Motion to annul fails as challenges to legal reasoning are not material error; claimant's request for fine over compensation title stays rejected.

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea atacată

Prin decizia nr. 1005 din 15 martie 2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinţei civile nr. 1934 din 30 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi, rejudecând, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre Înalta Curte a reţinut că hotărârea judecătorească prin care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în dosarul nr. x a rămas definitivă şi irevocabilă la data de 20 martie 2012, dată la care erau în vigoare dispoziţiile O.U.G. nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, conform cărora era suspendată, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire în condiţiile Titlului VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005.

De asemenea, Înalta Curte a constatat că, la data de 17 mai 2013, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278, Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, care, prin dispoziţiile art. 41 alin. (5), prevede că "Obligaţiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21". Iar, art. 21 din Legea nr. 165/2013 reglementează procedura administrativă în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 s-au prevăzut noi reguli de examinare a dosarelor aflate în lucru la Comisie, iar în aplicarea acestor dispoziţii legale, recurenta-pârâtă a făcut dovada etapelor urmate pentru finalizarea procedurii de acordare a titlului de despăgubire, anterior pronunţării soluţiei de către prima instanţă fiind emis Titlul de despăgubire nr. 359 din 27.02.2014 prin care au fost acordate intimatului-reclamant despăgubiri în cuantum de 88.411.332 RON.

Astfel, la data introducerii dosarului nr. x pe ordinea de zi a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, respectiv la 11 iulie 2013, acesta făcea parte din categoria celor în care instanţa de judecată nu a stabilit prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti şi cuantumul despăgubirilor, fiind incidente dispoziţiile art. art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, motiv pentru care, în temeiul art. 21 din aceeaşi lege, s-au solicitat intimatului-reclamant informaţii pentru completarea dosarului.

Prin adresa înregistrată la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sub nr. x la data de 14.10.2013, intimatul-reclamant A. a cerut prelungirea termenului de soluţionare a dosarului de despăgubiri, invocând dispoziţiile art. 32 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Prin încheierea din data de 25.10.2013 pronunţată în dosarul nr. x, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea formulată de reclamantul A. şi a dispus lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 4407/24.06.2011.

Întrucât încheierea din data de 25.10.2013 a rămas definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 852/07.02.2014, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a reintrodus dosarul nr. x în şedinţa din 27.02.2014, când a fost emis titlul de despăgubiri în temeiul art. 41 alin. (5) din Legea nr. 162/2013, având în vedere cuantumul stabilit de instanţă prin încheierea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 4407/24.06.2011.

Înalta Curte a constatat că în raport de aceste circumstanţe, nu poate fi reţinută în sarcina recurentei-pârâte o culpă în neexecutarea hotărârii judecătoreşti rămasă irevocabilă la data de 20 martie 2012, în condiţiile în care, la momentul respectiv, conform legii, era suspendată până la data de 15 mai 2013 procedura de emitere de titlurilor de despăgubire, iar, la data de 17 mai 2013, a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care reglementa o nouă procedură administrativă pentru executarea obligaţiei privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a legii respective.

Obligaţia de executare a hotărârii judecătoreşti în termenul prevăzut de lege se poate circumscrie noţiunii de faptă culpabilă dar în cauză nu se poate reţine că recurenta-pârâtă au avut o atitudine culpabilă de pasivitate.

Înalta Curte a avut în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1566/1999 care, prin considerente, arată că aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004 este condiţionată de neexecutarea culpabilă a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că, atunci când autorităţile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească şi nu îndeplinesc această obligaţie, pentru aplicarea unei sancţiuni trebuie avute în vedere circumstanţele specifice fiecărui caz, precum şi atitudinea autorităţilor, eventuala inerţie/atitudine de pasivitate a acestora (Cauzele Fociac contra României şi Sanglier contra Franţei).

Astfel fiind Înalta Curte faţă de situaţia expusă şi, ţinând cont şi de probatoriul administrat în cauză, raportat la dispoziţiile legale incidente a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, culpa recurentei-pârâte fiind reţinută greşit de prima instanţă.

2. Calea de atac extraordinară exercitată

Împotriva deciziei nr. 1007 din 15 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a formulat contestaţie în anulare.

Prin contestaţia în anulare formulată, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul arată că hotărârea este nelegală şi netemeinică fiind rezultatul unei erori materiale, instanţa de recurs în mod eronat nu a observat că sentinţa civilă nr. 4407/24.06.2017 nu se încadrează în prevederile art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, ci în cele ale art. 41 alin. (1) din aceiaşi lege. Instanţa de judecată nu a stabilit prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti şi cuantumul despăgubirilor.

În opinia contestatorului instanţa de recurs nu a observat că data de intrare în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi suspendarea emiterii titlului de despăgubire nu este aceeaşi, existând o diferenţă de 2 zile în care intimata avea posibilitatea să pună în executare hotărârea judecătorească.

Astfel, în susţinerea contestaţiei se arată următoarele;

Cererea ce a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 4407/2011 a avut la bază dispoziţiile Legii nr. 247/2005 (singura în vigoare la acel moment) şi a vizat obligarea CNCI la emiterea titlului de despăgubire conform raportului de evaluare efectuat în dosarul nr. x în sumă de 88.411. 332 RON .Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti a vizat această sumă atunci când a obligat CNCI la emiterea titlului de despăgubire .

Menţionează că, sentinţa civilă care stabileşte obligaţia de emitere a titlului de despăgubire în dosarul nr. x a rămas definitivă la data de 20.03.2012 iar potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2005 această hotărâre trebuia să fie pusă în executare de către CNCI în termen de 30 de zile, respectiv, cel mai târziu la data de 20.04.2012 (30 de zile de la momentul rămânerii irevocabile).

În argumentarea cererii sale, contestatorul a făcut trimitere la practica CEDO(cauza Niţescu c. României, Chibulcutean c. României), în sensul că autorităţile obligate să execute o hotărâre judecătorească nu pot crea ele însele situaţii de natură să facă imposibilă executarea.

În altă ordine de idei, contestatorul arată că hotărârea pronunţată în recurs este rezultatul unei erori materiale, instanţa de recurs neobservând că data suspendării emiterii titlului de despăgubire (15.05.2013) şi data intrării în vigoare a legii nr. 165/2013(17 .05.2013) nu corespund, existând un interval de 2 zile în care CNCI avea posibilitatea să pună în executare hotărârea judecătorească.

Neluând măsurile corespunzătoare pentru punerea în executare a sentinţei civile nr. 4407/2011 în intervalul de timp 15-16 mai 2013, CNCI a săvârşit un abuz de putere, sancţionat de Legea nr. 554/2004. Astfel, prin această atitudine pasivă, CNCI a determinat aplicabilitatea unei legislaţii ce nu îi este favorabilă, cunoscut fiind că Legea nr. 165/2013 cuprinde dispoziţii cu consecinţe negative pentru persoanele ce urmează a fi despăgubite (o reducere cu 25% a valorii despăgubirilor faţă de evaluarea la nivelul pieţei, termene de eşalonare a acestor despăgubiri).

În consecinţă, prin nedepunerea eforturilor necesare pentru punerea în executare a hotârârii definitive se încalcă prevederile art. 6 din CEDO şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. x la Convenţie(cauza Hornsby c. Greciei din 19 martie 1997, Nitescu c. României, Sabău- Popescu c. României).

De asemenea, se arată în continuare, că hotărârea atacată încalcă autoritatea de lucru judecat în raport cu sentinţa civilă nr. 10552 din 08.10.2014, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în dosar nr. x.

Astfel, Judecătoria sectorului 2, fiind investită cu o contestaţie la executare, a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, printr-o hotărâre definitivă şi anterioară deciziei nr. 1005/15.03.2017 a ICCJ, pronunţată în dosar nr. x, că a existat o culpă a intimatei în punerea în executare a sentinţei civile nr. 4407/2011.

3. Apărările intimatei

Intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat să se respingă contestaţia în anulare, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată. Totodată intimata prin întâmpinare a invocat excepţia tardivităţii contestaţie în anulare.

4. Considerentele şi soluţia instanţei de control judiciar

Analizând decizia contestată, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că atât excepţiile invocate cât şi prezenta contestaţie sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere consideraţiile arătate în continuare.

I. În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare.

Potrivit art. 511 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. "contestaţia în anulare poate fi introdusa în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data la care hotărârea a rămas definitiva".

Conform art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. "când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe sa curgă termenul, şi nici ziua când aceste se împlineşte".

În speţă, hotărârea contestată a fost comunicată contestatorului la data de 23.10.2017, astfel că termenul pentru formularea contestaţiei în anulare s-a împlinit în data de 08.11.2017.

Art. 183 alin. (1) din C. proc. civ. prevede ca "actul de procedura depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandata la oficiul postal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit făcut în termen ".

Înalta Curte constată că, prezenta contestaţie în anulare a fost depusă la oficiul poştal în data de 08.11.2017, deci înăuntrul termenului prevăzut pentru exercitarea căii de atac, motiv pentru care va respinge excepţia tardivităţii.

II. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare.

Înalta Curte constată că excepţia este neîntemeiată, argumentele invocate fiind de fapt critici ce ţin de fondul cauzei.

III. În ceea ce priveşte contestaţia în a anulare.

Prezenta contestaţie în anulare este întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din Noul C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 503 din C. proc. civ.:

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

Înalta Curte constată că nu ne aflăm în prezenţa unor erori materiale în sensul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Astfel, greşeala materială trebuie să fie una evidentă, săvârşită de instanţă urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante, determinante în soluţia pronunţată de instanţa a cărei hotărâre este atacată, textul de lege se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspecte formale ale judecăţii procesului, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau ca insuficient timbrat, deşi la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.

De asemenea, în doctrină, s-a afirmat că motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010 reprezintă o preluare a motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza întâi din C. proc. civ. de la 1865, cu deosebirea că noţiunea de "greşeală materială" a fost înlocuit cu noţiunea de "eroare materială".

Or, în practica judiciară, cu referire la noţiunea de "greşeală materială" în sensul prevederilor art. 318 teza întâi din C. proc. civ. de la 1865, s-a reţinut, de asemenea, că are în vedere aspecte formale ale judecăţii, un "defect fundamental", care să fie de natură a conduce în mod automat, fără excepţie, la o altă dezlegare a pricinii în recurs. Sunt asemenea greşeli materiale cele menţionate anterior - greşita anulare a cererii, ca netimbrată; greşita respingere a recursului, ca tardiv formulat.

Prin decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că în raport cu circumstanţele expuse, nu poate fi reţinută în sarcina recurentei-pârâte o culpă în neexecutarea hotărârii judecătoreşti rămasă irevocabilă la data de 20 martie 2012, în condiţiile în care, la momentul respectiv, conform legii, era suspendată până la data de 15 mai 2013 procedura de emitere de titlurilor de despăgubire, iar, la data de 17 mai 2013, a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care reglementa o nouă procedură administrativă pentru executarea obligaţiei privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a legii respective. S-a mai reţinut că că obligaţia de executare a hotărârii judecătoreşti în termenul prevăzut de lege se poate circumscrie noţiunii de faptă culpabilă dar în raport de situaţia actuală expusă şi de succesiunea dispoziţiilor legale evocate, în cauză nu se poate reţine că recurenta-pârâtă au avut o atitudine culpabilă de pasivitate.

Totodată, s-a avut în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1566/1999 care, prin considerente, arată că aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004 este condiţionată de neexecutarea culpabilă a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Astfel, Înalta Curte reţine că aspectele invocate de contestator nu se circumscriu noţiunii de "eroare materială" în sensul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010.

În fapt contestatorul susţine soluţionarea eronată a litigiului de către instanţa de recurs, ca efect al aprecierii greşite a probelor administrate şi interpretării eronate a legii.

Or, erorile de judecată nu constituie motiv al contestaţiei în anulare, această cale de atac este una extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor definitive strict pentru motivele limitative prevăzute de lege. Eroarea de judecată nu este inclusă între motivele ce permit formularea contestaţiei în anulare, astfel aceasta ar echivala cu un recurs, ceea ce este inadmisibil.

De asemenea, Înalta Curte reţine că încălcarea autorităţii de lucru judecat nu constituie motiv de contestaţie în anulare

Pentru considerentele arătate şi în temeiul art. 503 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii invocate de intimată.

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva deciziei nr. 1005 din 15 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2018.