditorului.

Pentru aceste motive, instanţa de recurs a apreciat că se impune reaprecierea situației de fapt și reanalizarea pretențiilor recurentei-reclamante, inclusiv sub aspectul prescripţiei dreptului material la acțiune al acestei părţi pentru perioada cuprinsă între 1 februarie 2008 şi 5 martie 2009.

În partea finală a deciziei de casare, s-a reţinut că ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de un termen suspensiv, pe care o acreditează recurenta-reclamantă în justificarea pretențiilor sale, presupune verificarea regulei speciale instituită de art. 7 din Decretul nr. 167/1958 prin raportare la condițiile contractuale în care s-au obligat părțile.

IV. Judecata în apel după casare

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, spre rejudecare, la 13 februarie 2017, sub nr. x/118/2012*.

Prin Încheierea din 8 mai 2017, Curtea de Apel Constanța, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii cererii de aderare la apel formulată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. (fosta A., ca urmare a schimbării denumirii).

A reţinut în acest sens că, în aplicarea art. 293 C. proc. civ. 1865, prima zi de înfăţişare a fost în faţa instanţei care a soluţionat apelul într-un prim ciclu procesual şi că prin decizia de casare părţile nu au fost readuse la o nouă prima zi de înfăţişare cu ocazia rejudecării apelului.

Prin Decizia civilă nr. 364 din 31 mai 2017, Curtea de Apel Constanța, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca tardivă cererea de aderare la apel formulată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.; a respins excepţia lipsei de interes în invocarea motivelor de apel referitoare la prescripţia dreptului la acțiune; a admis apelul declarat de către apelanta-reclamantă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. împotriva sentinței civile nr. 731 din 16 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a sumei de 923.678 lei, reprezentând contravaloare servicii (inclusiv TVA 19%) şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 874.456 lei, aferente debitului în cuantum de 923.678 lei, calculate până la 18 august 2014, precum şi în continuare, până la data plăţii efective a debitului principal; a menţinut dispoziţiile sentinţei apelate privind respingerea ca prescrisă a acţiunii pentru pretențiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 şi 5 martie 2009; a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 27.492 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu expertiză fond; a obligat intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata către apelanta-reclamantă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.770 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel şi recurs; a obligat apelanta-reclamantă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. la plata în contul bugetului local al unităţii administrativ teritoriale Municipiul Constanţa a sumei de 10.330 lei, reprezentând diferenţă taxă judiciară de timbru pentru apel.

În motivarea acestei decizii, instanţa de rejudecare a reţinut, în esenţă, că în fața instanţei de fond au constituit obiect al judecăţii nu numai pretenţiile în sumă totală de 1.798.135,44 lei, ci şi pretenţiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 şi 5 martie 2009. Cu privire la aceste din urmă pretenţii, prin încheierea din 11 septembrie 2012, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar prin sentinţa apelată a dispus respingerea acestora ca prescrise, astfel că, deşi nu a existat o judecată asupra fondului acestor pretenţii, acestea au făcut obiectul sesizării şi judecății instanţei de fond.

Cererile precizatoare prin care se micşorează câtimea pretenţiilor au în vedere pretenţiile ulterioare datei de 6 martie 2009, care au făcut obiectul expertizelor administrate şi nu se poate aprecia că, prin precizarea acestor pretenţii, reclamanta ar fi renunțat, chiar şi implicit, la pretenţiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 şi 5 martie 2009.

Astfel, nu se poate aprecia că prin formularea motivelor de apel referitoare la prescripţia dreptului la acțiune se încalcă dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., care limitează efectul devolutiv la ceea ce s-a judecat în primă instanţă.

Instanţa de rejudecare a reţinut că apelul vizează şi modalitatea de dezlegare de către instanța de fond a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, iar prin cererea de apel se solicită nu numai schimbarea hotărârii apelate şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ci şi modificarea încheierii din 11 septembrie 2012 în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Chiar dacă apelanta-reclamantă a solicitat doar respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, nu şi analizarea în fond a pretenţiilor aferente, excepţia lipsei de interes este nefondată.

După evocarea unor ample considerente din cuprinsul deciziei de casare, instanţa de rejudecare a subliniat că nu mai poate analiza acele motive care privesc intervenţia şi legalitatea unei compensaţii convenţionale şi că se impune în rejudecare interpretarea dată de instanţa de casare actului adiţional nr. 3 din 26 noiembrie 2009.

Din aprecierea probelor administrate în cauză a rezultat că depozitul ecologic de deşeuri a fost predat prestatoarei la 1 februarie 2008, precum şi că, până la acea dată, cantitatea de deşeuri provenită din activitatea achizitoarei şi colectată în perioada cuprinsă între 1 februarie 2005 şi 31 iulie 2007 a fost preluată şi transportată de către prestatoare la un alt loc de depozitare.

După evocarea raporturilor contractuale dintre părţi şi a obiectului acţiunii introductive, instanţa de rejudecare a constatat că suma de 4.558.211,06 lei vizează perioada cuprinsă între data punerii în funcţiune a rampei ecologice din Portul Constanța şi data încheierii actului adițional nr. 3/26.11.2009, perioadă în care au operat efectele actului adiţional nr. 2/2007, iar suma de 22.077,10 lei vizează perioada ulterioară actului adițional nr. 3/26.11.2009.

În perioada cuprinsă între 1 februarie 2008 şi 5 martie 2009, pentru care pretenţiile au fost constatate ca prescrise de către instanţa de fond, între părţi a produs efecte actul adiţional nr. 2/2007, prin care părţile au convenit ca, la punerea în funcţiune a rampei din Portul Constanţa, prestatoarea să depoziteze cantitatea de 43.216 mc deşeuri aferente altor agenţi economici din port fără plata vreunui tarif, cantitate de deşeuri aferentă achizitoarei, depozitată în perioada cuprinsă între 6 septembrie 2004 şi 31 iulie 2007 la rampa din localitatea Costineşti şi pentru care achizitoarea nu a plătit prestatoarei.

S-a susţinut că, în cauză, compensaţia convenţională convenită de apelanta-reclamantă cu intimata-pârâtă a fost afectată de un termen suspensiv incert reprezentat de momentul când cantitatea totală de deşeuri, provenită de la terţi, depozitată de intimata-pârâtă la rampa din port, urma să totalizeze 43.216 mc. Cum până la 1 ianuarie 2012, intimata-pârâtă depozitase la rampa din port o cantitate colectată de la terţi de doar 37.130,62 t deşeuri, rezultă că până la 1 ianuarie 2012, cu doar 2 luni înainte de promovarea acţiunii, nu se împlinise termenul suspensiv incert până la care a fost amânată executarea obligaţiei intimatei-pârâte, şi deci, până la care a fost amânată compensarea convenţională a obligaţiilor reciproce.

După evocarea dispoziţiilor art. 1022 - 1025 C. civ. din 1864, instanţa de apel a constatat că actul adiţional nr. 2/2007 nu stabileşte, nici măcar implicit, vreun termen, ca modalitate a unei obligaţii de a da, a face sau a nu face.

Raportat la obligaţiile principale ale părţilor convenite prin contractul de prestări servicii nr. 24762/6.09.2004, actul adiţional nr. 2/2007 nu amână executarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de plată a tarifului de 23,58 euro/tonă (exclusiv T.V.A.) pentru perioada în cauză, ci o exonerează pe aceasta de obligaţia de plată a tarifului de 23,58 euro/tonă (exclusiv T.V.A.) în limita a 43.216 mc deşeuri aferente altor agenţi economici din port.

Astfel, nu există nicio obligaţie a cărei executare să fi fost amânată până la împlinirea termenului suspensiv reprezentat, în opinia apelantei-reclamante, de momentul când cantitatea totală de deşeuri provenită de la terţi şi depozitată de intimata-pârâtă la rampa din port urma să totalizeze 43.216 mc.

Într-adevăr, potrivit contractului iniţial şi actului adiţional nr. 2/2007, de la momentul anterior evocat, intimata-pârâtă urma să execute obligaţia de plată a tarifului de 23,58 euro/tonă (exclusiv T.V.A.), dar nu pentru cantitatea de deşeuri depozitată până la acel moment (43.216 mc deşeuri), ci pentru deşeurile colectate ulterior atingerii respectivei cantități.

Astfel, nu se poate aprecia că obligaţia de plată a tarifului de 23,58 euro/tonă (exclusiv T.V.A.) în perioada cuprinsă între 1 februarie 2008 şi 30 noiembrie 2009 a fost afectată de un termen suspensiv, de la împlinirea căruia să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune.

În ceea ce priveşte „renaşterea” dreptului la acţiune urmare a renunţării la compensaţie prin actul adițional nr. 3/26.11.2009, termenul de prescripţie extinctivă cunoaşte instituțiile întreruperii, conform art. 13 din Decretul nr. 167/1958 şi suspendării, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, nu şi a repunerii în termen, specific termenelor de decădere.

Împrejurarea susţinută de către apelanta-reclamantă nu poate fi calificată drept o cauză de suspendare a termenului de prescripţie şi nici o cauză de întrerupere a termenului prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.

Prin urmare, în raport de data introducerii acţiunii şi de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 5 martie 2009 a fost considerat prescris.

Instanţa de rejudecare a mai reţinut că nu pot fi primite susţinerile intimatei-pârâte, potrivit cărora instanța de casare a statuat cu putere obligatorie în sensul că s-a renunţat la depozitarea gratuită numai cu privire la diferenţa de cantitate de deşeuri până la 43.216 mc, întrucât în decizia de casare se prevede că, în mod nejustificat, s-a apreciat că intimata-pârâtă nu mai datorează către recurentă-reclamantă tariful pentru serviciile de depozitare a deșeurilor la rampa ecologică din Portul Constanța după actul adițional nr. 2 şi nu după actul adiţional nr. 3, la momentul încheierii căruia nu fusese atinsă cantitatea de 43.216 mc deşeuri.

S-a mai constatat că declaraţia martorului C. este relevantă pentru lămurirea voinţei părţilor la încheierea actului adițional nr. 3/26.11.2009, cu privire la care însă instanța de rejudecare este ţinută de considerentele decisive ale instanţei de casare, din care rezultă că intimata-pârâtă a renunţat la chiar scutirea de tarif precizată în actul adițional nr. 2 la contract, tarif aferent deșeurilor provenite de la alți agenți economici şi că această parte datorează tariful pentru serviciile de depozitare a deșeurilor la rampa ecologică din Portul Constanța după actul adițional nr. 2 la convenția de prestări servicii nr. 24762/6.09.2004.

V. Judecata în recurs

1. Împotriva deciziei civile nr. 364 din 31 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanța, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind pretenţiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 şi 5 martie 2009.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

În motivarea recursului, s-a arătat, în esenţă, că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. 1 şi art. 7 alin. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958 şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. din 1865.

În acest sens, reclamanta a învederat că instanţa de apel a menţinut în mod greşit în rejudecare soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune privind pretenţiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 şi 5 martie 2009.

Astfel, instanţele de fond au apreciat în mod eronat că termenul de prescripţie curge de la punerea în funcţiune a depozitului ecologic proprietatea recurentei-reclamante, deoarece au omis să aibă în vedere împrejurarea consemnată în actul adiţional nr. 2 în sensul că, după punerea în funcţiune, intimata-pârâtă va depozita cu titlu gratuit în depozitul ecologic proprietatea recurentei-reclamante o cantitate similară cu cea depozită de recurenta-reclamantă în depozitul ecologic proprietatea intimatei-pârâte.

Ca urmare a încheierii actului adiţional nr. 3/26.11.2009, prin care intimata-pârâtă a renunţat la scutirea de tarif în schimbul prelungirii contractului, a dispărut retroactiv obligaţia recurentei-reclamante de a accepta ca depozitarea deşeurilor în depozitul său ecologic să se facă cu titlu gratuit.

Astfel, până la data încheierii actului adiţional nr. 3/26.11.2009, recurenta-reclamantă nu putea solicita intimatei-pârâte să achite tariful de depozitare, nefiind îndeplinite condiţiile art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, deoarece anterior acestui moment depozitarea era cu titlu gratuit.

În aplicarea dispoziţiilor anterior evocate, termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă de la data când s-a născut dreptul la acţiune, respectiv la 26 noiembrie 2009, dată la care părţile au convenit renunţarea la scutirea de tarif în schimbul prelungirii contractului.

În altă ordine de idei, dreptul recurentei-reclamante de a încasa tariful aferentei perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 şi 30 noiembrie 2009 era sub termen suspensiv, perioada cuprinsă între actul adiţional nr. 2 şi actul adiţional nr. 3 încadrându-se în dispoziţiile art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că nu a existat o exonerare de obligaţie odată cu încheierea actului adiţional nr. 2, cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci o amânare a obligaţiei până la momentul la care condiţiile contractuale iniţiale vor fi îndeplinite.

În aceste condiţii, calculând termenul de prescripţie de 3 ani de la 26 noiembrie 2009 - data încheierii actului adiţional nr. 3, când a expirat termenul suspensiv, rezultă că termenul de prescripţie s-a împlinit la 26 noiembrie 2012, deci ulterior formulării acţiunii introductive prin care a fost întrerupt cursul prescripţiei extinctive.

În subsidiar, s-a susţinut că termenul de prescripţie extinctivă curge de la cesiunea contractului deoarece, anterior cesiunii, recurenta-reclamantă nu se putea îndrepta împotriva noului dobânditor al contractului, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Cum cesiunea contractului de prestări servicii nr. 24762/06.09.2004 de către S.C. A. S.R.L. către S.C. A. - Filiala X S.R.L. a intervenit la 6 iulie 2009, dreptul la acţiune faţă această din urmă parte (devenită între timp S.C. B. S.R.L.) se naşte cel mai devreme la 6 iulie 2009.

Astfel, chiar dacă s-ar considera că termenul de prescripţie de 3 ani nu a început să curgă de la 26 noiembrie 2009, ci de la 6 iulie 2009, rezultă că acest termen s-a împlinit la 6 iulie 2012, deci ulterior formulării acţiunii introductive prin care a fost întrerupt cursul prescripţiei extinctive.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A.

2. Împotriva încheierii din 8 mai 2017 şi a deciziei civile nr. 364 din 31 mai 2017, pronunţate de Curtea de Apel Constanța, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în parte a încheierii şi deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii excepţiei lipsei de interes în declararea apelului împotriva soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la pretenţiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 şi 5 martie 2009 şi respingerii ca neîntemeiate a pretenţiilor ulterioare datei de 5 martie 2009 şi până la 1 februarie 2010, precum şi înlăturarea dispoziţiei de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată din toate etapele procesuale, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată din recurs.

În motivarea recursului, pârâta a arătat, în esenţă, că în mod nelegal a fost respinsă excepţia lipsei de interes în declararea apelului de către reclamantă cu privire la prescripţia extinctivă a tarifului de depozitare aferent perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 şi 5 martie 2009.

În acest sens, s-a învederat că sumele pretinse cu titlu de tarif de despăgubire pentru perioada anterior menţionată nu mai formează obiectul cererii de chemare în judecată câtă vreme atât prin precizarea de acţiune, cât şi prin petitul cererii de apel, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata debitului şi a penalităţilor de întârziere ulterioare datei de 5 martie 2009 şi până la 1 februarie 2010.

În aceste condiţii, apelul declarat de către reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe sub aspectul soluţiei pronunţate asupra prescripţiei extinctive este lipsit de interes, întrucât eventuala admitere a apelului nu ar putea conduce la admiterea pretenţiilor aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 şi 5 martie 2009.

Acordând cererilor precizatoare o semnificaţie diferită de cea care rezultă expres şi neechivoc din cuprinsul acestora, instanţa de apel a încălcat atât principiul disponibilităţii, cât şi principiul rolului activ al judecătorului, întrucât au fost depăşite limitele puterii de apreciere conferite instanţei.

Astfel, soluţia cu privire la excepţia lipsei de interes în exercitarea apelului cu privire la prescripţia extinctivă a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 şi art. 295 C. proc. civ. din 1865, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din acelaşi act normativ.

Având în vedere că debitele pretinse cu titlu de tarif de despăgubire aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 şi 5 martie 2009 nu mai formau obiectul judecăţii în primă instanţă şi nici în apel, instanţa de rejudecare a procedat în mod nelegal la soluţionarea pe fond a acestor pretenţii, fiind încălcate dispoziţiile art. 294 şi art. 295 C. proc. civ. din 1865, referitoare la efectul devolutiv al apelului.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a învederat că este nelegală soluţia de admitere a apelului reclamantei şi de schimbare în parte a sentinţei apelate în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată.

În acest sens, sintagma „după actul adiţional nr. 2” din decizia de casare a fost interpretată de instanţa de rejudecare ca referindu-se la perioada ulterioară încheierii actului adiţional nr. 2, şi nu la cea ulterioară încheierii actului adiţional nr. 3.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de rejudecare a apreciat în mod greşit că este ţinută de presupusa dezlegare dată de instanţa de casare cu privire la voinţa părţilor la încheierea actului adiţional nr. 3, întrucât lămurirea intenţiei reale a părţilor la încheierea actului adiţional reprezintă o chestiune de fapt care rămâne la aprecierea suverană a instanţelor de fond.

Procedând în acest mod, instanţa de rejudecare a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, de natură a atrage incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din acelaşi act normativ.

Sub un al doilea aspect, s-a arătat că şi dacă s-ar admite că dezlegările din decizia de casare care privesc interpretarea voinţei părţilor la încheierea actului adiţional nr. 3 se impun cu putere obligatorie instanţei de trimitere, soluţia acestei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea respectivelor dezlegări.

Prin ruperea din context a dezlegării instanţei de casare în sensul că instanţele inferioare din primul ciclu procesual au apreciat în mod greşit că recurenta-pârâtă nu mai datorează tarif de depozitare după încheierea actului adiţional nr. 2, instanţa de rejudecare a dedus printr-un silogism greşit că instanţa de casare ar fi statuat, în mod implicit, că această parte datorează tariful de despăgubire chiar de la momentul încheierii actului adiţional nr. 2 şi nu de la momentul încheierii actului adiţional nr. 3.

În acest sens, s-a arătat că scutirea convenită prin actul adiţional nr. 2 a rămas aplicabilă independent de încheierea ulterioară a actului adiţional nr. 3, recurenta-pârâtă nedatorând nicio parte din tariful de depozitare de la plata căruia fusese scutită prin actul adiţional nr. 2.

După evocarea unor considerente din cuprinsul deciziei de casare, recurenta-pârâtă a subliniat că prelungirea duratei convenţiei de prestări servicii sau continuarea raporturilor contractuale reţinută de instanţa de casare nu implică aplicarea retroactivă a termenilor în care părţile au decis continuarea, respectiv prelungirea convenţiei, întrucât modificarea convenţiei produce efecte de la momentul semnării de către părţi.

Sub un al treilea aspect, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de rejudecare a pronunţat o soluţie ce încalcă principiul neretroactivităţii în privinţa modului în care a interpretat aplicarea în timp a efectelor actului adiţional nr. 3.

În sprijinul acestei susţineri, s-a învederat că actele juridice prin care părţile revin asupra unui acord încheiat anterior, în sensul desfiinţării sale, nu pot produce efecte juridice decât pentru viitor, soluţie impusă de principiul securităţii circuitului civil.

Recurenta-pârâtă a mai subliniat că daunele deja acoperite, respectiv pretenţiile în despăgubire deja stinse până la data încheierii actului adiţional nr. 3, în modalitatea convenită prin actul adiţional nr. 2 (pretenţiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 şi 26 noiembrie 2009) nu mai puteau forma obiectul unei tranzacţii ori renunţări, câtă vreme nu mai existau din punct de vedere juridic, o asemenea renunţare fiind lipsită de obiect şi, deci, nulă absolut.

Dat fiind că instanţa de rejudecare nu a mai examinat apărările recurentei-pârâte cu privire la modul în care actul adiţional nr. 3 îşi produce efectele şi nici nu a avut în vedere probele administrate în cauză, în special depoziţia martorului C., soluţia din apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 315 alin. 3 C. proc. civ. din 1865 şi cu încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O.

Mai mult decât atât, dezlegarea dată cu privire la modul de aplicare în timp a actului adiţional nr. 3 denotă pronunţarea unei soluţii cu schimbarea înţelesului vădit neîndoielnic al unui act juridic, de natură a atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. din 1865.

Referitor la încheierea de şedinţă din 8 mai 2017, recurenta-pârâtă a criticat soluţia de respingere ca tardivă a cererii de aderare la apel, învederând că dispoziţiile art. 293 alin. 1 C. proc. civ. din 1865 nu stabilesc că prima zi de înfăţişare poate exista numai în faţa instanţei care judecă apelul în primul ciclu procesual.

După evocarea unei decizii de speţă a instanţei supreme, recurenta-pârâtă a subliniat că este admisă existenţa de principiu a acestui moment procesual în faţa instanţei de rejudecare şi, în consecinţă, a posibilităţii de a formula o cerere de aderare la apel în faţa acestei instanţe.

În ipoteza casării în tot a deciziei recurate, actele de procedură efectuate în cauză sunt nule, iar judecarea apelului în al doilea ciclu procesual se realizează de la începutul acestei etape procesuale. În acest caz, există o primă zi de înfăţişare şi în faţa instanţei de rejudecare, motiv pentru care este posibilă formularea unei cereri de aderare la apel şi în al doilea ciclu procesual.

Astfel, soluţia instanţei de rejudecare de respingere ca tardivă a cererii de aderare la apel, prin care s-a reţinut că prima zi de înfăţişare poate exista numai în faţa instanţei care judecă apelul în primul ciclu procesual, a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 293 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din acelaşi act normativ.

În fine, recurenta-pârâtă a mai susţinut că este nelegală soluţia de obligare a sa la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, aferente etapelor din primul ciclu procesual.

Dat fiind că pretenţiile reclamantei au fost admise numai în parte de către instanţa de apel, aceeaşi soluţie se impunea şi în privinţa cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată, respectiv proporţional cu pretenţiile admise.

Mai mult decât atât, cheltuielile de judecată efectuate în fiecare stadiu procesual trebuie solicitate până la închiderea dezbaterilor în faţa acelei instanţe. Ulterior, acestui moment, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată nu mai poate fi făcută decât pe cale separată.

Or, reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată în faţa instanţei de recurs, motiv pentru care nu putea solicita aceste cheltuieli decât pe cale separată.

Astfel, instanţa de rejudecare nu putea să admită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată anterior menţionate, o asemenea cerere fiind inadmisibilă, întrucât a fost formulată „omisso medio”.

Reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L.

3. Verificând hotărârile atacate în raport de actele dosarului şi de motivele invocate, Înalta Curte a reţinut următoarele:

3.1. Recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii din 8 mai 2017, în ceea ce priveşte admiterea excepţiei tardivităţii apelului incident.

În rejudecarea apelului după casare, la termenul din 03.04.2017, intimata-pârâtă B. a formulat cerere de aderare la apelul reclamantei (apel incident), prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei primei instanţe, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, dispusă prin încheierea din 17.05.2012.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 293 alin. 1 fraza ultimă C. proc. civ. din 1865, conform cărora cererea de aderare la apel se poate face până la prima zi de înfăţişare, instanţa de apel a admis excepţia tardivităţii apelului incident, reţinând că prima zi de înfăţişare a avut loc în primul ciclu procesual.

Soluţia instanţei de apel este legală şi corectă, iar criticile recurentei-pârâte sub acest aspect sunt nefondate.

Decizia instanţei de apel din primul ciclu procesual a fost casată pentru greşita aplicare a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865) şi pentru necesitatea reaprecierii situaţiei de fapt, ce nu fusese pe deplin stabilită (art. 314 C. proc. civ. 1865), iar nu pentru încălcarea formelor de procedură sancţionată cu nulitatea.

Ca urmare, judecata trebuia continuată de la momentul încuviinţării şi administrării probatoriului suplimentar şi apoi cu etapa dezbaterilor şi deliberării, când urma a fi stabilită situaţia de fapt, pe baza interpretării şi coroborării probelor administrate.

De aceea, momentul primei zile de înfăţişare a rămas termenul din 19.10.2015, când părţile legal citate au putut pune concluzii, potrivit art. 134 C. proc. civ. 1865.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii din 8 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat.

3.2. Recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 364 din 31 mai 2017.

3.2.1. Printr-un prim motiv de recurs, pârâta a invocat încălcarea normelor de procedură privind limitele efectului devolutiv al apelului referitor la pretenţiile aferente perioadei 01.02.2008 - 05.03.2009, cu consecinţe atât asupra modului de soluţionare a excepţiei lipsei de interes în invocarea motivelor de apel referitoare la prescripţia dreptului la acțiune, cât şi asupra legalităţii examinării pe fond a aceloraşi motive de apel.

Pentru examinarea acestor critici, este necesară lămurirea atât a obiectului judecăţii în primă instanţă, cât şi a limitelor apelului.

Astfel, după cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, precizarea câtimii pretenţiilor făcută de reclamantă la prima instanţă, în urma administrării probei cu expertiza contabilă, a fost făcută în contextul admiterii prin încheierea de şedinţă din 11.09.2012 a excepţiei prescripţiei pentru pretenţiile anterioare datei de 05.03.2009. Aceasta nu a însemnat o restrângere a obiectului cererii de chemare în judecată şi nici o renunţare la pretenţiile cu privire la care tribunalul admisese excepţia prescripţiei, ci precizarea a fost consecinţa faptului cu aceste pretenţii deja primiseră o soluţie în primă instanţă, printr-o încheiere interlocutorie, care nu mai putea fi criticată decât prin apelul împotriva sentinţei.

În acest sens, prin cererea de apel, reclamanta a criticat în mod expres soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei pronunţată prin încheierea din 11.09.2012, indicând că apelul este îndreptat atât împotriva sentinţei, cât şi a acestei încheieri premergătoare.

Ca urmare, apelul nu era limitat la pretenţiile aferente perioadei 05.03.2009 - 01.02.2010, ci viza şi pretenţiile anterioare considerate prescrise de prima instanţă.

Pentru aceste considerente, pentru motivele de apel referitoare la prescripţia dreptului la acțiune este îndeplinită condiţia de exercitare a acţiunii civile privind interesul, astfel încât în mod corect instanţa de apel a examinat aceste critici care făceau obiectul apelului declarat de reclamantă.

În consecinţă, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865, constând în încălcarea normelor de procedură privind limitele efectului devolutiv al apelului (art. 294 şi art. 295 C. proc. civ. 1865).

3.2.2. Pentru a răspunde motivelor de recurs invocate de recurenta-pârâtă B. referitoare la interpretarea actelor adiţionale nr. 2/18.09.2007 şi nr. 3/26.11.2009 la contractul de prestări servicii nr. 24762/06.09.2004, încadrate în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ. din 1865, este necesară lămurirea, în prealabil, a dezlegărilor cu caracter obligatoriu făcute prin decizia de casare.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs este obligatorie pentru judecătorii fondului numai cu privire la problemele de drept dezlegate, precum şi cu privire la necesitatea administrării unor probe.

Este adevărat că stabilirea stării de fapt rămâne în atribuţia instanţei de fond de rejudecare, aceasta nefiind ţinută de eventualele constatări în fapt ale instanţei de recurs. Cu toate acestea, în cazul disputei dintre părţi cu privire la înţelesul şi efectele unor clauze contractuale, chiar dacă lămurirea intenţiei reale a părţilor poate fi considerată o chestiune de fapt, ce presupune interpretarea probatoriului, nu trebuie omis că, în cazul în care interpretarea clauzelor presupune aplicarea regulilor de interpretare a convenţiei prevăzute de art. 970 şi 977-985 C. civ. 1864 sau aplicarea unor norme de drept material în materia convenţiilor, se intră în domeniul legalităţii. Aceasta cu atât mai mult cu cât interpretarea clauzelor convenţiei este strâns legată de calificarea juridică a contractului şi de stabilirea conţinutului raportului juridic, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

În acest context, Înalta Curte va înlătura criticile recurentei-pârâte privind încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865, constând în teza potrivit căreia decizia de casare nu ar conţine dezlegări obligatorii ale unor probleme de drept.

Trebuie observat, în acest sens, că decizia instanţei de apel din primul ciclu procesual a fost casată pentru greşita aplicare a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865), şi anume încălcarea prevederilor art. 969-970 C. civ. 1864, instanţa de recurs reţinând că, prin actul adițional nr. 3/26.11.2009, pârâta a renunțat în schimbul prelungirii contractului la orice fel de pretenții/daune care ar putea decurge din predarea cu întârziere a depozitului ecologic din Portul Constanța, fiind vorba chiar de scutirea de tarif precizată în actul adițional nr. 2 la contract, tarif aferent deșeurilor provenite de la alți agenți economici. Instanţa de recurs a mai reţinut că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante și sub aspectul faptului că, prin actul adițional nr. 3, intimata-pârâtă nu putea renunța la prejudicii viitoare, lipsite de orice criterii obiective de identificare prin convenția părților.

În plus, instanţa de recurs a mai statuat că nu sunt aplicabile prevederile art. 1144 şi urm. C. civ. 1864, care reglementează compensaţia, părţile utilizând o terminologie improprie.

Cu toate acestea, în rejudecare, instanţa de apel era obligată să stabilească chestiunile de drept dezlegate în recurs, de care trebuia să ţină seama în soluţionarea litigiului, dar totodată trebuia să procedeze la o reapreciere a situaţiei de fapt şi la o analiză proprie a pretenţiilor reclamantei, realizând o corectă aplicare a legii, în coordonatele ce reieşeau din decizia de casare.

Astfel, chestiunea litigioasă esenţială, ce are la bază o interpretare diferită a considerentelor deciziei de casare, constă în aceea dacă scutirea de tarif convenită prin art. 2.3.2. din actul adiţional nr. 2/18.09.2007 a fost revocată cu efect retroactiv prin art. 3 din actul adiţional nr. 3/26.11.2009, ceea ce ar îndreptăţi pe reclamantă să obţină plata tarifului de depozitare a deşeurilor prevăzut la art. 15.2 alin. 1 din contractul nr. 24762/06.09.2004, începând cu data de 01.02.2008, când a fost pusă în funcţiune rampa de gunoi din incinta portului Constanţa.

În lămurirea acestei chestiuni, trebuie plecat de la analiza gramaticală a considerentelor deciziei de casare, care în situaţia în care par echivoce, trebuie examinate în contextul situaţiei de fapt rezultate din probele administrate şi prin aplicarea regulilor de interpretare a convenţiilor.

Astfel, decizia de casare a stabilit cu certitudine două aspecte:

(i) prin actul adiţional nr. 3/26.11.2009, A. a renunţat la prejudiciile născute anterior datei de 26.11.2009, iar nu la prejudicii viitoare;

(ii) aceste prejudicii sunt în legătură cu scutirea de tarif precizată în actul adiţional nr. 2/2007.

La o analiză atentă a acestor considerente, se poate observa că prima instanţă de recurs nu a precizat dacă renunţarea la scutirea de tarif se aplică retroactiv, inclusiv pentru cantitatea de deşeuri provenind de la terţi, considerată de părţi ca fiind deja „compensată” la 26.11.2009, potrivit terminologiei utilizate în corespondenţa părţilor, sau doar pentru cantitatea de deşeuri depozitate în perioada ulterioară actului adiţional nr. 3, respectiv în perioada 01.12.2009 - 01.02.2010.

În acest context, trebuie subliniat că atunci când s-au referit la prejudicii ce ar putea decurge din predarea cu întârziere a depozitului ecologic din Portul Constanţa, părţile au avut în vedere că scutirea de tarif convenită la art. 2.3.2. din actul adiţional nr. 2/18.09.2007 are drept cauză faptul că, în perioada 06.09.2004 - 31.07.2007, reclamanta C.N.A.P.M. a depozitat deşeuri la rampa prestatorului din localitatea Costineşti, pentru care nu a plătit niciun tarif. Aşadar, toate „prejudiciile” ce se urmărea a fi „compensate” prin scutirea de tarif până la concurenţa cantităţii de 43.216 tone erau născute anterior datei de 26.11.2009, când a fost încheiat actul adiţional nr. 3.

De aceea, apare ca plauzibilă interpretarea conform căreia prin art. 3 din actul adiţional nr. 3/26.11.2009, pârâta a renunţat la scutirea de tarif pentru deşeurile provenite de la terţi, depozitate în perioada 01.12.2009 - 01.02.2010, fără ca părţile să revoce cu efect retroactiv scutirea acordată prin art. 2.3.2. din actul adiţional nr. 2/18.09.2007 şi care şi-a produs deja efectele până la actul adiţional nr. 3.

Făcând abstracţie de situaţia de fapt ce rezulta din probele administrate atât în primul ciclu procesual, cât şi în rejudecarea apelului după casare, instanţa de apel a reţinut în mod greşit interpretarea susţinută de reclamantă, potrivit căreia decizia de casare a stabilit fără nicio umbră de îndoială că pârâta ar fi renunţat cu efect retroactiv la scutirea de tarif pentru întreaga cantitate de 43.216 tone de deşeuri.

Această interpretare nu numai că nu rezulta cu certitudine din considerentele deciziei de casare, dar era şi în vădită contradicţie cu intenţia reală a părţilor ce reieşea din probele administrate.

În acest sens, în afară de declaraţia martorului C., cu privire la care instanţa de apel a arătat că este relevantă pentru lămurirea voinţei părţilor la încheierea actului adițional nr. 3/26.11.2009, este edificatoare adresa nr. 927/28.06.2011, prin care reclamanta C.N.A.P.M. S.A. invita pârâta la discuţii „în scopul identificării celei mai bune soluţii pentru plata tarifului de 23,58 euro/to datorat şi neachitat de către A…în perioada cuprinsă între finalizarea compensării şi data de 01.07.2011” (subl.ns.).

În afară de regula de interpretare a convenţiilor prevăzută de art. 977 C. civ. 1864, referitoare la prioritatea voinţei reale a părţilor, în sprijinul concluziei anterioare este aplicabilă şi regula specială prevăzută de art. 978 C. civ. 1864, conform căreia clauzele îndoielnice se interpretează în înţelesul în care ele pot produce un efect.

Potrivit explicaţiilor orale ale recurentei-pârâte cu ocazia dezbaterilor în recurs şi expuse apoi în concluziile scrise, renunţarea cu efect retroactiv la scutirea de tarif în schimbul prelungirii contractului era în mod vădit nejustificată din punct de vedere economic, depăşind cu mult profitul ce putea fi obţinut de prestator în perioada 2010-2012, astfel încât o asemenea interpretare ar fi condus la stabilirea în sarcina pârâtei a unei obligaţii lipsite de cauză. În condiţiile în care nu s-a demonstrat că prestatorul ar fi acţionat într-un scop justificat din punct de vedere economic prin asumarea unei pierderi, pretinsa obligaţie de plata a tarifului integral, ca urmare a renunţării la scutire, ar fi în mod evident lovită de nulitate, deoarece scopul desfăşurării unei activităţi comerciale este obţinerea de profit („animus lucri”).

În concluzie, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 969 alin. 2 C. civ. 1864, referitoare la regula „mutuus dissensus”, când a apreciat că prin actul adițional nr. 3/26.11.2009 a fost revocată cu efect retroactiv clauza de scutire de tarif prevăzută la art. 2.3.2. din actul adiţional nr. 2/18.09.2007.

În realitate, această revocare/renunţare operează doar pentru deşeurile provenite de la terţi, depozitate în perioada 01.12.2009 - 01.02.2010, ulterior încheierii actului adițional nr. 3/26.11.2009.

Din probele administrate în faţa instanţelor de fond, în special din raportul de expertiză contabilă întocmit de experţii D., E. şi F. şi răspunsul la obiecţiuni al aceloraşi experţi a rezultat situaţia de fapt, necontestată de părţi, conform căreia în perioada 01.12.2009 - 01.02.2010 pârâta a depozitat la rampa de deşeuri din Portul Constanţa o cantitate de 181,10 tone de deşeuri provenită de la operatori portuari terţi, pentru care datorează reclamantei un tarif de 17.801,47 lei fără TVA, respectiv 21.183,75 lei inclusiv TVA.

Conform art. 19.1 din contractul de prestări servicii nr. 24762/06.09.2004, prestatorul datorează o penalitate de 0,1% pe zi de întârziere din valoarea obligaţiei principale.

Calculând penalităţile datorate de prestator până la data de 18.08.2014, respectiv pentru 977 de zile, experţii contabili au stabilit un cuantum al penalităţilor de 20.696,52 lei, daunele moratorii convenţionale fiind datorate în continuare, până la data plăţii efective a debitului principal.

Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 364 din 31 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a modificat în parte decizia atacată, în sensul că:

- în temeiul art. 969-970 şi art. 1066 C. civ. 1864, a obligat pe pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a sumei de 21.183,75 lei, reprezentând contravaloare servicii (inclusiv TVA) şi a penalităţilor de întârziere aferente în sumă de 20.696,52 lei, calculate până la 18.08.2014, precum şi în continuare, până la data plăţii efective a debitului principal;

- în temeiul art. 274, art. 298 şi art. 316 C. proc. civ. din 1865, a obligat pe pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 8.829,31 lei, pentru toate fazele procesuale anterioare, cheltuieli care constau în: - suma de 2.286,21 lei taxă judiciară de timbru corespunzător pretenţiilor admise pentru judecata în primă instanţă; - suma de 1.143,10 lei taxă judiciară de timbru corespunzător pretenţiilor admise pentru judecata în apel şi - suma de 5.400 lei, reprezentând onorariu de expertiză la prima instanţă.

Răspunzând criticilor din recursul pârâtei referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată prin decizia recurată, Înalta Curte a constatat că reclamanta, deşi a solicitat şi acordarea cheltuielilor cu taxa judiciară de timbru plătită în primul recurs, nu a solicitat aceste cheltuieli în cauză, precizând cu ocazia dezbaterilor de la termenul din 07.12.2016 că îşi rezervă dreptul de a solicita aceste cheltuieli pe cale separată. În aceste condiţii, nu poate fi acordată partea din taxa judiciară de timbru corespunzătoare pretenţiilor admise, achitată de reclamantă pentru soluţionarea primului recurs.

Soluţia menţionată anterior cu privire la cheltuielile de judecată pentru toate fazele procesuale anterioare presupune că au fost înlăturate implicit toate dispoziţiile instanțelor de fond, prin care reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei cheltuieli de judecată.

În consecinţă, au fost menţinute doar acele dispoziţii ale deciziei de apel care nu sunt contrare prezentei decizii, şi anume cele privind:

- respingerea ca tardivă a cererii de aderare la apel;

- respingerea excepţiei lipsei de interes în invocarea motivelor de apel referitoare la prescripţia dreptului la acțiune;

- admiterea apelului declarat de către apelanta-reclamantă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. împotriva sentinței civile nr. 731 din 16 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă;

- schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată;

- menţinerea dispoziţiilor sentinţei apelate privind respingerea ca prescrisă a acţiunii pentru pretențiile aferente perioadei cuprinse între 1 februarie 2008 şi 5 martie 2009;

- obligării apelantei-reclamante Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. la plata în contul bugetului local al unităţii administrativ teritoriale Municipiul Constanţa a sumei de 10.330 lei, reprezentând diferenţă taxă judiciară de timbru pentru apel.

3.3. Recursul declarat de reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. împotriva deciziei civile nr. 364 din 31 mai 2017

Recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că termenul de prescripţie pentru pretenţiile aferente perioadei 01.02.2008 - 05.03.2009 a început să curgă la data de 26.11.2009, când a fost încheiat actul adiţional nr. 3, deoarece la acest moment s-ar fi născut dreptul la acţiune sau s-ar fi împlinit un pretins termen suspensiv incert.

Aceste susţineri pornesc de la premisa că prin actul adiţional nr. 3/26.11.2009, părţile ar fi convenit revocarea cu efect retroactiv a scutirii de tarif convenite prin art. 2.3.2. din actul adiţional nr. 2/18.09.2007.

Or, aşa cum s-a argumentat anterior la pct. 3.2.2. din prezenta decizie, această revocare/renunţare operează doar pentru deşeurile provenite de la terţi, depozitate în perioada 01.12.2009 - 01.02.2010, iar nu şi pentru cele aferente perioadei 01.02.2008 - 05.03.2009.

Prin urmare, nu este îndeplinită situaţia premisă invocată de recurenta-reclamantă drept un impediment pentru a se stabili începutul cursului termenului de prescripţie la momentul depozitării deşeurilor, moment de la care s-ar fi născut pretinsul drept de creanţă constând în tariful de 23,58 euro/tonă prevăzut la art. 15.2 alin.1 din contractul nr. 24762/06.09.2004.

Motivul de recurs subsidiar, referitor la cesiunea contractului de prestări servicii nr. 24762/06.09.2004 intervenită la 06.07.2009, ca pretins moment de început al cursului prescripţiei, nu poate fi primit întrucât este formulat „omisso medio”, reprezentând în realitate o critică la soluţia primei instanţe, care nu a fost formulată pe calea apelului. Or, potrivit art. 292 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Aşadar, instanţele de fond au făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, în privinţa admiterii excepţiei prescripţiei extinctive pentru pretenţiile aferente perioadei 01.02.2008 - 05.03.2009.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. împotriva deciziei civile nr. 364 din 31 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat.

3.4. În temeiul art. 316 raportat la art. 274 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, reţinând că, în condiţiile admiterii recursului pârâtei împotriva deciziei instanţei de apel şi respingerii recursului reclamantei împotriva aceleiaşi decizii, reclamanta este partea căzută în pretenţii în prezentul recurs, Înalta Curte a obligat pe recurenta-reclamantă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. la plata către recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 39.174,53 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, compuse din: - suma de 10.836,76 lei taxă judiciară de timbru corespunzătoare rezultatului obţinut prin admiterea recursului, anume diminuarea pretenţiilor admise cu suma de 1.756.253,73 lei; - 5 lei timbru judiciar; - suma de 28.332,77 lei onorariu de avocat dovedit cu factura nr. 1710966/25.09.2017 şi extrasul de cont din 25.09.2017.

Onorariul de avocat în cuantum de 13.007,7 lei aferent facturii nr. 1810036/22.01.2018 nu va fi inclus în cheltuielile de judecată acordate, întrucât ordinul de plată emis la 22.01.2018, depus la dosar, nu face dovada plăţii, nefiind semnat şi ştampilat de bancă, astfel cum se menţionează chiar în cuprinsul acestui înscris.