Competence to hear appeal against European Account Preservation Order under Regulation 655/2014 when state has not designated competent court

Cerere de emitere a ordonanței asigurătorii europene. Instanța competentă să soluționeze calea de atac declarată de debitor în temeiul art. 33 din Regulamentul (UE) nr. 655/2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești

Index alfabetic : conflict negativ

contract de împrumut

creanță

sechestru asigurător

competență teritorială

Regulamentul (UE) nr. 655/2014, art. 6, art. 7, art. 33, art. 37, art. 46, art. 50

C.proc.civ., art. 131, art. 952 – 959

C.civ., art. 5

Câtă vreme România, în calitate de stat membru, nu a furnizat Comisiei Europene, potrivit obligației stabilite în art. 50 din Regulamentul nr. 665/2014, informații relativ la instanța competentă să soluționeze calea de atac declarată de debitor în temeiul art. 33 din Regulament, devin incidente prevederile art. 46 alin.(1) din acelaşi act normativ, care dispun în sensul că: “orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin prezentul regulament este reglementat prin dreptul statului membru în care are loc procedura”.

Prin urmare, ținând seama că, potrivit art. 5, 6 şi 7 din preambulul Regulamentului, ordonanţa asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a datoriilor în materie civilă şi comercială reprezintă o măsură asigurătorie ce poate fi utilizată ca mijloc suplimentar măsurilor asigurătorii prevăzute în procedurile naţionale, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul civil, prin raportare la procedura sechestrului asigurător, reglementată de prevederile art. 952 - 959 Cod procedură civilă, competenţa de soluţionare a căii de atac declarate de debitor în temeiul dispoziţiilor art. 33 din Regulament nr. 655/2014, prin care au fost invocate atât aspecte de nelegalitate cât și de netemeinicie a măsurii emiterii ordonanței asigurătorii europene, revine curții de apel, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Secția I civilă, decizia nr. 3730 din 24 octombrie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, la data de 12.09.2017, creditorul A. a solicitat instituirea ordonanței asigurătorii europene până la concurenţa sumei de 112.761 euro (reprezentând 100.000 euro debit principal și 12.761 euro dobândă legală penalizatoare, calculată până la data de 4.09.2017) asupra conturilor bancare având următoarele date de identificare: AT xyz3, deschis la X. Bank pe numele debitorului B.; AT xyz4, deschis la X. Bank pe numele debitorului B. și xyz2, deschis la Y. Bank pe numele C., unde debitorul are calitatea de împuternicit.

În susţinerea cererii, a arătat că debitorul a încheiat cu tatăl său un contract de împrumut la data de 2.12.2014 pentru suma de 100.000 euro, având scadența stabilită la şase luni de la data creditării; debitorul nu și-a îndeplinit obligația de restituire a sumei împrumutate, iar în țară nu au fost identificate bunuri mobile sau imobile susceptibile de executare silită.

În drept, a invocat dispozițiile Regulamentului nr.655/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unei proceduri pentru ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a datoriilor în materie civilă și comercială (în continuare Regulamentul nr.655/2004).

Prin sentinţa civilă nr.1191 din 18.09.2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis, în parte, cererea; a dispus instituirea măsurilor asigurătorii asupra conturilor al căror titular este debitorul, având datele de identificare și deschise la unitățile bancare indicate în cerere, respectiv contul AT xyz3, deschis la X. Bank și contul AT xyz4, deschis la X. Bank, până la concurența sumei de 112.761 euro (100.000 euro debit principal și 12.761 euro dobândă legală penalizatoare); a obligat reclamantul să consemneze cu titlu de cauțiune suma de 50.000 lei și să inițieze acțiunea pe fond până la data de 13 octombrie 2017 inclusiv; de asemenea, a pus în vedere reclamantului că formularul de instituire a ordonanței asigurătorii europene va fi emis către instituția bancară în condițiile articolelor 12 și 19 ale Regulamentului 655/2014, după ce va face dovada consemnării cauțiunii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel creditorul A., solicitând modificarea parţială a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de instituire, pe calea ordonanţei asigurătorii europene, a măsurii indisponibilizării, până la concurenţa sumei de 112.761 euro, și a contului bancar identificat cu nr. xyz2, deschis în euro la Y. Bank, cont pe care debitorul B. îl administrează în fapt.

În drept, a invocat dispozițiile art. 21 din Regulamentul nr.655/2014.

Intimatul-debitor B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, şi obligarea apelantului-creditor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării, intimatul-debitor a susţinut că soluţia primei instanţe, de respingere a cererii de indisponibilizare a contul nr. xyz2, deschis la Y. Bank, este legală şi temeinică, fiind în acord cu prevederile Regulamentului nr. 655/2014 şi cu probele administrate în cauză.

Astfel, potrivit art.1 alin. (1) din Regulamentul nr. 655/2014:„prezentul regulament instituie o procedură la nivelul Uniunii care permite unui creditor să obţină o ordonanţă asiguratorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare (denumită în continuare «ordonanţă asiguratorie» sau «ordonanţa»), prin care să împiedice punerea în pericol a executării ulterioare a creanţei creditorului prin transferul sau prin retragerea fondurilor, până la concurenţa cuantumului specificat în ordonanţă, pe care le deţine debitorul sau care sunt deţinute în numele lui într-un cont bancar deţinut într-un stat membru”.

Totodată, faţă de dispoziţiile art. 304 şi urm. C.proc.civ., intimatul-debitor a arătat că denunţă ca fiind fals înscrisul sub semnătură privată reprezentat de Adresa nr. 25/MB/ianuarie 2017, emisă de Y. Bank.

La data de 19.01.2018, debitorul B. a depus la dosar formularul stabilit de Anexa VII a Regulamentului nr.1823/2016 (cerere de introducere a unei căi de atac) pentru promovarea unei căi de atac împotriva ordonanţei asigurătorii europene conţinute de sentinţa civilă nr.1191 din 18.09.2017, pronunțată de Tribunalul Bucureşti.

Debitorul a arătat că solicită revocarea ordonanţei asigurătorii europene, pentru următoarele motive:

1. Instanţa care a emis ordonanţa asigurătorie nu era competentă, conform articolului 6 din Regulament, deoarece, potrivit prevederilor art.107 alin.(1) C.proc.civ. aprobat prin Legea nr.134/2010, instanţa competentă să se pronunţe pe fondul cauzei era Tribunalul Brăila.

Astfel, prin cererea de emitere a ordonanţei asigurătorii europene creditorul A. a susţinut că Tribunalul Bucureşti este competent să se pronunţe asupra acestei cereri, întrucât în circumscripţia sa se află locul executării obligaţiei de restituire a sumei împrumutate, locul restituirii împrumutului fiind cel de la domiciliul creditorului.

Însă, potrivit art. 6 alin.(1) şi art. 46 alin. (1) din Regulamentul nr.655/2014: „în cazul în care creditorul nu a obţinut încă o hotărâre judecătorească, o tranzacţie judiciară sau un act autentic, competenţa de a emite o ordonanţă asigurătorie aparţine instanţelor din statul membru care au competenţa de a se pronunţa pe fond în conformitate cu normele relevante aplicabile în materie de competență", iar „orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin prezentul regulament este reglementat prin dreptul statului membru în care are loc procedura”.

Din economia dispoziţiilor legale anterior citate reiese că instanţa competentă să emită ordonanţa asigurătorie este cea care are jurisdicţie asupra fondului cauzei, iar aceasta din urmă se determină potrivit nomelor de procedură prevăzute de Codul de procedură civilă.

Determinarea instanţei competente din punct de vedere teritorial să soluţioneze fondul pricinii în prima instanţă se va face prin raportare la dispoziţiile art. 107 alin. (1) C.proc.civ., care stipulează că „cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel”. Având în vedere că debitorul domiciliază în raza circumscripţiei teritoriale a Tribunalului Brăila, aceasta este instanţa competentă teritorial să soluţioneze prezenta cauză.

Cu referire la dispozițiile art.113 alin.(1) pct.3 C.proc.civ., care prevăd că „în afară de instanţele prevăzute la art.107-112, mai sunt competente [...] instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract", debitorul a susținut că, potrivit doctrinei, pentru a fi atrasă competenţa teritorială a unei instanţe prin prisma dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., este necesar ca părţile să fi prevăzut în mod expres în contract locul executării, nefiind suficient ca acest loc să poată fi determinat potrivit legii supletive aplicabile în tăcerea părţilor.

Or, din cuprinsul contractului de împrumut exhibat de creditor nu reiese că părţile acestuia au stabilit în mod expres locul unde urma să fie executată obligaţia de restituire a sumei împrumutate, astfel că nu poate fi reţinută competenţa Tribunalului Bucureşti în raport de prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ.

2. Sub un al doilea aspect, debitorul a arătat că nu se justifică urgenţa pentru emiterea unei ordonanţe asigurătorii, deoarece nu există un risc real ca executarea ulterioară a creanţei creditorului să fie împiedicată sau îngreunată în mod considerabil [art. 7 alin. (1) din Regulament]; potrivit considerentului nr. (14) din preambulul Regulamentului nr. 655/2014, simpla neplată a creanţei de către debitor nu constituie, în sine, un motiv justificat pentru emiterea unei ordonanţe.

Prin cererea de emitere a ordonanţei asigurătorii europene creditorul A. a susţinut că urgenţa măsurii solicitate se justifică prin faptul că debitorul ar fi refuzat, fără temei, restituirea sumei împrumutate.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Regulamentul nr. 655/2014, „instanţa emite ordonanţa asigurătorie atunci când creditorul a prezentat probe suficiente pentru a convinge instanţa că se impune de urgenţă o măsură asigurătorie sub forma unei ordonanţe asigurătorii, deoarece există un risc real ca, în lipsa unei astfel de măsuri, executarea ulterioară a creanţei creditorului împotriva debitorului să fie împiedicată sau îngreunată în mod considerabil”.

Totodată, potrivit ultimelor două paragrafe ale considerentului nr.(14) din preambulul Regulamentului nr. 655/2014 : „mai mult, în toate situaţiile, inclusiv atunci când a obţinut deja o hotărâre judecătorească, creditorului ar trebui să i se solicite să demonstreze convingător pentru instanţă că creanţa sa are nevoie urgentă de protecţie judiciară şi că, în lipsa ordonanţei, executarea unei hotărâri judecătoreşti existente sau viitoare poate să fie împiedicată sau îngreunată în mod substanţial pentru că există un risc real ca până la momentul când creditorul poate executa hotărârea judecătorească existentă sau una viitoare, debitorul să risipească, să ascundă, sau să distrugă activele sale sau să le înstrăineze sub valoarea lor, într-o măsură neobişnuită sau printr-o acţiune neobişnuită. Instanţa ar trebui să evalueze probele înaintate de creditor în sprijinul existenţei unui astfel de risc. [...] Simpla neplată sau contestare a creanţei sau simplul fapt că debitorul are mai mulţi creditori nu ar trebui, în sine, să fie considerate probe suficiente pentru a justifica emiterea unei ordonanţe. De asemenea, simplul fapt că situaţia financiară a debitorului este deficitară sau în curs de deteriorare nu ar trebui să constituie o bază suficientă pentru emiterea unei ordonanţe [...]”.

A conchis debitorul că din interpretarea dispoziţiilor legale anterior citate reiese că simplul refuz al debitorului de a plăti creanţa, chiar nejustificat, nu poate constitui un motiv convingător pentru ca instanţa să admită cererea de emitere a unei ordonanţe asigurătorii. Faţă de cele anterior prezentate, debitorul solicită a se constata că refuzul debitorului de a plăti suma solicitată de creditor este unul justificat, deoarece dreptului de creanţă invocat de creditor nu îi corespunde obligaţia sa corelativă de a-i plăti o sumă de bani.

3. Un alt motiv pentru care debitorul a inițiat calea de atac privește faptul că nu au fost furnizate suficiente probe de către creditor pentru a demonstra temeinicia pe fond a cererii privitoare la creanţa pe care o are împotriva debitorului [art. 7 alin. (2) din Regulament] și aceasta deoarece contractul de împrumut constituie doar un început de dovadă scrisă conform art.276 C.proc.civ., iar pentru a dovedi raporturile juridice dintre părţi, el trebuia completat cu alte mijloace de probă. Cât priveşte dobânda legală solicitată, aceasta a fost calculată în mod eronat, fiind necesară efectuarea unei expertize contabile.

În opinia debitorului, prima instanţă a apreciat în mod greşit că sunt suficiente probele furnizate de creditorul A. pentru a demonstra că va avea câştig de cauză pe fond cu privire la creanţa a cărei protecţie a urmărit-o prin cererea de emitere a ordonanţei asigurătorii.

Potrivit art.7 alin.(2) din Regulamentul nr.655/2014: „în cazul în care creditorul nu a obţinut încă, într-un stat membru, o hotărâre judecătorească, o tranzacţie judiciară sau un act autentic care să oblige debitorul să plătească creanţa creditorului, creditorul înaintează, de asemenea, suficiente probe pentru a convinge instanţa că, în mod probabil, va avea câştig de cauză pe fond cu privire la creanţa pe care o are împotriva debitorului”.

Or, singura probă administrată de creditor pentru a face dovada contractului de împrumut a fost reprezentată de un înscris sub semnătură privată tehnoredactat, ce conţine şi modificări (în sensul că art.4.4. din contractul de împrumut este tăiat). Această probă nu se coroborează cu ordinul de plată al Z. Bank, în cuprinsul căruia, la rubrica destinată detaliilor plăţii, s-a inserat menţiunea „cunoscut” fără a se face trimitere la vreun contract de împrumut.

Având în vedere faptul că într-un contract de împrumut de consumaţie doar una dintre părţi (împrumutatul) îşi asumă obligaţii, pentru a se dovedi încheierea sa printr-un înscris sub semnătură privată, acesta din urma trebuie să respecte formalitatea „bun şi aprobat” prevăzută de art. 275 C.proc.civ., potrivit căruia „înscrisul sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să-i plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în întregime scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puţin ca, în afară de semnătură, să fie scris cu mâna sa „bun şi aprobat pentru...”, cu arătarea în litere a sumei sau a cantităţii datorate”.

Sancţiunea nerespectării acestei formalităţi este prevăzută de art.276 C.proc.civ. şi constă în faptul că înscrisul sub semnătură privată va putea fi socotit doar ca început de dovadă scrisă, iar pentru a proba raporturile juridice dintre părţi el trebuie completat prin alte mijloace de probă conform dispoziţiilor art.310 alin.(3) C.proc.civ., care prevăd că „începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părţi numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumţii”.

A susținut debitorul că, întrucât înscrisul sub semnătură privată exhibat de creditor este tehnoredactat, fără a conţine menţiunea olografa a debitorului „bun şi aprobat pentru…” ori o altă formulă echivalentă, prima instanţă a apreciat în mod eronat că sunt suficiente probele prezentate de creditor pentru a se face dovada încheierii contractului de împrumut.

În ceea ce priveşte dobânda legală penalizatoare, debitorul a susținut că nu a fost calculată în mod corect, creditorul prevalându-se doar de prevederile art.3 alin.(2) din O.G. nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar, fără a lua în considerare şi alin. (3) al aceluiaşi articol, care stipulează că: „în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin.(1), respectiv alin.(2) diminuat cu 20%”.

Mai mult decât atât, deşi dobânda legală a fost calculată începând cu data de 04.06.2015, creditorul-reclamant nu a făcut dovada creditării contului bancar al debitorului, la data de 03.12.2014, cu suma de 100.000 euro. Astfel, potrivit art.2.1 din înscrisul intitulat „Contract de împrumut", perioada de 6 luni pentru care s-ar fi acordat împrumutul începea să curgă de la data creditării contului împrumutatului, iar nu de la data debitării contului împrumutătorului. Or, din cuprinsul traducerii din limba germană a extrasului de cont bancar xyz0 reiese că transferul (extern al) sumei de bani s-ar fi realizat la data de 05.12.2014, astfel că dobânda legală penalizatoare trebuia calculată, cel mai devreme, începând cu data de 06.06.2015.

A susținut debitorul că pentru determinarea exactă a cuantumului dobânzii legale se impunea efectuarea unei expertize contabile care să ţină seama atât de data începerii curgerii dobânzii şi de procentul sus-menționat, cât şi de faptul că valoarea în lei a sumei de 100.000 euro s-a modificat zilnic, ca urmare a fluctuaţiei cursului valutar euro/ron.

Prin decizia nr.222/A din 07.03.2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a luat act de renunţarea apelantului-creditor A. la judecata apelului declarat împotriva sentinţei civile nr.1191/2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-debitor B. şi a declinat competenţa de soluţionare a căii de atac declarate de debitor, întemeiată pe dispoziţiile art.33 din Regulamentul (UE) nr. 655/2014, în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia civilă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, cu referire la calea de atac declarată de debitorul B., că nu are competenţă de soluţionare, în raport de dispozițiile Regulamentului nr. 655/2014.

Astfel, calea de atac declarată de debitor a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 33 din Regulament nr. 655/2014, acesta susţinând, în esenţă, că ordonanţa a fost emisă de o instanţă necompetentă să soluţioneze cererea, că simpla neplată a creanţei de către debitor nu constituie, în sine, un motiv pentru emiterea unei ordonanţe, dar şi că raporturile juridice dintre părţi nu pot fi dovedite numai cu contractul de împrumut, care constituie doar un început de dovadă scrisă şi trebuie completat cu alte mijloace de probă.

Potrivit art.33 din Regulamentul nr.655/2014: “(1) La cererea debitorului adresată instanței competente din statul membru de origine, ordonanța asigurătorie se revocă sau, după caz, se modifică din următoarele motive:

(

a) condițiile sau cerințele stabilite în prezentul regulament nu sunt îndeplinite;

(b)

ordonanța, declarația în temeiul articolului 25 și/sau celelalte documente menționate la articolul 28 alineatul (5) nu au fost notificate sau comunicate debitorului în termen de 14 zile de la indisponibilizarea contului sau conturilor sale;

(

c) documentele care au fost notificate sau comunicate debitorului în conformitate cu articolul 28 nu au respectat cerințele lingvistice prevăzute la articolul 49 alineatul (1);

d) cuantumurile indisponibilizate care depășesc cuantumul prevăzut de ordonanță nu au fost eliberate în conformitate cu articolul 27;

e) creanța a cărei executare creditorul a urmărit să o garanteze prin intermediul ordonanței a fost plătită integral sau parțial;

(f) o hotărâre judecătorească privind fondul cauzei a respins creanța a cărei executare creditorul a urmărit să o garanteze prin intermediul ordonanței; sau

(g) hotărârea judecătorească asupra fondului sau tranzacția judiciară ori actul autentic a cărui executare creditorul a urmărit să o garanteze prin intermediul ordonanței a fost casat(ă) sau, după caz, anulat(ă).

(2) La cererea debitorului adresată instanței competente din statul membru de origine, decizia referitoare la garanția în temeiul articolului 12 se revizuiește pe motiv că condițiile sau cerințele respectivului articol nu au fost îndeplinite.

În cazul în care, în baza unei astfel de căi de atac, instanța solicită creditorului să furnizeze o garanție sau o garanție suplimentară, articolul 12 alineatul (3) prima teză se aplică, după caz, iar instanța indică faptul că ordonanța asigurătorie va fi revocată sau modificată în cazul în care garanția (suplimentară) solicitată nu este furnizată până la termenul specificat de instanță.

(3) Calea de atac solicitată în temeiul alineatului (1) litera (b) se acordă dacă absența notificării sau a comunicării nu se remediază în termen de 14 zile de la informarea creditorului cu privire la introducerea de către debitor a unei căi de atac în temeiul alineatului (1) litera (b).

În afara cazului în care absența notificării sau a comunicării a fost deja remediată prin alte mijloace, absența notificării sau a comunicării se consideră a fi remediată, în sensul evaluării dacă se admite sau nu calea de atac în temeiul alineatului (1) litera (b):

a)

dacă creditorul solicită organismului responsabil cu notificarea sau comunicarea în temeiul dreptului statului membru de origine să notifice sau să comunice documentele debitorului; sau

(b) în cazul în care debitorul a precizat în cererea sa de introducere a unei căi de atac că este de acord să ridice documentele de la sediul instanței din statul membru de origine și în cazul în care creditorul a fost responsabil cu furnizarea traducerilor, dacă creditorul transmite instanței în cauză orice traducere solicitată în temeiul articolului 49 alineatul (1).

La cererea creditorului, în conformitate cu al doilea paragraf litera (a) din prezentul alineat, organismul responsabil cu notificarea sau comunicarea în temeiul dreptului statului membru de origine notifică sau comunică documentele debitorului fără întârziere, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, la adresa indicată de debitor în conformitate cu alineatul (5) din prezentul articol.

În situația în care creditorul a fost responsabil cu inițierea notificării sau a comunicării documentelor menționate la articolul 28, absența notificării sau a comunicării poate fi remediată numai dacă creditorul demonstrează că a luat toate măsurile necesare pentru efectuarea notificării sau a comunicării inițiale a documentelor.

(4) Calea de atac introdusă în temeiul alineatului (1) litera (c) se admite dacă creditorul nu furnizează debitorului traducerile cerute în temeiul prezentului regulament în termen de 14 zile de la momentul informării creditorului cu privire la solicitarea de către debitor a unei căi de atac în temeiul alineatului (1) litera (c).

Alineatul (3) al doilea și al treilea paragraf se aplică după caz.

(5) În solicitarea introducerii unei căi de atac în temeiul alineatului (1) literele (b) și (c), debitorul indică o adresă la care documentele și traducerile menționate la articolul 28 îi pot fi trimise în conformitate cu prezentul articol alineatele (3) și (4) sau, ca alternativă, indică faptul că este de acord să ridice documentele respective de la sediul instanței din statul membru de origine”.

Dispoziţiile articolului 35 din Regulamentul nr. 655/2014 reglementează „Alte căi de atac pentru debitor şi creditor”, stabilind că:

(1) Debitorul sau creditorul poate solicita instanței care a emis ordonanța asigurătorie modificarea sau revocarea ordonanței pe motiv că circumstanțele pe baza cărora a fost emisă ordonanța s-au schimbat.

(2) De asemenea, instanța care a emis ordonanța asigurătorie poate, atunci când dreptul statului membru de origine permite acest lucru, să modifice sau să revoce ordonanța din oficiu datorită unor circumstanțe modificate.

(3) Debitorul și creditorul pot, pe motiv că au convenit să stingă creanța, să solicite împreună instanței care a emis ordonanța asigurătorie o revocare sau o modificare a ordonanței sau să solicite instanței competente din statul membru de executare sau, atunci când dreptul intern prevede acest lucru, autorității de executare competente din statul membru respectiv încetarea sau limitarea executării ordonanței.

(4) Creditorul poate solicita instanței competente a statului membru de executare sau, în situația în care dreptul intern prevede acest lucru, autorității de executare competente din statul membru respectiv modificarea executării ordonanței asigurătorii constând într-o ajustare a exceptării aplicate în respectivul stat membru în conformitate cu articolul 31, pe motiv că s-au aplicat deja alte exceptări cu un cuantum suficient de ridicat în raport cu unul sau mai multe conturi deținute într-unul sau mai multe state membre și că ajustarea este, prin urmare, adecvată.

Potrivit dispoziţiilor art.37 din același regulament, intitulat „Dreptul la o cale de atac”: „Fiecare parte are dreptul la o cale de atac împotriva unei decizii emise în temeiul articolului 33, 34 sau 35 (...).”

Privitor la instanţele competente să soluţioneze căile de atac la care fac referire prevederile menţionate anterior, Curtea de Apel București a reținut că statul român avea obligaţia de a furniza informaţiile necesare, potrivit articolului 50 din Regulament, în conformitate cu care (1) Până la 18 iulie 2016, statele membre comunică următoarele informații Comisiei:

(…)

(l)instanțele sau, după caz, autoritatea de executare competente pentru acordarea unei căi de atac [articolul 33 alineatul (1), articolul 34 alineatul (1) sau (2)];

(m)instanțele la care trebuie introdusă o cale de atac, termenul, dacă este prevăzut, pentru introducerea unei astfel de căi de atac în dreptul intern și evenimentul care marchează începutul termenului (articolul 37).

Constatând că obligaţia la care face referire art. 50 din Regulamentul nr. 655/2014 nu a fost îndeplinită de statul român, informaţiile privitoare la aceste instanţe nefiind furnizate, curtea de apel a apreciat că trebuie să dea eficiență dispoziţiilor art. 46 alin.1 din Regulamentul nr. 655/2014, în conformitate cu care: „Orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin prezentul regulament este reglementat prin dreptul statului membru în care are loc procedura”.

Faţă de ansamblul dispoziţiilor enumerate anterior, curtea de apel a constatat că Regulamentul nr. 655/2014 nu prevede expres care este instanţa competentă să soluţioneze calea de atac reglementată în favoarea debitorului prin art. 33, similar situaţiei căilor de atac la care se face referire în art. 21 (cale de atac pe care creditorul o poate exercita împotriva refuzului de a emite o ordonanţă asigurătorie) și în art. 34 (cale de atac aflată la dispoziţia debitorului împotriva executării ordonanţei), după cum nu este indicată instanţa competentă nici în cazul căilor de atac recunoscute părţilor privitor la deciziile emise în temeiul articolelor 33, 34 şi 35; în ceea ce priveşte instanţa competentă pentru soluţionarea căilor de atac la care face referire art. 35 („alte căi de atac disponibile pentru debitor şi creditor”), acesta este menţionată ca fiind instanţa care a emis ordonanţa asigurătorie.

Pe de altă parte, curtea de apel a arătat că, în dreptul intern, procedura specială apropiată ca natură de cea reglementată de Regulamentul nr. 655/2014 şi la care urmează a se raporta pentru determinarea instanţei competente să soluţioneze calea de atac promovată de debitor în temeiul art. 33, este cea a sechestrului asigurător, reglementată prin art. 952-959 din Codul de procedură civilă, norme speciale care urmează fi avute în vedere prin coroborare cu celelalte dispoziţii procedurale.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 954 C.proc.civ. : „(1)Cererea de sechestru asigurător se adresează instanţei care este competentă să judece procesul în prima instanţă. Creditorul nu este dator să individualizeze bunurile asupra cărora solicită să se înfiinţeze sechestrul. (2) Instanţa va decide de urgenţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere executorie, stabilind suma până la care se încuviinţează sechestrul, fixând totodată, dacă este cazul, cuantumul cauţiunii şi termenul înăuntrul căruia urmează să fie depusă aceasta. (3) Încheierea prin care se soluţionează cererea de sechestru se comunică creditorului de îndată de către instanţă, iar debitorului de către executorul judecătoresc, odată cu luarea măsurii. Încheierea este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la comunicare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor”.

Având în vedere că în anumite situaţii cum sunt cele reglementate de art. 956 şi 957 C.proc.civ., în ipoteza desfiinţării de drept a sechestrului pentru nedepunerea cauţiunii ori a cererii de ridicare a sechestrului (justificată de depunerea unei garanţii îndestulătoare ori de anularea, respingerii ori perimării cererii principale), competenţa aparţine instanţei care a instituit sechestrul (şi nu instanţei ierarhic superioară acesteia) și faţă de reglementarea internă privitoare la instanţele competente în cadrul procedurii sechestrului judiciar, Curtea de Apel București a apreciat că este necesar ca în determinarea instanţei competente să soluţioneze calea de atac prevăzută de art. 33 din Regulamentul nr. 655/2014, promovată de debitor, să fie analizate natura și scopul acestei căi de atac, inclusiv prin raportare la celelalte căi de atac puse la dispoziția părților în procedura emiterii ordonanței asigurătorii europene.

Sub acest ultim aspect curtea de apel a reținut că, deși Regulamentul nr. 655/2014 folosește denumirea cu caracter general „cale de atac”, analizarea motivelor pentru care se pot declara aceste căi de atac și a finalității acestora permite concluzia potrivit cu care calea de atac pusă la dispoziția debitorului potrivit art. 33 are natura unui remediu de care dispune debitorul pentru reevaluarea hotărârii date asupra cererii de emitere a ordonanței asigurătorii, similar căilor de retractare reglementate de Codul de procedură civilă.

Astfel, cu excepția primului dintre motivele pentru care o astfel de hotărâre poate fi atacată în temeiul art. 33 din Regulament, care se referă la neîndeplinirea condițiilor sau cerințelor stabilite prin regulament, toate celelalte motive vizează aspecte extrinseci raportului juridic în care sunt părți debitorul și creditorul din această procedură.

Aceste aspecte se referă la cerințe de ordin formal (cum sunt omisiunea notificării către debitor a ordonanței și a celorlalte documente menționate de regulament, în termenul de 14 zile de la indisponibilizarea contului), la nerespectarea cerințelor lingvistice stabilite pentru aceste documente, la plata creanței ori la respingerea sa printr-o hotărâre judecătorească ce privește fondul. Aceeași natură o au și celelalte motive, vizând fie casarea ori anularea actului (hotărâre judecătorească asupra fondului, tranzacție judiciară ori act autentic) a cărui executare a urmărit-o creditorul prin intermediul ordonanței, fie neeliberarea sumelor indisponibilizate ce depășesc cuantumul prevăzut prin ordonanță.

Curtea de apel a constatat că aceste din urmă motive nu sunt în legătură cu legalitatea instituirii măsurii, fiind împrejurări ulterioare emiterii ordonanței, astfel încât nu implică un control din partea unei instanțe superioare, ci doar verificări ale aspectelor la care fac referire dispozițiile regulamentului.

A apreciat această instanţă că inclusiv pe baza argumentului de ordin lingvistic utilizat în vederea interpretării normelor din dreptul european, se poate trage concluzia că soluționarea unei căi de atac declarate în temeiul art. 33 din Regulamentul nr. 655/2014 este în competența instanței care a emis ordonanța, iar nu a instanței superioare în grad, fiind similară deci unei căi de retractare, iar nu de reformare.

A mai reţinut curtea de apel că în versiunea în limba franceză, a Regulamentului 655, căile de atac prevăzute de art. 33, 34 și 35 sunt calificate drept „recours”, în timp ce privitor la calea de atac aflată la dispoziția creditorului (art.21), dar și la calea de atac împotriva deciziilor pronunțate potrivit art. 33, 34 și 35 (prevăzută de art. 37) este reglementat „le droit d’interjeter d’apel”. De asemenea, potrivit versiunii în limba engleză, art. 33, 34 și 35 sunt calificate drept „remedies”, iar privitor la calea de atac prevăzută pentru creditor prin art. 21, precum și la cea prevăzută de art. 37, vizând deciziile date în temeiul art. 33, 34 și 35, este reglementat „the right to apeal”. Așadar, o cale de atac ce presupune verificarea în mod obligatoriu a deciziei atacate de către o instanță ierarhic superioară este avută în vedere de Regulamentul nr. 655/2014 numai privitor la cea reglementată de art. 21, aflată la dispoziția creditorului și, respectiv, de art. 37, aflată la dispoziția fie a creditorului, fie a debitorului.

Pentru aceste considerente, curtea de apel a declinat competența de soluționare a căii de atac declarate de debitor în temeiul art. 33 din Regulamentul nr. 655/2014, în favoarea Tribunalului București, Secția civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 13.06.2018.

Prin sentinţa civilă nr.1498 din 17.07.2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin criticile formulate debitorul urmăreşte schimbarea hotărârii pronunţate de către prima instanţă; art. 33 din Regulamentul nr. 655/2014 reglementează căile de atac deschise debitorului împotriva ordonanţei asigurătorii, însă semnificaţia termenilor nu este aceeaşi în toate sistemele de drept europene.

În opinia tribunalului, debitorul urmăreşte schimbarea hotărârii pronunţate de către prima instanţă; sensul noţiunii de „revocare” la care face referire textul art. 33 alin.1 din Regulamentul nr. 655/2014 se circumscrie finalității urmărite de debitor, de înlăturare a unor neregularităţi care ţin de legalitatea şi temeinicia sentinţei civile care a fost pronunţată în cauză. Prin raportare la criteriile avute în vedere în dreptul intern pentru a delimita căile de atac, caracterul acestei căi de atac este în mod evident unul de reformare, iar nu de retractare.

Având în vedere că Statul Român nu a comunicat instanţele competente şi căile de atac specifice care pot fi exercitate, potrivit Regulamentului, devin aplicabile dispoziţiile art. 46 din acelaşi act normativ potrivit căruia „orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin prezentul regulament este reglementat prin dreptul statului membru în care are loc procedura”.

Tribunalul București a conchis că revine instanţei superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată competenţa de soluţionare a căii de atac, deoarece neregularitățile invocate de debitor nu ar putea fi corectate de chiar instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21.09.2018.

Prin rezoluţia din 25.09.2018, s-a fixat termen de judecată la data de 10.10.2018, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, conform dispoziţiilor art.135 alin.4 C.proc.civ., în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată conform art. 133 pct. 2 şi art. 135 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte reţine că acesta s-a ivit în legătură cu stabilirea instanţei competente să soluţioneze calea de atac întemeiată pe dispoziţiile art. 33 din Regulamentul nr. 655/2004, promovată de debitorul B., împotriva căruia a fost emisă o ordonanţă asigurătorie europeană.

Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 37 din Regulamentul nr.655/2014, “fiecare parte are dreptul la o cale de atac împotriva unei decizii emise în temeiul articolului 33, 34 sau 35 (…)”.

Potrivit art. 50 alin.1 lit. l) şi m) din Regulament, statele membre aveau obligaţia de a furniza Comisiei Europene, până la data de 18 iulie 2016, informaţii privitoare la instanţele sau, după caz, autoritatea de executare competente pentru acordarea unei căi de atac [articolul 33 alin.1, articolul 34 alin.1 sau 2], respectiv instanţele la care trebuie introdusă o cale de atac, termenul dacă este prevăzut, pentru introducerea unei astfel de căi de atac în dreptul intern şi evenimentul care marchează începutul termenului (art.37); conform art. 50 alin.2 din Regulament, comisia face publice aceste informaţii prin toate mijloacele adecvate, în special prin intermediul Reţelei Judiciare Europene în materie civilă şi comercială.

Având în vedere că România, în calitate de stat membru, nu a furnizat aceste informaţii, devin incidente prevederile art. 46 alin.1 din acelaşi act normativ, care dispun în sensul că: “orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin prezentul regulament este reglementat prin dreptul statului membru în care are loc procedura”.

Cu referire la dreptul intern, Înalta Curte reţine că, în cadrul procedurilor speciale reglementate în Cartea a VI-a, Codul de procedură civilă conţine prevederi referitoare la măsurile asigurătorii constând în: sechestru asigurător, poprire asigurătorie şi sechestru judiciar.

Ţinând seama că, potrivit art. 5, 6 şi 7 din preambulul Regulamentului, ordonanţa asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a datoriilor în materie civilă şi comercială reprezintă o măsură asigurătorie ce poate fi utilizată ca mijloc suplimentar măsurilor asigurătorii prevăzute în procedurile naţionale, şi făcând aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul civil, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a căii de atac declarate de debitorul B. în temeiul dispoziţiilor art. 33 din Regulament nr. 655/2014, prin raportare la procedura sechestrului asigurător, reglementată de prevederile art. 952 - 959 C.proc.civ.

Astfel, Înalta Curte reţine că, în dreptul intern, încheierea prin care se soluționează cererea de sechestru asigurător este supusă apelului în termen de cinci zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară, astfel cum dispune art. 954 alin. (3) C.proc.civ.; aceeaşi cale de atac este reglementată, de altfel, conform art. 971 şi 975 alin. (4) C.proc.civ. şi în cazul încheierilor prin care se soluționează cererile de instituire a popririi asigurătorii ori a sechestrului asigurător.

Este real că art. 956 și 957 C.proc.civ. dau în competența instanței care a dispus instituirea sechestrului asigurător desființarea de drept a acestuia, în cazul nedepunerii cauțiunii în termenul stabilit de instanță, precum și ridicarea sechestrului asigurător, în ipotezele în care debitorul aduce o garanție îndestulătoare, s-a renunțat la cererea de chemare în judecată prin care se tindea la obținerea titlului executoriu ori aceasta a primit o soluție definitivă de respingere, anulare sau perimare.

Față de dispozițiile legale evocate, Înalta Curte reține că regula este aceea că încheierea prin care se soluționează cererea de sechestru asigurător este supusă apelului în termen de cinci zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară.

În situațiile expres determinate, instanța care a dispus instituirea sechestrului asigurător poate dispune desființarea de drept ori ridicarea sechestrului asigurător, însă, așa cum rezultă cu evidență din textul legii, pentru considerente care nu pun în discuție legalitatea și temeinicia măsurii de instituire a sechestrului asigurător.

Or, prin calea de atac formulată, debitorul B. a dezvoltat critici prin care a pus în discuție atât aspecte de nelegalitate, cât și aspecte de netemeinicie a măsurii emiterii ordonanței asigurătorii europene, care în dreptul intern se circumscriu căilor de atac de reformare.

Astfel, acesta a contestat emiterea ordonanței asigurătorii europene din perspectiva instanței competente și a îndeplinirii condițiilor de emitere, dar și cu referire la probele administrate, aspecte care exced motivelor pentru care în dreptul intern pot fi exercitate căile de atac de retractare.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 37, 50 și 46 din Regulamentul nr. 655/2004, coroborate cu art. 954 alin.(3) și 135 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a căii de atac declarate de debitorul B. în temeiul dispoziţiilor art. 33 din Regulament nr. 655/2014, în favoarea Curții de Apel București, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.