Trademark infringement and trade name conflict: likelihood of confusion despite high consumer attention and prior use

Acțiune în contrafacere. Conflict între marcă și nume comercial. Risc de confuzie

Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Marcă

Index alfabetic : nume comercial

acțiune în contrafacere

risc de asociere

caracter distinctiv

Legea nr. 84/1998, art. 36

Publicul relevant reprezintă un factor esenţial care trebuie luat în considerare în examinarea riscului de confuzie, iar nivelul de atenție al publicului, nivel care variază în funcție de categoria de produse sau servicii în cauză, poate influența constatarea unui risc de confuzie. Cu toate acestea, un nivel crescut al atenţiei nu este suficient pentru constatarea inexistenței unui risc de confuzie, întrucât aprecierea globală a acestuia presupune ca factorii relevanţi să fie luaţi în considerare în mod cumulativ şi în relaţie de interdependenţă.

Or, în condițiile în care s-a reținut un grad foarte ridicat al similarităţii semnelor în conflict precum şi identitatea serviciilor oferite și ţinând cont de protecţia lărgită de care beneficiază mărcile care au un caracter distinctiv ridicat, în virtutea cunoaşterii pe piaţă a acestora, un nivel peste medie al atenţiei publicului relevant – consecință a loialității față de marcă - nu poate fi invocat pentru a evita confuzia cu marca înregistrată.

Secția I civilă, decizia nr.1628 din 4 mai 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 27.08.2015, reclamantul Clubul Sportiv A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC Fotbal Club B. SA, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că folosirea de către pârâtă a semnului „Steaua” şi „Steaua Bucureşti” în activitatea sa comercială (inclusiv în denumirea sa) încalcă drepturile exclusive asupra mărcilor deţinute de reclamantă, în temeiul art. 36 alin. 1 lit. b şi c şi al art. 90 alin. 3 lit. b şi c din Legea nr. 84/1998 şi, ca urmare, să se dispună:

- obligarea pârâtei de a-şi modifica numele înregistrat la Registrul Comerţului, astfel încât noua denumire să nu mai includă în nicio combinaţie mărcile sau denumirea reclamantei, în termen de 15 zile de la pronunţarea sentinţei, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în cuantum de 500 euro/zi de întârziere şi, în subsidiar, a amenzii civile în cuantumul prevăzut de lege, în temeiul art. 36 alin. 3 din Legea nr. 84/1998;

- obligarea pârâtei de a-şi modifica numele cu care este înscrisă în asociaţiile şi federaţiile sportive, Federaţia Română de Fotbal (FRF), Liga Profesionistă de Fotbal (LPF), astfel încât noua denumire să nu mai includă în nicio combinaţie mărcile reclamantei, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a sentinţei, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în cuantum de 500 euro/zi de întârziere şi în subsidiar a amenzii civile în cuantumul maxim prevăzut de lege, în temeiul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998;

- interzicerea folosirii de către pârâtă în activitatea sa, în orice combinaţie, a mărcilor reclamantei, respectiv „Steaua” şi „Steaua Bucureşti” sau a unor semne similare acestora, care aduc atingere dreptului la marcă al reclamantei, în special interzicerea utilizării semnului în competiţiile sportive, pe documente, pe bilete de acces sau pentru publicitate (inclusiv în numele şi în conţinutul site-urilor web), precum şi pe autoturisme (colantări/afişe), în temeiul art. 36 alin. 3 din Legea nr. 84/1998.

Prin sentinţa nr. 583 din 11.05.2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind constatarea încălcării drepturilor la marcă prin folosirea în activitatea sa a semnului „Steaua”, cererea privind modificarea numelui comercial înregistrat la ONRC şi în asociaţiile şi federaţiile sportive şi cererea în contrafacere cu privire la mărcile reclamantei.

Prin decizia nr. 989A din 21.12.2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei menţionate, iar sentinţa a fost schimbată, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea, după cum urmează: s-a interzis pârâtei SC Fotbal Club B. SA să folosească fără consimţământul reclamantei semnele „Steaua”, „Steaua Bucureşti” sau a unor semne similare în activitatea comercială, inclusiv în cuprinsul denumirii comerciale şi în special în competiţiile sportive, pe documente, pe bilete de acces, pentru publicitate sub orice formă, în înscrierile în asociaţiile şi federaţiile sportive; s-a dispus obligarea pârâtei Oficiul Naţional al Registrului Comerţului la efectuarea radierii elementelor „Steaua Bucureşti” din cuprinsul denumirii comerciale a pârâtei; a fost respinsă cererea de acordare a daunelor cominatorii; s-a dispus obligarea intimatei – pârâte la plata cheltuielilor de judecată către apelanta – reclamantă efectuate în primă instanţă şi apel, în sumă de 450 lei.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta, solicitând, în principal, casarea în tot a hotărârii instanţei de apel şi respingerea apelului declarat de reclamantă iar, în subsidiar, casarea în tot a hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct.5 şi 8 C.proc.civ., recurenta – pârâtă a susţinut următoarele:

Au fost depăşite limitele învestirii instanţei de judecată, deoarece instanţa de apel a obligat pârâta Oficiul Naţional al Registrului Comerţului la efectuarea radierii elementelor „Steaua Bucureşti” din cuprinsul denumirii comerciale a pârâtei, deşi nu a fost învestită cu acest obiect prin cererea de chemare în judecată, iar ONRC a fost introdus în cauză în cursul judecăţii, pentru opozabilitate.

Întrucât limitele procesului fiind stabilite de către reclamantă prin cererea introductivă, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură care vizează respectarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, prevăzute expres de dispoziţiile art. 9 alin. 2 C.proc.civ. şi aflate sub incidenţa sancţiunilor prevăzute de art. 174 alin. 2 şi art. 176 pct. 6 C.proc.civ.

De asemenea, se impunea admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului acţiunii introductive şi a cererii de apel, cu consecinţa anulării acesteia conform dispoziţiilor art. 82 alin. 1 C.proc.civ., cu aplicarea art. 176 pct. 2 C.proc.civ.

Astfel, atât în acţiunea introductivă, cât şi în cererea de apel, se face menţiunea că reclamanta este reprezentată prin colonel C., dar ambele cereri sunt semnate de către o altă persoană, respectiv „pentru” colonel C., nefiind depus la dosar un eventual mandat special acordat de acesta semnatarului acţiunii/cererii de apel din partea reclamantei.

Conform art. 12 pct. 1 lit. c din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare, comandantul este cel care reprezintă CS A. în relaţia cu autorităţile jurisdicţionale. Deci, numai semnătura comandantului poate angaja reclamantul în raporturile cu terţii.

De asemenea, conform art. 194 lit. b C.proc.civ., un eventual mandat special trebuie să indice împuternicirea CS A. de a depune cererea de chemare în judecată.

În lipsa semnăturii reprezentantului legal al reclamantei, precum şi a dovezii calităţii de reprezentant, sunt incidente dispoziţiile art.488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., întrucât încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la reprezentare este sancţionată cu nulitatea necondiţionată.

Decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 26/1990 şi ale art. 36 alin. 2 din Legea nr. 84/1998.

S-a susținut că recurentul-pârât este îndreptăţit să îşi continue activitatea comercială cu includerea în denumirea sa a elementelor verbale „Steaua”/„Steaua Bucureşti” în conformitate cu prevederile art. 41 din Legea nr. 26/1990, deoarece a preluat fondul de comerţ de la Asociaţia Fotbal Club D., care, la rândul său, era succesorul reclamantei.

Recurentul a reiterat istoricul înființării societății Fotbal Club B. S.A. la data de 19.02.2003, cu acordul Asociaţiei Fotbal Club D., succesor în drepturi al intimatei-reclamante, pentru a sublinia acordul CS A. cu privire la înregistrarea denumirii firmei recurente, în condițiile în care şi-a exprimat prin reprezentanţii săi acordul cu privire la înfiinţare şi, mai mult, a deţinut calitatea de acţionar (prin intermediul Asociaţiei).

S-a susținut, totodată, că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 26/1990, obligând din oficiu ONRC la efectuarea radierii parţiale a numelui comercial al recurentei-pârâte, întrucât în această lege nu se regăseşte instituţia juridică a radierii numelui comercial, ca urmare a unui conflict cu alt drept de proprietate industrială.

Astfel, potrivit art. 21 şi 22 din lege, ONRC poate înregistra din oficiu doar menţiunile referitoare la: hotărârea de divorţ a comerciantului şi cea de împărţire a bunurilor comune pronunţate în cursul exercitării comerţului; hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a curatelei acestuia, precum şi hotărârea prin care se ridică aceste măsuri şi hotărârea de condamnare a comerciantului pentru fapte penale care îl fac nedemn de a exercita această profesie.

Mai mult, dispoziţia instanţei de apel nu poate fi pusă în aplicare. Astfel, dacă se procedează la radierea elementelor „Steaua Bucureşti”, denumirea comercială a societăţii recurente va deveni Fotbal Club SA, denumire care nu va putea fi acceptată la înregistrare deoarece nu se deosebeşte de alte denumiri anterior înregistrate, în conformitate cu art. 35 din Legea nr. 26/1990, totodată, nu s-a făcut dovada existenţei disponibilităţii acestei denumiri de firmă, astfel cum se prevede în art. 38 din aceeaşi lege.

Procedând la efectuarea unei verificări privind disponibilitatea denumirii firmei Fotbal Club SA, din data de 5.04.2017, se poate constata faptul că există înregistrate cel puţin 10 societăţi pe acţiuni care poartă denumirea similară Fotbal Club, dintre care o societate poartă o denumire identică respective aceea de Fotbal Club SA, firmă în funcţiune având numărul de înregistrare în registrul comerţului J7/81/2001.

Recurenta – pârâtă a susţinut şi faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 36 alin. 2 din Legea nr. 84/1998, considerând în mod greşit că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de această normă, în special cele referitoare la lipsa consimţământului titularului mărcii şi existenţa unui risc de confuzie, în percepţia publicului, incluzând şi riscul de asociere între semn şi marcă.

Instanţa a analizat în mod corect atât existenţa acestui consimţământ la data formulării cererii de chemare în judecată, cât şi în ce măsură acesta a fost acordat vreodată, însă a evaluat în mod greşit probatoriul administrat şi a constatat în mod eronat că recurenta - pârâtă nu a avut niciodată consimţământul intimatei-reclamante în înregistrarea şi utilizarea semnului „Steaua”, în activitatea sa comercială.

Art. 36 alin. 2 din Legea nr. 84/1998 nu face referire la un consimţământ expres, astfel încât acordul tacit al titularului mărcii poate constitui dovada contrară a întrunirii condiţiilor cumulative.

În cauză, recurentul a avut consimţământul tacit al intimatei-reclamante, atât la data constituirii societăţii, cât şi pe tot parcursul existenţei acestei înregistrări.

F.C. B. este înfiinţată ca societate pe acţiuni, înregistrată la data de 19.02.2003 în Registrul Comerţului sub nr. J40/2513/2003, concomitent fiind eliberat primul certificat de identitate sportivă nr. F/A3/00004/2003, urmată de afilierea la Federaţia Româna de Fotbal la data de 03.03.2003. Activităţile sale de club profesionist de fotbal au fost subiecte de presă încă de la înfiinţarea sa, din anul 2003. Clubul a reuşit, prin investiţii proprii, performanţa de a câştiga cu echipa proprie: 3 calificări în grupele Champions League; 4 calificări în primăvara europeană; 1 semifinală în Cupa UEFA (2006); zero sezoane fără participare în Europa.

Clubul Sportiv A. a coexistat, cunoscut şi tolerat existenţa Fotbal Club B. SA o perioada de mai bine de 12 ani (2003 - 2015), atâta vreme cât pârâta a transferat secţia de fotbal profesionist, echipa, locul în grupe, etc. cât şi faptul că cele două entităţi au derulat contracte comerciale în toată această perioadă 2003 - 2015, acestea vizând închirierea stadionului din Ghencea, aparţinând MApN, unde reclamantul efectua antrenamentele şi competiţiile fotbalistice cu echipa de fotbal Steaua.

Cu titlul de exemplu, se arată faptul că preţul chiriei datorate pentru perioada 2004 - 2015 se ridică la suma de 9.562.681 lei, contractul fiind reînnoit succesiv în această perioadă, iar în perioada 2003 - 2013, reclamantul a comercializat bilete la meciurile sale de fotbal în valoare de 68.391.371 lei şi achitat atât impozit pe clădiri şi teren precum şi impozitele aferente închirierii stadionului din Ghencea, în valoare de 7.809.409, 68 lei (impozite pe clădiri şi teren) şi 382.633,52 lei (impozit pe chirie stadion).

F.C. B. a preluat echipa de fotbal profesionist de la Asociaţia Fotbal Club D., în anul 2003, aspect de notorietate, întrucât dispoziţiile legale modificate începând cu anul 1992 au obligat cluburile de fotbal să se organizeze în societăţi comerciale sau în asociaţii non-profit.

Preluarea echipei s-a realizat, după ce în anul 1998 s-a decis separarea departamentului/secţiei de fotbal din cadrul Clubului Sportiv A., cu acordul reprezentanţilor legali ai C.S. A., formându-se Asociaţia Fotbal Club D. Conform Statutului acesteia, asociaţia preia şi continuă activitatea sportivă de performanţă a Secţiei de Fotbal a Clubului şi preia în întregime tradiţiile glorioase ale acesteia.

La data de 24.01.2003, Adunarea Generală a membrilor Asociaţiei (din care făceau parte şi reprezentanţi şi angajaţi ai pârâtei CS A.) au hotărât cu unanimitate de voturi (deci inclusiv reprezentanţii CS A. au votat favorabil) înfiinţarea societăţii pe acţiuni Fotbal Club B. SA, care se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile Asociaţiei.

În data de 19.02.2003 ia fiinţă societatea Fotbal Club B. SA, cu acordul Asociaţiei Fotbal Club D. şi fără opoziţie din partea pârâtei CS A. Ulterior, aflându-se în imposibilitatea susţinerii finanţărilor asumate de acţionari, Asociaţia vinde acţiunile deţinute la societatea Fotbal Club B. SA şi se retrage de bunăvoie din acționariat.

Astfel, intimata-reclamantă nu poate nega cunoaşterea „naşterii” legitime a societăţii reclamante, întrucât a deţinut calitatea de acţionar (prin intermediul Asociaţiei) şi nici înregistrarea acestei societăţi comerciale care include în denumire elementul verbal „Steaua”, existând deci un acord tacit ambelor stări de fapt.

Intimata-reclamantă, timp de aproape 12 ani, a încheiat nenumărate contracte de milioane de euro cu F.C. B., semnând acte pe care era trecut, drept antet, elementul verbal „Steaua”. Cu toate acestea, CS A. a semnat respectivele contracte şi nu a avut nimic de obiectat referitor la folosirea mărcii.

Pe toată durata de timp cât F.C. B. a semnat şi onorat toate contractele cu CS A., se poate considera că denumirea comercială a fost înregistrată şi utilizată cu bună-credinţă.

Recurenta a mai arătat că înţelege să conteste utilizarea numelui comercial cu titlu de marcă, întrucât a utilizat în perioada 2003 - 2015 o marcă notorie, neînregistrată, cu denumirea „Steaua”, semn larg cunoscut în rândul segmentului de public căruia i se adresează. Acest petit face obiectul dosarului nr. x/3/2017 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Astfel, echipa de fotbal gestionată de recurent a dobândit un renume propriu, atât naţional cât şi internaţional, fiind prezentă în cele mai importante competiţii europene (UEFA, Champions League, UEFA Europa League, etc.) şi naţionale, în perioada 2003 - 2015 devenind campioana Ligii 1 de Fotbal. În perioada 2006-2011 s-au investit în transferuri 45,1 milioane de euro.

Până în 2015 a jucat partidele de acasă pe stadionul aparţinând CS A., închiriat în conformitate cu contractele depuse la dosar, începând cu anul 2003 şi prelungit din 2006 pe o perioadă de 49 de ani. Cu toate acestea, după mai bine de patru decenii, echipa a jucat ultimul meci pe acest stadion în data de 9 aprilie 2015. După acea dată, meciurile disputate pe teren propriu au fost jucate pe Arena Naţională, unde, şi în acest moment, echipa reclamantei joacă meciurile de acasă.

Echipa, prin acţiunile recurentei din perioada 2003 - la zi, a dobândit distinctivitate proprie şi a devenit cea mai populară echipă de fotbal din România. În acest sens, au fost menţionate rezultatele dobândite de recurentă în perioada analizată, respectiv: poziţia 21 în clasamentul mondial al cluburilor (clasamentul IFFHS al cluburilor), actualizat la 8 ianuarie 2015; poziţia 57 în funcţie de coeficientul UEFA al clubului, la data de 20 martie 2016; palmaresul clubului în perioada: 2003 – 2015, intern şi la nivel european.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. 2 din Legea nr.84/1998, recurenta a susținut că, în cauză, nu există riscul de confuzie, în percepţia publicului, incluzând şi riscul de asociere între semn şi marcă.

Încălcarea funcţiei mărcii se realizează în mod practic când se încalcă, în principal, funcţia de garanţie referitoare la provenienţa produselor sau a serviciilor. În acel moment putem vorbi de un risc de confuzie în rândul publicului ţintă, care include şi riscul de asociere dintre semnul utilizat şi marcă.

În cazul de faţă, publicul ţintă al serviciilor aferente unui club profesionist de fotbal este format din admiratorii acestui sport, denumiţi în presa de specialitate „microbiştii”, ce reprezintă un public avizat, care a cunoscut tot timpul faptul că, din 2003 şi până azi, echipa de fotbal a aparţinut societăţii Fotbal Club B. SA. În acest caz particular, avem de-a face cu consumatori cu atenţie sporită şi circumspecţi în alegerile lor, consumatori fidelizaţi mărcii, până la fanatism.

În analiza riscului de confuzie trebuie luate în considerare şi aspectele pieţei căreia i se adresează mărcile.

Conform înscrisurilor depuse de către reclamantă, rezultă că după preluarea secţiei de fotbal de către Asociaţia Fotbal Club D., prin Protocolul din 07.03.1999 încheiat în baza HG nr. 66/1999, secţia de fotbal la CS A. a fost reînfiinţată abia începând cu data de 03.12.2014, prin Ordinul MApN nr. 125/2014 publicat în M.Of. la data de 03.12.2014 (aceeaşi dată cu pronunţarea deciziei nr. 3425/2014 a ÎCCJ), înfiinţare rămasă fără finalitate deoarece nici până în prezent nu s-a întemeiat vreo echipă de fotbal profesionist.

Având în vedere aceste aspecte, rezultă cu certitudine că CS A. a înţeles să nu mai folosească această marcă în cadrul secţiei de fotbal profesionist, secţie care a fost transmisă către Asociaţia Fotbal Club D. în anul 1999 şi care şi-a continuat activitatea apoi, cu acordul şi ştiinţa reclamantei, în cadrul reclamantei.

În plus, legislaţia incidentă fotbalului profesionist din 1992 şi până la data prezentei interzice intimatei-reclamante CS A. să desfăşoare servicii în acest domeniu de activitate. Practic CS A. nu poate înfiinţa sau deţine o echipă de fotbal profesionist.

Or, în condiţiile în care reclamanta nu a avut secţie de fotbal profesionist începând cu luna martie 1999 şi până azi şi a transmis, nu numai secţia de fotbal, dar şi toate bunurile specifice acestei activităţi, înregistrarea şi utilizarea de către recurent a numelui comercial, în activitatea sa comercială, s-au desfăşurat în deplină legitimitate, utilizare şi dobândire realizate cu bună credinţă.

Recurentul a deţinut din anul 2003 echipa de fotbal profesionist şi a utilizat în activitatea

comercială, cu titlu de marcă, nu numele comercial, ci un semn intens utilizat şi promovat, larg cunoscut în rândul publicului vizat, la nivelul României, devenind o marcă notorie, neînregistrată, în special pentru serviciile aferente unui club profesionist de fotbal, din clasa 41, conform Clasificării de la Nisa.

Reclamanta a avut tot timpul, începând din anul 2003, cunoştinţă despre această utilizare, şi a consimţit acestei stări de fapt, anume, atât utilizării semnului „Steaua” în activităţile comerciale, cât şi „cimentării” mărcii notorii cu aceeaşi denumire, întrucât cele mai importante evenimente fotbalistice de antrenament şi competiţie fotbalistică s-au desfăşurat pe stadionul aparţinând CS A. şi închiriat recurentului. În plus, aşa cum reiese din contractul de închiriere, conducerea CS A. şi-a rezervat un însemnat număr de locuri în tribune şi în loje, pentru toate perioadele competiţionale.

În toată perioada 2003 - 2015 între părţi au existat în mod constant raporturi contractuale, cum ar fi închirierea stadionului aparţinând reclamantei, pentru desfăşurarea antrenamentelor echipei de fotbal profesionist, prezenţa conducerii CS A. la meciurile oficiale ale echipei (reiese din contractul de închiriere obligaţia reclamantului de a rezerva un număr însemnat de locuri pentru reprezentanţii pârâtei) aceste raporturi contractuale denotând cu certitudine existenţa unui consimţământ (cel puţin tacit) acordat recurentei de către intimata-reclamantă.

În acest fel, recurentul a fost de bună-credinţă, atât la momentul înregistrării denumirii comerciale, cât şi pe tot parcursul folosirii mărcii (notorii, neînregistrate) „Steaua” şi a semnului „Steaua” utilizat în activitatea comercială, drepturi recunoscute de prevederile art. 6 alin. 4 lit. b din Legea nr. 84/1998.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre Clubul Sportiv A. care, în toată perioada 2003 - 2015 (timp de 12 ani) a coexistat, a cunoscut faptul relevant şi a tolerat existenţa Fotbal Club B. SA precum şi utilizarea semnului „Steaua”, pentru serviciile asociate unui club profesionist de fotbal, mai mult, cele două entităţi având încheiate contracte comerciale vizând închirierea stadionului aparţinând reclamantului; prin urmare se poate considera că CS A. a dat recurentei consimţământul tacit.

Recurentul a subliniat faptul că, la data de depozit, CS A. nu putea înfiinţa şi deţine o echipă profesionistă de fotbal.

În acest sens, recurentul a făcut referire la prevederile Ordinului M115/2013, ale Legii nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea MApN şi ale art. 26 par. 2-9 şi art. 31 din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului.

Astfel, la data de depozit, CS A. cunoştea că nu poate presta servicii aferente unui club profesionist de fotbal, însă a solicitat înregistrarea mărcilor cu protecţia acestui serviciu în clasa 41 conform Clasificării de la Nisa, ceea ce înseamnă că reclamantul din cauză a fost de rea credinţă. În dosarul nr. x/3/2017 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, s-a solicitat anularea întregului portofoliu de mărci al CS A.

Recurentul a conchis în sensul că nu a utilizat numele comercial cu titlu de marcă (nu există nicio dovadă în acest sens la dosar), fiind titularul unor drepturi anterioare decurgând din dobândirea notorietăţii unei mărci neînregistrate, cu denumirea „Steaua”, şi respectiv, dintr-un semn „Steaua” utilizat în activitatea comercială, ambele dobândite (din anul 2003) ca urmare a intensei utilizări ce a generat o largă cunoaştere a semnului în rândul publicului vizat pentru servicii aferente unui club profesionist de fotbal, cunoaştere survenită anterior datei de depozit a cererilor de înregistrare a mărcilor CS A.

Recurentul a făcut referire şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prin care a fost dezlegată chestiunea conflictului dintre marcă şi nume comercial şi s-a dat o interpretare uniformă noţiunii de „utilizare” prevăzute de art. 5 alin. 1 din Prima directivă 89/104/CCE a Consiliului din 21 decembrie 1988 (text transpus în cuprinsul dispoziţiilor art.36 alin. 2 din Legea nr. 84/1998), în special în cauza Celine C-17/06. Acest concept jurisprudenţial cu valoare normativă trebuie aplicat unitar de instanţele naţionale în soluţionarea cauzelor având un obiect ce implică analizarea condiţiei de utilizare de către un terţ a unui semn protejat ca marcă.

Aşadar, titularul unei mărci înregistrate poate interzice utilizarea de către un terţ a unui semn identic cu marca sa, în aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. 2, numai dacă sunt îndeplinite următoarele 4 condiţii:

- utilizarea să aibă loc în cadrul comerţului;

- utilizarea să aibă loc fără consimţământul titularului mărcii;

- utilizarea semnului identic (sau similar) cu marca să aibă loc pentru (produse sau) servicii identice (sau similare) cu cele pentru care a fost înregistrată marca, de natură a produce risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul (riscul de confuzie fiind o condiţie de analizat dacă, în speţă, s-ar da cererii de chemare în judecată calificarea în raport cu dispoziţiile art. 36 alin. 2 lit. b din lege);

- utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă de a aduce atingere funcţiei esenţiale a mărcii, anume de a garanta consumatorilor provenienţa produselor sau a serviciilor.

Astfel, o eventuală utilizare a semnului ce compune marca în alt scop decât acela al identificării produselor sau a serviciilor oferite excedează sfera de aplicare a normei, neputând constitui o faptă de încălcare a drepturilor asupra mărcii, cât timp conflictul marcă - semn, reglementat prin art. 36 are în vedere doar o utilizare care aduce atingere sau este susceptibilă a aduce atingere funcţiilor mărcii, în special a funcţiei esenţiale de garantare pentru consumator a provenienţei serviciului sau produsului.

Utilizarea semnului ce compune marca în alt scop decât identificarea produselor sau a serviciilor are loc atunci când terţul foloseşte în mod legitim un semn distinctiv destinat identificării sale în calitate de comerciant sau desemnării fondului său de comerţ, respectiv numele comercial, firma sau emblema.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis, prin aceeaşi hotărâre pronunţată în cauza Celine C- 17/06 că art. 6 alin. 1 lit. a din directivă se poate opune interzicerii utilizării de către un terţ, care nu a fost autorizat în acest scop, a unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme identice cu o marcă anterioară (în cadrul unei activităţi de comercializare a unor servicii identice sau similare cu cele pentru care a fost înregistrată această marcă), dar numai dacă utilizarea de către terţ a denumirii sale sociale sau a numelui său comercial are loc conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial, dovadă făcută în cauză.

În consecinţă, simplul fapt că terţul foloseşte semnul identic sau similar mărcii nu reprezintă în sine o încălcare a drepturilor asupra mărcii, cât timp acest semn include numele comercial legal înregistrat şi nu este utilizat cu funcţia de marcă, aspect asupra căruia instanţa de apel nu i-a dat dezlegarea de drept corespunzătoare dispoziţiilor legale.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul – pârât Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a solicitat să se constate că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, raportat la dispoziţiile art. 38 şi 39 din Legea nr. 26/1990, ale art. 36 din Legea nr. 84/1998, precum şi la cele ale art. 7 din Legea nr.26/1990, introducerea sa în proces făcându-se doar pentru opozabilitate.

Pe fondul cauzei, s-a învederat că, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, marca şi firma au regim juridic diferit şi sunt reglementate de acte juridice normative separate şi s-a susţinut independenţa firmei faţă de marcă, considerându-se că o interpretare contrară ar conduce la alterarea funcţiilor firmei şi ale mărcii, lipsindu-le de finalitatea urmărită de legiuitor.

Aşadar, în situaţia dată, intimatul nu putea refuza eliberarea dovezii privind disponibilitatea firmei, întrucât ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 38 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 referitoare la limitele distinctivităţii.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Cabinetului individual de avocatură X. pentru recurenta-pârâtă, întrucât de pe împuternicirea avocaţială depusă la dosar lipsesc semnătura reprezentantului legal al acesteia şi ştampila societăţii, fiind scris doar „conform contract”, impunându-se depunerea la dosar a contractului de asistenţă juridică.

Totodată, s-a invocat excepţia lipsei de interes în promovarea căii de atac a recursului, pe temeiul art. 32 alin. 1 lit. d C.proc.civ., în condiţiile în care, după pronunţarea deciziei recurate, pârâta şi-a schimbat de bunăvoie numele, respectând hotărârea instanţei în această privinţă.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, urmând a nu se ţine cont de înscrisurile depuse la dosar, respectiv situaţia plăţilor FC B. către Clubul Sportiv A., contracte etc., deoarece nu sunt înscrisuri noi, ele existând la judecarea cauzei pe fond, respectiv a apelului, dar nu au fost depuse de către recurenta-pârâtă. În plus, o mare parte din înscrisuri nu sunt semnate pentru conformitate cu originalul.

Intimata-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de către intimatul-pârât Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, prin care s-a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant al acestui intimat, deoarece întâmpinarea este semnată de către o altă persoană decât directorul general.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 23.02.2018, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul, membrii completului fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. 3 C.proc.civ., motivele de recurs putând fi încadrate în ipotezele legale invocate de către recurentă.

A fost respinsă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocată prin întâmpinare de către intimata-reclamantă, pentru motivele arătate în încheierea de admitere în principiu a recursului.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a recursului, invocată prin aceeaşi întâmpinare, Înalta

Curte a constatat că aceasta reprezintă o apărare de fond, urmând să fie avută în vedere odată cu soluţionarea recursului.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului-pârât Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, Înalta Curte a apreciat că acest mijloc de apărare nu a fost invocat în considerarea recursului, ci a fondului pretențiilor deduse judecății, astfel încât nu interesează admisibilitatea în principiu a recursului, urmând să fie avută în vedere odată cu soluţionarea acestuia.

În aplicarea art.493 alin. 7 C.proc.civ., s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursurilor.

La termenul de judecată din 20 aprilie 2018, Înalta Curte a respins excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, precum și cererea recurentei – pârâte de suspendare a judecății până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/3/2017 aflat pe rolul Tribunalului București, pentru motivele arătate în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că reiterarea sa în recurs de către intimatul – pârât este inadmisibilă.

Cu toate că excepţia cu acest obiect este una absolută, care poate fi invocată în orice stadiu al pricinii, dacă excepția a fost invocată şi soluţionată în cursul judecăţii, partea nemulţumită de admiterea sau de respingerea sa are la îndemână calea de atac împotriva acestei dispoziţii, iar nu reiterarea prin întâmpinare a mijlocului de apărare, la instanţa superioară.

Dacă s-ar permite ca excepţia să fie invocată din nou într-o altă etapă procesuală, pe cale de apărare, s-ar ajunge la adoptarea mai multor dispoziţii în etape diferite ale procesului asupra aceluiaşi mijloc de apărare, poate chiar contradictorii. Or, cenzurarea legalităţii unei hotărâri judecătoreşti este posibilă doar în cadrul controlului exercitat de instanţa superioară, în caz contrar, încălcându-se principiului legalităţii căii de atac, potrivit căruia hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de lege, precum şi autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri neatacate în condiţiile legii, rezultat ce nu poate fi acceptat.

În cauză, prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, după introducerea sa în cauză în calitate de pârât, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale, ce a fost respinsă în primă instanţă la termenul din 27.04.2016, cu motivarea că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat modificarea denumirii comerciale a pârâtei, iar hotărârea ce ar urma să se pronunțe în cauză ar fi opozabilă pârâtei ONRC.

Pârâtul nu a declarat, însă, apel împotriva dispoziţiei tribunalului de respingere a excepţiei - după cum nu a fost apelată nici încheierea de şedinţă prin care s-a dispus introducerea sa în cauză-, astfel încât respingerea în primă instanţă a excepţiei a intrat sub autoritate de lucru judecat.

Drept urmare, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă excepţia având ca obiect lipsa calităţii procesuale pasive a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, reiterată în recurs.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

După cum s-a arătat anterior, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocată prin întâmpinare de către intimata-reclamantă a fost respinsă prin încheierea de admitere în principiu a recursului, pentru considerentele expuse în încheiere.

Astfel, din perspectiva cazului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., urmează a fi analizată doar critica referitoare la nerespectarea principiului disponibilităţii, în raport de obiectul pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată.

Această critică nu este fondată.

Oficiul Naţional al Registrului Comerţului nu figurează, într-adevăr, în calitate de pârât în acţiunea dedusă judecăţii, pretenţiile reclamantei fiind formulate doar în contradictoriu cu pârâta SC Fotbal Club B. SA.

Cu toate acestea, trebuie observate prevederile art. 6 şi 7 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului.

Potrivit art. 6 alin. 1, înregistrările din registrul comerţului se fac pe baza unei încheieri a judecătorului delegat sau, după caz, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în afară de cazurile în care legea prevede altfel.

Conform art. 7 alin. 1 şi 2, instanţele judecătoreşti vor dispune efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului în încheierile şi hotărârile irevocabile ce se referă la acte, fapte şi menţiuni ce constituie obiectul înregistrărilor dispuse.

Aşadar, legiuitorul prevede obligaţia instanţei de judecată de a dispune în mod expres efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului, iar în vederea îndeplinirii acestei obligaţii, prima instanţă a considerat necesară prezenţa în proces a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, care este abilitat, potrivit legii, cu atare operaţiune. De altfel, nici încheierea prin care s-a dispus introducerea acestuia în cauză, nici cea prin care s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oficiului, nu au fost atacate pe calea apelului, fiind definitive şi intrând sub autoritate de lucru judecat.

Din acest punct de vedere, stabilirea de către instanţa de apel din prezenta cauză, în sarcina ONRC, a efectuării unei operaţiuni vizând registrul comerţului reflectă, pe de o parte, o obligaţie legală a instanţei, iar, pe de altă parte, extinderea cadrului procesual iniţial în privinţa părţilor din proces, care nu poate fi cenzurată de către această instanţă de control judiciar, faţă de efectele încheierilor sus-menţionate.

Drept urmare, va fi respinsă critica referitoare la nerespectarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii în procesul civil.

Înalta Curte constată că nu este fondată nici critica privind încălcarea prevederilor Legii nr. 26/1990, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.

Dispoziţia instanţei de apel având ca obiect obligarea pârâtei Oficiul Naţional al Registrului Comerţului la efectuarea radierii elementelor „Steaua Bucureşti” din cuprinsul denumirii comerciale a pârâtei a fost adoptată în strânsă legătură cu dispoziţia de interzicere, pentru pârâtă a folosirii fără consimţământul reclamantei a semnelor „Steaua”, „Steaua Bucureşti” sau a unor semne similare, în cuprinsul denumirii comerciale.

Această din urmă dispoziţie a fost adoptată ca urmare a constatării folosirii cu funcția de marcă a unor semne similare cu mărcile reclamantei, fără consimţământul titularului și, în consecinţă, a constatării unui conflict între mărcile reclamantei și denumirea pârâtei.

Denumirea comercială la care se referă dispozitivul deciziei corespunde firmei, adică denumirii sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care se semnează, potrivit definiţiei din art. 30 alin. 1 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului.

Conform art. 35 din aceeaşi lege, firma unei societăţi pe acţiuni se compune dintr-o denumire proprie, însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate pe acţiuni” sau „S.A.”.

Firma este stabilită în mod obligatoriu prin actul constitutiv al societăţii, conform Legii privind societăţile nr. 31/1990 (art. 8 din lege, în cazul societăţii pe acţiuni), fiind supusă înscrierii în registrul comerţului, astfel cum prevede art. 14 din Legea nr. 26/1990.

În condiţiile în care semnele „Steaua” şi „Steaua Bucureşti” făceau parte, la momentul pronunţării deciziei, din firma pârâtei şi se confundau, practic, cu aceasta, dispoziţia de interzicere a folosirii lor în cuprinsul denumirii comerciale a pârâtei este incompatibilă cu menţinerea în conţinutul firmei a elementelor respective, implicând fără echivoc eliminarea lor şi, deci, modificarea firmei.

Astfel înţeleasă, dispoziţia instanţei de interzicere a folosirii în continuare a denumirii care conţine semnele în discuţie trebuie să se reflecte în registrul comerţului, anume în privinţa menţiunii referitoare la firma societăţii, înscrisă în mod obligatoriu în registru.

Din acest motiv, este justificată obligarea pârâtei Oficiul Naţional al Registrului Comerţului la efectuarea în registru a unei operaţiuni privind firma, iar temeiul acesteia se regăseşte în prevederile art. 21 lit. h din Legea nr. 26/1990, în conformitate cu care în registrul comerţului se vor înregistra menţiuni referitoare la orice modificare privitoare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate, coroborate cu art. 7 din lege, citat anterior, ce conţine obligaţia instanţei de a dispune efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului în încheierile şi hotărârile irevocabile ce se referă la acte, fapte şi menţiuni ce constituie obiectul înregistrărilor dispuse.

Art. 7 este formulat generic, astfel încât este la latitudinea instanţei stabilirea modalităţii adecvate de efectuare a unei înregistrări, pentru ca înregistrarea dispusă să corespundă raţiunii dispoziţiei adoptate. Drept urmare, este lipsită de relevanţă împrejurarea semnalată de către recurentă, în sensul că radierea unor elemente din conţinutul firmei societăţii nu este prevăzută ca atare în lege.

Nu poate fi primit argumentul recurentei potrivit căruia dispoziţia de obligare a ONRC la eliminarea celor două elemente din denumirea comercială nu poate fi pusă în aplicare, deoarece elementele rămase nu asigură distinctivitatea denumirii şi nici nu compun o denumire disponibilă.

Dispoziţia respectivă nu împiedică alegerea de către recurentă a unei noi denumiri distinctive şi disponibile, care să nu cuprindă semnele „Steaua” şi „Steaua Bucureşti” ori semne similare cu mărcile reclamantei şi cu respectarea prevederilor art. 35 şi 38 din lege, referitoare la includerea unei menţiuni care să deosebească firma nouă de cele preexistente, cu consecinţa reînscrierii firmei în registru.

Dispoziţia adoptată de către instanţa de apel nu are ca finalitate impunerea unei anumite denumiri a pârâtei, ci doar corelarea înregistrării din registrul comerţului referitoare la firma pârâtei cu dispoziţia de interzicere în cuprinsul denumirii comerciale a folosirii celor două semne sau a unor semne similare mărcilor reclamantei.

Pârâta și-a păstrat, după pronunțarea deciziei, dreptul de alegere a denumirii sale viitoare, cu condiţia ca aceasta să nu includă semnele a căror folosire a fost interzisă. Mai mult, menţinându-se în recurs dispoziţiile instanţei de apel, are interesul de a exercita atare opţiune, în condiţiile în care denumirea societăţii constituie unul dintre atributele de identificare a societăţii, făcând parte din categoria drepturile personale nepatrimoniale. Interzicerea folosirii denumirii afectează însăşi desfăşurarea activităţii societăţii, din moment ce comerciantul nu îşi mai poate exercita comerţul sub acea denumire, nu mai poate pretinde să fie individualizat prin aceasta, nu mai este în măsură cel puţin să execute (dacă nu chiar să încheie) acte juridice etc.

De altfel, pârâta a procedat la modificarea firmei după pronunţarea deciziei de apel, iar Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a înscris noua firmă în registrul comerţului. Fără a se cenzura întrunirea condiţiilor art. 35 şi 38 din Legea nr. 26/1990, acest aspect nefăcând obiectul învestirii instanţei, este suficient a se preciza că împrejurările ulterioare pronunţării deciziei recurate confirmă că decizia poate fi pusă în executare şi relevă o înţelegere corespunzătoare a dispozitivului său.

Nu poate fi primit nici argumentul recurentei privind încălcarea art. 41 alin. 1 din Legea nr. 26/1990, deoarece această normă are în vedere o împrejurare nerelevantă în speţă, anume legalitatea înscrierii în registrul comerţului, pe numele dobânditorului unui fond de comerţ, a firmei ce a aparținut autorului său. Or, în cauză, instanța de apel a constatat existența unui conflict între marcă și nume comercial, în aplicarea prevederilor Legii nr.84/1998, analiză în cadrul căreia este posibilă concluzia unei încălcări a drepturilor asupra mărcii de către titularul numelui comercial, independent de legalitatea înregistrării din registrul comerţului, după cum se va arăta în considerentele ce urmează.

Față de cele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondată critica privind încălcarea prevederilor Legii nr. 26/1990.

În ceea ce privește modul de aplicare de către instanța de apel a prevederilor Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, se rețin următoarele:

Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu o acțiune în contrafacerea mărcii, iar prin decizia recurată s-a constatat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 36 alin. 2 din lege și, totodată, că nu se regăsește ipoteza de excepție din art. 39 al legii, cu referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârea pronunţată în cauza C-17/06 Céline) conturată în interpretarea art. 5 și 6 din Directiva 2008/95/CE, transpuse în legea națională prin art. 36 și 39.

Instanța de apel a reținut că recunoașterea unui drept de proprietate industrială asupra numelui comercial nu exclude analiza, pe temeiul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, a conflictului dintre o marcă și un semn protejat ca nume comercial, în cazul în care numele comercial este folosit astfel încât să îndeplinească funcțiile specifice unei mărci, și nu funcția de identificare a persoanei comerciantului, folosirea depășind aria de protecție conferită prin înregistrarea în registrul comerţului.

Prin motivele de recurs, s-a susţinut, în primul rând, că pârâta nu a utilizat numele comercial cu titlu de marcă, ci a utilizat în activitatea comercială, în perioada 2003-2015, o marcă notorie, neînregistrată, cu denumirea „Steaua”.

Înalta Curte constată că această susţinere este formulată pentru prima dată în recurs, în condiţiile în care prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe s-a arătat că pârâta a fost cunoscută sub denumirea notorie de SC Fotbal Club B. SA încă din anul 2003, iar acest nume comercial este folosit atât în activitatea sportivă, cât şi în cea comercială.

Pârâta nu a formulat, aşadar, în cursul judecăţii în primă instanţă, o apărare referitoare la drepturi dobândite asupra unei mărci notorii, neînregistrate, motiv pentru care instanţa de apel nici nu a analizat existenţa unor asemenea drepturi şi eventualele efecte în soluţionarea cauzei. Întrucât prin cererea de recurs nu a fost criticat, din această perspectivă, modul în care instanţa de apel s-a raportat la conţinutul apărărilor formulate în primă instanţă, se constată că invocarea unei mărci notorii abia în prezenta fază procesuală reprezintă o apărare nouă în recurs, inadmisibilă în conformitate cu art. 494 cu referire la art. 478 alin. 2 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la analiza conflictului din marcă şi numele comercial, se constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 36 alin. 2 şi art. 39 din Legea nr. 84/1998.

Pentru a reţine concluzia încălcării dreptului la marcă, instanţa de apel a constatat că pârâta utiliza, la data formulării cererii în contrafacere, semnele „Steaua” şi „Steaua Bucureşti” în activitatea comercială în general şi în activitatea sportivă în particular, ca parte a activităţii comerciale, iar această folosire corespunde unei utilizări a propriei denumiri comerciale cu funcţia de marcă, pentru a-şi distinge serviciile oferite, încadrate în clasele 35 şi 41 din Clasificarea de la Nisa. De asemenea, utilizarea de către pârâtă a denumirii comerciale cu funcția de marcă nu are loc conform practicilor loiale în domeniul comercial.

Prin motivele de recurs, nu s-a mai contestat – astfel cum s-a procedat în faţa primei instanţe – aptitudinea numelui comercial de a intra în conflict cu o marcă, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii, mai mult, recurenta a enumerat în argumentarea sa aceleaşi condiţii regăsite în decizia de apel. Acestea sunt, de altfel, cele consacrate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea normei echivalente din directiva de armonizare a legislaţiilor statelor membre referitoare la mărci (fie Directiva 89/104/CEE, fie Directiva 2008/95/CE), relevantă în acest sens fiind cauza indicată în decizia recurată C-17/06 Céline.

Criticile recurentei au vizat, în esenţă, următoarele aspecte: nu există riscul de confuzie în percepţia publicului, incluzând şi riscul de asociere între semn şi marcă; reclamanta a avut cunoştinţă, începând din anul 2003, despre utilizarea semnului de către pârâtă, consimţind acestei stări de fapt; numele comercial legal înregistrat a fost utilizat conform funcţiei specifice, şi nu cu funcţia de marcă, astfel încât folosirea a avut loc conform practicilor loiale în domeniul comercial.

Cât priveşte riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, este nefondat argumentul recurentei conform căruia acest risc este exclus în cazul în care publicul ţintă este format din consumatori cu atenţie sporită, circumspecţi în alegerile lor şi fidelizaţi mărcii, cum sunt consumatorii serviciilor aferente unui club profesionist de fotbal.

Este incontestabil că publicul relevant reprezintă un factor esenţial care trebuie luat în considerare în examinarea riscului de confuzie, iar nivelul de atenție al publicului, nivel care variază în funcție de categoria de produse sau servicii în cauză, poate influența constatarea unui risc de confuzie.

Cu toate acestea, un nivel crescut al atenţiei nu este suficient pentru constatarea inexistenței unui risc de confuzie, întrucât aprecierea globală a acestuia presupune ca factorii relevanţi să fie luaţi în considerare în mod cumulativ şi în relaţie de interdependenţă.

În speţă, instanţa de apel a reţinut un grad foarte ridicat al similarităţii semnelor în conflict şi identitatea serviciilor oferite. În plus, prin decizia nr.3425 din 3.12.2014, prin care Înalta Curte a anulat marca „Steaua Bucureşti” nr. 061735, aparţinând pârâtei din prezenta cauză, s-a reţinut notorietatea mărcii reclamantei nr. 72827.

În acest context faptic şi ţinând cont de protecţia lărgită de care beneficiază mărcile care au un caracter distinctiv ridicat, în virtutea cunoaşterii pe piaţă a acestora (hotărârea din cauza C-39/97 Canon), un nivel peste medie al atenţiei publicului relevant – consecință a loialității față de marcă - nu poate fi invocat pentru a evita confuzia cu marca înregistrată.

Nu poate fi primit nici argumentul potrivit căruia instanţa de apel a ignorat, în analiza riscului de confuzie, împrejurarea că reclamanta nu a folosit mărcile sale în activitatea de fotbal profesionist după anul 1999 şi cel puţin până la data cererii de recurs.

Dreptul exclusiv asupra unei mărci este dobândit prin înregistrare, astfel încât întinderea protecţiei mărcii se determină pe baza certificatului de înregistrare, iar stabilirea încălcării dreptului la marcă, în acţiunea în contrafacere, trebuie să se raporteze la forma sub care marca a fost înregistrată. Prin excepţie, într-o asemenea acţiune, folosirea mărcii după data înregistrării interesează doar pentru eventuala stabilire a unui caracter distinctiv ridicat.

În aceste condiţii, este lipsită de relevanţă împrejurarea dacă reclamanta a folosit sau nu mărcile în mod efectiv, invocată în scopul infirmării unei încălcări drepturilor reclamantei asupra mărcilor sale.

Înalta Curte constată că celelalte susţineri din motivarea recursului vizează chestiuni de fapt, anume existenţa consimţământului titularului mărcilor la folosirea semnului şi folosirea numelui comercial conform funcţiei specifice de identificare a persoanei comerciantului, nu cu funcţia de marcă, şi conform practicilor loiale în domeniul comercial.

Cât privește consimțământul titularului la folosirea semnului similar mărcii, instanța de apel a valorificat, în primul rând, dezlegările din decizia nr.3425 din 3.12.2014, prin care Înalta Curte a anulat marca „Steaua Bucureşti” nr. 061735, aparţinând pârâtei din prezenta cauză, ca urmare a înregistrării mărcii cu rea – credință, fără ca prin motivele de recurs să se facă vreo referire la modul de aplicare în speță a efectelor hotărârii judecătoreşti irevocabile. În al doilea rând, instanța de apel a constatat că pârâta a continuat folosirea denumirii comerciale cu funcția de marcă și după anularea mărcii înregistrate cu rea – credință (inclusiv după notificarea sa de către reclamantă în anul 2015).

În acest context, recurenta tinde la reaprecierea probatoriului administrat şi la reevaluarea situaţiei de fapt stabilite în cauză, în privinţa aspectelor de fapt menționate, care interesează întrunirea condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru ca titularul unei mărci înregistrate să poată interzice utilizarea de către un terţ, dar şi a ipotezei de excepţie în care numele comercial nu intră în conflict cu marca. Or, atare operaţiuni excedează atribuţiile acestei instanţe de control judiciar, care sunt circumscrise exclusiv verificării nelegalităţii, nu şi a temeiniciei deciziei de apel recurate.

În consecinţă, constatându-se că motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. nu au suport, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 alin. 1 C.proc.civ.