Supplementary VAT liabilities and nullity of tax assessment decision for failure to specify object

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Litigiul dedus judecăţii şi cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 19.09.2011 sub nr. dosar x/2011, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator special B., a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală anularea în tot a deciziei de impunere nr. x privind obligaţiile suplimentare de plata stabilite de inspecţia fiscala şi a tuturor actelor subsecvente acesteia emise de către Ministerul Finanţelor Publice Agenţia Naţionala de Administrare Fiscala - Direcţia Generala Finanţelor Publice a Municipiului, precum şi suspendarea executării deciziei de impunere nr. x.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin cererea înregistrată la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Municipiul Bucureşti sub nr. x/23.10.2009 a solicitat rambursarea soldului sumei negative a T.V.A. în valoare de 1.598.651 RON.

În vederea soluţionării cererii menţionate, pârâta a efectuat o inspecţie fiscală cu privire la activitatea pe care reclamanta a desfăşurat-o în perioada 01.10.2004-30.09.2009, fiind întocmit raportul de inspecţia fiscală din 09.02.2011, iar, subsecvent, a fost emisă decizia de impunere nr. x, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare de plată în cuantum de 4.497.848 RON (din care de plată a rămas suma de 2.899.197 RON), prin aceeaşi decizie fiind respinsă şi cererea de rambursare T.V.A.

Deşi a formulat contestaţie administrativă împotriva deciziei de impunere nr. x, pârâta nu a înţeles să soluţioneze calea administrativă de atac până la data sesizării instanţei.

Reclamanta a precizat că actul contestat este afectat atât de vicii de nelegalitate, cât şi de netemeinicie.

Astfel, referitor la aspectele de nelegalitate, s-a arătat că inspecţia fiscală şi, implicit, raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere au fost efectuate sau întocmite cu nesocotirea prevederilor art. 104 Codul de procedură fiscală.

De asemenea, decizia de impunere nu respectă dispoziţiile art. 87 din Codul de procedură fiscală, din cuprinsul acesteia neputând fi decelat pentru fiecare perioadă în parte valoarea debitului datorat, astfel că sancţiunea care intervine este nulitatea actului administrativ fiscal.

Relativ la aspectele de netemeinicie, reclamanta a precizat că în mod greşit a reţinut pârâta că nu are dreptul la deducerea T.V.A. în cuantum de 1.598.651 RON şi că datorează T.V.A suplimentar, din documentele contabile rezultând o situaţie de fapt contrară celor consemnate în actele contestate.

Reclamanta a renunţat la capătul de cerere având ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x, instanţa de fond luând act de această manifestare de voinţă prin încheierea din 25.01.2012 .

Ca urmare a faptului că, pe parcursul procesului, pârâta a soluţionat contestaţia administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x, reclamanta a precizat că înţelege să solicite şi anularea Deciziei nr. 35/12.01.2012, prin care calea administrativă de atac a primit o dezlegare

În drept, a invocat dispoziţiile următoarelor acte normative: Legea nr. 554/2004, Legea nr. 571/2003, O.G. nr. 92/2003, H.G. nr. 44/2004, H.G. nr. 1050/2004.

La 15.11.2012, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, arătând că singurul act care poate fi supus cenzurii instanţei este, potrivit dispoziţiilor 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, decizia emisă în urma soluţionării contestaţiei administrative.

Relativ la cererea de suspendare a executării, pârâta a arătat că nu sunt întrunite condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, în urma modificării cererii de chemare în judecată, în sensul precizării că se contestă şi Decizia nr. 35/12.01.2012, prin care s-a soluţionat contestaţia administrativă îndreptată împotriva Deciziei de impunere nr. x, a depus o nouă întâmpinare prin care a precizat că nu mai susţine excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

În ceea ce priveşte fondul raportului litigios, pârâta a precizat că durata inspecţiei fiscale a respectat prevederile art. 70 alin. (2) şi ale art. 104 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, fiind desfăşurată în perioada 21.01.2010-27.05.2010. De asemenea, pârâta a susţinut că nu pot fi reţinute criticile reclamantei referitoare la condiţiile de formă ale actelor administrative contestate, din cuprinsul acestora rezultând că sunt inserate elementele prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii.

Contrar celor afirmate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu poate fi reţinută lipsa de diligenţă a organului fiscal în administrarea probelor necesare pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt, art. 65 din O.G. nr. 92/2003 prevăzând că sarcina probei revine contribuabilului, pârâta având doar obligaţia de a motiva decizia de impunere pe baza de probe sau constatări proprii.

Relativ la maniera de soluţionare a decontului de taxă pe valoare adăugată cu sume negative cu opţiune de rambursare nr. 82110A/23.10.2009, pârâta a precizat că soluţia organelor fiscale de respingere a cererii este corectă întrucât menţiunile din jurnalul de cumpărături nu erau susţinute de documente originale, reclamanta prezentând cu ocazia inspecţiei fiscale copii xerox.

În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar în sarcina reclamantei, respectiv suma de 2.079.267 RON, pârâta a precizat că aceasta a avut la bază constatarea faptului că S.C. A. S.R.L. a emis facturi fără ca acestea să fie înregistrate în jurnalele de vânzări, deconturile de TVA şi în balanţele de verificare, precum şi împrejurarea că pentru anumite operaţiuni reclamanta nu a fost în măsură să prezinte niciunul din cele trei exemplare ale facturilor.

În drept, au fost invocate prevederile art. 115-118 C. proc. civ. şi cele ale O.G. nr. 92/2003.

În cauză a fost încuviinţată administrarea probelor constând în înscrisuri şi expertiză contabilă, la 04.09.2013 fiind depus la dosarul cauzei raportul de expertiză întocmit de dl. expert C.

Prin sentinţa civilă nr. 1265/16.04.2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea şi a anulat decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală parţială nr. x şi dispoziţiile aferente privind măsurile stabilite de inspecţia fiscală nr. x/9.02.2011 şi nr. x/9.02.2011.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Soluţionând recursul promovat în cauză, prin decizia nr. 1883 din data de 10 iunie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 1265 din 16 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această decizie, raportat la complexitatea situaţiei de fapt, Înalta Curte a reţinut că, iniţial, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 70 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, cu referire la dispoziţiile art. 2 lit. h) şi i) din Legea nr. 554/2004 privind "refuzul nejustificat" de a se soluţiona contestaţia prealabilă formulată de reclamantă în data de 18.03.2011 şi înregistrată la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - DGFPMB sub numărul x, iar procedura administrativă a fost finalizată prin emiterea Deciziei nr. 35 din data de 12 ianuarie 2012 de respingere a contestaţiei, ceea ce a dus la o modificare a cadrului procesual conform dispoziţiilor legale menţionate mai sus.

Totodată, s-a reţinut că nu se poate invoca o lipsă de interes a recurentelor în a invoca necercetarea legalităţii deciziei organului de soluţionare a contestaţiei, întrucât Decizia 35 din data de 12 ianuarie 2012 nu este anulată "implicit", ci ca urmare a exercitării căii de atac prevăzută de art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

S-a apreciat ca fiind întemeiat motivul de recurs dezvoltat în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizând motivarea necorespunzătoare a hotărârii primei instanţe, derivând din caracterul lapidar, incomplet şi lipsit de claritate al considerentelor înfăţişate.

Faţă de aspectele arătate, s-a constatat că prima instanţa a omis a lua act de completarea acţiunii, împrejurare care echivalează cu o necercetare a fondului cauzei deduse judecăţii şi face, practic, imposibilă evaluarea legalităţii actelor fiscale în etapa controlului judiciar, cu condiţiile în care, conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în cazul în care reformarea sentinţei atacate are numai scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

2. Hotărârea primei instanţe după casare

In rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 3837 pronunţată în data de 29 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar D., în contradictoriu cu intimaţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a anulat Decizia de impunere nr. x şi Decizia nr. 35/12.01.2012.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 23.12.2009, reclamanta a adresat pârâtei cererea înregistrată sub nr. x, prin care a solicitat rambursarea soldului sumei negative a T.V.A. în valoare de 1.598.651 RON.

Relativ la prima critică, s-a reţinut că potrivit prevederilor art. 104 din O.G. nr. 92/2003, durata efectuării inspecţiei fiscale (…) nu poate fi mai mare de 3 luni, iar, în cazul marilor contribuabili sau al celor care au sedii secundare, durata inspecţiei nu poate fi mai mare de 6 luni.

Din examinarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, Curtea a reţinut că, în ciuda afirmaţiilor pârâtei, termenul defipt de lege nu a fost respectat.

Astfel, din cuprinsul raportului de inspecţia fiscală, rezultă că, într-adevăr, activitatea de verificare a evidenţelor contabile a început la data de 21.01.2010, însă a continuat şi după data de 27.05.2010 (indicată de pârâtă ca punct final al inspecţiei), aspect confirmat de corespondenţa purtată cu contribuabilul şi ulterior acestei date.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că o astfel de împrejurarea nu este de natură să atragă sancţiunea nulităţi actelor administrative.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, cea referitoare la maniera neclară în care sumele menţionate în decizia de impunere au fost stabilite, Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, în cazul în care actul administrativ fiscal nu cuprinde numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele sau denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ-fiscal sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, sancţiunea care intervine este nulitatea expresă, deci necondiţionată de existenţa unei vătămări.

În optica instanţei, indicarea obiectului actului administrativ fiscal presupune nu doar indicarea formală a acestuia, ci dezvoltarea situaţiei de fapt în baza căreia s-a stabilit în sarcina contribuabilului obligaţia de plată. Or, din cuprinsul deciziei de impunere lipseşte acest element prevăzut de lege sub sancţiunea nulităţii, motiv pentru care în cauză intervine sancţiunea menţionată.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că şi criticile de netemeinicie formulate de reclamantă sunt justificate, din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză rezultând că nu doar cererea de rambursare T.V.A. este justificată pentru suma de 1.359.006,32 RON, ci şi că în mod greşit s-a calculat în sarcina reclamantei obligaţia de a plăti T.V.A. în cuantum de 2.899.141 RON şi accesorii TVA în sumă de 4.103.141 RON.

Instanţa a acordat valoare probatorie acestei lucrări, apreciind că este riguros fundamentată, fiind aptă a susţine concluzia mai sus menţionată, expertul formându-şi convingerea asupra dreptului de deducere T.V.A. şi al sumelor datorate de reclamantă bugetului de stat, astfel cum se reflectă în considerentele raportului de expertiză.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3837/2016 au declarat recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ambele criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

3.1. Recursul exercitat în cauză de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

În motivarea recursului, ce cuprinde ample referiri la situaţia de fapt, dar şi la prevederile legale incidente, recurenta-pârâtă a susţinut următoarele:

Sentinţa civilă recurată este lipsita de temei legal, fiind data cu încălcarea sau aplicarea greşita a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât:

- instanţa de fond a retinut, în mod eronat, că din cuprinsul deciziei de impunere lipseşte indicarea obiectului actului administrativ, element prevăzut de lege sub sancţiunea nulităţii;

- raţionamentul este superficial şi eronat, întrucât decizia de impunere cuprinde toate elementele stabilite de prevederile legale aplicabile, iar descrierea detaliată a stării de fapt, a inspecţiei fiscale efectuate şi a temeiurilor legale aplicabile se regăsesc în cuprinsul RIF nr. x în baza căruia a fost emisa decizia, raport care a fost comunicat intimatei;

- instanţa de fond retine că şi criticile de netemeinicie formulate de intimata sunt justificate, singurul argument în acest sens fiind raportul de expertiza administrat în cauza;

- raţionamentul instanţei de fond este bazat în întregime pe concluziile expertului desemnat in cauza şi pe care îl consideră forţat şi însuşit cu aplicarea greşita a prevederilor legale aplicabile;

- instanţa şi-a argumentat hotărârea pronunţata prin însuşirea în intregime a susţinerilor intimatei şi a concluziilor expertului, fără a dezvolta un raţionament propriu care sa conducă la soluţia pronunţata, fără a ţine cont de apărările formulate de pârâte în acest sens şi fără a arata motivele pentru care acestea au fost inlaturate;

- instanţa nu şi-a motivat hotărârea in ceea ce priveşte Decizia nr. 35/2012, neaducand niciun argument in sensul nelegalitatii acestui act administrativ, dar pe care la anulat prin sentinţa recurată;

- au învederat instanţei de fond ca acţiunea este nemotivată în ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 35/12.01.2012 emisă de DGSC (formulat prin precizarea acţiunii de la termenul din 21.03.2012), dar aceasta nu a răspuns criticilor sale;

- în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar şi rămasă de plată în sumă de 2.899.197 RON organele de inspecţie fiscală nu au acordat drept de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată ce rezulta din jurnalele de cumpărări, întrucât nu existau în documentele prezentate de societate;

În fapt, reclamanta a depus situaţii de lucrări doar pentru o parte dintre serviciile prestate de diverşi furnizori, documente care au fost avute în vedere la recalcularea obligaţiilor fiscale datorate de societate cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, iar organele de inspecţie fiscală nu au acordat drept de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată pentru care societatea nu a prezentat documente.

In ceea ce priveşte punctul 2 din decizia de soluţionare, in mod corect s-a constatat necompetenţa materiala a Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor, in condiţiile in care dispoziţia privind masurile nu se refera la stabilirea de impozite, taxe, contribuţii, datorie vamala precum şi accesorii ale acestora şi nici la măsura de diminuare a pierderii fiscale, ci la masuri in sarcina contribuabilului, neavând caracterul unui titlu de creanţa fiscala.

Având în vedere considerentele expuse, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei civile recurate şi respingerea acţiunii în totalitate ca neîntemeiata.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9, dar şi art. 3041 C. proc. civ.

3.2. Recursul exercitat în cauză de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat următoarele:

- Hotărârea recurată este nemotivată, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, raţionamentul instanţei de fond nefiind susţinut prin temeiuri de fapt şi de drept, dar nici de probatoriul administrat în cauză(art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Cele două fraze ce reprezintă motivarea hotărârii judecătoreşti pe fondul cauzei reprezintă însuşirea de către instanţă a raportului de expertiza ca fiind o lucrare "riguros fundamentată", fără a interpreta datele speţei şi fără explicaţii care să stea în sprijinul raportului de expertiza şi care să ducă la concluzia că decizia de soluţionare şi decizia de impunere contestate de reclamanta sunt nelegale şi netemeinice.

Conform doctrinei, în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate fiecare capăt de cerere şi apărările pârâţilor, probele care au fost administrate, motivându-se pentru ce unele dintre ele au fost reţinute, iar altele înlăturate, excepţiile invocate şi modul în care au fost soluţionate, normele juridice pe care le-a aplicat la situaţia stabilită; motivarea trebuie să fie clara, precisa şi necontradictorie, astfel incat din ea sa rezulte justeţea soluţiei pronunţate; o motivare corecta presupune: cunoaşterea perfecta a dosarului, răspunsuri precise la toate capetele de cerere şi la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate in cauza, a argumentelor şi a raţionamentelor juridice, a principiilor şi regulilor de drept substanţial şi procesual.

Faţă de cele arătate, s-a apreciat că rezultă fără putinţa de tăgadă ca hotărârea atacata a fost data cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi ca aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

- Hotărârea este netemeinica şi nelegala, fiind data cu incalcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

In ceea ce priveşte nerespectarea de către organele fiscale a condiţiilor de forma şi conţinut în întocmirea deciziei de impunere nr. x, s-a arătat că aceasta cuprinde informaţiile referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, denumirea contribuabilului, obiectul actului administrativ fiscal sau semnătura persoanei împuternicite a organului fiscal.

Referitor la suma de 4.103.141 RON reprezentând accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată, s-a arătat că stabilirea în sarcina reclamantei de accesorii aferente debitului reprezentând TVA este o măsură accesorie în raport cu debitul conform principiului de drept "accesorium sequiiur principale".

S-a învederat faptul că raportul de expertiza contabila judiciară nu s-a făcut cu respectarea art. 146, respectiv 1561 din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la perioada fiscala, prevederi conform cărora pentru S.C. A. S.R.L. perioada fiscala pentru taxa pe valoarea adăugată este luna calendaristică şi nu anul calendaristic din perioada supusă controlului fiscal (01.10.2004 - 30.09.2009).

În temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 teza I şi 9, dar şi art. 3041 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi pe fond respingerea acţiunii ca nefondate.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Înalta Curte, examinând sentinţa atacată sub aspectul criticilor formulate şi raportat la prevederile Legii nr. 554/2004, reţine că este incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) din C. proc. civ., vizând soluţionarea procesului fără ca instanţa să se fi pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei şi, drept urmare, pe temeiul legal arătat, se va casa sentinţa instanţei de fond şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Totodată, având în vedere că ambele recurente au invocat în cuprinsul motivelor de recurs critici similare, ele vor fi analizate împreună, potrivit considerentelor ce urmează:

În fapt, prin cererea iniţială, reclamanta a investit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea în tot a deciziei de impunere nr. x privind obligaţiile suplimentare de plata stabilite de inspecţia fiscala şi a tuturor actelor subsecvente acesteia emise de către Ministerul Finanţelor Publice Agenţia Naţionala de Administrare Fiscala - Direcţia Generala Finanţelor Publice a Municipiului, precum şi suspendarea executării deciziei de impunere nr. x.

Ulterior, prin cererea depusă în şedinţa din data de 21 martie 2012, reclamanta şi-a completat acţiunea solicitând şi anularea Deciziei nr. 35 din data de 12 ianuarie 2012 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere fiscală nr. x din data de 14 februarie 2011.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare nr. 1833/2015 a statuat că Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 35 din data de 12 ianuarie 2012 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, nu reprezintă un act "subsecvent" în accepţiunea dată de intimata-reclamantă Deciziei de impunere nr. x, ci este singurul act administrativ care poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ, conform prevederilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicata, cu modificările şi completările ulterioare.

S-a mai constatat că, iniţial acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 70 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, cu referire la dispoziţiile art. 2 lit. h) şi i) din Legea nr. 554/2004 privind "refuzul nejustificat" de a se soluţiona contestaţia prealabilă formulată de reclamantă in data de 18.03.2011 şi înregistrată la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - DGFPMB sub numărul x, dar procedura administrativă a fost finalizată prin emiterea Deciziei nr. 35 din data de 12 ianuarie 2012 de respingere a contestaţiei, ceea ce a dus la o modificare a cadrului procesual.

Înalta Curte mai reţine că, după casare, prima instanţă a constatat că nulitatea actului administrativ fiscal este reglementată de art. 46 C. proc. civ., iar din cuprinsul situaţiei invocate de recurenta-reclamantă nu există un caz de nulitate absolută, în care vătămarea este prezumată în favoarea contribuabilului care o invocă, ci este vorba de o nulitate relativă, reclamanta având obligaţia de a dovedi existenţa unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului administrativ-fiscal.

Totodată în rejudecare judecătorul fondului a răspuns criticilor din cadrul acţiunii vizând durata efectuării inspecţiei fiscale şi a manierei în care sumele menţionate în decizia de impunere au stabilite, constatând că în cuprinsul actului administrativ nu a fost indicat obiectul, element prevăzut de lege sub sancţiunea nulităţii, motiv pentru care în cauză a apreciat că intervine sancţiunea menţionată.

Pe fondul cauzei, prima instanţă şi-a însuşit expertiza de specialitate în totalitate, fără să fi conferit o substanţă acesteia şi nu a răspuns nici în fapt, nici în drept apărărilor părţilor.

Mai mult, judecătorul fondului fără a motiva alegerea sa a precizat că "Instanţa a acordat valoare probatorie acestei lucrări, apreciind că este riguros fundamentată, fiind aptă a susţine concluzia mai sus menţionată, expertul formându-şi convingerea asupra dreptului de deducere T.V.A. şi al sumelor datorate de reclamantă bugetului de stat, astfel cum se reflectă în considerentele raportului de expertiză.".

Având în vedere că instanţa de fond nu s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare, nu a indicat motivele de fapt şi de drept în baza cărora şi-a format părerea că acţiunea este întemeiată, încălcând dispoziţiile art. 315 şi art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (1865) urmează ca, în condiţiile art. 312 şi art. 313 din acelaşi cod, să fie casată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Numărul casărilor cu trimitere este limitat, în condiţiile art. 312 alin. (61) C. proc. civ. (1865) şi art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, numai în cazul în care, după prima casare, instanţa de fond se conformează dispoziţiilor instanţei de recurs; interpretarea contrară ar lipsi de efect dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (1865).

În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti va avea în vedere, pe lângă dispoziţiile deciziei de casare nr. 1833/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să cerceteze şi să răspundă efectiv tuturor cererilor şi argumentelor părţilor, invocate atât pe fond, cât şi pe cale de excepţie, dar să aibă în vedere şi criticile din recurs, subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce nu au mai fost analizate, dată fiind soluţia adoptată de instanţa de control judiciar.

Totodată, va verifica starea de fapt şi va confirma sau infirma existenţa acesteia în baza analizei întregului probatoriu administrat în cauză; înlăturarea unor probe, dacă va fi cazul, va fi motivată.

Pentru aceasta, va ţine cont că potrivit unei practici consolidate a instanţelor judecătoreşti, verificarea legalităţii actelor administrative se face prin raportare la actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora au fost emise, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Analiza chestiunilor de fapt şi de drept se va face cu luarea în considerare a argumentelor prezentate de părţi; pentru aceasta, se vor evidenţia cu claritate aspectele litigioase (controversate) ale cauzei, instanţa putând să ceară părţilor explicaţii. Complexitatea cauzei obligă la o evidenţă clară, punctuală, a tuturor aspectelor litigioase, analiza stării de fapt şi de drept urmând să se concentreze asupra acestora.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste motive, recursurile vor fi admise, sentinţa atacată va fi casată şi, în temeiul art. 313 teza I-a din C. proc. civ., va fi trimisă cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecare, cu aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 3837 din 29 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2018.