Liability for litigation costs when underlying debt is paid during proceedings, based on prior failure to resolve administrative complaint.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I.Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba - Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. "A." S.A. Sibiu, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Transporturilor şi Ministerul Finanţelor Publice din România, a solicitat:

- obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor la întocmirea documentaţiei pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanţelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente şi necesare plăţii deconturilor lunare centralizatoare expediate de reclamantă începând cu luna iulie 2013 până în februarie 2014, reprezentând diferenţa de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii - transportaţi de S.C. "A." S.A.- conform art. 31 din H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 şi a O.U.G. nr. 71/2004

- obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor, conform art. 24 Legea nr. 554/2004, ca în termen maxim de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii la plata a 50% din contravaloarea cupoanelor de călătorie pe întreaga perioadă menţionată, respectiv, suma de 492.492,43 RON, în mod actualizat funcţie de rata inflaţiei, începând cu data de 20 a lunii pentru care sunt datorate şi până la zi - potrivit art. 32 H.G. menţionată anterior;

- obligarea Ministerului Finanţelor Publice la aprobarea finanţării şi alocarea fondurilor băneşti necesare de la Bugetul de stat în scopul efectuării plăţii către reclamantă a contravalorii a 50% din cupoanele de călătorie în condiţiile precizate la petitele anterioare - conform art. 32 H.G. menţionată mai sus;

- în caz neexecutare a hotărârii, obligarea pârâtului, conform art. 18 alin. (5) corelat cu art. 24 din Legea nr. 554/2004, la plata unei amenzi;

- obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 17 din 30 ianuarie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, excepţia inadmisibilităţii şi a tardivităţii acţiunii.

Totodată, a respins ca rămasă fără obiect acţiunea în contencios administrativ formulată de S.C. "A." S.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Ministerul Finanţelor Publice precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Transporturilor împotriva Ministerului Finanţelor Publice.

De asemenea, a obligat pârâţii la plata a 1800 RON către reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a promovat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor, în condiţiile art. 483 din C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, exclusiv din perspectiva soluţiei de obligare a acestui pârât la plata către reclamantă a sumei de 1800 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Deşi a invocat în mod generic dispoziţiile art. 483 şi următoarele din C. proc. civ., criticile invocate pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat.

Recurentul a solicitat casarea hotărârii atacate, cu consecinţa exonerării de plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea cererii de recurs, recurentul-pârât arată că instanţa de fond a obligat, în mod nelegal, pârâţii la plata cheltuielilor de judecată, sub două aspecte şi anume:

- Cheltuielile de judecată se acordă, potrivit dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ., la cererea părţii care a câştigat procesul. Or, reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată prin cererea de chemare în judecată;

- Temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este "culpa procesuală". Or, în speţă, nu poate fi reţinută culpa Ministerului Transporturilor pentru plata debitului în cursul anului 2013 şi 2014, deoarece, aşa cum a constatat şi prima instanţă prin considerentele sentinţei recurate, Ministerul Transporturilor şi-a îndeplinit obligaţia ce îi incumbă, prin efectuarea plăţilor datorate.

Mai arată recurentul-pârât că nu i-a fost comunicat cuantumul cheltuielilor de judecată pe parcursul derulării procesului şi solicită, în subsidiar, cenzurarea acestora.

Intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefonddat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

1. Argumente de fapt şi de drept

Analizând recursul formulat în cauză, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că scopul principal al demersului judiciar iniţiat de societatea reclamantă l-a reprezentat obligarea pârâţilor la alocarea fondurilor băneşti şi la plata efectivă a diferenţei de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportaţi de S.C. "A." S.A., în perioada iulie 2013- februarie 2014, conform art. 31 din H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 şi a O.U.G. nr. 71/2004.

Pe parcursul soluţionării cauzei, în faţa primei instanţe, pârâtul Ministerul Transporturilor a făcut dovada achitării întregului debit solicitat de societatea reclamantă, iar instanţa de fond, luând act de acest fapt juridic, a respins acţiunea reclamantei şi cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Transporturilor împotriva Ministerului Finanţelor Publice, ca rămase fără obiect.

Totodată, instanţa de fond a obligat pârâţii la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Potrivit art. 452 din C. proc. civ., republicat:

"Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Având ca fundament aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că la baza acordării cheltuielilor de judecată stau cererea părţii care a câştigat procesul, dovedită în condiţiile legii şi culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.

În acest context, instanţa de recurs, analizând critica formulată de recurentul-pârât în sensul că nu a existat o cerere a reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată este vădit neîntemeiată.

Astfel, reclamanta a înţeles să solicite obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată chiar prin acţiunea introductivă de instanţă, această cerere fiind reiterată şi prin notele de şedinţă transmise prin fax la dosar, înaintea ultimului termen de judecată, la data de 29.01.2015, reclamanta precizând, în mod expres, că solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, din actele dosarului rezultă că societatea reclamantă a făcut dovada cheltuielilor de judecată şi le-a solicitat înainte de închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, neexistând vreo obligaţie legală de a se comunica celorlalte părţi chitanţele justificative ale cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, astfel cum pretinde recurentul-pârât.

În ceea ce priveşte a două critică formulată prin cererea de recurs, referitoare la inexistenţa unei culpe procesuale din partea Ministerului Transporturilor, Înalta Curte constată că şi aceasta este nefondată.

Astfel, în cauza dedusă judecăţii, rezultă fără putinţă de tăgadă că instituţia recurentă a fost în culpă pentru nesoluţionarea cererii până la data introducerii acţiunii în contencios administrativ de către societatea reclamantă, având în vedere şi faptul că s-a parcurs şi procedura prealabilă care a vizat aceleaşi pretenţii cu soluţionarea cărora a fost învestită instanţa de contencios administrativ.

De altfel, este consacrată în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi acordarea cheltuielilor de judecată atunci când cererea reclamantei a fost respinsă ca rămasă fără obiect, întrucât pârâtul şi-a îndeplinit obligaţiile în timpul judecăţii.

Culpa procesuală a pârâtului rezultă implicit din soluţia dată, întrucât în plata cheltuielilor judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, în faza formulării plângerii prealabile, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât şi cheltuielile făcute în timpul judecăţii, neputându-se transfera vinovăţia pârâtului, care a constat în nerezolvarea cererii reclamantei într-un termen rezonabil.

Culpa recurentului-pârât a fost dovedită, întrucât acesta trebuia să-şi ia toate diligenţele pentru a soluţiona cererea societăţii reclamantei în termenul legal.

Orice amânare în soluţionarea cererii reclamantei a însemnat depăşirea termenului rezonabil avut în vedere de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a determinat-o să angajeze cheltuieli cu procesul ce a fost intentat autorităţii pârâte, cheltuieli care ar fi putut fi evitate numai dacă cererea reclamantei ar fi fost soluţionată mai înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că nu este întrunită în cauză nici ipoteza exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, reglementată de art. 454 din C. proc. civ., republicat, având în vedere că pârâtul nu a înţeles să recunoască pretenţiile reclamantei la primul termen de judecată, formulând întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, iar prin formularea plângerii prealabile a fost pus în întârziere.

În final, instanţa de control judiciar reţine că onorariul avocatului, în cuantum de 1500 de RON este proporţionat în raport cu valoarea şi complexitatea cauzei şi cu activitatea defăşurată de avocatul reclamantei, astfel încât nu se impune reducerea cuantumului acestuia.

2. Temeiul legal al soluţiei pronunţată în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva sentinţei nr. 17 din 30 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2017.