Nullity of loan contract: inadmissibility exception as merits defense and proof of fund delivery

Contract de împrumut. Acţiune în constatarea nulităţii absolute. Invocarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii. Analiza excepţiei în considerentele hotărârii pronunţate. Consecinţe

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : acţiune în constatare

nulitate absolută

contract de împrumut

excepţia inadmisibilităţii

C. proc. civ., art. 248, art. 397, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 478 alin. (3)

C. civ. din 1864, art. 942, art. 962, art. 1576

În cazul în care într-o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, este corectă reţinerea instanţei de apel în sensul că instanţa de fond nu era obligată să dezlege excepţia prin dispozitivul hotărârii sau al unei încheieri interlocutorii, fiind suficientă analiza acesteia în considerentele hotărârii pronunţate, având în vedere că această excepţie reprezintă o apărare pe fondul cauzei, strâns legată de dreptul la acţiune.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 5376 din 20 decembrie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/110/2013, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B. a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut încheiat la data de 17.09.2009, atestat sub nr. 271/22.09.2009 de avocat C.

Prin sentinţa civilă nr. 255/2016 din 8 iulie 2016, Tribunalul Bacău, Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul B. şi a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut încheiat între părţi la data de 17.09.2009, atestat de avocatul C. sub nr. 271/22.09.2009.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul B.

Prin decizia civilă nr. 984/2017 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă s-a respins apelul promovat de pârâtul B., împotriva sentinţei civile nr. 255 din 08 iulie 2016, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/110/2013, în contradictoriu cu intimaţii SC A. SRL şi D., ca nefondat; s-a admis, în parte, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de intimaţi; a fost obligat apelantul să plătească intimatei suma de 5000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii, rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs şi respingerea acţiunii, iar în subsidiar, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Ca o chestiune prealabilă, recurentul arată că a formulat acţiune pentru restituirea parţială a împrumutului acordat intimatei la 17.09.2009, în sumă de 287.000 dolari SUA, acţiune ce formează obiectul dosarului nr. y/110/2013 al Tribunalului Bacău, Secţia a II-a civilă, a cărei judecată a fost suspendată până la soluţionarea prezentei cauze.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de fond nu s-a pronunţat prin dispozitivul hotărârii, conform art. 248 coroborat cu art. 397 C. proc. civ., asupra excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, motivat de faptul că intimata reclamantă a invocat ca motiv de nulitate absolută lipsa cauzei obligaţiei de restituire a împrumutului. Instanţa de apel a apreciat că această excepţie reprezintă o apărare pe fondul cauzei şi din această perspectivă instanţa de fond nu era obligată să dezlege excepţia prin dispozitivul hotărârii sau al unei încheieri interlocutorii, ci este suficient să analizeze excepţia în considerentele hotărârii.

De asemenea, arată că instanţa de apel a reţinut ca motiv al nulităţii contractului de împrumut lipsa obiectului, deşi reclamanta a invocat lipsa cauzei obligaţiei de restituire a împrumutului ca motiv de nulitate, schimbând astfel cauza cererii, cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. 3 C. proc. civ. Nici nu a pus în dicuţia părţilor acest aspect, conform art. 22 alin. 2 şi art. 224 C. proc. civ., încălcând astfel art. 389 şi art. 397 C. proc. civ., inclusiv art. 9 alin. 2 din acelaşi cod care reglementează principiul disponibilităţii în procesul civil.

Mai susţine şi faptul că instanţa de fond a admis proba cu martori, deşi iniţial a respins-o, pentru dovedirea unui act juridic ce are o valoare mai mare de 250 lei, încălcând art. 1191 C. civ. de la 1864. Arată că înscrisul care atestă contractul de împrumut are valoarea unui înscris sub semnătură privată, iar reclamanta a recunoscut întotdeauna înscrisul, însă a contestat faptul că ulterior încheierii împrumutului s-a remis suma de bani ce a fost prevăzută în înscris.

Consideră că instanţa de apel în mod nelegal a înlăturat încălcările dispoziţiilor legale de către instanţa de fond şi a reţinut în mod eronat că dovada reţinerii sau remiterii unei sume de bani se poate face cu orice mijloc de probă.

Apreciază că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 390, art. 392 C. proc. civ. coroborate cu art. 216 alin. 4 C. proc. civ. prin faptul că, după ce s-a dat cuvântul pe fondul cauzei în apel, preşedintele completului a intervenit de mai multe ori în timpul pledoariei avocatului recurentului.

Referitor la critica întemeiată pe pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea cuprinde elemente străine de cauză întrucât instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada împrumutului din cauza inexistenţei agentului instrumentator care nu ar fi constatat remiterea sumei de bani, relevant fiind dacă s-au remis banii, şi nu modalitatea sau persoana care a remis banii. Mai arată că hotărârea cuprinde şi motive contradictorii, întrucât instanţa de apel apreciază că, contractul de împrumut se consideră perfect în momentul remiterii sumei de bani şi în afara actului de remitere ne aflăm în prezenţa unei simple promisiuni de a contracta, iar ulterior instanţa reţine că nu ne aflăm în situaţia inadmisibilităţii acţiunii, pe motiv că nu s-a încheiat contractul de împrumut de vreme ce nu s-a remis suma de bani.

Recurentul - pârât a mai invocat şi dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., apreciind că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 942 coroborate cu ale art. 1576 şi urm. C. civ. de la 1864 care prevăd că împrumutul este un act juridic şi o componentă a acestuia o reprezintă actul de remitere a lucrului. Or, instanţa de apel a reţinut eronat că remiterea lucrului este un fapt juridic distinct de contractul de împrumut şi care poate fi dovedit prin orice mijloc de probă.

Susţine că instanţa de apel a confundat obiectul contractului (împrumutul) cu obiectul obligaţiei, care este prestaţia la care se angajează debitorul, inclusiv a confundat obiectul obligaţiei cu cauza, încălcând prevederile art. 962 şi art. 966 C. civ. de la 1864.

Recurentul arată şi faptul că instanţa de apel a nesocotit şi prevederile Legii nr. 99/1999 privind înregistrarea contractului de credit în arhiva electronică de garanţii reale mobiliare, deoarece nu a luat în considerare efectele juridice ale înregistrării în această arhivă a contractului de împrumut ce formează obiectul judecăţii.

Intimata-reclamantă SC A. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei curţii de apel.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile de recurs formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că recursul declarat este nefondat, potrivit următoarelor considerente:

Recurentul-pârât a invocat, în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ., faptul că instanţa de apel a încălcat normele de procedură prevăzute la art. 248 C. proc. civ. coroborat cu art. 397 C. proc. civ. întrucât a apreciat că în mod corect tribunalul nu s-a pronunţat prin dispozitivul hotărârii asupra excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii.

Contrar acestor susţineri, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale evocate, apreciind că excepţia inadmisibilităţii reprezintă o apărare pe fondul cauzei, deoarece invocarea acestei excepţii este strâns legată de dreptul la acţiune, pârâtul motivând că în lipsa predării banilor, contractul nu există şi, prin urmare, nu se poate anula ceva ce nu există. Or, prin acţiunea în constatarea nulităţii absolute, reclamanta a urmărit împiedicarea solicitării restituirii sumei pretins împrumutate, în motivarea hotărârii regăsindu-se argumentele pentru care s-a apreciat că acţiunea este admisibilă, nulitatea absolută putând fi invocată de orice persoană în măsura în care face dovada unui interes.

Prin urmare, în mod legal instanţa de apel a statuat că inadmisibilitatea acţiunii invocată de pârât, fiind o apărare de fond, a fost analizată în considerentele hotărârii, tribunalul nefiind obligat să dezlege excepţia prin dispozitivul hotărârii sau al unei încheieri interlocutorii.

Nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia instanţa de apel a încălcat prevederile art. 478 alin. 3 C. proc. civ. deoarece a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, având în vedere că a reţinut ca motiv al nulităţii contractului de împrumut lipsa obiectului, deşi reclamanta a invocat lipsa cauzei.

Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată a fost fondată atât pe lipsa obiectului, cât şi pe lipsa cauzei ca motive de nulitate a contractului de împrumut, așa că nici această critică a recurentului nu poate să fie valorificată în sensul urmărit de parte, în cadrul prezentului recurs.

Instanţa de apel a motivat soluţia de respingere a apelului declarat de pârât atât pe lipsa obiectului, cât şi pe lipsa cauzei contractului de împrumut, condiţii esenţiale pentru validitatea unui astfel de contract.

În acest context, nu este întemeiată susţinerea în sensul că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor acest aspect, cu încălcarea art. 22 alin. 2 şi art. 224 C. proc. civ. Prin urmare, în legătură cu aspectul sus-menţionat, invocarea nerespectării dispoziţiilor art. 389 şi art. 397 C. proc. civ., precum şi art. 9 alin. 2 din acelaşi cod este pur formală, criticile concrete ale recurentului necircumscriindu-se unor motive de nelegalitate vizând dispoziţiile respective.

Recurentul-pârât susţine faptul că instanţa de fond a încuviinţat proba cu martori privind stabilirea unor situaţii şi împrejurări, deşi ea nu era admisibilă potrivit art. 1191 alin. 2 C. civ. pentru a dovedi existenţa unui contract (ad probationem, nu ad validitatem).

Susţinerile din cadrul acestui motiv de recurs vizează pretinse greşeli ale instanţei de fond, care nu pot fi cercetate de prezenta instanţă, întrucât obiectul recursului îl formează decizia pronunţată de instanţa de apel, iar nu hotărârea primei instanţe.

Or, recurenţii nu arată în ce au constat neregulile săvârşite de curtea de apel atunci când a confirmat soluţia instanţei de fond, din perspectiva pretinselor greşeli procedurale sau încălcări ale dispoziţiilor din Codul civil (art. 1191) în materie de admisibilitate a probelor, săvârşite de aceasta din urmă.

Raportat la probatoriul administrat în cauză, care nu mai poate fi reevaluat în această etapă procesuală, în mod corect instanţa de apel a reţinut că pârâtul nu a făcut dovada remiterii efective a sumei de bani de natură a proba încheierea valabilă a contractului de împrumut.

Totodată, faptul că preşedintele completului de judecată, în temeiul rolului activ al instanţei, a pus în discuţia părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept pe care o considera esenţială pentru dezlegarea raporturilor litigioase nu poate duce la concluzia că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 390, art. 392, coroborate cu art. 216 alin. 4 C. proc. civ., o asemenea afirmaţie nefiind fundamentată juridic de către recurent.

Printr-o altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Înalta Curte apreciază şi această critică ca nefondată, întrucât, contrar susţinerilor recurentului, hotărârea a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

De altfel, se poate observa fără dubii că instanţa de apel a motivat detaliat decizia pronunţată, iar susţinerile referitoare la dovedirea unor aspecte ale cauzei, în raport de probele administrate, nu pot fi analizate de către instanţa de recurs, deoarece exced actualului cadru de reglementare a recursului, prevăzut de art. 488 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a susţinut cerinţa existenţei agentului instrumentator în cazul contractului de împrumut, ci doar a constatat că avocatul care a redactat înscrisul probator este un agent instrumentator.

Totodată, în mod corect a apreciat că predarea sumei împrumutate este un fapt juridic a cărui dovadă se poate face prin orice mijloc de probă, distinct de contractul ca atare.

Susţinerile privind persoana interpusă considerată în motivele de recurs ca fiind un element nou şi străin de cauză, precum şi cele privind conduita părţilor şi martorilor şi dovada remiterii sumei de bani vizează greşita reţinere a situaţiei de fapt în raport de interpretarea eronată a probelor, ceea ce constituie o chestiune de fapt care nu vizează nelegalitatea hotărârii recurate.

Altfel spus, critica recurentului pentru stabilirea situaţiei de fapt nu se converteşte în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei fondului sau apelului din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar în cauză cele două instanţe şi-au motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt corect reţinute, reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanţa de apel nemaifiind posibilă în recurs.

Recurentul-pârât a considerat că instanţa de apel a reţinut motive contradictorii, întrucât deşi a apreciat că, contractul de împrumut se consideră perfectat în momentul remiterii banilor, ulterior instanţa a reţinut că nu ne aflăm în situaţia inadmisibilităţii acţiunii, pe motiv că nu s-a încheiat contractul de împrumut, de vreme ce nu s-a remis suma de bani.

Din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei rezultă că au fost analizate motivele de fapt şi de drept care s-au invocat, instanţa referindu-se atât la condiţiile care se cer întrunite pentru constatarea nulităţii absolute a actului juridic, cât şi la condiţiile necesare pentru perfectarea contractelor reale.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a fost raportat la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 942 C. civ. coroborate cu prevederile art. 1576 C. civ., întrucât a reţinut în mod greşit că remiterea lucrului este un fapt juridic distinct de contractul de împrumut, care poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.

Contrar acestor susţineri, instanţa de apel a apreciat cu justeţe că, fiind vorba de un contract real, tradiţiunea (predarea, înmânarea) bunului împrumutat nu este un efect al contractului, ci reprezintă o condiţie de validitate, fiind distinctă de voinţa părţilor de a încheia contractul de împrumut.

Astfel, în mod corect instanţa de apel a reţinut că în speţă nu s-a făcut proba naşterii raportului juridic întrucât pârâtul, deşi s-a angajat prin semnarea contractului, nu a dovedit predarea sumei împrumutate către reclamantă, potrivit art. 1169 C. civ., acesta având obligaţia de a face dovada remiterii banilor.

Totodată, recurentul-pârât susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 962 şi art. 966 C. civ., deoarece a confundat obiectul contractului (împrumutul) cu obiectul obligaţiei, care este prestaţia la care se angajează debitorul, inclusiv a confundat obiectul obligaţiei cu cauza.

Art. 962 C. civ. de la 1864 prevede că „obiectul contractului este acela la care una dintre părți se obligă să dea sau una dintre părți se obligă să facă sau să nu facă”, iar în privinţa cauzei nu oferea o definiţie concretă, trimiterea la această noțiune fiind regăsită în art. 966-968 din acelaşi cod, prin cauza (scopul) contractului înţelegându-se obiectivul urmărit la încheierea acestuia.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a statuat în mod legal că deoarece nu s-a dovedit remiterea sumei împrumutate lipseşte cauza obligaţiei de restituire. De asemenea, în mod corect a reţinut că interpunerea de persoană nu a fost dovedită de apelant printr-un act sub semnătură privată cu caracter ascuns, încheiat între părţile reale şi apt să răstoarne cele consemnate în înscrisul vizibil, înscris probator ascuns prin care să se arate care ar fi scopul (cauza) acestui împrumut şi de ce părţile au recurs la interpunerea de persoană.

Totodată, deşi recurentul-pârât consideră că instanţa de apel a nesocotit prevederile Legii nr. 99/1999 privind înregistrarea contractului de credit în arhiva electronică de garanţii reale mobiliare, corect s-a reţinut că aceste înscrieri nu pot valida sau acoperi lipsa predării efective a sumei de bani şi nu sunt de natură a proba încheierea valabilă a contractului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. 1 C. proc. civ., a respins recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 984/2017 din 13 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă, ca nefondat.