Accessory intervention admissibility: requirement to justify a specific, legitimate personal interest under Law 221/2009 for constitutional status declarations.

Cerere de intervenție accesorie. Condiții de admisibilitate. Cerința justificării unui interes propriu

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Acțiunea civilă. Participanții la procesul civil. Intervenția

Index alfabetic : intervenție accesorie

interes

folos practic

C.proc.civ., art. 32, art. 33, art. 61

Dispozițiile art. 61 – 64 C.proc.civ. se întregesc cu celelalte condiții de exercițiu ale acțiunii civile în măsura în care nu contravin instituției intervenției voluntare astfel cum este reglementată distinct prin normele procedurale menționate.

Astfel, dispoziţiile art. 32 C.proc.civ., care prevăd condițiile de exercitare a acțiunii civile, instituie obligația ca autorul acesteia să justifice un interes, printre celelalte cerințe impuse pentru formularea și susținerea unei cereri în fața instanțelor civile. În completarea acestor prevederi legale, art. 33 C.proc.civ. impune ca „interesul să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara”. Prin urmare, condiţia determinării interesului vizează stabilirea folosului practic ce poate fi realizat de parte în concret în eventualitatea admiterii formei procedurale exercitate, fiind echivalentă cu cerinţa existenţei interesului însuşi.

Secția I civilă, decizia nr.52 din 17 ianuarie 2019

Prin sentinţa civilă nr.747 din data de 31.05.2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A constatat caracterul politic al condamnării lui B. la pedeapsa închisorii de 8 ani temniţă grea şi la

pedeapsa de 3 ani detenţie riguroasă, în baza Deciziunii Criminale nr.27 din 06.02.1948 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosar nr. x/1947, definitivă prin respingerea recursului prin Deciziunea nr.1510 din 07.08.1948 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia Penală, pronunţată în dosar nr.214/1948.

Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la 8.10.2018.

La data de 27.11.2017, Institutul Naţional C. a depus la dosar cerere de intervenţie accesorie în

interesul apelantului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând admiterea în principiu a cererii de intervenţie, admiterea apelului declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 747 din 31.05.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, în soluţionarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/3/2016 şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 24.05.2018, Institutul D. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul intimatei-reclamante.

Prin încheierea de şedinţă din data de 3.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de intervenţie accesorie formulate de Institutul Naţional C., Institutul D. şi de Asociaţia E.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs reclamanta, Institutul D. şi respectiv Institutul Naţional C.

Astfel, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii civile din 03.10.2018, cu consecinţa admiterii cererii de intervenţie accesorie formulate de Institutul D.; retrimiterea cauzei către instanţa de recurs pentru continuarea judecaţii.

Constatând că reclamanta invocă şi dezvoltă aceleaşi motive de recurs ca cele expuse de Institutul D., întemeiate pe dispoziţiilor prevăzute de art. 488 pct. pct. 8 C.proc.civ., "...hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" cu referire la dispoziţiile art. 61 C.pr.civ., Înalta Curte urmează a reţine că motivele de nelegalitate invocate prin cererile de recurs formulate de părţile sus enunţate vizează următoarele aspecte:

Se învederează că în contextul în care, intervenientul accesoriu trebuie să aibă un interes propriu în a lua parte la rezolvarea litigiului şi a sprijini una dintre părți în câştigarea procesului, în cazul de faţă, cererea de intervenţie accesorie era admisibilă, întrucât interesul afirmat de către intervenientul accesoriu Institutul D., există şi îndeplineşte cerinţele impuse de lege având un caracter legitim, urmărind afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege sau a unui interes ocrotit de lege.

Astfel, cu privire la interesul Institutului D. de a susţine pretenţiile reclamantei, se învederează că trebuie avute în vedere mai multe elemente faptice şi juridice, care se materializează în tot atâtea argumente în susţinerea acestui interes.

În acest sens se arată că Institutul D., înfiinţat prin H.G. nr. 1.372/2009, cu modificările şi completările ulterioare, instituţie publică cu personalitate juridică aflată în subordinea Guvernului României şi în coordonarea Primului-ministru, are ca scop sprijinirea constituirii unor mecanisme educaţionale şi de informare destinate să promoveze, la nivel public, naţional şi internaţional, memoria perioadei comuniste din istoria României şi de încurajare a dezvoltării unei culturi a libertăţii, democraţiei şi a statului de drept, prin omagierea victimelor dictaturii comuniste din România şi analiza mecanismelor statului totalitar.

În aceeaşi ordine de idei, se susţine că D. este singura instituţie publică guvernamentală care are în competenţă investigarea abuzurilor comise în timpul regimul comunist şi aducerea acestora la cunoştinţa publicului şi/sau organelor de anchetă penală, sens în care se invocă dispoziţiile art. 2 lit. e) din H.G. nr. 1.372/2009, potrivit cărora „Institutul are ca scopuri: ... investigarea ştiinţifică şi identificarea crimelor, abuzurilor şi încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum şi sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situaţii de încălcare a legii", iar potrivit art. 4 alin. (1) lit.b) „pentru realizarea scopurilor prevăzute la art. 2, Institutul îndeplineşte următoarele atribuţii principale: ... b) adună date, documente şi mărturii cu privire la toate acţiunile care au lezat drepturile şi libertăţile omului în anii regimului comunist şi pe baza acestora sesizează organele de cercetare penală, indiferent de timpul şi de circumstanţele în care acestea s-au petrecut”. În această schemă, D., instituţie continuatoare a Institutului F. (înfiinţat în 2006) şi a Institutului G. (înfiinţat în 2003) reprezintă principala instituţie tranzițională existentă în România post-decembristă.

Având în vedere cele expuse, reclamanta precum şi Institutul D., solicită admiterea recursului declarat împotriva încheierii din 3.10.2018.

Prin recursul declarat de Institutul Naţional C., se solicită anularea încheierii recurate pentru următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ.

Astfel, recurentul Institutul Naţional C., prin raportare la dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi (3) C.pr.civ., susţine că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admitere în principiu a cererii de intervenţie accesorie, respectiv că justifică un interes pentru a dobândi calitatea procesuală de intervenient accesoriu, în raport de faptul că: prin sentinţa civilă nr. 747 din 31.05.2017, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, în soluţionarea în primă instanţă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/3/2016, a fost admisă în parte cererea reclamantei A., fiind constatat caracterul politic al condamnării lui B. la pedeapsa închisorii de 8 ani temniţă grea şi la pedeapsa de 3 ani detenţie riguroasă, în baza Deciziunii Criminale nr. 27/1948 a Curţii de Apel Bucureşti; că prin hotărârea judecătorească pronunţată în 1948, B., fost membru în cadrul Consiliului de Miniştrii prezidat de către Ion Antonescu, cu funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, a fost condamnat pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 1 lit. a) din Legea nr. 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război, respectiv a fost încadrat în rândul persoanelor care „militând pentru hitlerism sau fascism şi având răspunderea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul ţării"; că măsurile dispuse prin actele normative elaborate şi aprobate de către Consiliul de Miniştrii în intervalul ianuarie 1941 - august 1944 au vizat instituirea şi promovarea în rândul populaţiei de origine evreiască a unui regim de viaţă şi de muncă represiv şi inuman, răspunderea revenind tuturor membrilor Consiliului; că potrivit art. 3 din H.G. nr. 902/2005, Institutului Naţional C. are ca obiect de activitate identificarea, culegerea, arhivarea, cercetarea, publicarea documentelor şi rezolvarea unor probleme ştiinţifice referitoare la Holocaust, elaborarea şi implementarea de programe educaţionale şi culturale privind acest fenomen istoric; că în acest sens, conform art. 4 lit. 1) din H.G. nr. 902/2005, Institutul iniţiază acţiuni cu caracter cultural, ştiinţific, educaţional şi legal pentru protejarea memoriei victimelor Holocaustului.

Din perspectiva celor expuse, se susţine că interesul vizează evitarea unei confuzii între caracterul politic al unei condamnări penale (aşa cum este prevăzut acesta în cadrul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi respectiv măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) şi condamnarea definitivă pentru contribuţia unui membru al Guvernului Antonescu la situaţia dezastruoasă cauzată de participarea României, alături de Germania, la operaţiunile militare din cel de-al doilea război mondial.

În aceeaşi idee se arată că demersul judiciar vizează exclusiv sprijinirea poziţiei procesuale a apelantului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, motiv pentru care se susţine că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 61 alin. (3) C.pr.civ.

Examinând încheierea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din data de 3.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de intervenţie accesorie formulate de Institutul Naţional C., de Institutul D. şi de Asociaţia E.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii enunţate, Înalta Curte apreciază că prealabil analizării lui se impune a se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (4) C.pr.civ., „Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă”.

Noțiunea de „parte” din textul de lege citat mai sus, trebuie înțeleasă ca vizând persoana care a formulat cererea de intervenție principală sau accesorie, iar nu părțile inițiale ale dosarului.

Împrejurarea că, asemenea litigiului pendinte, reclamanta sau pârâtul în favoarea căruia s-a formulat cererea de intervenție are interes să exercite calea de atac împotriva încheierii prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție, pentru a obține ca terțul să participe la proces, nu este de natură să acopere condiția legitimării procesuale în exercitarea căii de atac.

Or, calitatea procesuală în calea de atac presupune existența unei identități între subiectul raportului juridic dedus judecății – cel care a formulat cererea de intervenție respinsă ca inadmisibilă – și cel care exercită calea de atac.

Dacă nu s-ar admite această opinie, și s-ar considera că numai părțile inițiale au legitimare procesuală activă în calea de atac, ar însemna că dacă s-ar respinge ca inadmisibilă cererea de intervenție principală, părțile inițiale să nu poată ataca niciodată încheierea, pentru că nu justifică interesul în exercitarea căii de atac.

Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care reclamanta este partea în interesul căreia a intervenit Institutul D., precum şi în condiţiile în care cererea de intervenţie a fost respinsă ca inadmisibilă, constatând că în calea de atac calitatea procesuală (așa cum s-a arătat deja), presupune existenţa unei identităţi între subiectul raportului juridic dedus judecăţii (cel care a formulat cererea de intervenţie) şi cel care exercită calea de atac, identitate ce în litigiul pendinte nu există, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamantă, ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, situaţie în care criticile invocate de aceasta prin cererea de recurs nu se mai impun a fi analizate.

În ceea ce priveşte recursurile declarate de Institutul D. şi de Institutul Naţional C., întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., Înalta Curte reţine că sunt nefondate din perspectiva următoarelor considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. casarea unor hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Incidenţa dispoziţiilor legale enunţate a fost susţinută din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 61 C.pr.civ, în ce priveşte soluţia de respingere a cererilor de intervenţie, ca inadmisibile.

Faţă de critica formulată, Înalta Curte constată că potrivit art. 61 alin. (1) și (3) C.proc.civ., normă specială ce reglementează intervenţia voluntară „oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare”, „intervenția este accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părți”.

Prin urmare, intervenientul accesoriu nu are o pretenţie proprie, ci participarea lui la proces este efectul dorinţei proprii de a susţine una dintre părţile care se judecată, situaţie în care intervenientul accesoriu trebuie să justifice un interes propriu, ce trebuie raportat la efectele pe care le-ar putea avea asupra drepturilor sale statuarea de către instanţă cu privire la petitele cu care a fost investită.

Din acest punct de vedere, interesul intervenientului accesoriu este mai degrabă unul preventiv, prin formularea cererii de intervenţie acesta urmărind prevenirea unui prejudiciu pe care l-ar putea suferi, direct sau indirect, dacă partea în favoarea cărei intervine nu ar avea câştig de cauză.

Dispozițiile art. 61 – 64 C.proc.civ. se întregesc cu celelalte condiții de exercițiu ale acțiunii civile în măsura în care nu contravin instituției intervenției voluntare astfel cum este reglementată distinct prin normele procedurale menționate.

În acest sens, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 32 C.proc.civ., care prevăd condițiile de exercitare a acțiunii civile, instituie obligația ca autorul acesteia să justifice un interes, printre celelalte cerințe impuse pentru formularea și susținerea unei cereri în fața instanțelor civile.

În completarea acestor prevederi legale, art. 33 C.proc.civ. impune ca „interesul să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara”.

Prin urmare, condiţia determinării interesului vizează stabilirea folosului practic ce poate fi realizat de parte în concret în eventualitatea admiterii formei procedurale exercitate, fiind echivalentă cu cerinţa existenţei interesului însuşi.

Din perspectiva dispoziţiilor legale enunţate, Înalta Curte reţine că în mod legal şi corect s-a reţinut de către instanţa de apel că ”la momentul pronunţării asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie, instanţa trebuie să aibă în vedere domeniul de aplicare al intervenţiei și interesul propriu al terţului în legătură cu modul de soluționare al acțiunii principale. Aceasta, deoarece, terțul care intervine nu este un simplu apărător al părții în favoarea căreia intervine, ci el are un interes propriu la judecata procesului respectiv, pentru că, prin aceasta, poate evita să fie acționat ulterior în judecată de partea pe care o sprijină”.

Cum obiectul litigiului pendinte este întemeiat pe dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora ”(1) Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă şi după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu,de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată”, Înalta Curte reţine că dispoziţiile legale speciale incidente în cauză nu conferă expres legitimare procesuală unei anumite persoane juridice pentru introducerea unei cereri de constatare a caracterului politic al condamnării unei persoane condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, şi nici de apărare a intereselor persoanei care a formulat o astfel de cerere, sau ale statului, în situaţia în care instanţa este învestită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile acestei legi.

Prin urmare, în condiţiile în care intervenientul accesoriu nu este un simplu apărător al uneia dintre părţi, precum şi în condiţiile în care fiecare din instituţiile interveniente accesoriu din prezenta cauză, au formulat cererea în interesul părţii reclamante, respectiv a părţii pârâte, acestea trebuie să justifice un interes propriu în a lua parte la rezolvarea prezentului litigiului având ca obiect cererea reclamantei A. privind constatarea caracterului politic al condamnărilor penale suferite de tatăl său, B., prin hotărâri judecătoreşti, cu înlăturarea tuturor consecinţelor acestora.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Institutul D., în interesul reclamantei, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2 lit. e) din H.G. nr. 1372/2009, din care rezultă obiectul de activitate, respectiv scopul pentru care a fost înființată această instituţie, scop ce vizează investigarea ştiinţifică şi identificarea crimelor, abuzurilor şi încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum şi sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situaţii de încălcare a legii.

De asemenea, în ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Institutul Naţional C., în favoarea apelantului-pârât, Înalta Curte constată că cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 902/2005, potrivit cărora Institutul are ca obiect de activitate identificarea, culegerea, arhivarea, cercetarea, publicarea documentelor şi rezolvarea unor probleme ştiinţifice referitoare la Holocaust, elaborarea şi implementarea de programe educaţionale şi culturale privind acest fenomen istoric.

Or, în raport de scopul/ obiectul de activitate pentru care pentru care au fost înfiinţate fiecare din cele două instituţii ce au formulat cererea de intervenţie accesorie (scop ce rezultă fără posibilitate de echivoc din H.G. nr. 902/2005, şi respectiv din H.G. nr. 1372/2009) şi de obiectul dedus judecăţii ce este întemeiat pe dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, Înalta Curte constată că acesta nu legitimează (cum legal a reţinut de altfel şi curtea de apel) interesul intervenienţilor în formularea cererilor de intervenție accesorie în litigiul pendinte, în condiţiile în care interesul este legitim atunci când se urmăreşte afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege, şi potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, ceea ce în litigiul pendinte nu există.

Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care în cauză nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de exercitare a cererii de intervenţie accesorie prevăzute de art. 61, art.63 coroborate cu dispoziţiile art. 33 C.proc.civ., criticile legate de încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. sunt nefondate, situaţie în care Înalta Curte în temeiul art. 496 alin.(1) C.pr.civ., a respins, recursurile declarate de Institutul D. şi de Institutul Naţional C. împotriva încheierii din data de 3.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondate.