Tax evasion statute of limitations: interpreting Constitutional Court suspension of procedural act interruption clause under the more favorable law principle.

Prescripţia răspunderii penale. Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Cauzele care înlătură răspunderea penală

Indice alfabetic: Drept penal

- prescripţia răspunderii penale

C. pen., art. 155

Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018

În conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale prevăzută în art. 155 alin. (1) C. pen. operează prin îndeplinirea actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. În cauzele aflate pe rol, în aplicarea art. 5 C. pen., actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, numai dacă, potrivit legii, trebuiau comunicate suspectului sau inculpatului.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 174/RC din 15 mai 2019

Prin sentinţa penală nr. 87 din 3 mai 2018 a Tribunalului Maramureş, au fost condamnaţi inculpaţii:

- A. pentru săvârşirea infracţiunilor de: evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen.; evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.

- B. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior.

Prin decizia nr. 1348/A din 19 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de către inculpaţii A. şi B. împotriva sentinței penale nr. 87 din 3 mai 2018 a Tribunalului Maramureş pe care a desfiinţat-o în ceea ce priveşte latura penală a cauzei şi, pronunţând o nouă hotărâre, în următoarele limite:

S-a constatat că legea penală mai favorabilă incidentă în prezenta cauză este noul Cod penal.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a constatat că a intervenit prescripţia răspunderii penale prevăzută în art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu privire la infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor apelanţi şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus încetarea procesului penal pentru infracţiunile de: evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 şi evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen. - pentru inculpatul A. şi complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 C. pen. - pentru inculpatul B.

Pentru a pronunţa această decizie, analizând incidenţa prescripţiei răspunderii penale, instanţa de apel a avut în vedere Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României prin care s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională.

Curtea de apel a precizat, în motivarea soluţiei de încetare a procesului penal faţă de inculpaţi, că această decizie a Curţii Constituţionale a României nu este interpretativă, ci una prin care se declară neconstituţionalitatea unei părţi din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen., astfel încât sintagma „îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză” este suspendată de drept, iar în ipoteza în care legiuitorul nu înţelege să intervină în 45 de zile de la publicarea deciziei, îşi încetează efectele.

S-a considerat că, din cauza inactivităţii Parlamentului şi/sau Guvernului, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. au următorul conţinut: „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe.”

Chiar dacă în finalul Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale s-a arătat: „Curtea constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) C. pen. anterior, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat”, instanţa de apel a apreciat că nu revine judecătorului sarcina de a completa dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., ci legiuitorului.

Invocând Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale şi faptul că instanţele judecătoreşti au misiunea constituţională de a realiza justiţia conform art. 126 alin. (1) din Constituţie, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective, curtea de apel a arătat că, în acest context, este evident că nu se poate adăuga la textul art. 155 alin. (1) C. pen. şi că, la acest moment, nu sunt prevăzute acte întrerupătoare ale cursului prescripţiei răspunderii penale, afară de cel prevăzut în alin. (5) al aceluiaşi articol, respectiv în situaţia „admiterii în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal.”

Dacă s-ar proceda de o altă manieră, s-a opinat că s-ar încălca principiile fundamentale de drept, în special principiul legalităţii.

A mai fost menţionat că deciziile Curţii Constituţionale a României au produs efectele unor legi penale mai favorabile, precum şi că prin practica Curţii Constituţionale a României, ca de exemplu Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012 şi Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, a fost statuat că dispoziţiile legale succesive, privitoare la prescripţia răspunderii penale, trebuie analizate din perspectiva legii penale mai favorabile, deoarece privesc o instituţie de drept penal substanţial.

Astfel, pentru a identifica legea penală mai favorabilă, instanţa de apel a analizat, comparativ, prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. după Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României cu dispoziţiile art. 123 alin. (1) C. pen. anterior, conform cărora „cursul termenului prescripţiei (...) se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.”

S-a concluzionat că dispoziţiile actuale ale art. 155 alin. (1) C. pen. sunt mai favorabile.

În continuare, s-a constatat că, în prezent, sunt operabile doar termenele generale de prescripţie a răspunderii penale prevăzute de noul Cod penal.

Concluzionând, instanţa de apel a considerat că Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României a lipsit de orice efect juridic cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în efectuarea oricărui act de procedură, fiind aplicabilă în cauza pendinte, întrucât reprezintă o lege penală mai favorabilă în sensul prevederilor art. 5 C. pen.

Împotriva deciziei nr. 1348/A din 19 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, au formulat recurs în casație procurorul și inculpatul A.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de procuror și inculpatul A. împotriva deciziei nr. 1348/A din 19 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori.

S-a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursurilor în casaţie la complet, în compunere de 3 judecători.

S-a reținut că aspectele antamate de procuror în susţinerea cererii de recurs în casaţie pot fi valorificate pe calea recursului în casaţie în temeiul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., iar cele prezentate de inculpatul A. în temeiul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de procuror, s-a susţinut că încetarea procesului penal faţă de inculpaţii A. şi B., ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie generală a răspunderii penale pentru faptele reţinute în sarcina lor, este nelegală.

În această ordine de idei, procurorul a reliefat că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, pe care s-a bazat soluţia de încetare a procesului penal pronunţată de instanţa de apel, nu este o decizie simplă de declarare a neconstituţionalităţii unui text de lege şi de intervenţie obligatorie a legiuitorului, ci o decizie interpretativă a soluţiei legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, dispoziţie cuprinsă în art. 155 alin. (1) C. pen.

În această situaţie, a susţinut procurorul, efectele deciziei se produc direct, chiar şi în cazul lipsei intervenţiei legiuitorului, iar pentru identificarea soluţiei legislative apreciate drept constituţională trebuie analizate considerentele deciziei.

S-a precizat că instanţa de contencios constituţional nu a înţeles să constate că nu ar mai exista niciun act de procedură întrerupător de prescripţie şi a arătat explicit, în paragraful 34, că norma trebuie aplicată în raport cu prevederile art. 123 alin. (1) C. pen. anterior, respectiv că întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale are loc prin îndeplinirea oricărui act de procedură care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în vederea respectării calităţilor procesuale potrivit noii reglementări procesual penale.

Procurorul a menţionat că, în raport cu dispoziţiile tranzitorii ale art. 4 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Codului de procedură penală, data faptelor (iunie, octombrie, decembrie 2008) şi datele la care s-a dispus începerea urmăririi penale, extinderea cercetărilor, schimbarea încadrării juridice, punere în mişcare a acţiunii penale şi toate actele procedurale efectuate ulterior sesizării instanţei, termenul de 8 ani al prescripţiei generale a răspunderii penale a fost întrerupt.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea deciziei şi trimiterea spre rejudecare a cauzei pentru ca instanţa de apel să se pronunţe pe fondul cauzei.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A., au fost indicate cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și cel prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.”

Analizând recursurile în casaţie declarate de procuror și inculpatul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Din perspectivă teoretică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că eventualele erori intervenite în activitatea de judecată, fie în ceea ce priveşte stabilirea faptelor, fie în privinţa aplicării legii, pot fi înlăturate în urma exercitării controlului judiciar, prin intermediul căilor de atac ordinare şi extraordinare.

Recursul în casaţie este o cale de atac extraordinară prin care se atacă hotărâri definitive care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi poate fi exercitat doar în cazuri anumite prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. care prevăd că scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept şi dispoziţiile art. 447 C. proc. pen. potrivit cu care pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut expres şi limitativ prin dispoziţiile art. 438 C. proc. pen., pentru a asigura echilibrul între principiul legalităţii şi principiul autorităţii de lucru judecat.

Ca atare, având în vedere că recursul în casaţie conferă posibilitatea de analiză a unor eventuale aspecte de nelegalitate ale hotărârilor pronunţate de instanţele de apel, în mod evident, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să stabilească o altă situaţie de fapt, diferită de cea menţionată în hotărârea atacată, prin reevaluarea materialului probator.

Prin cererea de recurs în casaţie, procurorul a invocat cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.: „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.”

Acest caz de casare vizează acele situaţii în care, faţă de actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., respectiv: lit. e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; lit. f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; lit. g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; lit. h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; lit. i) există autoritate de lucru judecat; lit. j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Motivul de nelegalitate prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. se constată numai prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

În cauză, critica formulată de procuror în sensul că instanţa de apel a dispus, în mod greşit, încetarea procesului penal în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi a Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, constatând că a intervenit prescripţia răspunderii penale prevăzută în art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. pentru infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 şi în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., de săvârşirea cărora a fost acuzat inculpatul A. şi complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 C. pen., de comiterea căreia a fost acuzat inculpatul B., este întemeiată.

Prin decizia recurată, analizând incidenţa prescripţiei răspunderii penale, curtea de apel a considerat că Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României nu este o decizie interpretativă şi, ca urmare, Codul penal nu mai prevede acte întrerupătoare ale cursului prescripţiei răspunderii penale, afară de cel prevăzut în alin. (5) al art. 155 C. pen., respectiv în cazul „admiterii în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal.”

Prin urmare, curtea de apel a luat în considerare şi a constatat împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii penale, în raport cu datele concrete ale speţei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prin Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României, publicată în M. Of. nr. 518 din 25 iunie 2018, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională.

În cuprinsul deciziei, Curtea a constatat că „dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite” (paragraful 30).

Totodată, a constatat că „soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) C. pen. anterior, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat” (paragraful 34).

Considerentele Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale sunt obligatorii. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat cu valoare de principiu că forţa obligatorie care însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

Referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, toate deciziile Curţii Constituţionale au ca efect obligaţia de conformare, în cazul deciziilor interpretative urmând ca practica judiciară să se adapteze în conformitate cu interpretarea dată normei de către instanţa de contencios constituţional. Prin deciziile interpretative se constată constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea, însă într-o anumită interpretare a textului de lege supus controlului de constituţionalitate, textul de lege putând fi în continuare aplicat, însă în interpretarea obligatorie stabilită de Curtea Constituţională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatate ca fiind neconstituţională.

Din această perspectivă, se remarcă faptul că, prin Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, nu s-a constatat numai neconstituţionalitatea soluţiei legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., ci instanţa de contencios constituţional a oferit o interpretare sintagmei respective prin trimiterea făcută la reglementarea din cuprinsul art. 123 alin. (1) C. pen. anterior care prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului sau inculpatului, statuând, astfel, că în această interpretare legea să devină previzibilă.

Aşadar, Curtea Constituţională nu a înţeles să considere că nu ar mai exista instituţia prescripţiei speciale a răspunderii penale şi actele de procedură întrerupătoare de prescripţie, ci a statuat că norma trebuie aplicată în raport cu prevederile art. 123 alin. (1) C. pen. anterior.

Astfel, prin paragraful 24 din Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a precizat că „întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoștință poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale.”

Curtea Constituţională a statuat că „se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. asupra persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilității acesteia de a cunoaște aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și al începerii cursului unui nou termen de prescripție. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menționat este și data de la care începe să curgă și poate fi calculat noul termen de prescripție. A accepta soluția contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului și care au ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripției speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) C. pen.” (paragraful 28).

Efectele Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României, publicată în M. Of. nr. 518 din 25 iunie 2018, au influenţă asupra dispoziţiilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, organul judiciar având atributul să identifice dacă, până la împlinirea termenului general al prescripţiei răspunderii penale, a fost îndeplinit un act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului sau inculpatului, cu posibilitatea aplicării dispoziţiilor privind întreruperea cursului prescripţiei şi a celor ce reglementează prescripţia specială a răspunderii penale, situaţie în funcţie de care se stabileşte legea penală mai favorabilă.

Aplicarea pentru viitor a deciziilor Curţii Constituţionale vizează, în mod primordial, situaţiile juridice pendinte, deci cele care nu au devenit facta praeterita.

Pornind de la aceste consideraţii de ordin teoretic, se reţine că inculpatul A. a fost cercetat pentru infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 şi în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, iar inculpatul B. pentru complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, presupus săvârşite în iunie 2008 şi epuizate sau comise din nou în octombrie şi decembrie 2008.

Raportat la limitele de pedeapsă ale infracţiunii de evaziune fiscală, se constată că termenul general al prescripţiei răspunderii penale este de 8 ani (cel mai scurt, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute în timp, de la data presupuselor infracţiuni de evaziune fiscală) şi nu s-a împlinit mai înainte de a fi întrerupt prin acte care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.

Astfel, în cauză, a fost începută urmărirea penală faţă de inculpaţi la data de 29 iunie 2011 - confirmată la aceeaşi dată prin rezoluţie, fiind extinse cercetările penale la data de 29 iunie 2011 şi schimbată încadrarea juridică la data de 9 mai 2013, pusă în mişcare acţiunea penală prin ordonanţa din 9 mai 2013 şi întocmite procese-verbale, la 8 iulie 2015, de aducere la cunoştinţă a schimbării încadrării juridice, procesul continuând cu toate actele procedurale efectuate ulterior sesizării instanţei prin rechizitoriu.

În cauză au aplicabilitate dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Codului de procedură penală, potrivit cărora actele de procedură penală îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile.

Aşadar, termenul de prescripţie generală a răspunderii penale pentru inculpaţii A. şi B. a fost întrerupt, situaţie în care prescripţia răspunderii penale se stabileşte raportat la termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, care nu era împlinit la data pronunţării deciziei recurate. În acelaşi sens, decizia nr. 285/A din 31 octombrie 2014 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că motivele recursului în casaţie declarat de procuror sunt întemeiate.

Cât priveşte recursul în casaţie formulat de inculpatul A., acesta a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. care conferă dreptul inculpatului de a solicita achitarea în situaţia în care instanţa de apel dispune încetarea procesului penal, pe motiv că a intervenit prescripţia răspunderii penale (sens în care a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în M. Of. nr. 315 din 3 mai 2017 - paragraful 26 „(...) şi inculpatul poate formula recurs în casaţie în temeiul dispoziţiilor art. 438 alin. 1 pct. 8 C. proc. pen., în scopul obţinerii însă a unei soluţii de achitare”).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai reţine că recurentul inculpat a prezentat motivele sale de recurs subsumate cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând că faptele descrise prin decizia recurată nu întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală, sub aspectul elementului material al laturii obiective.

Având în vedere soluţia de admitere care se impune a fi dispusă în privinţa recursului în casaţie formulat de procuror şi motivul care a determinat această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precizează că, în rejudecare, instanţa de apel urmează să examineze motivele de recurs ale inculpatului A., ca apărări pe fondul acuzaţiilor aduse acestuia.

Recurenţii inculpaţi au solicitat continuarea procesului penal, întrucât A. a formulat concluzii, în principal, de achitare pentru infracţiunile de evaziune fiscală, dar, în subsidiar, de încetare a procesului penal invocând intervenirea prescripţiei răspunderii penale şi a solicitat administrarea mai multor probe pe situaţia de fapt, iar inculpatul B. a solicitat, la rândul său, achitarea pentru complicitate la evaziune fiscală şi a propus probe, instanţa de apel pronunţându-se pe cererile de probe la termenul din 6 noiembrie 2018. De altfel, prin decizia recurată, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal numai după ce, în prealabil, a examinat fondul cauzei şi a conchis că sunt nefondate solicitările inculpaţilor apelanţi de a dispune achitarea.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a evaluat anterior, conform jurisprudenţei, că solicitarea inculpatului de a fi achitat echivalează cu solicitarea acestuia de continuare a procesului penal (decizia nr. 242/A din 2 octombrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală).

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile în casaţie declarate de procuror şi inculpatul A. împotriva deciziei nr. 1348/A din 19 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori privind pe inculpaţii A. şi B.

A casat decizia penală recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori.

A menţinut actele efectuate în cauză până la data de 2 noiembrie 2018, inclusiv.