Payment into performance-bond account does not extinguish debt where creditor lacks free disposition rights

Contract de proiectare şi execuţie lucrări civile. Plată parţială a lucrărilor executate, efectuată în contul destinat garanţiei de bună execuţie. Efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acţiune în răspundere contractuală

contract de proiectare şi execuţie lucrări civile

garanţie de bună execuţie

C. civ., art. 1469 alin. (2), art. 1497, art. 1504, art. 1616, art. 2410 alin. (2)

Legea nr. 85/2014, art. 90

În cazul în care plata unei părţi din lucrările executate nu a fost făcută în contul indicat de părţi în contract pentru efectuarea plăţilor, ci într-un cont guvernat de mecanisme contractuale speciale, destinat sumelor reprezentând garanție de bună execuție şi asupra căruia prestatorul nu avea drept de dispoziţie, în mod corect instanţele au reţinut că această operaţiune nu are ca efect stingerea obligaţiei beneficiarei de plată a lucrărilor executate.

Aceasta întrucât, deși prestatorul este titularul contului special în care s-a făcut plata parţială, dezideratul stingerii datoriei nu este atins cât timp prestatorul nu poate dispune liber de sumele din acest cont ca urmare a mecanismului juridic creat prin contractul de deschidere a acestui cont de garanție și a celui de instituire a unei ipoteci asupra contului în favoarea beneficiarei.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2982 din 20 iunie 2018

Prin sentinţa civilă nr. 104 din 23.01.2017, pronunţată în dosarul nr. x/117/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL şi a fost obligată pârâta B. SRL să plătească reclamantei suma de 1.024.167,32 lei, reprezentând rest de plată aferentă facturii seria nr. PGI nr. 0047/5.11.2015 şi 27.468,35 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin contractul de proiectare şi execuţie lucrări civile pentru amenajare Parc Eolian X nr. 946/20.10.2014, asocierea formată din reclamanta A. SRL şi C. SRL, în calitate de antreprenor, s-a obligat să execute şi să finalizeze lucrările de proiectare şi execuţie pentru lucrări civile pentru amenajare Parc Eolian X, cu materialele antreprenorului, inclusiv toate accesoriile şi structurile de susţinere, pe riscul său, în conformitate cu specificaţiile tehnice, cerinţele furnizorului de turbine şi a prescripţiilor şi regulamentelor tehnice în vigoare. Beneficiar al lucrărilor este pârâta B. SRL.

Ca efect al executării obligaţiilor contractuale, a fost întocmită situaţia de lucrări finală nr. 3/2015, care a fost acceptată de beneficiar şi confirmată fără obiecţiuni de dirigintele de şantier, conform menţiunilor şi semnăturilor din cuprinsul actului. După semnarea de către pârâta B. SRL a situaţiei de lucrări nr. 3, reclamanta a emis factura nr. 0047/5.11.2015 în valoare de 2.222.127,34 lei. Conform ordinelor de plată nr. 142/12.11.2015, nr. 141/11.11.2015 şi nr. 140/11.11.2015 şi extraselor de cont aflate la filele 59 verso şi 63 verso, pârâta a achitat suma totală de 878.098,71 lei în contul lucrărilor efectuate conform situaţiei de lucrări nr. 3, stingând parţial obligaţia de plată.

În ceea ce priveşte caracterul cert şi exigibil al creanţei pretinse de către reclamantă, instanţa a reţinut că obligaţia de plată a pârâtei trebuia executată în termen de 30 de zile de la emiterea facturii pe baza situaţiilor de lucrări acceptate fără obiecţiuni de către beneficiar, sub acest aspect fiind lipsit de relevanţă faptul că în procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 1355/11.11.2015 au fost constatate unele deficienţe ale lucrărilor executate care trebuiau remediate în termenele prevăzute în anexa nr. 2 a procesului verbal. Înţelegerea părţilor a avut în vedere că plata se va efectua pe baza situaţiilor de lucrări acceptate de beneficiar şi confirmate fără obiecţiuni de dirigintele de şantier, condiţii pe care le îndeplineşte situaţia de lucrări nr. 3, fără a se condiţiona plata lucrărilor de recepţia lucrărilor sau de remedierea lucrărilor constatate a fi necorespunzătoare în cuprinsul procesului verbal de recepţie.

Prin ordinul de plată nr. 165/16.12.2015 pârâta a mai făcut o plată în cuantum de 1.254.426,72 lei în contul special deschis la D. SA în temeiul contractului pentru deschiderea şi administrarea contului de garanţie de bună garanţie nr. 1/17.09.2015. În documentul de plată s-a menţionat că suma reprezintă contravaloarea facturii nr. 47/5.11.2015, iar raportat la acest document, pârâta B. SRL a susţinut că a plătit integral lucrările executate conform situaţiei de lucrări nr. 3. Reclamanta a contestat stingerea obligaţiei de plată, invocând că plata s-a realizat într-un cont special asupra căruia nu avea drept de dispoziţie.

Instanţa a reţinut că susţinerile reclamantei sunt reale, dar şi că plata realizată în contul special nu a avut ca efect stingerea obligaţiei pârâtei de plată a lucrărilor executate conform situaţiei de lucrări nr. 3.

Compensaţia legală invocată ca şi apărare de pârâta B. SRL şi care are ca obiect creanţa reclamantei şi daunele moratorii pretinse în temeiul clauzei penale inserate în art. 6.2 din contract pentru executarea cu întârziere a lucrărilor de către reclamantă nu a fost reţinută de către instanţă. Conform art. 1.617 C. civ., compensaţia operează de plin drept de îndată de există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani. Creanţa invocată de către pârâtă nu are caracter cert deoarece existenţa ei este discutabilă din punct de vedere juridic. Deşi pretenţiile îşi au izvorul într-o clauză penală, existenţa acestei clauze scuteşte creditorul doar de obligaţia de a proba cuantumul prejudiciului, însă nu şi existenţa creanţei. Invocarea compensaţiei ca şi apărare este permisă numai în situaţia în care creditorul deţine un titlu pentru creanţa pretinsă, împrejurare care nu se regăseşte în prezenta cauză. Anterior invocării compensaţiei, pârâta trebuia să-şi realizeze dreptul de creanţă pretins prin intermediul unei cereri reconvenţionale sau al unei cereri separate, după cum a arătat, de altfel, în cuprinsul întâmpinării că intenţionează să procedeze. Reţinând lipsa la acest moment a două creanţe certe reciproce, instanţa nu a dat eficienţă compensării legale invocate de către pârâtă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termenul legal, pârâta B. SRL, care a solicitat schimbarea ei, în sensul respingerii acţiunii. Prin decizia nr. 422 din 6 iulie 2017, Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul, pentru următoarele considerente:

Cu privire la starea de fapt ce face obiectul cauzei, s-a constatat că pârâta a beneficiat de finanţare în cadrul Programului Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii Economice -POS CCE, Axa 4.2., în vederea executării lucrărilor civile aferente Obiectului Parc Eolian X, com. Y, jud. Alba.

În acest sens, la data de 20.10.2014 s-a încheiat Contractul nr. 946/20.10.2014 de Proiectare şi execuţie lucrări civile pentru Amenajare Parc Eolian X având ca anexă Specificaţiile tehnice, parte integrantă a contractului. Antreprenorul s-a obligat „să execute şi să finalizeze lucrări de proiectare şi execuţie (design and build) pentru lucrări civile pentru Amenajare Parc Eolian X, cu materialele Antreprenorului, inclusiv toate accesoriile şi structurile de susţinere, as turn key, pe riscul său, în conformitate cu Specificaţiile tehnice (parte integrantă a contractului), cerinţele furnizorului de turbine şi a prescripţiilor şi regulamentelor tehnice în vigoare, la obiectivul Proiectare şi execuţie lucrări civile pentru Amenajare Parc Eolian X.

Valoarea contractului a fost de 11.527.625,4l lei + TVA, cuprinzând 11.000 lei + TVA - proiectarea şi 11.516.625,41 lei + TVA, execuţia. Conform art. 3.5 din contract, antreprenorul se consideră a fi satisfăcut în legătură cu corectitudinea şi suficienţa Preţului Contractului, aşa cum a fost acesta ofertat, şi luând în considerare toate cerinţele Contractului şi ale caietului de sarcini. Preţul Contractului acoperă toate obligaţiile Antreprenorului din cadrul Contractului şi toate lucrările necesare pentru executarea corespunzătoare şi finalizarea lucrărilor precum şi remedierea oricăror defecţiuni. Art. 4.2 stipulează că: Lucrările executate se consideră finalizate în momentul în care sunt predate beneficiarului, în conformitate cu prevederile proiectului.

Alte prevederi contractuale relevante au fost considerate următoarele:

Conform art. 4.1, termenul de execuţie a lucrărilor a fost de 4 luni calculat de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor. Cu privire la plata lucrărilor, prin art. 3.9 din contract părţile au stipulat că aceasta se va face numai pe bază de situaţii de lucrări, susţinute de măsurători însuşite şi acceptate de beneficiar, confirmate fără obiecţiuni de dirigintele de şantier. Factura eferentă lucrărilor executate se va emite numai după semnarea de către beneficiar a situaţiilor de lucrări, iar semnarea de primire a facturilor nu reprezintă o acceptare în sine a situaţiilor de lucrări (art. 3.11). Plata facturilor conform situaţiilor de lucrări acceptate fără obiecţiuni de către beneficiar se va face în termen de 30 de zile, conform art. 3.12 din contractul încheiat între părţi.

Prin contractul încheiat părţile au înţeles să evalueze convenţional prejudiciul cauzat prin neexecutarea la timp a obligaţiilor, conform art. 6.2, antreprenorul obligându-se să plătească penalităţi şi despăgubiri în valoare de 0,5% din valoarea contractului pentru fiecare zi de întârziere faţă de termenele prevăzute prin contract.

Constituirea garanţiei de bună execuţie a fost reglementată prin art. 6.7 din contract, modificat prin actul adiţional nr. 1/23.10.2014, aceasta fiind asigurată prin reţineri succesive de 5% din facturile emise în baza situaţiilor de lucrări acceptate de beneficiar, exceptând factura de avans. Părţile au convenit că restituirea garanţiei de bună execuţie se va face în proporţie de 70% la finalizarea lucrărilor, iar restul de 30% la expirarea perioadei de garanţie. În cazul despăgubirii beneficiarului din garanţia de bună execuţie, antreprenorul s-a obligat să completeze cuantumul garanţiei până la cuantumul fixat în termen de 2 zile de la primirea notificării din partea beneficiarului. După expirarea termenelor de garanţie şi înlăturarea deficienţelor, dacă nu au existat reclamaţii sau dacă reclamaţiile au fost soluţionate în termen şi pe cheltuiala sa de către antreprenor, garanţia îi va fi returnată.

Între părţi a fost încheiat şi contractul pentru deschiderea şi administrarea contului de garanţie de bună garanţie nr. 1/17.09.2015 în temeiul căruia reclamanta A. SRL a deschis un cont special la banca D. SA, având nr. zzz şi asupra căruia a fost instituit un drept de ipotecă mobiliară în favoarea creditorului ipotecar B. SRL până la concurenţa sumei maxime de 576.381,27 lei, reprezentând valoarea sumelor preconizate a se vira în contul special, pentru garantarea îndeplinirii obligaţiilor prevăzute în contractul de prestări servicii 946/20.10.2014. Conform art. 3.5 din acest contract, banca nu putea să efectueze alte plăţi din contul special, cu excepţia celor efectuate în conformitate cu prevederile contractului de administrare a contului special.

Pârâta avea obligaţia de a depune în acest cont un procent de 5% din valoarea fiecărei facturi emisă fără TVA emisă de către prestator. Conform art. 6 din contract, banca avea dreptul să efectueze plăţi din contul special în contul curent al beneficiarului în conformitate cu instrucţiunile de plată ale acestuia, însoţite de notificarea înregistrată la prestator în care sunt înscrise obligaţiile care nu au fost respectate, situaţie în care banca nu are obligaţia să solicite consimţământul prealabil al titularului de cont pentru efectuarea acestor plăţi. De asemenea, banca era autorizată să efectueze plăţi în contul curent al prestatorului în conformitate cu instrucţiunile de plată ale acestuia şi numai în baza unei adrese scrise din partea beneficiarului prin care acesta îşi exprimă acordul pentru efectuarea plăţii, certificând terminarea lucrărilor, recepţia finală şi eliberarea garanţiei către prestator.

Ordinul de începere a lucrărilor a fost dat la data de 20.04.2015, lucrările urmând a fi finalizate până la data de 20.08.2015. Lucrările au fost suspendate de două ori, o dată datorită întârzierilor în livrarea inelelor de fundaţie de către producătorul turbinelor şi o dată datorită condiţiilor meteorologice nefavorabile. După fiecare suspendare, apelanta a emis câte un ordin de reluare a lucrărilor, menţionând noua dată de finalizare. Conform susţinerilor pârâtei, reclamanta şi-a însuşit aceste ordine de reluare a lucrărilor prin semnătură. Astfel, în Ordinul de reluare a lucrărilor nr. 2/07.09.2015 este menţionat în mod expres: „terminarea lucrărilor va trebui realizată până la data de 21.09.2015”.

Apelanta a arătat că finalizarea proiectului până la data de 31.12.2015 era o condiţie esenţială pentru a nu se pierde întreaga finanţare europeană. Proiectul fiind situat în zona montană, la o altitudine de 1600-1800 m, o dată cu venirea iernii (care durează din noiembrie până în mai), condiţiile meteorologice devin extreme, atât din punct de vedere al temperaturilor, cât şi al precipitaţiilor. Din acest motiv, transportul şi instalarea componentelor turbinelor agabaritice (o nacelă cântărind peste 80 tone şi o pală peste 45 m) cu echipamente de transport speciale a fost realizat în condiţii inimaginabile, atrăgând timp şi costuri suplimentare. Toate acestea datorită faptului că reclamanta a întârziat în mod nejustificat finalizarea lucrărilor (fundaţiile şi accesele tehnologice), cele 43 de zile (o depăşire de mai bine de 1/3 din termenul de execuţie iniţial) punând finalizarea proiectului în mare pericol.

Reclamanta a notificat-o pe pârâtă cu privire la finalizarea lucrărilor la data de 03.11.2015, iar recepţia a avut loc la data de 11.11.2015, obiecţiunile beneficiarului fiind menţionate în Anexa 2 a Procesului verbal la terminarea lucrărilor.

Conform susţinerilor apelantei, necontestate, aceste deficienţe nu au fost remediate integral nici până în prezent, poziţia reclamantei fiind însă aceea că sunt menţionate lucrări extracontractuale, care nu cădeau în sarcina sa. Pârâta a apelat la procedura asigurării de dovezi pentru a afla stadiul fizic al lucrărilor şi valoarea celor neexecutate corespunzător. Drept urmare, în dosarul nr. x/203/2016 al Judecătoriei Câmpeni a fost efectuat un raport de expertiză tehnică care atestă că valoarea lucrărilor neexecutate de către reclamantă este de 186.297,88 lei, probă câştigată cauzei cu ocazia dezbaterii probatoriului în primă instanţă.

În combatere, pârâta a arătat că antreprenorul şi-a asumat executarea tuturor lucrărilor menţionate în specificaţiile tehnice, sens în care avea obligaţia executării oricăror lucrări necesare pentru realizarea obiectului contractului la gradul de calitate solicitat prin aceste specificaţii. Cu alte cuvinte, era răspunderea antreprenorului individualizarea şi cotarea categoriilor de lucrări necesare, în condiţiile în care acesta şi-a asumat şi proiectarea lucrărilor. Numai în situaţia în care se constata remedierea deficienţelor sesizate la data de 11.11.2015 se poate vorbi despre finalizarea obiectului contractului şi se activează obligaţia sa de plată integrală a lucrărilor. Conform Anexei 2 a Procesului verbal la terminarea lucrărilor, reclamanta-intimată, în calitate de antreprenor, şi-a asumat executarea lucrărilor menţionate în cuprinsul anexei, până cel târziu la data de 31.12.2015, dar cele mai importante dintre acestea nu au fost realizate nici până în prezent.

De asemenea, s-a reţinut că a fost întocmită de către reclamantă situaţia de lucrări finală nr. 3/2015, care a fost acceptată de beneficiar şi confirmată fără obiecţiuni de dirigintele de şantier, conform menţiunilor şi semnăturilor din cuprinsul actului. După semnarea de către pârâta B. SRL a situaţiei de lucrări nr. 3, reclamanta a emis factura nr. 0047/5.11.2015 în valoare de 2.222.127,34 lei. Conform ordinelor de plată nr. 142/12.11.2015, nr. 141/11.11.2015 şi nr. 140/11.11.2015 şi extraselor de cont aflate la filele 59 verso şi 63 verso din dosar, pârâta a achitat suma totală de 878.098,71 lei în contul lucrărilor efectuate conform situaţiei de lucrări nr. 3, stingând parţial obligaţia de plată.

Acesta a fost contextul în care reclamanta s-a adresat iniţial Tribunalului Cluj (competenţa materială fiind declinată ulterior în favoarea Tribunalului Specializat Cluj), solicitând obligarea pârâtei la plata restului neachitat din această factură, de 1.024.167,32 lei (urmare a precizării acţiunii, acesta fiind singurul petit cu care instanţa de fond a rămas învestită).

Pârâta s-a opus admiterii acţiunii, relevând în apărare, pe de o parte, că a făcut plata, iar, pe de altă parte, că este în drept să-i opună reclamantei excepţia de neexecutare a contractului, în contextul în care lucrările au fost executate cu mare întârziere, iar obiectul contractului nu a fost finalizat integral nici până în prezent.

Astfel, prin ordinul de plată nr. 165/16.12.2015 pârâta a mai făcut o plată în cuantum de 1.254.426,72 lei în contul special deschis la D. SA în temeiul contractului pentru deschiderea şi administrarea contului de garanţie de bună garanţie nr. 1/17.09.2015. În documentul de plată s-a menţionat că suma reprezintă contravaloarea facturii nr. 47/5.11.2015, iar raportat la acest document, pârâta B. SRL a susţinut că a plătit integral lucrările executate conform situaţiei de lucrări nr. 3. Reclamanta a contestat stingerea obligaţiei de plată, invocând că plata s-a realizat într-un cont special asupra căruia nu avea drept de dispoziţie.

Astfel, după virarea de către pârâta-apelantă a sumei de 1.254.426,72 lei, soldul final al contului special a fost de 1.597.979,77 lei. Conform susţinerilor pârâtei, la data de 26.02.2016, a fost încasată garanţia de bună execuţie în valoare de 576.381,27 lei, relevându-se că astfel a fost acoperit parţial prejudiciul suferit urmare a întârzierii semnificative în finalizarea lucrărilor, în temeiul clauzei penale de la art. 6.2 din contract. Apoi, la data de 11.03.2016 s-a transferat în contul reclamantei suma de 445.211,23 lei, în contul special rămânând suma de 576.381,27 lei, adică valoarea maximă a garanţiei de bună execuţie. Conform documentelor de plată, suma de 445.211,23 lei a fost restituită reclamantei cu titlu de garanţie de bună execuţie, plăţile din acest cont putând fi efectuate de către bancă numai cu acest titlu, conform art. 6.1 din contractul de deschidere a contului special.

Continuându-se raţionamentul, se indică că apelanta avea dreptul, iar nu şi obligaţia, de a uza, la momentul ultimei plăţi, de invocarea excepţiei de neexecutare a contractului. Aceasta ar fi atras însă o eventuală pierdere a fondurilor publice aferente plăţii suspendate, întrucât această excepţie amâna plata până la momentul îndeplinirii obligaţiilor de către contractant, or rambursarea fondurilor era limitată calendaristic. Acesta este motivul pentru care ar fi ales să facă iniţial plata, iar apoi a uzat de toate mijloacele legale, respectiv de executarea garanţiei de bună execuţie, pentru recuperarea prejudiciului pe care l-a încercat din culpa reclamantei. Compensarea sumei rezultate din activarea clauzei penale cu restul de plată din factura în litigiu nu putea fi invocată anterior, din cauza restricţiilor mecanismului de decontare cu finanţatorul, ea fiind ţinută să facă dovada plăţii efective a lucrărilor către antreprenor. Cu toate acestea, apelantei, în calitate de creditor al obligaţiei de executare integrală şi conformă a lucrărilor, îi rămâne dreptul de a obţine în mod direct executarea obligaţiilor părţii contractante, dar şi de acoperire a prejudiciului rezultat în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii neconforme. O îndeplinire conformă a obligaţiilor înseamnă executarea cantitativă, calitativă şi în termenele asumate a tuturor obligaţiilor contractuale.

Justificându-şi conduita, apelanta a relevat că, abia când negocierile dintre părţi au eşuat şi, totodată, după ce a văzut proiectul funcţional, a decis recuperarea parţială a prejudiciului prin executarea garanţiei de bună execuţie. Totodată, a acţionat de o manieră care este în deplin acord cu prevederile art. 6.7 din contractul pentru deschiderea şi administrarea unui cont de garanţie de bună execuţie nr. 1/17.09.2015, garanţia de bună execuţie trebuind a fi complinită, pe toată durata termenului de garanţie, până la limita ei maximă.

În acest cadru, Curtea de apel a apreciat că atitudinea pârâtei se impune a fi amendată, aceasta fiind ţinută să-şi execute obligaţia de plată integrală a facturii, emise în baza unei situaţii de lucrări semnate/acceptate fără obiecţiuni, în contextul în care nu a înţeles să apeleze la mijloacele procesuale în temeiul cărora avea posibilitatea de a declanşa o judecată în cadrul căreia să fie tranşate aspectele imputate reclamantei şi, în primul rând, necesitatea activării clauzei penale referitoare la penalităţi pentru întârzierea în finalizarea lucrărilor.

Probaţiunea administrată este de natură să ateste că, în baza contractului, pârâta a executat toate lucrările specificate în situaţiile de lucrări 1, 2 şi 3, ulterior confirmării acestora de către beneficiar şi de către dirigintele de şantier, facturându-le; acest modus operandi a fost respectat pentru toate situaţiile de lucrări, cu menţiunea că facturile emise în baza situaţiei de lucrări nr. 1 şi nr. 2 au fost plătite integral, iar factura emisă în baza situaţiei de lucrări nr. 3 a fost plătită doar parţial; toate situaţiile de lucrări au fost confirmate ulterior măsurătorilor efectuate atât de către beneficiar cât şi de către dirigintele de şantier, la acel moment constatându-se că ele sunt conforme realităţii de pe teren. Nici cu acel prilej şi nici măcar la semnarea procesului verbal de recepţie nu s-a menţionat faptul că ar exista întârzieri în execuţie.

Din procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 1355/11.11.2015, se reţine constatarea comisiei de recepţie că: „lucrările şi documentele aferente execuţiei (inclusiv referat proiectanţi şi procese verbale privind calitatea lucrărilor) au fost verificate şi confirmă execuţia conform cerinţelor contractuale şi proiectelor de execuţie”, propunându-se admiterea recepţiei, cu menţiunile din anexa 2. Altfel spus, odată cu semnarea acestui proces verbal, comisia de recepţie a constatat şi a confirmat că toate lucrările executate de intimat, inclusiv cele aferente situaţiei de lucrări nr. 3, au fost executate corespunzător atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ.

Pe fiecare dintre facturile emise erau menţionate două conturi curente ale societăţii reclamante şi de fiecare dată apelanta pârâtă a înţeles să facă plata facturilor într-unul dintre aceste conturi, cu o singură excepţie, respectiv presupusa plată efectuată prin ordinul nr. 165/16.12.2015 când, asumat, apelanta a aprovizionat contul special deschis pentru reţinerea garanţiei de bună execuţie. Această „plată” nu s-a făcut din eroare, ci reprezentanţii apelantei au afirmat că, prin această operaţiune, s-a realizat plata integrală a facturii nr. 0047/05.11.2015.

Astfel, chiar dacă titular al contului special apare intimata, ea nu putea dispune în nici un fel de sumele consemnate, decât cu acordul prealabil al apelantei. Toate operaţiunile care apar ca fiind făcute în acest cont, aprovizionări peste limita prevăzută în contract, restituiri de garanţie, încasare garanţie, reconstituire garanţie, sunt efectuate numai şi numai din dispoziţia administratorului societăţii apelante pârâte care putea efectua toate aceste operaţiuni fără acordul intimatei.

S-a apreciat, prin urmare, că dezlegarea dată de către prima instanţă este corectă, reţinându-se că plata oricărei facturi emise de către intimat, în calitate de antreprenor, era condiţionată, aşa cum rezultă din art. 3.9 din contractul nr. 946/20.10.2014, doar de existenţa unei situaţii de lucrări care să fie confirmată fără obiecţiuni de către beneficiar şi de către dirigintele de şantier, condiţii îndeplinite în speţă. Apelanta nu a contestat în nici un fel factura seria PGI nr. 0047/05.11.2015, aceasta fiind înregistrată în contabilitatea acesteia şi confirmată prin efectuarea de plăţi parţiale, iar, în întregul context legal şi probator specific al speţei, trimiterile la valoarea probatorie a înscrierilor din contabilitatea proprie a reclamantei nu pot primi valenţele pe care le doreşte apelanta.

Prin dispoziţia de restituire în contul propriu a unei părţi din suma pretins achitată, care nu a fost efectiv încasată de către intimată şi prin indisponibilizarea, în continuare, a garanţiei de bună execuţie, până la cuantumul său maxim, deşi s-a încheiat procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, dezideratul stingerii datoriei nu putea fi respectat.

Reţinând dispoziţiile art. 1469 şi art. 1488 NCC, Curtea a considerat că debitorul obligaţiei de plată este liberat doar şi numai în condiţiile în care suma de bani pe care o datorează este remisă creditorului. O astfel de „remitere” implică transmiterea sumei de bani din patrimoniul debitorului în patrimoniul creditorului, în deplinătatea atributelor dreptului de proprietate, inclusiv a dreptului de a dispune de ea după bunul plac.

În cazul de faţă, însă, drepturile de care se bucură creditorul ipotecar, consolidate de dispoziţiile contractului pentru deschiderea şi administrarea unui cont de garanţie de bună execuţie nr. 1/17.09.2015, semnat între reclamantă, pârâtă şi SC D. SA, sunt de natură să anihileze orice posibilitate a reclamantei de a se bucura în mod liber şi de a dispune de suma virată la 16.12.2015, iar succesiunea ulterioară a evenimentelor este de natură să confirme această susţinere.

Chiar dacă, până la un punct, apelanta a fost constrânsă să procedeze de maniera în care a făcut-o, datorită pericolului real al pierderii investiţiei, pretinsa plată nu a fost făcută în spiritul loialităţii şi al solidarismului contractual şi nici în acela al exercitării drepturilor cu bună credinţă, ci pentru a-şi constitui premisele îndestulării sale ulterioare, pentru un presupus prejudiciu, invocat unilateral şi care nu a făcut obiectul unei judecăţi imparţiale, derulate în contradictoriu cu antreprenorul.

Apelanta-pârâtă ştia, fiind semnatara contractului încheiat cu D., că în contul special era îndreptăţită să reţină 5% din valoarea facturată fără TVA, până la limita superioară a sumei de 576.381,27 RON, sumă prevăzută expres în acest contract, însă aşa cum rezultă din extrasele de cont depuse alăturat acţiunii introductive, cu nerespectarea acestui contract, a aprovizionat acest cont special, aflat exclusiv la dispoziţia sa, cu mai mult de un milion de lei, peste limita maximă. Orice fel de plată din acest cont special în contul curent al intimatei se putea face „numai în baza unei adrese scrise din partea beneficiarului, prin care acesta îşi exprimă acordul pentru efectuarea plăţii”, în condiţiile în care orice plată în contul pârâtei se putea face fără „consimţământul prealabil al titularului de cont”. Altfel spus, prin virarea unei sume în acest cont special nu se putea face plata unei facturi, în condiţiile în care destinaţia sumelor reţinute în acest cont era cu totul alta şi în contextul în care, prin aprovizionarea acestui cont special nu se realiza remiterea acestor sume către intimat, ci doar o suplimentare a fondului de garanţie, peste limita contractuală.

Obligaţia de plată a pârâtei trebuia executată în termen de 30 de zile de la emiterea facturii pe baza situaţiilor de lucrări acceptate fără obiecţiuni de către beneficiar, sub acest aspect fiind lipsit de relevanţă faptul că în procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 1355/11.11.2015 au fost constatate unele deficienţe ale lucrărilor executate care trebuiau remediate în termenele prevăzute în anexa nr. 2 a procesului verbal. Plata nu este condiţionată contractual de recepţia lucrărilor sau de remedierea lucrărilor constatate a fi necorespunzătoare în cuprinsul procesului verbal de recepţie.

Drept urmare, plata pretinsă a fi efectuată de către pârâtă nu a fost făcută cu intenţia de a stinge obligaţia de plată a sumelor datorate conform facturii nr. 0047/5.11.2015, ci cu scopul de a alimenta contul special cu o sumă suficientă care să-i permită pârâtei să-şi execute garanţia de bună execuţie pentru executarea cu întârziere de către reclamantă a obligaţiilor contractuale şi să asigure, în acelaşi timp, completarea garanţiei de bună execuţie la valoarea convenită de părţi prin contractul de execuţie lucrări.

În contextul specific al cauzei, trimiterea la prevederile art. 1469, art. 1497 şi art. 1504 NCC rămâne fără relevanţă, nefiind făcută o plată valabilă, aşa încât prin pronunţarea soluţiei de la fond nu se creează premisele pentru îmbogăţirea fără justă cauză a intimatei.

În acelaşi context, pentru a circumstanţia atitudinea apelantei şi motivele care au determinat-o să acţioneze de maniera în care a făcut-o, Curtea a subliniat că executarea garanţiei de bună execuţie, până la limita sa maximă, în temeiul clauzei penale de la art. 6.2 din contractul de execuţie, s-a făcut şi ea cu nesocotirea cerinţelor impuse de buna credinţă şi de solidarismul contractual.

Aceasta întrucât, în primul rând, nu s-a oferit instanţei o explicaţie pertinentă cu privire la motivul pentru care alegata întârziere nu a fost invocată anterior datei de 11.11.2015 şi nici măcar cu ocazia semnării procesului verbal de recepţie, cu toate că la acest moment aceasta pare să fie principala obiecţie a apelantei în ceea ce priveşte derularea contractului, insistându-se obsesiv asupra faptului că, raportat la valoarea proiectului şi la durata lui, întârzierea de 43 de zile a pus în grav pericol investiţia şi a adus-o în pragul insolvenţei.

În al doilea rând, reclamanta a contestat vehement o astfel de acuzaţie şi a afirmat că decalarea este datorată, cel puţin parţial, şi beneficiarului, aşa încât, chiar dacă este adevărat că părţile au inserat în contract o clauză penală pentru această situaţie, alegaţiile referitoare la fapta creditorului, cauză care înlătură răspunderea contractuală, se impuneau a fi verificate de către instanţă, în cadrul unui proces derulat în contradictoriu şi în urma administrării unei probaţiuni specifice, ceea ce nu s-a întâmplat, în contextul în care pârâta nu a formulat la fond o cerere reconvenţională.

Pe de altă parte, Curtea şi-a manifestat rezervele cu privire la posibilitatea utilizării garanţiei de bună execuţie într-un astfel de scop. Rolul garanţiei de bună execuţie, în mod uzual, nu este pentru recuperarea penalităţilor de întârziere, ci ea este un instrument financiar managerial în vederea asigurării beneficiarului de îndeplinirea cantitativă şi calitativă a obligaţiilor contractuale. Executarea garanţiei de bună execuţie trebuie privită ca un ultim pas al beneficiarului pentru aducerea la îndeplinire a obiectului contractului de executare lucrări.

Rezultă că şi chestiunea compensării legale a creanţelor reciproce ale părţilor a fost tranşată în mod corect de către prima instanţă, care a indicat că creanţa apelantei nu este certă în condiţiile în care însăşi existenţa acesteia este sub semnul întrebării. Existenţa acestei clauze penale nu duce la naşterea unei creanţe certe, lichide şi exigibile doar prin simpla afirmare a unei nerespectări a obligaţiilor asumate contractual, instanţa de judecată fiind cea care, în cazul divergenţelor dintre părţi, urmează a stabili dacă există faptă ilicită, dacă există sau nu vinovăţie şi finalmente dacă există raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, singurul aspect asupra căruia nu trebuie a se pronunţa fiind prejudiciul, care a fost stabilit anticipat de către părţi.

În aceste condiţii, în mod corect prima instanţă a constatat că intimata nu se află în situaţia prevăzută de art. 1617 C. civ., deoarece nu există două datorii certe, lichide şi exigibile, în condiţiile în care creanţa invocată de către apelanta pârâtă nu are o existenţă certă, raportat la cele arătate mai sus şi nu este constatată printr-un titlu.

Chiar şi în absenţa unui petit în acest sens, care să investească instanţa în mod direct cu analiza legalităţii executării garanţiei de bună execuţie, din moment ce se invocă, în esenţă, o plată prin compensare sau o plată urmată de o compensare, s-a apreciat că aceste alegaţii ale primei instanţe îşi păstrează pertinenţa.

Apoi, nici modul în care apelanta a procedat la reconstituirea garanţiei de bună execuţie nu respectă clauzele convenite de părţi, din moment ce acestea au stipulat extrem de clar că 70% din aceasta se restituie antreprenorului la semnarea procesului verbal de recepţie, or, clauzele contractuale trebuie interpretate în ansamblul lor, iar nu trunchiat şi vădit subiectiv. Procentul de 70% din garanţia de bună execuţie a fost restituit la data de 11.03.2016, astfel că în contul special actualmente ar trebui să existe doar 30% din totalul acesteia, iar nu 100%, aşa cum este în prezent din dispoziţia apelantei.

Cea de-a doua critică principală dezvoltată în motivele de apel era legată de posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare a contractului, reglementată de art. 1556 C. civ., faţă de neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către intimată.

Cu privire la aceasta, Curtea de apel a constatat că apelanta impută intimatei, pe de o parte, nefinalizarea lucrărilor în termenul contractual convenit, iar, pe de altă parte, neexecutarea celor menţionate în anexa 2 a procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor. Cu referire la primul aspect, Curtea s-a pronunţat în cele ce preced, iar o astfel de apărare, chiar dacă putea fi invocată şi numai pe calea întâmpinării, pentru a obţine efectul specific al suspendării executării propriilor obligaţii, trebuia să fie însoţită de cereri în probaţiune care să ateste că decalarea termenului de finalizare a lucrărilor se datorează exclusiv antreprenorului, necesare, dată fiind poziţia procesuală susţinută de acesta din urmă.

În ceea ce priveşte lucrările din anexa 2 a procesului verbal de recepţie, chiar dacă s-ar porni în analiză de la premisa cea mai puţin favorabilă intimatei, cum că aceste lucrări trebuia să fie efectuate de antreprenor, Curtea a constatat că nu este îndeplinită cerinţa proporţionalităţii efectului urmărit cu cauza invocată, neexecutarea nefiind suficient de însemnată pentru a putea atrage suspendarea executării obligaţiei de plată a sumei de 1.024.167,32 lei, valoarea lor fiind de mai puţin de 20% din acest cuantum, respectiv de doar 186.297,88 lei.

Totodată, pe lângă executarea scrupuloasă a propriilor sale obligaţii, creditorul este ţinut nu numai să nu facă nimic de natură a-l pune pe debitor în situaţia de a nu executa contractul, ci este dator să întreprindă tot ceea ce este posibil şi necesar pentru a facilita această executare. De aceea, în cazul în care creditorul înţelege să invoce o clauză sau o excepţie de neexecutare în alt scop decât cel pentru care a fost convenită de părţi, are loc deturnarea contractului de la finalitatea sa, ceea ce poate fi caracterizat un abuz de drept şi justifică refuzul judecătorului de a-i da curs.

Neexecutarea lucrărilor din anexa 2 nu poate da dreptul apelantei să refuze plata aferentă situaţiei de lucrări nr. 3 în condiţiile în care această situaţie a fost confirmată după măsurători atât de către pârâtă, cât şi de către dirigintele de şantier. Intimata a solicitat instanţei să constate că restul de plată pe care îl solicită este aferent situaţiei de lucrări nr. 3, că toate lucrările specificate în această situaţie au fost realizate atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ, iar tribunalul a dat curs acestei cereri.

Relevant a fost considerat şi faptul că apelanta a efectuat benevol trei plăţi parţiale ale facturii emise în baza situaţiei de lucrări nr. 3, ultimele două (ordinul de plată 140 şi 141) fiind efectuate chiar la data semnării procesului verbal de recepţie finală. Argumentaţia primei instanţe în ceea ce priveşte irelevanţa procesului verbal de recepţie finală faţă de obligaţia de plată a facturii emise în baza unei situaţii de lucrări confirmată conform prevederilor contractuale a fost apreciată corectă, orice fel de deficienţe, chiar dacă ar fi fost constatate odată cu semnarea procesului verbal de recepţie finală, nu acordă dreptul apelantei de a refuza plata facturii în discuţie, dacă nu este îndeplinită şi cerinţa ca neexecutarea să fie suficient de importantă.

În plus, orice fel de deficienţe şi/sau degradări ale lucrărilor efectuate puteau şi pot fi remediate, în măsura în care într-adevăr există, din suma reţinută cu titlu de garanţie de bună execuţie. Constatarea unor deficienţe la lucrările efectuate nu dă dreptul beneficiarului de a refuza plata lucrărilor efectuate în baza unor situaţii de lucrări confirmate, ci eventual dă dreptul acestuia de a folosi sumele reţinute cu titlu de garanţie de bună execuţie pentru remedierea acestora.

În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 6.3 din contract, corect s-a arătat în întâmpinare că nicăieri pe parcursul derulării relaţiilor contractuale, nici în situaţiile de lucrări şi nici în procesul verbal de recepţie a lucrării nu s-a evidenţiat nici măcar o zi de întârziere. Toate situaţiile de lucrări au fost confirmate şi însuşite fără nici un fel de obiecţiuni, iar dacă într-adevăr exista vreo întârziere aceasta trebuia specificată în procesul verbal de recepţie finală, fiind o chestiune de importanţă majoră, nu neapărat în ceea ce priveşte plata facturilor emise, în baza situaţiilor de lucrări confirmate, ci îndeosebi în ceea ce priveşte incidenţa clauzei penale pe care părţile au stipulat-o în contract. Nu se putea discuta despre vreun drept de suspendare a plăţii, într-un cuantum mult superior celui ce reprezintă valoarea lucrărilor neexecutate, cu atât mai mult cu cât situaţiile de lucrări nr. 1, 2 şi 3 au fost confirmate după măsurătorile efectuate inclusiv de către apelantă, iar aceasta are posibilitatea să utilizeze garanţia de bună execuţie.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. SRL solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept substanţial privitoare la realizarea unei plăţi valabile, garanţia reală mobiliară, cele privind garanţia de bună execuţie sau stingerea obligaţiei de plată prin compensare legală.

Indicând dispozițiile art. 1496 alin. (2), art. 1497 şi art. 1504 C. civ., recurenta a arătat că, deşi a reţinut transferul sumei de bani în contul bancar deţinut de reclamantă, instanţa de apel a apreciat că această plată nu ar fi de natură a stinge obligaţia de a da pe baza unei pretinse lipse de intenţie în acest sens fundamentată prin demersuri ulterioare ale pârâtei realizate în temeiul unui alt act juridic, respectiv ipoteca mobiliară asupra sumelor de bani din contul reclamantei. Din această perspectivă, recurenta a precizat că s-ar fi impus analiza distincţiei dintre obligaţia de a face şi cea de a da, eliberarea unor sume existente într-un cont afectat de ipotecă putând face doar obiectul unei obligaţii de a face, şi nu de a da, proprietatea sumei de bani nefiind disputată.

În continuare, recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile privitoare la ipoteca mobiliară asupra conturilor prevăzute la art. 2466, art. 2410, art. 2372, art. 2373, art. 2397, ignorând faptul că sumele de bani din cont rămân proprietatea constituitorului, a titularului contului (reclamanta), care nu a înţeles să dispună de acestea, iar executarea garanţiei de către beneficiar (recurenta-pârâtă) a avut loc printr-o compensare legală permisă de lege în scopul acoperirii obligaţiei garantate potrivit unui act juridic distinct şi autonom.

Ipoteca mobiliară constituită asupra contului bancar nu a transmis proprietatea asupra sumelor existente în cont decât după şi în limita executării garanţiei conform mecanismului contractual convenit, instanţa ignorând adevărata natură a raporturilor juridice dintre părţi izvorâte din convenţia tripartită nr. 1/17.09.2015, care a instituit o garanţie autonomă şi necondiţionată de culpă, pe care Banca era ţinută să o execute la simpla cerere a beneficiarului (recurenta-pârâtă).

Consecinţa încălcării normelor de drept material privitoare la ipoteca mobiliară asupra unui cont a fost, în opinia recurentei, îmbogăţirea fără justă a reclamantei cu suma de 1.024.167,32 lei provenind din transferul din contul de garanţie în contul curent (445.221,23 lei) şi din obligarea la restituirea garanţiei executate (576.381,27 lei), cu depăşirea cadrului procesual şi nerespectarea dreptului său la apărare.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile legale privitoare la garanţia de bună execuţie constituită cu scopul asigurării îndeplinirii cantitative, calitative şi în perioada convenită a contractului, părţile alegând în acest sens constituirea unei ipoteci asupra contului. Definiţia garanţiei de bună execuţie se referă la acordul părţilor prin care beneficiarul are dreptul de control asupra unei părţi din preţul achitat cu scopul de a garanta îndeplinirea integrală, conformă şi în perioada stabilită a prestaţiilor celeilalte părţi. În aceste condiţii, recurenta a pretins executarea garanţiei faţă de neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiilor de remediere a deficienţelor constatate, procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor semnat de părţi sub această necondiţie nemaiproducându-şi efecte.

De asemenea, recurenta a criticat respingerea de către instanţa de apel a posibilităţii invocării compensării legale, deşi erau întrunite cerinţele art. 1616 C. civ. şi era lipsită de posibilitatea formulării unei cereri reconvenţionale sau a unei noi cereri cât timp societatea reclamantă se afla în procedura insolvenţei.

Recurenta a susţinut că se invoca o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, a cărei întindere rezulta din aplicarea clauzei penale convenite de părţi, beneficiind în acest scop, potrivit dispoziţiilor art. 2341 C. civ., şi de un titlu executoriu reprezentat de Contractul nr. 1/17.09.2015 prin care a fost instituită ipoteca mobiliară. Dreptul său de a cere compensarea era recunoscut şi de dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 85/2014, care nu impuneau obligativitatea înscrierii la masa credală pentru a obţine această finalitate.

Recurenta a criticat decizia şi din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că hotărârea nu cuprinde motivarea privitoare la valoarea probatorie a înscrierilor din contabilitatea proprie a debitului solicitat şi la argumentarea făcută în situaţia dată referitoare la distincţia dintre obligaţia de a da şi cea de a face.

Totodată, recurenta a susţinut existenţa unor motive contradictorii în considerentele deciziei din apel referitoare la natura juridică şi clarificarea proprietăţii asupra sumelor existente în contul de garanţie deschis pe numele reclamantei.

În privinţa aspectelor vizând executarea ipotecii mobiliare şi reconstituirea garanţiei de bună execuţie, recurenta a apreciat că instanţa de apel s-a pronunţat fără a fi învestită, cu încălcarea principiului disponibilităţii specific procesului civil.

În final, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat nulitatea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond care nu au ţinut cont de dispoziţiile art. 412 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind suspendarea de drept a cauzei până la introducerea în cauză a administratorului judiciar al reclamantei, precum şi nulitatea actelor de procedură realizate de reclamantă prin mandatar, mandatul acordat de administratorul judiciar în faza apelului neputând acoperi această nulitate în absenţa ratificării exprese.

De asemenea, recurenta a criticat poziţia manifestată de instanţa de apel care a declarat încheiată cercetarea judecătorească, deşi nu era pe deplin lămurită cu privire la certitudinea creanţei pretinse de pârâtă în compensare, omiţând faptul că situaţia juridică în care se afla societatea reclamantă ar fi împiedicat judecata unei cereri reconvenţionale şi fără a pune în discuţie oportunitatea suspendării cauzei până la soluţionarea definitivă a declaraţiei de creanţă depusă în procedura insolvenţei declanşate împotriva reclamantei.

Intimata - reclamantă A. SRL nu a depus întâmpinare, formulându-și apărările doar în cuprinsul notelor scrise şi a concluziilor orale.

La termenul din 19 aprilie 2018, Înalta Curte a respins cererea recurentei de suspendare a judecăţii în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., apreciind că nu există o strânsă legătură între prezentul litigiu aflat în stadiul judecării recursului şi dosarul nr. x/83/2016/a1 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Oradea având ca obiect contestaţie privitoare la respingerea de către administratorul judiciar al reclamantei a declaraţiei de creanţă efectuate de recurenta - pârâtă din prezenta cauză în procedura insolvenţei declanşată împotriva părţii adverse.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte a apreciat nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară nedevolutivă ce are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ. Această cerinţă va impune cenzurarea argumentelor propuse de recurent în sensul limitării analizei la cele care ar fi de natură a genera un control de legalitate şi înlăturării celor care privesc aspecte de netemeinicie.

În acest cadru, Înalta Curte subliniază că înlănţuirea logică a faptelor reţinută de instanţa de apel în urma amplei analize a materialului probator administrat în faţa celor două instanţe de fond, modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt avută în vedere cu prilejul interpretării şi aplicării în concret a clauzelor contractuale şi a normelor juridice incidente nu poate fi supusă cenzurii cu prilejul declarării recursului, fiind atributul exclusiv al intanţelor de fond.

În ceea ce priveşte cadrul procesual dedus judecăţii, Înalta Curte subliniază faptul că prima instanţă a fost învestită cu acţiunea reclamantei A. SRL având ca obiect plata de către pârâta B. SRL a sumei de 1.024.167,32 lei, diferenţă aferentă facturii seria nr. PGI nr. 0047/5.11.2015, emisă în derularea contractului de proiectare şi execuţie lucrări civile pentru amenajare Parc Eolian X nr. 946/20.10.2014.

Cu privire la situaţia de fapt, instanţele de fond au reţinut că reclamanta a întocmit situaţia de lucrări finală nr. 3/2015, care a fost acceptată de beneficiar şi confirmată fără obiecţiuni de dirigintele de şantier, conform menţiunilor şi semnăturilor din cuprinsul actului. După semnarea de către pârâta B. SRL a situaţiei de lucrări nr. 3, reclamanta a emis factura nr. 0047/5.11.2015 în valoare de 2.222.127,34 lei. Conform ordinelor de plată nr. 142/12.11.2015, nr. 141/11.11.2015 şi nr. 140/11.11.2015, pârâta a achitat suma totală de 878.098,71 lei în contul lucrărilor efectuate conform situaţiei de lucrări nr. 3, stingând parţial obligaţia de plată.

Ulterior, prin ordinul de plată nr. 165/16.12.2015 pârâta a mai făcut o plată în cuantum de 1.254.426,72 lei în contul special deschis la D. SA în temeiul contractului pentru deschiderea şi administrarea contului de garanţie de bună garanţie nr. 1/17.09.2015. În documentul de plată s-a menţionat că suma reprezintă contravaloarea facturii nr. 47/5.11.2015, pârâta B. SRL susţinând că astfel s-a realizat plata integrală a lucrărilor executate conform situaţiei de lucrări nr. 3. Reclamanta a contestat stingerea obligaţiei de plată, invocând că plata s-a realizat într-un cont special asupra căruia nu avea drept de dispoziţie.

Instanţele de fond au reţinut temeinicia creanţei reclamantei, fiind întrunite cerinţele răspunderii contractuale, şi realitatea transferului sumei de bani în contul special, dar au apreciat că această operațiune nu a avut ca efect stingerea obligaţiei pârâtei de plată a lucrărilor executate conform situaţiei de lucrări nr. 3, aspect criticat pe calea apelului și a recursului de față.

În acest cadru, instanțele au reținut nevalabilitatea plății cât timp suma nu a fost transferată în contul indicat în contract (în care s-au efectuat celelalte plăți în derularea contractului), ci într-un cont special, destinat sumelor reprezentând garanție de bună execuție. Nu s-a reținut nicio explicație pentru care pârâta a ales să procedeze în acest mod, subliniindu-se de către aceasta doar importanța efectuării plății până la termenul de finalizare a proiectului în vederea obținerii finanțării, în ciuda faptului că existau obiecțiuni privitoare la calitatea lucrărilor efectuate și fuseseră semnalate deficiențe.

Instanțele de fond au avut în vedere faptul că, deși reclamanta este titulara acestui cont special, dezideratul stingerii datoriei nu a fost atins cât timp reclamanta nu putea dispune liber de sumele din acest cont ca urmare a mecanismului juridic creat prin contractul de deschidere a acestui cont de garanție și a celui de instituire a unei ipoteci asupra contului în favoarea beneficiarei pârâte, operațiunile ulterioare realizate cu acestea dovedind acest lucru.

Astfel, ulterior, din sumele din acest cont, pârâta a încasat garanția de bună execuție în valoare de 576.381,27 lei pentru acoperirea parțială a prejudiciului pretins a fi suferit ca urmare a întârzierii lucrărilor, suma de 445.21,23 lei a fost transferată reclamantei, dar cu titlu de garanție de bună execuție restituită, în cont rămânând până în prezent sume de 576.381,27 lei, valoarea maximă a garanției de bună execuție constituite potrivit contractului de proiectare și execuție lucrări nr. 946/2014 și a contractului pentru deschiderea și administrarea unui cont de garanție de bună execuție nr. 1/17.09.2015.

În consecință, instanța de apel a apreciat că plata pretins a fi efectuată nu s-a făcut cu intenția de a stinge obligația de plată a facturii nr. 47/05.11.2015, ci cu scopul de a alimenta contul special cu o sumă suficientă pentru executarea garanției de bună execuție pentru executarea cu întârziere a obligațiilor, asigurând și completarea garanției la valoarea convenită.

Revenind la criticile recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se poate reține aplicarea greșită a dispozițiilor legale privitoare la plată [art. 1469 alin. (2), art. 1497 și art. 1504 C. civ., indicate în memoriul de recurs) și introducerea unei condiții suplimentare referitoare la intenția părții.

În luarea deciziei atacate, esențial pentru instanțele de fond a fost faptul că transferul sumelor în litigiu s-a realizat nu în contul agreat de părți pentru efectuarea plăților (utilizat de recurenta-pârâtă pentru plățile anterioare), ci într-un cont guvernat de mecanisme contractuale speciale ce nu permiteau reclamantei să dispună de aceste sume (ce puteau avea doar destinația agreată de părți, aceea de garanție de bună execuție, conform art. 3 şi 6 din contractul nr. 1/17.09.2015), aspect confirmat în fapt de evoluția ulterioară a operațiunilor privitoare la sumele din acest cont. Aceste operațiuni și susținerile ulterioare ale recurentei-pârâte din cursul procesului au fost cele care au fundamentat concluzia instanței de apel cu privire la intenția reală a părții cu prilejul efectuării transferului în alte condiții decât cele convenite pentru realizarea plății, fiind evident că nu a fost vorba de o eroare din partea reprezentanților părții, aspect important a fi stabilit pentru a lămuri conduita părților în derularea contractului de proiectare și execuție lucrări.

În ceea ce privește aspectele referitoare la ipoteca instituită asupra contului, valorificarea garanției de bună execuție și posibilitatea invocării compensării legale, Înalta Curte observă că acestea au fost invocate de recurenta - pârâtă în cursul procesului pentru a justifica operațiunile ulterioare realizate cu sumele din contul de garanție, neputând fi înlăturate cele reținute anterior, potrivit cărora transferul sumelor nu s-a realizat în contul agreat de părți pentru plată, ci în contul destinat garanției de bună execuție. Prin urmare, instanțele au constatat nevalabilitatea ca plată (privită exclusiv ca modalitate de stingere a obligației) a transferului realizat în contul cu altă destinație, acesta servind doar alimentării contului cu sume mult suplimentare celor stabilite pentru întinderea garanției de bună execuție, de care însă reclamanta nu a putut beneficia până în prezent cu titlu de sume încasate în mod direct în contul facturii indicate în acțiune.

Pentru a reține această situație, instanța de apel a valorificat în mod corect dispozițiile legale și prevederile contractuale referitoare la ipoteca asupra contului și garanția de bună execuție, care au justificat concluzia lipsirii reclamantei de posibilitatea reală de a dispune cu privire la sumele aflate în contul care se afla sub controlul recurentei - pârâte conform art. 2410 alin. (2) C. civ.

Totodată, instanţele de fond au reţinut în mod corect că nu poate opera compensarea legală invocată de pârâtă conform art. 1616 C. civ. şi art. 90 din Legea nr. 85/2014, nefiind întrunite cerinţele legale în acest sens. De altfel, cel puţin parţial (pentru suma de 576.381,27 lei, retrasă din contul special cu tilu de garanţie de bună execuţie), recurenta-pârâtă nici nu invoca o veritabilă compensare, ci mecanismul special privind valorificarea sumelor din contul de garanţie de bună execuţie, iar, pentru pretinsa creanţă proprie, chiar pârâta a declarat, în cuprinsul întâmpinării, că îşi rezervă dreptul de a formula acţiune pe cale separată.

Este adevărat că situația juridică a reclamantei nu ar fi permis valorificarea pretențiilor proprii ale pârâtei prin intermediul unei cereri reconvenționale formulate în acest dosar (chiar dacă o asemenea cerere ar fi fost formulată în termenul legal, ce s-a împlinit anterior declanșării procedurii insolvenței împotriva reclamantei), dar asta nu înseamnă că partea era complet lipsită de mijloace procesuale pentru promovarea solicitărilor sale derivând din modalitatea de executare a contractului de către reclamantă, pe care le-a și utilizat de altfel în cadrul procedurii colective a insolvenței.

Analizând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentei privitoare la faptul că instanţa de apel nu ar fi răspuns tuturor argumentelor invocate sau ar fi dezvoltat motive contradictorii sau străine de natura pricinii, constatând că, din considerentele hotărârii, rezultă cu evidenţă raţionamentul logico-juridic al instanţei în adoptarea soluţiei.

Împrejurarea că instanţa nu a răspuns tuturor argumentelor aduse de parte, subsumate unui motiv de apel sau că nu a făcut aceleaşi corelaţii între aspectele de fapt şi de drept invocate de parte nu poate fi reţinută, de vreme ce instanţa de apel a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată potrivit propriilor aprecieri specifice procesului de deliberare, iar acestea se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, decizia instanţei de apel fiind legală.

În acest context, se impune a se sublinia faptul că instanţa s-a pronunţat în limita cadrului procesual dedus judecăţii, rezumat la acțiunea reclamantei privind plata diferenței neachitate din factura emisă (executarea unei obligații de a da), neputând fi vorba de o eventuală pronunţare ultra petita, astfel cum susţine recurenta.

Mai mult, a cenzurat chiar apărările părţilor în raport de cadrul procesual reţinut, astfel cum rezultă în mod expres din cuprinsul hotărârii, eventualele consideraţii suplimentare exprimate tot în legătură cu susţineri punctuale ale părţilor, în special ale apelantei-pârâte, neputând afecta oricum legalitatea hotărârii cât timp chiar înlăturarea lor, nefiind considerente decizorii, nu ar lipsi de fundament juridic soluţia pronunţată şi amplu argumentată.

Pe de altă parte, stabilind nevalabilitatea plății efectuate, în limita obiectului acțiunii cu care au fost învestite, nu revenea instanțelor de fond și obligația lămuririi situației sumelor existente în contul special de garanție, ce formau sau urmau să constituie obiectul altor solicitări ale părţilor decât cele deduse judecății în cauza de față.

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că procedura de insolvenţă a fost deschisă împotriva intimatei - reclamante prin încheierea nr. 532/F/CC/28.11.2016, publicată în Buletinul procedurilor de insolvenţă nr. 22162/06.12.2016, dar niciuna dintre părţi nu a adus la cunoștința instanţei acest aspect. În aceste condiţii, nu i se putea reproşa primei instanţe că a continuat cercetarea procesului fără analizarea incidenţei cazului de suspendare prevăzut de dispoziţiile art. 412 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. De altfel, în cursul judecăţii apelului, administratorul judiciar desemnat pentru societatea reclamantă a ratificat mandatul acordat avocatului iniţial desemnat de administratorul statutar, ce a deţinut şi calitatea de administrator special, şi a validat actele efectuate de acesta în cursul procesului în numele societăţii, astfel încât critica recurentei formulată cu prilejul declarării apelului a fost acoperită anterior pronunţării deciziei atacate.

Suplimentar faţă de criticile generale exprimate în cuprinsul cererii de apel, în cadrul memoriului de recurs, recurenta invocă nulitatea probei cu interogatoriu administrat în faţa primei instanţe cu motivarea că, la data administrării acestuia, societatea reclamantă se afla în insolvenţă, iar administratorul statutar nu mai era în măsură să răspundă la întrebările formulate. Or, constatăm că această critică nu a fost formulată în mod expres şi în apel, neputând fi primită direct în recurs potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Sub aspectul presupusei nelămuriri a instanţei de apel anterior închiderii cercetării procesului şi intrării în dezbateri, Înalta Curte subliniază faptul că acest moment este la aprecierea exclusivă a instanţei, neputând fi cenzurat cu prilejul soluționării căii de atac, care vizează exclusiv critici de nelegalitate privitoare la hotărârea pronunţată în aceste condiţii. Mai mult, toate argumentele subsumate acestei critici constituie o enumerare subiectivă a unor aspecte pretins nelămurite, ce nu pot fi primite atât timp cât, din cuprinsul deciziei atacate, rezultă considerentele de fapt şi de drept ce au fundamentat soluţia instanţei, potrivit propriilor aprecieri raportat la cadrul procesual dedus judecăţii, recurenta criticând în realitate relevanţa pe care instanţa a dat-o probelor administrate şi instituţiilor juridice incidente, care nu se subsumează însă acestui motiv de recurs.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.