Government's failure to notify petitioner of redirected administrative complaint constitutes unjustified refusal to solve

Deliberând, constată următoarele:

Hotărârea recurată

1. Prin sentinţa civilă nr. 2787/20.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi, pe cale de consecinţă, a fost obligat pârâtul să răspundă reclamantului referitor la petiţia înregistrată sub nr. x/2014 şi să plătească reclamantului 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, proporţional cu partea admisă din acţiune.

A fost respins capătul de cerere privind daunele morale.

Motivele de recurs invocate în cauză

2. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamantul A. cât şi pârâtul Guvernul României.

3. Prin recursul formulat de reclamant se invocă împrejurarea că sentinţa este "străină de cauză" şi contradictorie, fapt detaliat prin următoarele critici:

- greşit se menţionează în cuprinsul acesteia că reclamantul a fost reprezentat de avocat (primul motiv, în numerotarea dată prin cererea de recurs);

- greşit s-a reţinut că obiectul judecăţii constă în lipsa răspunsului la o petiţie adresată Guvernului României când, de fapt, plângerea sa se referă la "refuzul nejustificat de rezolvare" şi faptul că cererea sa a fost înaintată de Guvernul României către Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti; recurentul precizează că ceea ce se urmăreşte, de fapt, prin acţiune este obţinerea unei rezolvări favorabile a petiţiilor sale (motivele 2, 3, 5 şi 7 din cererea de recurs);

- greşit s-a reţinut că petiţia sa adresată pârâtului s-ar referi la restituirea "unor sume de bani", când, în realitate se referă la taxe judiciare şi la cuantumul şi cumulul acestora (motivul 4);

- refuzul de rezolvare a petiţiilor sale aduce atingere dreptului său de acces la justiţie (motivul 6);

- prin reducerea cheltuielilor de judecată la 50 de RON au fost încălcate dispoziţiile art. 451 C. proc. civ. (motivul 8);

- respingerea cererii privind acordarea de daune morale încalcă dispoziţiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ., dispoziţiile art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004 precum şi prevederile art. 1 alin. (3) şi (4) din Constituţie (motivele 9.1 - 9.7).

Recurentul nu a indicat motivul de casare pe care îşi fundamentează recursul.

Prin raportul întocmit în cauză, criticile au fost subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

4. În cursul judecăţii, reclamantul recurent A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea mai multor excepţii de neconstituţionalitate, cererea fiind respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 14.11.2017.

De asemenea, recurentul a solicitat restituirea taxei judiciare de timbru de 100 RON achitată pentru exercitarea recursului, cu motivarea că taxa este "nedreaptă" cererea urmează să fie soluţionată prin prezenta decizie.

5. În motivarea recursului exercitat de pârâtul Guvernul României s-au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea primului motiv de casare se arată că instanţa nu a arătat de ce a respins susţinerile privind "lipsa legitimităţii interesului invocat de intimatul - reclamant şi a celor privind caracterul ilicit al cererii acestuia prin care se urmăreşte doar eludarea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 80/2013 şi ale O.U.G. nr. 51/2008".

De asemenea, sentinţa reţine nejustificat că Guvernul României a refuzat să răspundă cererii reclamantului în condiţiile în care s-a dovedit, şi reţinut de către instanţă, că cererea sa a fost redirecţionată către Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti iar ulterior către Ministerul Justiţiei, potrivit art. 61 din O.G. nr. 27/2002.

În opinia pârâtului recurent, obiectul judecăţii este dat de cererea reclamantului de restituire a taxelor judiciare de timbru achitate în nouă dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată. Or, raportat la acest obiect, sentinţa este nemotivată.

Recurentul subliniază că nu este de competenţa sa să dispună restituirea taxelor de timbru şi de aceea a înaintat cererea petentului către alte autorităţi pe care le-a considerat competente.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de casare se arată că sentinţa a fost dată cu încălcarea autorităţii lucrului judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x/2013 prin care au fost respinse definitiv cererile reclamantului de restituire a taxelor judiciare de timbru.

Cu privire la al treilea motiv de recurs se arată că sentinţa este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi art. 61 din O.G. nr. 27/2002 deoarece Guvernul României a răspuns sesizării reclamantului prin adresele nr. x/28.03.2014 şi nr. x/09.05.2014 prin care s-a arătat că petiţia a fost înaintată iniţial Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti iar ulterior Ministerului Justiţiei (competent, potrivit opiniei recurentului, în temeiul art. 2 din H.G. nr. 652/2009), care a răspuns petiţiei reclamantului (cf. înscrisului de la dos. fond).

Analiza motivelor de casare

7. Examinând sentinţa recurată prin raportare la motivele de casare invocate în cauză, luând în considerare argumentele părţilor, actele şi lucrările dosarului precum şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt neîntemeiate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

8. La data de 25.03.2014 dl. A. a sesizat Guvernul României cu o petiţie prin care cerea emiterea unui act administrativ pentru restituirea mai multor taxe judiciare de timbru achitate de petent în diferite dosare aflate pe rolul instanţelor de judecată.

Cererea a fost înregistrată de Guvern sub nr. 430 şi a fost însoţită de mai multe anexe.

9. Din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost sesizată instanţa de fond rezultă că reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României pentru "refuz nejustificat de soluţionare a cererii" referitoare la recuperarea taxelor judiciare de timbru la care se referă petiţia înregistrată sub nr. x/25.03.204 precum şi pentru obligarea pârâtului la "plata daunelor morale" pricinuite de refuz.

Contrar aprecierii părţilor făcute prin cererile de recurs nu rezultă că obiectul judecăţii ar fi diferit, respectiv că ar consta, printre altele, în obligarea pârâtului în soluţionarea favorabilă a petiţiei.

Înalta Curte nu contestă că aceasta este intenţia ultimă a reclamantului, interesul final care justifică demersul judiciar, dar noţiunea de "refuz nejustificat de a soluţiona o cerere" este una tehnică, expres definită de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar instanţa de fond nu avea de ce să-i dea un alt înţeles, respectiv acela de "refuz de soluţionare favorabilă a petiţiei".

10. Activitatea de soluţionare a petiţiilor este reglementată de O.G. nr. 27/2002.

Observând dispoziţiile art. 8 din act normativ precum şi prevederile art. 1, art. 2 alin. (1) lit. i) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi constatând că pârâtul Guvernul României nu a făcut dovada că a răspuns petiţiei formulate de reclamant, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să dea un răspuns petentului reclamant.

Soluţia este legală deoarece, aşa cum bine arată instanţa de fond, Guvernul României nu a făcut dovada că a comunicat reclamantului un răspuns la petiţie.

Pârâtul recurent pretinde că a făcut aplicarea prevederilor art. 61 din O.G. nr. 27/2002 şi că a înaintat petiţia autorităţilor publice competente să o soluţioneze dar şi într-o astfel de situaţie petentul era îndreptăţit la un răspuns prin care să fie înştiinţat unde a fost înaintată petiţia sa şi de ce.

Într-adevăr, potrivit acestor prevederi, "petiţiile greşit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut la art. 6 alin. (1) autorităţilor sau instituţiilor publice care au ca atribuţii rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiţionarul să fie înştiinţat despre aceasta" (sublinierea instanţei, ICCJ).

Or, dovada existenţei acestei înştiinţări precum şi dovada comunicării ei lipsesc.

De altfel, este semnificativ că pârâtul nu a ataşat nicio dovadă întâmpinării depuse la prima instanţă, deşi sarcina probei existenţei şi comunicării răspunsului îi revenea.

De asemenea, nu a ataşat astfel de dovezi nici cererii de recurs.

Este adevărat că la dosarul de fond se află un răspuns la petiţie dar acesta nu aparţine Guvernului României ci Ministerului Justiţiei.

11. Văzând considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că niciunul din motivele de casare invocate de părţi (rezumate la pct. 3-5) nu sunt incidente în cauză.

Astfel, criticile reclamantului recurent numerotate sub nr. 2-6 în cererea de recurs (vezi pct. 3 din prezentele considerente) sunt neîntemeiate deoarece pleacă de la premisa unui alt obiect de judecată (obligarea pârâtului la soluţionarea favorabilă a cererii).

Prima critică (greşita menţiune referitoare la existenţa unui avocat care să îl asiste pe reclamant în faţa instanţei de fond), deşi corectă, nu este suficientă pentru casarea sentinţei deoarece pare să reprezinte o simplă eroare materială, fără nicio consecinţă în economia judecăţii.

Critica referitoare la cheltuielile de judecată este de asemenea neîntemeiată în condiţiile în care acţiunea a fost admisă în parte deoarece potrivit art. 453 alin. (2) teza I C. proc. civ., "când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată".

În sfârşit, tot neîntemeiate sunt şi apărările reclamantului recurent referitoare la daunele morale deoarece admiterea primului capăt de cerere reprezintă o reparaţie suficientă şi echitabilă, nefiind caz de acordare a unor compensaţii băneşti. Dispoziţiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ., art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004 sau art. 1 alin. (3) şi (4) din Constituţie, invocate de reclamantul recurent, nu reprezintă temei legal care să justifice admiterea acestui capăt de cerere.

12. Tot neîntemeiate sunt şi criticile subsumate de pârâtul recurent motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Primele două motive pleacă de la premisa că obiectul judecăţii constă în soluţionarea favorabilă a petiţiei. Or, s-a arătat deja că nu aceasta este situaţia (cf. pct. 9). Raportat la obiectul judecăţii, sentinţa este motivată şi nu aduce atingere autorităţii de lucru judecat niciunei din hotărârile judecătoreşti depuse în copie la dosarul cauzei, respectând astfel dispoziţiile art. 425 şi art. 430 C. proc. civ.

De asemenea, s-a arătat (cf. pct. 10) că pârâtul recurent nu a făcut dovada nici în faţa primei instanţe şi nici în recurs că a comunicat un răspuns petentului.

Faptul că partea adversă a luat cunoştinţă de poziţia Guvernului României faţă de petiţia sa pe alte căi şi de la alte instituţii nu justifică neîndeplinirea obligaţiei de comunicare directă.

13. Aşa fiind, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 şi art. 497 C. proc. civ. (2010), recursurile urmează să fie respinse ca neîntemeiate.

14. Cu privire la cererea recurentului de restituire a taxei judiciare de timbru de 100 RON achitate pentru judecata prezentului recurs.

Taxa a fost stabilită în temeiul art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru şi poate fi restituită, integral sau parţial, doar în ipotezele reglementate de art. 45 lit. a-j) din aceiaşi ordonanţă de urgenţă.

Or, recurentul nu se află în niciuna din aceste ipoteze, motiv pentru care cererea urmează să fie respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 2787 din 20 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind restituirea taxei judiciare de timbru.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2018.