Appeals fail; settlement payments imputed to principal, no default interest without express stipulation.

Acţiune în pretenţii. Imputaţia plăţii. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligaţii

Index alfabetic : acţiune în pretenţii

tranzacţie

imputaţia plăţii

C. civ. din 1864, art. 1073, art. 1082, art. 1088, art. 1110 - art. 1113

În caz de nerespectare a termenului stipulat pentru executarea unei obligații, creditorul este îndreptățit la dezdăunări, conform art. 1073 și art. 1082 C. civ., dezdăunări care, la obligațiile pecuniare, se exprimă în dobânda legală, conform art. 1088 C. civ.

Aceste dezdăunări nu sunt automat datorate decât în situația în care părțile au convenit expres în acest sens, caz în care ele pot fi cuantificate și pot constitui o creanță certă, lichidă și exigibilă, asupra căreia să se poată opera imputația unei plăți anume determinate.

Pentru a proceda la imputația plății cu prioritate asupra accesoriului, în termenii art. 1111 C. civ., premisa de la care trebuie pornit este a existenței unei convenții cu privire la principal și rendită/dobândă, care să permită a se stabili care era nivelul datorat al dobânzii la momentul plăților efectuate, pentru ca imputația plății să poată fi făcută în legătură cu o creanță certă, lichidă și exigibilă.

În cazul unei tranzacții asupra unei obligații bănești care nu este purtătoare de dobândă, între părţi neexistând o convenție cu privire la plata unei dobânzi cu caracter moratoriu, accesorie debitului principal, imputația plății trebuie făcută asupra debitului principal.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 527 din 27 februarie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă sub nr. x/3/2012 la 03 aprilie 2012, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând obligarea acestora la restituirea sumei de 200.000 lei, obligarea în solidar a acestora la plata dobânzii legale la suma datorată de la data înregistrării cererii de chemare în judecată şi până la data achitării integrale, precum şi obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii se arată că suma datorată îşi are izvorul în convenţia din 20 ianuarie 2005, încheiată între părţi, prin care pârâţii au recunoscut primirea sumei de 300.000 euro şi prin care se obligau să o restituie în şase rate eşalonate până la 31 decembrie 2008.

A arătat reclamantul că, deoarece pârâții nu şi-au respectat angajamentele, i-a acţionat în judecată pentru ratele scadente în cadrul dosarului nr. x/300/2008 al Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, iar în urma acestui demers pârâţii şi-au îndeplinit obligaţia achitării sumei solicitate - echivalentul în lei a 100000 euro -, astfel încât a renunţat la judecată, încheind cu aceştia pentru restul sumei datorate, anume pentru echivalentul în lei a 200.000 euro un contract de tranzacţie, iar potrivit art. 2 pct. 2 din acest contract pârâţii B. şi C. s-au angajat să plătească fie cash, fie în contul indicat suma la 30 iunie 2010 şi la 31 decembrie 2010.

În drept, cererea introductivă de instanță a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1576, art. 1584, art. 1039 și art. 1062 C. civ. de la 1864.

La 06 noiembrie 2012 reclamantul şi-a precizat câtimea obiectului litigiului, în sensul că suma datorată este de 904.000 lei, iar dobânda legală este de 23.730 lei până la 06 noiembrie 2012.

La 08 ianuarie 2013 a depus întâmpinare pârâtul B., solicitând respingerea în principal a acţiunii ca fiind prescrisă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

În şedinţa publică de la 07 mai 2013, tribunalul a respins excepţia prescripției dreptului material la acţiune, pentru motivele reţinute în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Prin sentința civilă nr. 169 din 18 februarie 2014, prima instanță a admis în parte acţiunea, i-a obligat pe pârâţi la plata către reclamant a sumei de 886.900 lei, cu dobânda legală de la 03 aprilie 2012 şi până la achitarea integrală a debitului și a respins în rest acţiunea. De asemenea, i-a obligat pe pârâţi la plata către reclamant a sumei de 34.246 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 14.246 lei taxă timbru şi 20.000 lei onorariu de avocat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență că la 15 decembrie 2009 între părți s-a încheiat un contract de tranzacţie, în care la punctul 2 sunt identificate obligaţiile pârâților B. şi C., după cum urmează:

La punctul 1, pârâții se obligă să plătească reclamantului suma pretinsă, astfel cum este definită la punctul 1 de mai sus.

La punctul doi se arată că suma pretinsă trebuie achitată jumătate până la 31 iunie 2010 și jumătate până la 31 decembrie 2010.

La punctul trei se arată că pârâții își asumă obligația de a solicita Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, în cadrul litigiului în curs, să ia act de încheierea tranzacţiei şi să pronunţe o hotărâre de expedient, iar în cazul în care aceștia nu îşi îndeplinesc în tot sau în parte obligaţiile asumate prin tranzacție, reclamantul are dreptul să ceară executarea silită pentru a obţine suma pretinsă.

A reținut tribunalul că suma pretinsă este definită la punctul 1 din contract ca fiind suma de bani pretinsă de reclamant de la pârâți, în vederea stingerii litigiului şi preîntâmpinării eventualelor litigii, respectiv suma de 200.000 euro.

A fost definit termenul „litigiu” la punctul 1.2 ca fiind reprezentat de dosarul nr. x/300/2008 al Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, iar „suma achitată” ca fiind suma de 125.000 euro, plătită de pârâți reclamantului.

S-a mai notat că litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/300/2008 s-a finalizat la 15 ianuarie 2010 prin pronunțarea unei încheieri de ședință prin care s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecata acţiunii.

Astfel, tribunalul a constatat ca prim aspect că la 15 decembrie 2009 între părţile din proces a intervenit un nou act juridic, prin care cei doi pârâţi s-au obligat la plata unei sume de bani de 200.000 euro („suma pretinsă”) pentru stingerea litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/300/2008 al Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, cu date scadente la 30 iunie 2010 şi la 31 decembrie 2010, obligaţiile părţilor născându-se concomitent cu încheierea acestei tranzacţii.

Sub aspect probator, tribunalul a constatat că niciuna din părţi nu a negat semnarea efectivă a tranzacţiei, apărările pârâţilor vizând alte aspecte decât nerecunoaşterea încheierii actului juridic.

Ca situaţie de fapt, tribunalul a reținut și că între părţi a mai fost încheiat un contract de împrumut la 20 ianuarie 2005, ce avea ca obiect suma de 300.000 euro, în 6 rate, iar prin acţiunea dedusă judecăţii în dosarul nr. x/300/2008 al Judecătoriei Sector 2 Bucureşti s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând o parte din suma de 300.000 euro, litigiul stingându-se prin renunţarea reclamantului la judecată la 15 ianuarie 2010, iar la 15 decembrie 2009 s-a încheiat între părţi un nou act juridic, respectiv un contract de tranzacţie, ce avea ca obiect suma de 200.000 euro.

S-a reținut totodată că prin contractul de tranzacție mai sus amintit, ce face obiectul prezentului proces, părţile nu au stabilit ca suma pretinsă să fie purtătoare de dobânzi, în sensul O.G. nr. 9/2000, în vigoare la data încheierii actului.

Faţă de apărarea din întâmpinare, făcută de pârâtul B., care a arătat că între data încheierii tranzacției şi data la care s-a luat act de renunţarea la judecată s-ar mai fi achitat suma de 52.744 euro, tribunalul a reţinut că reclamantul din dosarul nr. x/300/2008 a arătat că ar fi primit suma pretinsă în acel dosar, precizând la aceeaşi dată şi cuantumul dobânzilor solicitate în acel dosar la suma de 52.744 euro.

Ca urmare, tribunalul a constatat că, şi dacă s-ar fi achitat la acea dată suma de bani ce reprezenta dobânzi, calculate la suma de 100.000 euro ce a făcut obiectul dosarului din 2008, aceste sume au fost achitate în baza contractului dintre părţi încheiat în 2005, astfel cum s-a învederat acelei instanţe şi nu în vederea stingerii obligaţiilor din noul contract de tranzacţie, semnat în 2009.

În ceea ce priveşte apărările formulate de pârâtul C., tribunalul a menționat că acest pârât a fost întrebat în şedinţă publică dacă, faţă de cele invocate în întâmpinare, a înţeles să solicite constatarea nulităţii actului juridic, acesta învederând că nu a formulat o astfel de acţiune.

A constatat aşadar tribunalul că apărările formulate tind fie la anularea actului juridic, ca urmare a lipsei cauzei juridice a acestuia, fie la dovedirea unei simulaţii între părţi, afirmându-se existenţa unui act secret, prin care de fapt se urmărea să se aducă reclamantului beneficii de pe urma societăţii pe acţiuni unde pârâţii erau acţionari. În acest context, constatându-se că nu s-a invocat nulitatea actului nici pe cale de acţiune, nici pe cale de excepţie, că nu s-a formulat o cerere reconvenţională în acest sens, tribunalul nu a primit în prezentul proces apărările formulate sub acest aspect.

Mai mult, deşi tribunalul a subliniat că nu este foarte obişnuit ca nişte persoane „cu un nivel de educaţie peste medie”, cum arată pârâtul, să încheie acte juridice pentru sume atât de mari, fără garanţii şi fără încheierea unui înscris autentic, semnarea acestei tranzacții în forma depusă la dosar a fost recunoscută de toate părţile, ea nefăcând obiectul unor acţiuni în nulitatea acesteia sau în simulaţia acesteia, reprezentând un contract valabil încheiat ce produce consecinţe juridice.

Prima instanță a făcut referire la probele administrate pentru dovedirea plăților pretins a fi fost făcute și a reţinut doar plata celor 56.7000 lei rezultaţi din chitanţe şi a celor 8.400 lei recunoscuţi la interogatoriu.

Tribunalul a constatat că între părţi s-a încheiat un contract de tranzacţie, în condiţiile art. 1704 C. civ., în vederea stingerii unui litigiu, cu obligaţia pârâţilor născută din acest act juridic de a achita reclamantului suma de 200.000 euro, fiind incidente dispoziţiile art. 969 C. civ.

Cu privire la destinația plăților dovedite a fi fost făcute în temeiul tranzacției, instanța de fond a notat poziția divergentă a părților, în sensul că pârâții au susținut că acestea au fost imputate asupra principalului, iar reclamantul susține, astfel cum rezultă şi din chitanţele de la filele 59 verso - 61, că acestea au fost achitate cu titlu de dobândă

În aceste condiții, tribunalul a reţinut dispoziţiile art. 1587 C. civ., potrivit cărora se pot stipula dobânzi pentru un împrumut de bani, precum şi dispoziţiile art. 1588 C. civ., conform cărora împrumutatul care a apucat de a plăti dobânzi ce nu s-au stipulat sau mai mari decât s-au stipulat nu mai poate a le repeti, nici a le imputa asupra capitalului.

Conchizând, potrivit probelor administrate, că s-a făcut dovada că sumele s-au plătit cu titlu de dobânzi, tribunalul a făcut aplicarea pentru aceste sume a dispoziţiilor mai sus invocate ale art. 1588 C. civ.

În ceea ce priveşte suma de 8.700 lei, depusă în cont cu titlu de restituire şi suma recunoscută la interogatoriu, pentru care nu s-a făcut dovada că au fost achitate cu acest titlu, tribunalul a constatat că acestea trebuie imputate asupra debitului principal, urmând a fi obligați pârâţii la plata sumei de 886.900 lei.

A evocat instanța dispozițiile art. 1088 C. civ., conform cărora „la obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune, de societate. Aceste daune - interese se cuvin fără ca creditorul sa fie ținut a justifica vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.”

A evocat și dispozițiile art. 1079 alin. 1 C. civ., conform cărora, dacă obligaţia constă în a da sau a face, debitorul se va pune în întârziere printr-o notificare care i se va face prin tribunalul domiciliului său și a constatat tribunalul că cei doi pârâţi au fost puşi în întârziere prin notificarea făcută prin intermediul executorului judecătoresc la 25 ianuarie 2012, însă dobânda legală este solicitată începând cu data cererii de chemare în judecată, astfel că tribunalul i-a obligat pe pârâţi la plata dobânzii legale de la 03 aprilie 2012 şi până la achitarea integrală a debitului.

În baza art. 274 C. proc. civ., i-a obligat pe pârâţi la plata către reclamant a sumei de 34.246 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 14.246 lei taxă timbru şi 20.000 lei onorariu avocat, onorariul fiind redus în limitele admiterii acţiunii.

Prin încheierea de ședință de la 10 mai 2016, tribunalul a admis cererea formulată de reclamant și a lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 169/2014, în sensul că a hotărât că menţiunea „respinge în rest acţiunea” priveşte inclusiv cererea de obligare în solidar a pârâţilor la plata sumei de bani admisă prin hotărâre.

Căile de atac exercitate separat împotriva acestei încheieri de ședință au fost respinse, astfel încât ea a devenit irevocabilă.

Împotriva sentinței civile nr. 169 din 18 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă au declarat apeluri pârâții.

Prin decizia civilă nr. 395 A din 17 septembrie 2015, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins apelurile ca nefondate și i-a obligat pe apelanții-pârâți să îi plătească intimatului-reclamant suma de 2.600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelanții-pârâți au declarat recursuri împotriva deciziei pronunțate de instanța de prim control judiciar.

Prin decizia nr. 1850 din 8 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis recursurile declarate, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei de casare instanța supremă a reținut următoarele:

Potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Această concluzie se impune deoarece numai printr-o motivare clară, precisă şi necontradictorie, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.

În speţă, Înalta Curte a constatat că decizia instanţei de apel nu îndeplineşte aceste cerinţe, întrucât nu a fost motivată sub toate aspectele invocate, astfel încât, coroborat cu principiile şi regulile de drept substanţial şi procesual, să conducă în mod logic la soluţia pronunţată şi să permită realizarea controlului judiciar.

Analizând critica recurentului-pârât C. întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la pronunţarea instanţei de apel asupra unei pretenţii care nu a făcut obiectul judecăţii, Înalta Curte a apreciat că aceasta este întemeiată.

Din această perspectivă, a constatat că, într-adevăr, instanţa de apel a subliniat că prima instanţă a calificat greşit contractul ca fiind unul de împrumut, dar a considerat că efectuarea plăţii subzistă în temeiul altui contract, pe care însă nu l-a lămurit. Or, calificarea contractului era importantă, din perspectiva efectelor care leagă părţile. În plus, această distincţie şi calificare erau necesare în planul cauzei cererii, pe care instanţa trebuia să o stabilească.

În consecinţă, instanța supremă a subliniat faptul că s-a constatat prin decizia recurată împrejurarea că, în speţă, contractul de tranzacţie reprezintă izvorul obligaţional, nu contractul de împrumut, însă analiza considerentelor hotărârii atacate conduce la concluzia că instanţa a aplicat regulile din materia împrumutului, astfel încât, în rejudecare, instanţa de apel este obligată să lămurească aspectele legate de calificarea izvorului juridic obligaţional prin raportare la efectele pe care acesta le produce.

O altă critică a recurentului-pârât C., apreciată ca întemeiată de instanța supremă, se referă la faptul că instanţa de apel nu a interpretat corect clauzele tranzacţiei, întrucât din analiza acestora rezultă că din suma totală de 200.000 euro s-au achitat deja 125.000 euro. În plus, s-a notat că s-a susţinut că nu au fost analizate probe ale dosarului care justificau plăţi parţiale.

Acest motiv de recurs a fost încadrat de recurentul-pârât C. la art. 304 pct. 6 C. proc. civ., însă, în raport cu aspectele criticate, Înalta Curte a apreciat că este incident art. 304 pct. 8 din acelaşi cod.

Din perspectiva acestei critici, Înalta Curte a observat că, într-adevăr, nu au fost analizate toate actele depuse de parte în susţinerea efectuării unor plăţi parţiale, nefiind lămurit aspectul dacă cei 125.000 euro s-au achitat dintr-un total datorat în cuantum de 200.000 euro sau a fost avută în vedere suma de 300.000 euro. În consecinţă, instanța de casare a stabilit ca instanţa de apel să lămurească, în rejudecare, aspectele arătate anterior, prin raportare şi la faptul că tranzacţia a fost determinată de litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, urmând a fi avută în vedere şi valoarea acestui litigiu.

O ultimă critică formulată de recurentul-pârât C., întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a vizat modalitatea în care a fost făcută imputaţia plăţii, precum şi nelămurirea problemei referitoare la caracterul creanţei, în sensul dacă aceasta este divizibilă sau indivizibilă.

Critica a fost găsită întemeiată, instanța de casare stabilind că instanţa de apel urmează să lămurească şi aceste aspecte, cu precizarea că, în urma calificării izvorului obligaţional dintre părţi, să verifice şi dacă a operat o punere în întârziere sau aceasta s-a produs doar o dată cu cererea de chemare în judecată. Totodată, a impus ca instanța de rejudecare să analizeze şi regulile referitoare la imputaţia plăţii, respectiv dacă aceasta putea fi aplicată şi în ce modalitate.

În continuare, analizând critica recurentului-pârât B. întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. referitoare la contradictorialitatea motivării hotărârii recurate prin nesocotirea apărărilor esenţiale aduse de părţi, Înalta Curte a constatat că în speţă s-au lămurit insuficient aspectele legate de obiectul tranzacţiei, nefiind totodată analizate nici probele aduse de părţi sub acest aspect.

În consecință, a stabilit că instanţa de apel, în rejudecare, are a verifica şi susţinerea pârâtului B. referitoare la declaraţia autentică a reclamantului, potrivit căreia nu ar mai avea niciun fel de drepturi sau pretenţii faţă de pârâtul B., declarație căreia instanţa de apel, în opinia pârâtului, nu i-ar fi dat efect.

În ceea ce priveşte critica întemeiată de recurentul-pârât B. pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căreia instanţa de apel a ignorat efectele tranzacţiei, neanalizând nevalabilitatea acesteia din perspectiva motivelor invocate, susţinându-se că s-a tranzacţionat asupra unei obligaţii inexistente - împrumutul, Înalta Curte a apreciat că aceste aspecte nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului, având în vedere lipsa de concizie a considerentelor deciziei recurate. Din această perspectivă, instanța supremă a notat faptul că instanţa de apel, deşi formal s-a pronunţat pe o aşa zisă valabilitate a tranzacţiei, totuşi a exprimat nişte considerente generale şi lipsite de consistenţă, astfel încât în acest stadiu procesual nu poate fi verificată modalitatea în care s-a făcut aplicarea legii.

În considerarea argumentelor expuse în cele ce preced, constatând că decizia recurată este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate în raport cu textele de lege enunţate, instanța de recurs a apreciat că este de prisos examinarea celorlalte critici și, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9, coroborat cu art. 312 C. proc. civ., a admis recursurile declarate de pârâţi, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pe care a obligat-o să remedieze cu ocazia rejudecării deficienţele arătate și să aibă în vedere şi examinarea celorlalte susţineri din recurs.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă sub nr. x/3/2012* la 2 martie 2017.

Prin decizia civilă nr. 1078A/2017 din 24 noiembrie 2017, instanța de apel a admis apelurile formulate de apelanţii-pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 169 din 18 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2012. A schimbat în parte sentinţa apelată și i-a obligat pe pârâţi să plătească reclamantului suma de 830.200 lei (în loc de 886.900 lei), cu dobânda legală de la 03 aprilie 2012 şi până la achitarea integrală a debitului. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, l-a obligat pe reclamant să îi plătească pârâtului C. suma de 5.308,75 lei, iar pârâtului B. suma de 3.788 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din apel şi recurs, în limita pretenţiilor admise şi a cheltuielilor dovedite. A respins cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată din apel şi din recurs.

Pentru a decide astfel, instanța de apel de rejudecare a reținut, în esență, următoarele:

În raport de îndrumările date de către instanţa supremă, curtea de apel i-a pus în vedere intimatului-reclamant să indice în scris care este izvorul juridic al obligaţiei, respectiv contractul de împrumut sau contractul de tranzacţie şi să precizeze dacă şi când s-a efectuat punerea în întârziere.

De asemenea, a pretins ca apelanţii-pârâţi să depună precizări cu privire la declaraţia autentică la care se referă pârâtul B., în sensul de a indica dacă suma de 125.000 euro s-a achitat din totalul de 200.000 euro sau din totalul de 300.000 euro.

A constatat că prin precizările din 29 iunie 2017 şi din 17 octombrie 2017 reclamantul a arătat că, potrivit încheierii de şedinţă din 07 mai 2013, la interpelarea tribunalului, la prima zi de înfăţişare, a menţionat în mod expres că a invocat contractul de tranzacţie ca temei juridic al prezentei acţiuni și că punerea în întârziere s-a efectuat la 10 noiembrie 2010 cu notificările nr. 698 - pentru C. şi nr. 699 - pentru B., emise de către B.E.J. D., dar și la 23 ianuarie 2012, cu notificările nr. 50 - către B. şi nr. 51 - către C., emise de către executorii judecătoreşti E.

A notat instanța de apel că prin concluziile scrise pârâtul C. pretinde că a restituit suma de 168.337 lei prin virament bancar către reclamant şi că această sumă reprezintă dividende din anii 2004, 2005, 2007 şi 2008.

În raport de precizările reclamantului, dar şi de conţinutul încheierii din 07 mai 2013 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin care apărătorul reclamantului a invocat în mod expres ca temei al cererii de chemare în judecată contractul de tranzacţie, curtea de apel a reţinut că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată prin care reclamantul i-a chemat în judecată pe pârâţi pentru restituirea sumei de 200.000 euro şi a dobânzii legale, calculată de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, îl reprezintă contractul de tranzacţie din 15 decembrie 2009.

Din conţinutul acestui contract, necontestat de către pârâţi, instanța de apel a tras concluzia că pârâții s-au obligat să-i plătească reclamantului suma de 200.000 euro în două rate, scadente la 30 iunie 2010 prima jumătate și la 31 decembrie 2010 cealaltă jumătate, iar în contul acestei obligaţii asumate de pârâţi reclamantul s-a obligat să renunţe la judecata din dosarul nr. x/300/2008, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

A mai reținut că din cuprinsul aceleiaşi convenţii rezultă că pârâţii au confirmat achitarea unei sume de 125.000 euro către reclamant până la data încheierii tranzacţiei și a conchis în sensul că contractul astfel încheiat este unul civil, neconţinând niciun element de comercialitate.

În raport de clauzele acestui contract, curtea de apel a reţinut că susţinerile pârâţilor referitoare la plata sumei de 125.000 de euro către reclamant au în vedere obligaţia asumată prin contractul iniţial de împrumut, care nu face obiectul prezentei judecăţi și a subliniat faptul că, de altfel, chiar din conţinutul încheierii din 15 ianuarie 2010, pronunţată în dosarul nr. x/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, prin care s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecata acţiunii precizate, rezultă restituirea unor sume de bani achitate în baza contractului de împrumut din 20 ianuarie 2005.

Instanța de prim control judiciar a confirmat în rejudecare raționamentul instanței de fond, întemeiat pe actele şi lucrările dosarului, potrivit căruia rezultă restituirea de către pârâţi către reclamant a sumelor de 56.700 lei din chitanţe şi, separat, a sumei de 8.400 lei, nerecunoscută la interogatoriu.

A apreciat că, nefiind în faţa unui contract de împrumut, ci a unei obligaţii de plată a unei sume de bani într-un contract intitulat „tranzacţie”, greşit prima instanţă a aplicat dispoziţiile art. 1587 şi art. 1588 C. civ., cu consecința deducerii din suma totală (reprezentând echivalentul în lei a 200.000 euro) doar a sumei de 8.400 lei și a aprecierii că diferenţa de 56.700 lei a fost achitată în contul dobânzilor.

De altfel, reține instanța de rejudecare, convenţia încheiată între reclamant şi pârâţi la 15 decembrie 2009 nu prevede obligaţia vreunei sume de bani cu titlu de dobânzi, astfel încât şi din acest punct de vedere în mod greşit prima instanţă a reţinut că suma de 56.700 lei a fost achitată în baza unui contract de împrumut şi cu titlu de dobândă.

Ca o consecință a celor statuate, instanța de apel a stabilit că din suma de 886.900 lei la care au fost obligaţi pârâţii către reclamant urmează a se deduce şi suma de 56.700 lei imputată asupra debitului, urmând ca diferenţa ce urmează a fi restituită să fie de 830.200 lei, sens în care au fost admise apelurile pârâţilor şi schimbată în parte sentinţa.

În altă ordine de idei, curtea de apel a reţinut că în cauză punerea în întârziere a avut loc prin notificările din 23 ianuarie 2012, însă prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale începând cu data intentării cererii de chemare în judecată - 03 aprilie 2012, aşa încât în mod just a fost admis acest capăt de cerere, pârâţii fiind obligaţi să plătească reclamantului dobânda legală aferentă debitului începând cu 03 aprilie 2012 şi până la achitarea integrală a debitului.

În acest sens, au fost apreciate ca incidente dispoziţiile art. 1079 alin. 1 şi art. 1088 C. civ., prin care se stipulează că obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, neexecutate nu pot cuprinde decât dobânda legală, fără ca creditorul să fie ţinut a justifica vreo pagubă şi că acestea nu se datorează decât din ziua cererii de chemare în judecată sau de la data notificării.

În ce privește datoria pârâţilor, curtea de apel a decis că aceasta este divizibilă, aspect stabilit implicit şi prin încheierea din 10 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă în acest dosar, instanță care, admiţând cererea formulată de către reclamant, a lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 1169/2014 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în sensul că dispoziţia privind respingerea în rest a acţiunii priveşte inclusiv cererea de obligare în solidar a pârâţilor la plata sumei de bani.

Sub același aspect, s-a notat că în considerentele încheierii s-a reţinut că din contractul de tranzacţie nu a rezultat că pârâţii au înţeles să instituie un caz de solidaritate pasivă, care este o excepţie de la regula diviziunii datoriei și nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres prin voinţa părţilor, în condiţiile art. 1041 C. civ.

Curtea de apel a reţinut că argumentele aduse de către prima instanţă în lămurirea dispozitivului sentinţei pronunţate clarifică obligaţia pârâţilor ca fiind una divizibilă în sensul art. 1041 C. civ. şi şi le-a însuşit ca atare.

În concluzie, apreciind că apelurile sunt întemeiate doar pentru nededucerea sumei de 56.700 lei din suma de 886.900 lei, curtea de apel le-a admis şi a schimbat în parte sentinţa, decizând ca pârâţii să plătească reclamantului suma de 830.200 lei, în loc de 886.900 lei, cu dobânda legală de la 03 aprilie 2012 şi până la achitarea integrală a acestui debit.

În considerarea acestor argumente, instanța de apel a menținut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

În baza art. 274 alin. 1 şi art. 276 C. proc. civ., instanța de apel l-a obligat pe reclamant să plătească pârâtului C. suma de 5308,75 lei, iar pârâtului B. suma de 3788 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată din apel şi recurs, în limita pretenţiilor admise şi a cheltuielilor dovedite și a respins cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată din apel şi recurs, întrucât atât recursurile, cât şi apelurile formulate de către pârâţi au fost admise.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel în rejudecare au declarat în termen legal recursuri motivate toate părțile litigante, cauza fiind înregistrată sub același număr unic x/3/2012* pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă la 11 ianuarie 2018.

Recursul declarat de recurentul-reclamant A.

Primul motiv de recurs

Recurentul a invocat nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel susținând că toate părțile litigante recunosc contractul de tranzacție ca fiind izvorul obligațional și a arătat că acest act juridic îndeplinește toate condițiile de validitate a unui contract, prin acesta stipulându-se o obligație afectată de termen, fără plata unei dobânzi.

A apreciat recurentul-reclamant că, sub aspectul imputației plății, soluția corectă este cea a instanței de fond, dată în acord cu probele administrate și că, în privința plăților efectuate în perioada 25 ianuarie - 30 septembrie 2011, a operat o înțelegere ulterioară contractului de tranzacție, în baza căreia intimații-pârâți au acceptat plata unei dobânzi la suma datorată, dobândă în limitele legii, în conformitate cu dispozițiile art. 1073, art. 1081 și art. 1088 C. civ., sumele plătite cu acest titlu nedepășind cuantumul legal.

Sub același aspect, recurentul-reclamant a arătat că înscrisurile au fost recunoscute de părți, că acestea au, în condițiile art. 1176 C. . valoare de titluri autentice, că la momentul plăților cele două termene stipulate în contract erau depășite, iar intimații-pârâți fuseseră notificați, creditorul fiind în drept la îndeplinirea întocmai a obligației, iar în caz contrar fiind îndreptățit la dezdăunări, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1073 și art. 1081 C. civ.

În plus, recurentul-reclamant a mai susținut și că, dacă intimații-pârâți nu ar fi fost de acord cu mențiunile din chitanțe referitoare la natura plății (aceea de dobândă), aceștia ar fi avut la dispoziție oferta reală de plată, mandatul poștal, consemnarea bancară sau orice altă metodă de eliberare de datorie, precum și refuzul de plată, însă au înțeles să conteste destinația plății abia după ce au fost chemați în judecată.

S-a criticat decizia pronunțată de instanța de apel sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 1101 C. civ., susținându-se că un creditor nu poate fi silit a primi parte din datorie, iar în argumentarea aceleiași critici s-a arătat și că de la acest principiu nu se poate deroga decât prin convenția părților sau prin acceptarea creditorului, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.

În aceeași ordine de idei, s-a arătat și că, dacă plata s-ar fi făcut înainte de termenele stipulate, nu s-ar mai fi pus problema dobânzii, iar instanța de apel a greșit atunci când nu a luat în analiză înțelegerea părților, care are valoare de act adițional la tranzacție, făcută cu scopul de a amâna plata debitului.

Al doilea motiv de recurs

Recurentul-reclamant a criticat decizia pronunțată în apel arătând că aceasta este nelegală și sub aspectul sumei datorate.

În acest sens, autorul căii de atac a susținut că probele administrate în cauză conduc la concluzia că intimații-pârâți au plătit în total suma de 65.100 lei, sumă care, scăzută din totalul precizat al pretențiilor de 904.000 lei, dă un rest de plată de 838.900 lei, nu de 830.200 lei cât a reținut instanța de apel.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 1073, art. 1081, art. 1088, art. 1101, art. 1112 și art. 1176 C. civ. de la 1864.

Recursul declarat de recurentul-pârât B.

Au fost invocate dispozițiile art. 299 și ale art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs vizează faptul că decizia atacată nu respectă dezlegările date prin decizia de casare.

În acest sens, recurentul-pârât a susținut că îndatorirea de lămurire a izvorului juridic obligațional trebuia raportată la elementele din dosar, nu la precizări care să fie solicitate reclamantului, acesta din urmă nemaiputând, în faza apelului, să procedeze la precizarea acțiunii (art. 294 alin. 1 C. proc. civ.).

Subsumat aceluiași motiv de recurs, s-a arătat că instanța de apel nu a procedat la analiza plăților în cuantum de 125.000 Euro, deși era obligată să facă acest lucru prin decizia de casare, în contextul dosarului nr. x/300/2008.

Recurentul-pârât a arătat că instanța de casare a solicitat ca instanța de rejudecare să lămurească în detaliu obiectul tranzacției, astfel cum impun de altfel și dispozițiile art. 1712 - 1717 C. civ.

A susținut în cadrul aceluiași motiv de recurs că instanța de apel a ignorat obligația de a verifica și efectele declarației autentice date de reclamant, pe care pârâtul B. le-a invocat.

În fine, în cadrul aceleiași critici s-a arătat că, deși instanța de casare a obligat instanța de apel să aibă în vedere la rejudecare și celelalte motive de recurs, nu au fost analizate referirile la lipsa formulei „Bun și aprobat”, însoțită de transcrierea în cuvinte a sumei pe contractul de tranzacție și nici cele la împrejurarea că reclamantul nu a făcut apel la sentința de fond, întemeiată pe contractul de împrumut, aspect invocat de pârâtul C.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât susținând că instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut sau a dat mai mult decât s-a cerut, întrucât instanța a fost învestită cu pretenții din contractul de împrumut și nu mai putea, în urma precizărilor din apel, să se întemeieze pe contractul de tranzacție.

A arătat recurentul-pârât că, și dacă o astfel de precizare ar fi putut fi făcută în apel, instanța de prim control judiciar ar fi trebuit să analizeze plata sumei de 125.000 euro, ocazie cu care ar fi constatat că creditorul pretindea plata sumei de 325.000 euro, nu de 300.000 euro.

Al treilea motiv de recurs vizează faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii, sens în care au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Dezvoltând această critică, recurentul-pârât arată că instanța pleacă de la premisa existenței unei tranzacții între părți, în accepțiunea art. 1709 C. civ. de la 1864 și ignoră dispozițiile art. 1712 - 1717 din același cod, care impun desocotirea tranzacției în cazul unei erori vădite și nulitatea tranzacției pentru eroare asupra obiectului.

Astfel, se susține că instanța de apel în mod greșit a ignorat plata sumei de 125.000 euro, anterioară tranzacției, nu a verificat dacă natura obligațiilor era civilă sau comercială și nu a verificat existența însăși a drepturilor asupra cărora părțile au tranzacționat.

În această logică, autorul căii de atac a susținut că, atâta timp cât probatoriul administrat a pus în evidență faptul că nu a existat niciun împrumut între părți (aspect intrat în puterea lucrului judecat), instanța de apel nu putea să îi oblige pe pârâți la plata unor sume nedatorate.

În finalul aceleiași critici s-a arătat că instanța de rejudecare, reținând că apelurile sunt întemeiate doar pentru nededucerea sumei de 56.700 lei din suma de 886.900 lei, nu a argumentat și nu a analizat și celelalte motive de apel, rezumându-se la menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței apelate.

Al patrulea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susținând că instanța de apel a aplicat greșit și discreționar legea civilă, a ignorat dispozițiile legale referitoare la tranzacție (art. 1712 și urm. C. civ.), cărora trebuia să le dea preferință și nu a observat că părțile au tranzacționat asupra unor drepturi și obligații care, la momentul încheierii convenției, nu se aflau în patrimoniul lor, astfel încât exista o vădită eroare în desocotirea tranzacției.

Suplimentar, recurentul-pârât a susținut că tranzacția nu îi este opozabilă pentru că nu a aplicat formula „Bun și aprobat” și nici nu a transcris suma în cifre și litere, astfel cum impun prevederile art. 1180 C. civ.

Recursul declarat de recurentul-pârât C.

Recurentul-pârât a făcut o detaliată expunere a parcursului procesului și a formulat următoarele critici:

Primul motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9, cu raportare la art. 294 alin. C. proc. civ., autorul căii de atac susținând că instanța de apel a schimbat în rejudecarea apelului obiectul și cauza cererii introductive de instanță, având în vedere că în primul ciclu procesual atât tribunalul, cât și instanța de apel au soluționat pretențiile reclamantului întemeiate pe existența unui contract de împrumut, iar susținerile reclamantului din precizările de la 7 mai 2013, făcute de un profesionist, în sensul invocării contractului de tranzacție ca temei al acțiunii, trebuiau să fie interpretate doar ca referire la mijlocul de probă, nu ca o modificare a acțiunii.

În contextul evocat recurentul-pârât a susținut că orice altă interpretare dată precizării de la 7 mai 2013 contravine probelor administrate și motivării în fapt și în drept cu care reclamantul a înțeles să învestească instanțele de judecată, ca expresie a principiului disponibilității.

A arătat că precizările făcute în apel în rejudecare de către reclamant au condus la schimbarea obiectului și a cauzei acțiunii, că recurentul-pârât a semnalat acest aspect instanței de apel, că preventiv a solicitat și probe în apărare, dar că aceste probe i-au fost respinse.

A subliniat faptul că între părți nu s-a încheiat un contract de împrumut și că nu s-a probat remiterea vreunei sume de bani.

Al doilea motiv de recurs vizează nesocotirea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în esență partea arătând că instanța de apel nu a lămurit dacă plata sumei de 125.000 euro s-a făcut în raport de suma de 200.000 euro sau de suma de 300.000 euro, astfel cum a fost obligată prin decizia de casare.

În cadrul aceleiași critici, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a lămurit nici problema plății sumei de 168.387 lei, care în opinia sa reprezintă dividende virate în contul bancar al reclamantului și a arătat că i-au fost respinse și probele încuviințate pe acest aspect, anume expertiza contabilă și interogatoriul.

Al treilea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât evidențiind faptul că instanța de apel a statuat asupra caracterului civil al tranzacției și asupra lipsei oricărui element de comercialitate a convenției, în condițiile în care pârâții au susținut că și-au asumat o obligație de plată numai pentru situația în care societatea F. SA (ale cărei acțiuni le fuseseră concesionate în anul 2002 și în anul 2005) ar fi înregistrat profit.

A arătat recurentul-pârât că reclamantul însuși recunoaște în memoriul depus la 3 februarie 2014 și în notele scrise depuse pentru termenul din 20 octombrie 2013 că suma pretinsă este rezultatul unei afaceri comerciale, apărările sale ulterioare fiind legate de faptul că suma solicitată este legată de prețul pachetului de 52.671 de acțiuni.

Cu privire la acest aspect, recurentul-pârât a invocat, în esență, lipsa de abordare a instanței de apel, lipsa probatoriului relevant, cu consecința pronunțării unei decizii nemotivate, întemeiate pe o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, cu nesocotirea dispozițiilor art. 977 C. civ., care fac trimitere la interpretarea convenției după intenția comună a părților și nu după înțelesul literal al termenilor, dar și a art. 983 C. civ., care prevăd că, în caz de dubiu, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă.

Toate părțile litigante au depus întâmpinări.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursurile ca nefondate și le-a respins pentru următoarele considerente :

Cu titlu preliminar, având în vedere împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 3 aprilie 2012, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, în considerarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865.

Având în vedere principiul tempus regit actum, dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 287/2009, dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, împrejurarea că cererea de chemare în judecată se întemeiază pe acte juridice anterioare datei de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a noului Cod civil), dispozițiile legii civile apreciate ca incidente în cauză se vor socoti făcute cu referire la Codul civil de la 1864.

Recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat.

Primul motiv de recurs

Se constată că recurentul-reclamant pleacă de la premisa că izvorul obligațional de la care trebuie pornit îl constituie contractul de tranzacție, recunoscut de toate părțile litigante, care în opinia sa întrunește toate condițiile de validitate a unei convenții, care stabilește o obligație afectată de termen și care nu prevede nicio dobândă.

Aceasta este și ipoteza reținută de instanța de apel, care vine cu următoarele precizări esențiale: temeiul acțiunii îl reprezintă contractul de tranzacție din 15 decembrie 2009, nu contractul de împrumut din 20 ianuarie 2005; contractul de tranzacție are caracter civil, nu comercial și nu prezintă caracteristicile unui contract de împrumut; în contractul de tranzacție nu s-a stipulat plata de dobânzi.

Urmând acest raționament, instanța de apel a stabilit că instanța de fond a greșit atunci când a făcut imputația plății în primul rând asupra dobânzilor, câtă vreme contractul de tranzacție nu poate fi asimilat unui contract de împrumut cu dobândă.

Pentru a contracara acest raționament al instanței, recurentul-reclamant susține ipoteza încheierii de către părțile litigante a unui veritabil act adițional, ulterior tranzacției și chiar ulterior depășirii termenelor de rambursare, act adițional prin care, se pretinde, părțile au convenit și plata de dobânzi pentru nerespectarea celor două termene stipulate, dobânzi apreciate de partea reclamantă ca fiind în concordanță cu dispozițiile legale, fără a preciza rata dobânzii.

Din perspectiva celor criticate, se poate aprecia că în cadrul acestui prim motiv de recurs se invocă, pe de o parte, greșita aplicare a dispozițiilor legale privitoare la imputația plății, a dispozițiilor art. 969 și art. 1101 C. civ., ceea ce se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, greșita interpretare a înscrisurilor privitoare la plățile efectuate, care în opinia recurentului-reclamant valorează act adițional la contractul de tranzacție, susținerea putând fi circumscrisă și urmând a fi și analizată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține, cu valoare de principiu, că este neîndoielnic faptul că, în caz de nerespectare a termenului stipulat pentru executarea unei obligații, creditorul este îndreptățit la dezdăunări, conform art. 1073 și art. 1082 C. civ., dezdăunări care, la obligațiile pecuniare, se exprimă în dobânda legală, conform art. 1088 C. civ.

Numai că aceste dezdăunări nu sunt automat datorate decât în situația în care părțile au convenit expres în acest sens, caz în care ele pot fi cuantificate și pot constitui o creanță certă, lichidă și exigibilă, asupra căreia să se poată opera imputația unei plăți anume determinate.

Regula generală, în absența convenției sus-amintite, este în sensul că, deși datorate, dezdăunările sub forma dobânzii nu se acordă decât la cerere, iar în cauza de față recurentul-reclamant nu a solicitat dobânzi pe trecut, ci doar de la data introducerii cererii de chemare în judecată, astfel încât mecanismul imputației plății nu poate fi operant.

Revenind la ipoteza avansată de către recurentul-reclamant, instanța supremă nu neagă posibilitatea ca un contract încheiat mutuus consensus să fie revocat sau modificat mutuus dissensus, întrucât această posibilitate le este conferită părților de dispozițiile art. 969 alin. 2 C. civ.

În speță, însă, apreciază că o astfel de modificare nu a avut loc între părți sub aspectul stipulării, după împlinirea termenelor, a unei clauze referitoare la dobânzi aferente sumelor nerestituite, ca parte integrantă a prestației din tranzacție, similar împrumutului cu dobândă (în care dobânda este prețul împrumutului, având caracter remuneratoriu și natură juridică distinctă de dobânda penalizatoare) și nici a unei clauze referitoare la dobânzi moratorii.

Această pretinsă modificare este afirmată, de altfel, de recurentul-reclamant pentru prima dată în recurs, ca fundament al criticii referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor legale privind imputația plății și este contrazisă de probele administrate și de poziția pe care aceeași parte a avut-o în restul parcursului procesului, în care a invocat în mod constant dispozițiile art. 1073 și urm. C. civ., fără a pretinde vreun moment că ar solicita dobândă în temeiul unei convenții adiționale la tranzacție.

Relevant sub acest aspect este faptul că, deși se face vorbire despre un adițional la tranzacție cu privire la dobândă, recurentul-reclamant nu precizează termenii acestei ulterioare pretinse înțelegeri și nici modul de calcul al dobânzii, limitându-se la a afirma că aceasta a fost stabilită în limitele legii și că sumele plătite cu acest titlu nu au depășit cuantumul legal.

Recurentul-reclamant se prevalează de mențiunile din chitanțele aflate la filele 59 - 61 ale dosarului de fond, în care apare într-adevăr referire la o dobândă convenită pentru întârziere, ceea ce face ca plățile efectuate cu acest titlu să aibă valoarea unei dezdăunări pentru neîndeplinirea obligației pecuniare la termen, în condițiile art. 1082 și art. 1088 C. civ., plătită de către intimații-pârâți în mod voluntar și neregulat, în condițiile în care nu există o dovadă care să ateste o rată a dobânzii asupra căreia părțile să fi convenit.

Această imprecizie a exprimării folosite, dublată de lipsa oricărei alte dovezi relevante și convingătoare cu privire la o ulterioară înțelegere privitoare la dobândă și coroborată cu contestarea permanentă din partea intimaților-pârâți a pretinsei înțelegeri conduce instanța supremă la concluzia că mențiunea referitoare la dobândă din chitanțele prezentate este îndoielnică, că în cauză trebuie aplicat principiul de interpretare prevăzut de art. 983 C. civ. și că interpretarea trebuie făcută în favoarea celor care s-au obligat, în sensul că prin plățile făcute chiar cu depășirea termenelor stipulate aceștia au stins datoria din principal.

Revenind la critica din recurs, instanța supremă reține că, pentru a proceda la imputația plății cu prioritate asupra accesoriului, în termenii art. 1111 C. civ., premisa de la care trebuie pornit este a existenței unei convenții cu privire la principal și rendită/dobândă, care în speță să permită a se stabili care era nivelul datorat al dobânzii la momentul plăților efectuate, pentru ca imputația plății să poată fi făcută în legătură cu o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Acest lucru în speță nu s-a dovedit, dobânda pentru depășirea termenelor din tranzacție a fost contestată a fi fost convenită de către intimații-pârâți pe tot parcursul procesului și nu a fost dovedită indiscutabil sub aspectul existenței și a cuantumului de către recurentul-reclamant, care, de altfel, nici nu solicită dobândă cu începere de la respectivele termene.

Că nu există o convenție cu privire la plata unei dobânzi cu caracter moratoriu, accesorie debitului principal și care să autorizeze imputația plății în condițiile pretinse de reclamant și reținute de instanța de fond, anume în condițiile art. 1111 C. civ., reiese chiar din cererea de chemare în judecată, prin care recurentul-reclamant solicită dobândă de la data introducerii acțiunii și până la plata debitului, nu și dobândă pentru trecut.

În contextul dat, instanța supremă apreciază că instanța de apel a reținut în rejudecare în mod judicios că există o tranzacție asupra unei obligații bănești care nu este purtătoare de dobândă, de aceea imputația plății trebuia făcută asupra debitului principal, dispozițiile art. 1110 - art. 1113 C. civ. fiind în mod corect aplicate.

În ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 1101 C. civ., instanța supremă apreciază critica drept neîntemeiată, întrucât nu debitorii și nici instanțele de judecată l-au obligat pe recurentul-reclamant să primească plata fracționată a datoriei, ci aceasta a fost opțiunea sa proprie, iar imputația plății nu poate fi considerată a cădea sub incidența art. 1101 C. civ. câtă vreme este o instituție reglementată de Codul civil cu scopul de a asigura desocotirea părților unei/unor convenții cu obligații pecuniare multiple, executate fragmentat sau integral.

Pe cale de consecință, din perspectiva acestui motiv de recurs Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 și nici dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs este nefondat.

Examinarea actelor dosarului relevă faptul că instanța de fond a plecat în calculul sumei datorate reclamantului de la suma precizată de reclamant la 6 noiembrie 2012, cea de 904.000 lei, sumă asupra căreia a imputat sumele de 8.700 lei și de 8.400 lei, achitate de către pârâți cu titlu de restituire.

În considerentele sentinței pronunțate de tribunal s-a reținut că asupra dobânzii convenite de părți s-a imputat suma totală de 56.700 lei, astfel încât în final a rezultat în sarcina pârâților o obligație de plată de 886.900 lei.

Natura acestor sume și cuantumul lor nu au fost contestate de către recurentul-reclamant pe cale apelului, astfel că, în ceea ce îl privește, ele au intrat în puterea de lucru judecat.

Instanța de apel, în rejudecare, păstrând premisele de calcul stabilite de prima instanță, a schimbat doar modul de imputare a sumei de 56.700 lei.

În contextul dat, în recursul de față, admițând că se pun în discuție plăți din perspectiva naturii lor de acte juridice, nu de mijloace de dovadă, instanța supremă constată că recurentul-reclamant nu mai poate rediscuta natura juridică a plății de 8.700 lei, stabilită în mod irevocabil ca plată depusă în cont cu titlu de restituire și imputată asupra debitului principal, întrucât acest aspect trebuia contestat pe calea apelului și, cum recurentul-reclamant nu a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe, critica din recursul de față având acest obiect nu poate fi primită, fiind făcută omisso medio.

În concluzie, Înalta Curte apreciază recursul declarat de recurentul-reclamant ca nefondat.

Recursul declarat de recurentul-pârât B. este nefondat.

În prealabil trebuie remarcat faptul că, deși în recurs se invocă expres dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., niciuna dintre criticile grupate în cadrul celor patru motive de recurs nu poate fi încadrată în acest text legal, care este apreciat în acest context ca fiind indicat pur formal.

Primul motiv de recurs

Recurentul-pârât se limitează la a invoca doar faptul că instanța de apel a nesocotit în rejudecare dezlegările obligatorii date prin decizia de casare, motiv pentru care Înalta Curte procedează la încadrarea acestei critici în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5, raportat la art. 294 alin. 1 și la art. 315 C. proc. civ.

Critica potrivit căreia lămurirea izvorului obligațional trebuia să se facă nu în raport de precizările reclamantului, care, potrivit art. 294 alin. 1 C. proc. civ., nu mai putea preciza acțiunea, ci de actele dosarului este nefondată.

Se constată că instanța de apel de rejudecare a dat curs întocmai dispoziției din decizia de casare și a procedat la lămurirea izvorului obligațional.

Împrejurarea că instanța de apel a solicitat reclamantului precizări sub aspectul relevat nu este de natură a constitui, prin ea însăși, o neregularitate procedurală, cu atât mai puțin cu cât reclamantul a făcut precizări în limitele învestirii instanței și în concordanță cu precizarea făcută în fața și la solicitarea instanței de fond la 7 mai 2013, indicând contractul de tranzacție ca temei al acțiunii.

În contextul dat, distinct de faptul că instanța de apel de rejudecare nu a nesocotit, ci, dimpotrivă, a dat curs obligației stabilite de instanța de casare, respectând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., nu se poate susține nici că aceasta a nesocotit dispozițiile art. 294 alin. 1 C. proc. civ., stabilind temeiul juridic al acțiunii astfel cum acesta a fost precizat în fața primei instanțe, cu respectarea principiului disponibilității.

De altfel, trebuie subliniat că acest temei juridic al acțiunii nu este străin părților, întrucât chiar instanța de fond a examinat pricina pornind tot de la contractul de tranzacție, singura diferență de abordare, cu consecințe asupra imputației plății, constând în faptul că instanța de fond a apreciat că această tranzacție a îmbrăcat caracteristicile unei convenții similare împrumutului cu dobândă, în timp ce instanța de apel a apreciat-o ca pe o convenție pur civilă, în care sunt stabilite obligații bănești fără dobândă.

Instanța supremă apreciază că instanța de apel, în rejudecare, a determinat în mod riguros obiectul tranzacției (pagina 6 a deciziei), astfel încât referirea cu acest obiect din critica examinată apare ca fără consistență și a fost înlăturată.

Fără fundament apare și critica referitoare la încălcarea obligației de verificare a plății sumei de 125.000 lei, în contextul dosarului nr. x/300/2008, întrucât la pagina 6 a deciziei recurate instanța de apel a reținut fără echivoc că, în raport de temeiul acțiunii, care este contractul de tranzacție, suma de 125.000 lei, pretinsă a fi fost plătită de către pârâți, viza contractul de împrumut din 20 ianuarie 2005, care nu face obiectul prezentei judecăți. A reținut în același context că, față de încheierea din 15 ianuarie 2010, pronunțată în dosarul nr. x/300/2008 al Judecătoriei Sectorului 2 București, rezultă restituirea unor sume de bani achitate în baza evocatului contract de împrumut.

Înalta Curte apreciază că aceste considerente referitoare la suma de bani de 125.000 lei, care vizează contractul de împrumut din 20 ianuarie 2005 trebuie coroborate cu cele statuate cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1647 din 12 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă în dosarul nr. x/3/2014*, sentință definitivă prin neapelare, în care s-a reținut că „în prezent între părți își produce efecte Contractul de tranzacție încheiat la data de 15.12.2009 și nu Convenția încheiată la data de 20.01.2005. Aceasta întrucât din cuprinsul contractului de tranzacție, redat mai sus, rezultă că prin încheierea acesteia părțile au înțeles să stabilească obligații clare prin care să reglementeze raporturile juridice anterioare, stabilind noi termene de plată pentru diferența rămasă neachitată și arătând că nu mai au alte pretenții una față de cealaltă.”

În consecință, având în vedere considerentele în care instanța de apel a atașat suma de 125.000 lei de convenția din 20 ianuarie 2005 și considerentele în care Tribunalul București a reținut încetarea efectelor acestei convenții și desocotirea pretențiilor anterioare în modalitatea prevăzută în tranzacție, instanța supremă apreciază că instanța de apel s-a conformat întocmai dispozițiilor din decizia de casare referitoare la toate plățile pretinse a avea legătură cu raporturile juridice anterioare tranzacției.

Apreciază și că concluzia care se impune cu puterea evidenței este în sensul că aceste plăți nu mai pot fi verificate în cauza de față, în condițiile în care prin hotărâre definitivă s-a stabilit că prin tranzacție părțile au convenit asupra întinderii drepturilor și obligațiilor rezultând din raporturile juridice anterioare și asupra modalității și termenelor de plată, data încheierii tranzacției reprezentând un moment zero al noilor raporturi juridice dintre părți.

Critica referitoare la omisiunea de verificare a efectelor declarației autentice date de intimatul-reclamant în legătură cu recurentul-pârât B., deși formal întemeiată, nu este aptă să conducă la o soluție de admitere a recursului.

Instanța supremă, complinind motivarea instanței de apel de rejudecare, face trimitere la faptul că recurentul-pârât B. a invocat în apel în primul ciclu procesual, prin notele de ședință depuse pentru termenul din 15 iunie 2015, excepția lipsei calității procesuale active, arătând că reclamantul a renunțat la orice pretenție patrimonială împotriva sa prin actul autentificat sub nr. 229 din 21 ianuarie 2005 de B.N.P. G. și Asociații.

Examinând înscrisul invocat, care este contractul de cesiune autentificat în condițiile indicate de recurentul-pârât, aflat la filele 66 - 68 ale dosarului de fond, instanța supremă constată că prin clauza 3.1 din contract reclamantul, în calitate de cedent, arată că nu mai are niciun fel de pretenție patrimonială sau de altă natură de la cesionar cu privire la acțiunile nominative transmise, alta decât plata prețului cesiunilor în condițiile mai sus convenite.

Înalta Curte constată, astfel, că renunțarea la care face referire recurentul-pârât privește drepturi dintr-un alt contract decât cel de tranzacție reținut a fi temeiul juridic al acțiunii.

În acest context, declarația invocată de recurentul-pârât nu este producătoare de efecte juridice în cauza de față, Înalta Curte reamintind dezlegarea dată prin sentința civilă nr. 1647/2016 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă cu privire la faptul că operantă între părți este tranzacția din 15 decembrie 2009, prin care părțile au reglementat raporturile juridice anterioare dintre ele, critica formulată asupra acestui aspect fiind găsită ca neîntemeiată.

În cadrul aceluiași motiv de recurs s-a susținut că instanța de apel a nesocotit dispoziția din decizia de casare privitoare la analiza apărării legate de inexistența pe contractul de tranzacție a mențiunii „Bun și aprobat” în dreptul recurentului-pârât B.

Legat de aspectul invocat, instanța supremă constată că nicăieri în considerentele deciziei de casare nu se regăsește în mod expres stabilită în sarcina instanței de rejudecare obligația de a analiza apărarea întemeiată de recurentul-pârât B. pe lipsa formulei „Bun și aprobat”.

Instanța de casare a reținut în mod generic, în analiza recursului declarat de B., că „s-au lămurit insuficient aspectele legate de obiectul tranzacției, nefiind totodată analizate nici probele aduse de părți sub acest aspect”.

În raport de aceste statuări, Înalta Curte constată că instanța de casare a constatat că decizia pronunțată de instanța de apel în primul ciclu procesual este insuficient motivată din perspectiva stabilirii obiectului tranzacției și că nu s-a bazat pe o analiză a probelor administrate sub acest aspect.

În contextul dat, Înalta Curte apreciază că instanța de casare nu a stabilit obligații decât în privința obiectului tranzacției (determinarea acestuia și analiza probelor aferente), nu și în privința condițiilor formale de validitate și/sau de opozabilitate a tranzacției, astfel încât susținerea recurentului-pârât legată de necercetarea pretins culpabilă a apărării sale referitoare la lipsa mențiunii „Bun și aprobat” este lipsită de temei și a fost înlăturată.

În plus, Înalta Curte apreciază că analiza acestei apărări nici nu putea fi făcută de instanța de apel de rejudecare, având în vedere faptul că această apărare a fost invocată prin notele de ședință depuse în primul ciclu procesual pentru termenul din 15 iunie 2015, că apărarea vizează fondul litigiului și nu este de ordine publică, astfel încât trebuia să fie formulată cel târziu până la prima zi de înfățișare, potrivit dispozițiilor art. 287 alin. 1 pct. 3 și alin. 2 C. proc. civ. Cum prima zi de înfățișare a fost la termenul din 11 mai 2015, când părțile legal citate au solicitat încuviințarea probelor, critica din apel apare ca tardiv formulată și nu mai putea fi luată în analiză.

Ultima critică dezvoltată în cadrul primului motiv de recurs este nefondată.

Așa cum s-a reținut în partea introductivă a acestui prim motiv de recurs, determinarea temeiului juridic al acțiunii a fost o obligație impusă prin decizia de casare, care nu a stabilit nimic legat de contractul de împrumut, astfel încât împrejurarea că intimatul-reclamant nu ar fi atacat sub acest aspect hotărârea de primă instanță este lipsită de relevanță din perspectiva incidenței art. 315 C. proc. civ.

În plus, susținerea este și fără fundament, câtă vreme și instanța de fond a reținut ca temei juridic al acțiunii contractul de tranzacție, căruia, în final, i-a aplicat în mod greșit, în legătură cu dobânda, dispoziții legale de la contractul de împrumut.

Al doilea motiv de recurs

Toate aspectele invocate în cadrul acestui motiv întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și-au primit dezlegarea în considerentele ce preced legate de primul motiv de recurs invocat de recurentul-pârât B.

Sintetizând, instanța supremă reafirmă că, dând curs indicațiilor din decizia de casare, instanța de apel de rejudecare a stabilit că temeiul juridic al acțiunii îl constituie contractul de tranzacție, care reprezintă momentul zero al desocotirii părților litigante din toate raporturile juridice anterioare, cu stabilirea drepturilor și obligațiilor rămase de realizat, a modalității și a termenelor de realizare a acestora, iar în raport de acest temei juridic a făcut și analiza plăților anterioare, inclusiv a sumei de 125.000 euro, în legătură cu care a stabilit că sunt străine de convenția de tranzacție.

În contextul dat, instanța supremă apreciază că instanța de apel s-a pronunțat în limitele învestirii, cu respectarea principiului disponibilității și a dispozițiilor art. 129 alin. final C. proc. civ., ceea ce exclude aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs

Plecând de la ipoteza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât dezvoltă, în realitate, o serie de critici care ar putea fi atașate în realitate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât invocă în fapt greșita obligare la plată, în temeiul art. 1073 și urm. C. civ., prin raportare la nesocotirea art. 1712 - art. 1717 C. civ.

Critica este nefondată, întrucât sub aspectul validității contractului de tranzacție din perspectiva erorii operează puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1647 din 12 decembrie 2016 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă, definitivă prin neapelare, în care s-a reținut in terminis că, contractul de tranzacție fiind un contract numit, diferit de contractul de împrumut, în privința lui nu au fost invocate cauze de nulitate proprii naturii acestuia.

S-a reținut, de asemenea, că sunt neîntemeiate susținerile reclamanților (recurenți-pârâți în cauza de față) privind nulitatea tranzacției pentru lipsa obiectului, lipsa cauzei, respectiv cauza ilicită.

Distinct de aceste statuări care se impun cu puterea lucrului judecat, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate criticile formulate de recurentul-pârât din perspectiva nulității pentru eroare, respectiv a simulației și în considerarea faptului că, deși prima instanță a reținut că nulitatea, respectiv simulația nu au fost invocate pe cale de acțiune și nici pe cale de excepție, recurenții-pârâți nu au înțeles să acționeze în niciuna din modalitățile amintite pentru motivele arătate în recursul de față, situație în care instanțelor de fond nu li se poate imputa înlăturarea acestor apărări în contextul dat, în care au acordat prevalență prezumției de validitate și de legalitate a unui act juridic necontestat în condițiile legii.

Cât privește critica referitoare la necercetarea naturii civile sau comerciale a obligațiilor dintre părți, instanța supremă o apreciază ca neîntemeiată, în condițiile în care instanța de apel a afirmat în mod categoric că tranzacția încheiată are natură civilă, nu comercială, iar recurentul-pârât nu a arătat care este dispoziția legală înfrântă cu ocazia acestei calificări și nici nu a expus un raționament care să convingă că, în caz de identificare a unor elemente de comercialitate, soluția adoptată ar fi fost alta.

Chiar și în situația în care s-ar fi decis asupra naturii comerciale a tranzacției, critica având acest obiect nu ar fi avut un efect util, în condițiile în care validitatea tranzacției a fost stabilită cu putere de lucru judecat, iar nulitatea pentru eroare sau simulația nu au fost stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă și/sau irevocabilă.

Conchizând în legătură cu critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum a fost calificată în prealabil, instanța supremă o apreciază ca nefondată, reținând că obligarea pârâților la plată a fost făcută în conformitate cu dispozițiile art. 969 și a art. 1073 și urm. C. civ.

Singura critică expusă ce poate fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea tuturor criticilor din apel și a soluției prin care instanța de apel a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Critica este neîntemeiată.

Preliminar, instanța supremă remarcă natura generală a referirii la celelalte motive de apel neanalizate, fără ca acestea să fie indicate în concret, ceea ce face ca aceste susțineri să fie apreciate ca pur formale, goale de conținut și să fie înlăturate.

În ce privește pretinsa nemotivare a soluției de menținere a celorlalte dispoziții ale sentinței apelate, instanța supremă apreciază că aceasta nu poate fi reținută, întrucât din dispozitivul soluției pronunțate s-a menținut măsura respingerii în rest a acțiunii, soluție care își găsește pe deplin justificarea prin aplicarea argumentului per a contrario la o soluție de admitere în parte, fiind vorba despre celelalte despăgubiri solicitate și neacordate din totalul solicitat ca urmare a imputației plăților dovedite ca deja efectuate.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că în cauză nu se verifică incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Al patrulea motiv de recurs

Se constată că toate criticile dezvoltate în susținerea acestui motiv de recurs au fost deja invocate în cadrul celui de-al treilea motiv de recurs, că au fost deja calificate de instanța supremă ca înscriindu-se în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că au fost analizate și li s-a dat o dezlegare care nu va fi reiterată, acest al patrulea motiv de recurs fiind, practic, lipsit de individualitate proprie.

Recursul declarat de recurentul-pârât C.

Primul motiv de recurs

Preliminar, instanța supremă constată că autorul căii de atac invocă în drept dispozițiile art. 304 pct. 9, raportat la art. 294 alin. 1 C. proc. civ., însă o corectă calificare a temeiului de drept al acțiunii trebuie făcută în raport de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care se invocă nesocotirea normei de procedură consacrată de art. 294 alin. 1 C. proc. civ.

Se constată, totodată, că în esență critica este similară celei dezvoltate de recurentul-pârât B. în cadrul primului și al celui de-al doilea motiv de recurs din recursul propriu.

Sintetizând, instanța supremă reafirmă faptul că nici instanța de apel și nici intimatul-apelant nu a procedat cu încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. 1 C. proc. civ., instanța conformându-se dispozițiilor deciziei de casare, obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ. și făcând, în temeiul art. 298 C. proc. civ., aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. 4 C. proc. civ., iar intimatul-apelant răspunzând solicitării instanței în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. 1 C. proc. civ., prin întocmirea actului de procedură cuprinzând precizările solicitate.

Astfel, atât partea, cât și instanța s-au raportat la un temei juridic indicat deja în fața instanței de fond, pe care aceasta l-a cercetat (aplicându-i parțial greșit dispoziții legale referitoare la alt tip de contract) și l-a apreciat ca relevant, astfel că lipsește cerința-premisă a art. 294 alin. 1 C. proc. civ., aceea ca schimbarea obiectului și a cauzei acțiunii să survină în calea de atac a apelului.

Totodată, instanța supremă apreciază că susținerile recurentului-pârât referitoare la greșita interpretare a precizării făcute de reclamant la 7 mai 2013, care contravine probelor administrate nu cad sub incidența dispozițiilor art. 294 alin. 1 C. proc. civ. și nu pot fi cenzurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât evaluarea probelor este un element de temeinicie și nu de legalitate a hotărârii și nu poate fi cenzurată pe calea recursului.

De altfel, este de remarcat atitudinea oscilantă a recurentului-pârât sub aspectul temeiului juridic al acțiunii, având în vedere că în întâmpinarea depusă la recursul recurentului-reclamant nu a contestat, ci a întărit stabilirea temeiului juridic ca fiind contractul de tranzacție, confirmând raționamentul instanței de apel.

Al doilea motiv de recurs

Făcând referire la nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă în fapt incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Critica este neîntemeiată, argumentele care fundamentează această concluzie fiind cele expuse în detaliu la analiza primului și a celui de-al doilea motiv de recurs din recursul declarat de recurentul-pârât B. și neimpunându-se a fi reiterate.

Al treilea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată, însă, că niciunul dintre argumentele aduse în sprijinul acestei critici nu poate fi circumscris motivului de recurs invocat, întrucât recurentul-pârât nu pleacă de la ipoteza unui act juridic căruia instanța, printr-o interpretare greșită, să îi fi schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, așa cum impune art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Critica dezvoltată în acest cadru este în realitate un conglomerat de argumente și susțineri referitoare la natura comercială a convenției părților, care are la origini afaceri comerciale, la lipsa de abordare a instanței, la lipsa probatoriului relevant, la nesocotirea art. 977 și a art. 983 C. civ. și la pronunțarea unei decizii nemotivate.

În fapt, recurentul-pârât trebuia, în esență, să indice actul juridic dedus judecății, natura juridică a acestuia care rezulta din interpretarea conformă cu dispozițiile art. 977 și art. 988 C. civ., precum și calificarea dată de instanță, cu precizarea erorilor de interpretare făcute de aceasta.

Procedând în maniera improprie redată mai sus, recurentul-pârât nu a reușit să convingă instanța supremă de consecințele pe care le-ar fi produs asupra raporturilor juridice dintre părți și asupra soluției în cauză statuarea asupra caracterului comercial al convenției dintre părți.

Singura influență pe care recunoașterea comercialității convenției dintre părți pe care instanța supremă o poate deduce din argumentația autorului căii de atac ar fi fost accesul la un probatoriu mai generos decât cel în materie pur civilă, cu posibilitatea conferită de art. 46 C. com. de a proba în contra sau peste cuprinsul actului juridic.

Numai că, legat de acest aspect, instanța supremă a reținut în analiza celui de-al treilea motiv din recursul declarat de recurentul-pârât B. lipsa de un efect util, în condițiile în care validitatea tranzacției a fost stabilită cu putere de lucru judecat, iar nulitatea pentru eroare sau simulația nu au fost stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă și/sau irevocabilă.

În consecință, se apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Toate argumentele ce preced au format convingerea instanței supreme că în cauză nu se verifică incidența niciunuia dintre motivele de recurs formulate de părțile litigante, astfel cum au fost calificate de instanță, că hotărârea pronunțată de instanța de apel în rejudecare este la adăpost de orice critică, de aceea, în temeiul art. 312 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ., recursurile au fost respinse ca nefondate.